Nu l-am citit pe d. Liiceanu. In afara unor articole si a unei carti (pe care am inceput-o, recunosc, din cauza unor pasaje ridiculizate in presa) si care mi s-a parut pana la urma destul de cinstita si valabila, nu stiu nimic din opera lui.

L-am respectat pentru legatura dumnealui cu un filosof mult-venerat, la umbra prejudecatii ca intelectualii adevarati merita respect a priori. Ce m-a facut sa pierd din respectul fata de dumnealui au fost, intre altele, guduratul pe langa Basescu (ocazie cu care am scris un text intitulat “Moartea domnului Liiceanu”, de unde si titlul textului de fata) si faptul (auzit de la mai multe persoane care au lucrat la editura dumnealui) ca isi plateste oamenii foarte tarziu si foarte prost, ceea ce spune mult despre calitatea umana a cuiva.

Revenind la primul motiv, dupa parerea mea atitudinea cetateanului fata de putere este o prelungire a atitudinii fata de aceasta a intelectualilor. Intelectualul nu isi poate permite luxul de a avea partizanate politice. Sunt de acord cu cei care cred ca “datoria intelectualului nu este de a rezolva crize, ci de a le crea.” Sau, macar, asa, la minim, “datoria numarul unu a intelectualilor este sa taca atunci cand nu pot fi de folos” – spunea Umberto Eco intr-un titlu din L’Expresso cu ceva ani in urma. Ceea ce este congruent cu ce ziceam eu mai sus, apropo de partizanat. De curand, premierul Turciei, Erdogan, intindea intelectualilor, neindemanatic, vechea capcana: intelectualii sunt fie de partea noastra (adica a unui guvern aproape dictatorial care are mari probleme cu drepturile omului), fie de partea teroristilor.

La fel ca in cazul politicii, cheia comportamentului societatii fata de valorile progresiste este pozitionarea intelectualilor acelei natii fata de respectivele valori.

Concret, iata de ce ma ambalez. Zilele trecute d. Liiceanu a avut la RFI o interventie la fel de gresita – asa se vede de la mine – ca cea a d-lui Patapievici in textul ala in care argumenteaza ca discursul politically correct este o fita stangista.

“Daca multiculturalismul devine criminal, trebuie sa ii punem limita”, spune d. Liiceanu. Din pacate, nimeni nu l-a intrebat atunci, pe loc, cum a devenit multiculturalismul criminal. Atentatele teroriste se trag cumva, dupa parerea d-lui Liiceanu, de la vreun exces multiculturalist ? Si daca da, in ce fel ? Cum de nu am avut nici un atentat in Dobrogea celor 50 de natii adunate laolalta, si nici un conflict interetnic, in atatia ani ? Apoi, cum ii putem pune multiculturalismului limite si unde anume ? Cam pana la ce nivel putem fi multiculturali si de unde devine inacceptabil sa mai fim ? Fiindca, zic eu, o miscare de deschidere nu poate fi extrema. Este ridicol sa ii spui cuiva ca e prea deschis, prea iubitor, prea tolerant, decat daca vrei sa faci un slogan publicitar de neuitat pentru produse lactate. Altfel, risti sa te alaturi celor care sunt de parere ca “daca esti bun, esti prost”, ca facerea de bine este f…ere de mama, sau, in termeni mai elevati, fiindca vine de la alt intelectual, “Isus a spus sa fim buni, nu prosti”. Acesta din urma nu e primul si nici ultimul panseu neinspirat al parintelui Steinhardt, caci lui ii e atribuit. (Culmea, tot Steinhardt da, parca in contrapartida, o etimologie interesanta si generoasa cuvantului fraier, care ar veni de la frei Herr, adica om liber [!]). Insa asta cu “buni, nu prosti” recomanda in cel mai bun caz un comportament calculat, pe modelul “meritocratiei” crestine de gasit in discursurile pastorilor de pe Bible Belt. Un comportament cam cum l-ar dori d. Liiceanu pe al europenilor, inteleg eu. Sa fim multiculturali si toleranti – cu limite ! – cu cine merita. Restul …

Chiar, ce ar fi de facut cu restul, care nu merita multiculturalismul nostru ? D. Liiceanu nu ne spune. Dar putem banui, caci ne sugereaza dumnealui tot in cursul acelei interventii, intr-o referire la situatia din Israel: “[Israelienii] … au acceptat ca pe o fatalitate că trebuie să trăiască cu mizeria, cu oroarea terorismului în sânul lor.” Mane, tekel, fares. Bagarea la buzunarul de la spate, in trei secunde, a unei situatii cu multe nuante de gri. Ca orice pensionar intre un patru-doi si un poarta-n casa pe banca din fata blocului. Rar o mai clara dovada de ignoranta sau dezinteres pentru diversitatea de surse de informatie din partea unui intelectual.

Si apoi, cum ne-ar putea ajuta pe noi europenii referirea la situatia din Israel ? Care e ideea ? Sa facem ca acolo ? Sa trimitem inapoi acasa ce vine acum din Orient si, pe de alta parte, sa enclavizam ce e nascut in Europa din parinti oachesi ? Si asa constatam ca am reusit sa nastem o suma de caractere cu I.D. de U.E. care sunt gata sa se arunce in aer in semn de multumire pentru o integrare corespunzatoare … lasand, desigur, buletinul in masina ca sa apara la buletinul de stiri. Sau asta e doar rezultatul “greselii” noastre de a incerca un multiculturalism onest ?

Cu alte cuvinte sa o ardem pe discriminare pentru a ne pastra toleranta, sa fim nemilosi ca ne conservam mila, sa intoarcem spatele pentru a arata cat suntem de buni, totul pentru ca intreaga lume sa poata aprecia cat de minunate sunt valorile europene. Sa le negam unora drepturile fundamentale pentru a le pastra pe ale noastre. Sa practicam dublul standard ca politica continentala.

Pe scurt, coreland cu ideea lui Eco, citata mai devreme, d. Liiceanu nu isi face datoria de a tacea, de parca ar tine neaparat sa formeze, impreuna cu d. Patapievici si d. Manolescu (care a dat tarii cea mai sablonarda descriere a femeilor din cate am intalnit in ultimii ani), o troika a ne-gandirii, o treime reactionara, o triada a retoricii secolului trecut.

Cunosc cel putin trei (sic!) adolescenti care ar putea sa ii ajute pe ganditori cu niste meditatii la umanitate. In grup, sa le faca si reducere.