Îți scriu din Gara de Nord, unde am eșuat la Subway, căruia sunt nevoit să îi ofer două ore și un sfert din viața mea, adică intervalul pe care trebuie să îl petrec pînă la următorul tren spre Brașov. Brașov, știi, satul ăla de peste munți la 180 de km distanță, pînă la care trenurile tale nu reușesc nicicum să scoată sub două ore și douăzeci. E sîmbătă, la trenul de zece se terminase oferta și la “fără loc” (!), clasa 1 – refugiul celor care cînd nu au pîine halesc cozonac – nu era deloc la trenu’ ăla (!!), iar următorul tren pînă la cel mai important punct aflat la sub 200 de km și probabil cel mai important oraș turistic al țării, e, cum ziceam, abia după două ore și ceva (!!!).

Bă cefereule, fiindcă mie uneori, ca activist de mediu, dar și ca om, îmi place să și fac ce zic, nu mi-am mai luat mașină de aproape șase ani. Io cred că mașina poluează, e scumpă, face burtă, și nici nu te ajută prea mult la transport într-un trafic ca ăla din București sau de pe Valea Prahovei. Am crezut că pot să circul și cu trenul pînă la Brașov și înapoi, deși în toți anii ăștia am găsit doar o singură dată o budă care să nu pută (am și scris despre ea, că a fost ca un nufăr alb înflorit din curul înnoroit al lacului), scaunele sunt vai mama lor, iar întîrzierile sunt imprevizibile iarna, dar și vara, deși un fost ministru al transporturilor mai ager ne-a atras atenția asupra diferenței dintre ele. Ei bine, felul în care circulă trenurile tale, bă cefereule, înghite diferența dintre iarnă și vară.

Astă iarnă am vrut să plec din Brașov cu un tren, să îi zicem trenul A. Dar în gară a venit primul, în locul lui, un alt tren care avea întîrziere două ore, în care am și urcat, să îi zicem trenul B. Imediat ce am urcat în B a venit la altă linie încă un tren, care avea întarziere doar o oră jumate, trenul C, dar care în ciuda faptului că avea întîrziere mai mică, urma să plece înaintea trenului B. (Informațiile astea nu ți le spune cineva de la CFR la stație sau la biroul de informații, ci le afli tu prin viu grai de pe la cetățenii cu bunăvoință cu care socializezi (că doar nu ai căzut pe gură cînd erai mic), și care au avut privilegiul de a fi găsit vreun oficial mai puțin nervos. Cum zicea tata, ”întrebi și tu, bă, te interesezi, știricești”). Așa că am coborît din trenul B și am urcat în trenul C, adunînd cu mine cît mai mulți cetățeni care prin interesul arătat, au dovedit că aveau dorința neclintită de a ajunge în București chiar în noaptea aia. Ceea ce s-a și petrecut, doar cu 90 de minute întîrziere, iar asta la vreme de iarnă e lux. Despre trenul A, la care aveam bilet, nu am mai aflat niciodată nimic. Probabil a fost înghițit de vortexul trenurilor de pe căile ferate carpato-danubiano-pontice, unde au sfîrșit atîtea garnituri, care și acum circulă noaptea, fără mecanic și fără naș, cu luminile aprinse și perdeluțele fluturînd în bucăți prin ferestrele deschise, fără să atingă liniile, avînd etern verde la semafoare.

Dar cel puțin întîrzierile trenurilor nu discriminează în funcție de anotimp. Vii la gara Brașov în oricare dimineață a anului și, dacă trenul nu e cu plecare din Brașov, chiar din oraș, că sunt vreo două din astea pe zi, te aștepți la orice întîrziere, în principiu de peste 20 de minute. Cele sub 20’ nu se afișează întotdeauna. Odată am citit în Almanahul Tineretului 1983, că conducerea căilor ferate din Japonia își ceruse scuze față de călători pentru că la finalul anului precedent cumulaseră întîrzieri de cinci minute. La toate trenurile, timp de un an.

Numai că la noi trenurile au personalitate. Mi le imaginez în depouri stînd de vorbă la o țigare, și cînd vine șefu’ de gară să le strige “1641, hai bă că ne așteaptă oamenii ăia…” ele comentează “stai, șefu’, că abia mi-am aprins-o…plec și io acuși, într-un sfert de oră” sau “hai bre că plouă rău, acu’ te găsiși?” și încep să își frece roțile nemulțumite.

Deci în concluzie: trenurile sunt rare dar proaste, gările stau să cadă, doamnele de la informații au geamul în față ca să nu atace omul (cum am mai scris). Doar nașii au rămas, cu unele excepții, ca pe vremuri. Cu șepcile slinoase lăsate pe spate, cu turul pantalonilor lucios și atîrnînd, cu gentuța moștenită de la alți nași de pe vremea NEP-ului, ei sunt oricînd gata să rezolve problemele călătorului în stil B2P, contra unui mic comision, dacă la Ploiești nu se urcă supracontrolul. Și nici nu te deranjează cînd îți fumezi țigarea civilizat, la capătul vagonului, decît dacă vreun călător mai neînțelegător, așa ca mine, le atrage atenția.

Bă cefereule, eu apreciez că vrei ne ții în formă, cu adrenalina la maxim, în tensiune permanentă, rîcîiți de întrebarea “ajung sau nțț ?” (și cine doamne iartă-mă are timp de reclamații că nu așa vreau să îmi petrec viața) dar să știi că deja am început să visez la o mașină. Pe care o să o urăsc mai mult ca pe tine, dar măcar o să am sentimentul că pot controla un drum București-Brașov. Dacă plec ca un om normal, la unu noaptea.
Marius Vintilă