SPERANȚA A MURIT, DAR ULTIMA

Am cam obosit să tot scriu despre cît de nasol se văd lucrurile de la mine pe mioriticul plai. Nu o dată am fost întrebat cum de scriu “doar de rău”. Poate fi o cutumă căpătată lucrînd aproape de mass media asta păcătoasă care consideră că “good news is no news”. Discuția e lungă aici, dar oricum, dacă ne raportăm la actul jurnalistic ideal, admitem că acesta s-a născut din nevoia ca presa să comunice publicului cu ce se ocupă de fapt politicienii care în teorie sunt angajați ca slujbași ai lui. Și care foarte rar funcționează ca atare, fiindcă vulpea nu poate fi paznic la cotețul găinilor. De aici aparența unui “bad news” perpetuat zilnic. Dacă totuși într-o dimineață ne trezim atît de bine dispuși încît să considerăm că omenirea a avut vreodată parte de democrație reprezentativă reală în istoria ei, această democrație va fi de căutat în numai vreo opt țări (din 200), dintre care nici una nu e România.

Pe de altă parte, dacă trăiești în România nu e necesar să deschizi televizorul (în ultimii patru ani l-am pornit, de altfel, foarte rar, poate și din cauza faptului că nu am), ci doar trebuie să ieși din casă. Astfel experimentezi în mod nemijlocit un soi de viață socială serios avariat de lipsa cronică de educație (întinsă de acum pe vreo patru generații), de nesimțirea, de egocentrismul care sunt, orice s-ar spune, endemice. Fiindcă la noi de mult timp nu se mai poate vorbi despre situații punctuale, ci despre un fel defect în care merg în general lucrurile, excepțiile fiind puținele ocazii în care mai zîmbești și mai capeți speranță. Cred că, în mare, asta deosebește societatea românească de cele din vest: ceea ce la ei este excepție, la noi este  regulă.

În urmă cu trei ani mă mai certam cu unii șafiori jegoși prin parcările de supermarchet dacă puneau mașina pe locurile pentru persoane cu dizabilități. Unii își cereau scuze și se repoziționau. Alaltăieri la un supermarchet din zona Floreasca, toate cele 16 locuri de parcare însemnate cu omulețul în fotoliu rulant erau ocupate de șoferi care aveau o singură incapacitate: cea de a traduce semnul ăla în gestul de a lăsa locul respectiv liber. Parcarea era pe sfert goală, dar astea erau locurile care îți permiteau să nu îți transporți curul pe picioare mai mult de zece metri pînă la intrare. Nevoia de scaun rulant…la cap. Probabil că în curînd desenul acela își va pierde pe bune semnificația pentru majoritatea șoferilor. Nu mai vorbim despre excepții.

La Brașov aproape că îmi e frică să traversez pe trecerile de pietoni. Ieri era din nou să fiu lovit.

Cînd s-au mărit amenzile pentru statul pe telefon la volan am crezut că în sfîrșit șoferii vor fi mai prezenți în trafic, dar am greșit mult. Fiindcă poliția nu amendează, ea se scobește în nas. Cu mănuși, desigur.

Recent am observat și că mașinile se dau din ce în ce mai greu la o parte din fața ambulanțelor. Probabil că în trei ani nu o vor mai face deloc. Nimeni nu pedepsește, nimeni nu amendează.

La Nuba, un local de piți de ambe sexe din Dorobanți, se fumează în interior fără jena că se încalcă legea. Am sunat de vreo patru ori la poliția locală sector 1. Mi-au zis de fiecare dată că au trimis un echipaj dar că la momentul ajungerii lor nu mai fuma nimeni. Ei îi știu pe patroni, patronii pe ei, și mai știu că eu nu am timp să stau să îi aștept, să verific dacă au venit. Au dreptate. Nu am mai sunat.

Starea de dezordine prin încălcarea permanentă a regulilor, a legii, crește. O stare de entropie: nu mai poți băga pasta înapoi în tub. E mai ușor să faci dezordine decît ordine. Rău, decît bine. Mai ales cînd poliția nu există decît în bugetul de stat și la colonurile oficiale. Colonurile, am spus.

Poate unii vă amintiți, pe 6 septembrie am scris cum am fost lovit cu biciul de către un birjar și “împins” pe contrasens cînd eram pe bicicletă. Nu am ripostat, ar fi fost penibil să sar la ăla în birja împodobită pentru Oktoberfest, să ne luăm la bătaie ca chiorii și să facem vizionări pe youtube. Am făcut, în schimb, reclamație la poliție, am zis că deh, merg pe calea oficială, cea a cetățeanului de rînd care sunt. Credeți că am mai primit vreun semn în legătură cu reclamația mea? Un telefon, un email dă hîrtie, orice?…

Nu am scris atunci un amănunt teribil. Unul dintre jandarmii care au venit după ce am sunat la 112 mi-a zis să mă duc la medico-legal să îmi facă ăia o constatare și o poză cu urma loviturii. Ce nu știa el, deși ar fi trebuit, era că la medico-legal în Brașov e program pentru consultații cu loviți doar de la 9 la 12, patru zile pe săptămînă. Absurd, dar, na, cine stă după ăi’ de să lasă biciuiți după-amiaza, ca fraerii? Iar ăia biciuiți noaptea nu fac reclamații și nici poze. I-am spus jandarmului care e programul spitalului, adăugînd că pînă a doua zi la 9 urma de lovitură nu se va mai vedea, că nu am fost totuși atît dă fraer să stau să mă lovească ăla ca în “12 ani de sclavie”. Știți ce mi-a sugerat? SĂ PUN A DOUA ZI PE CINEVA SĂ ÎMI FACĂ O NOUĂ URMĂ DE BICI!! Băi, deci realizăm cu toții unde trăim?! Mi se par relevante atît ideea, cît mai ales funcția ăluia de mi-o dădea. Iar acum, că am și scris despre asta, știți ce se va întîmpla? Vă spun eu: nimic. Partea și mai tristă este că, sunînd o amică avocată imediat după incident, mi-a spus că probabil nici ăluia care mă lovise cu biciul nu i se va întîmpla nimic. Partea cea mai tristă este că treaba asta nu o excepție. Așa se aplică la noi legea. Legea entropiei.

Pentru că România este țara fără consecințe. Nimeni nu răspunde pentru nimic. Una s-a stricat și pe cealaltă nu am mai găsit-o.

Anul ăsta naționala de rugby a fost descalificată de la Cupa Mondială de către federația internațională fiindcă a folosit un rugbyst din Tonga, naturalizat, dar care nu avea dreptul să joace în națională. Dincolo de ironia că în anul centenar, bla, avem nevoie de români tongalezi naturalizați (apropo, selecționata Georgiei, țară cu populație puțin mai mare decît Bucureștiul, nu are naturalizați și e clasată mai sus ca noi), ar fi trebuit ca acest grav incident să ducă la ceva demisii la vîrful federației române. Măcar de onoare, doar vorbim de rugby. Dar nu. Răspunsul preș. F.R.R., fost preș. C.O.S.R. (demisionar în urma celor mai slabe rezultate-la Rio-dintre toate olimpiadele la care România a participat) a fost unul șmecher-subțire, de Fratelli: “Tocmai acum, cînd rugby-ul românesc are atîta nevoie de mine, să demisionez?” Unii dintre stejarii românești sunt subțiri, dar moi. Povestea e de fapt mai lungă, merge cu vreo două cupe mondiale în urmă, dar pe scurt… una s-a stricat și pe cealaltă nu am mai găsit-o. Mai bine ziceam așa de provinciile istorice la optsutecin’j’nouă. Am fi avut o șansă să ne rîdem, măcar.

Cine e de vină pentru situațiunea care s-a creat în țară în ultima sută de ani, dar cu precădere în ultimul veac? Desigur, după Loviluția din ’89, în primul rînd conducătorii, dar ce te aștepți de la Iliescu, de la Băsescu, de la Oprescu? Foști secretari de partid, securiști, fără scrupule, “statul sunt eu” într-o nouă eră. Dar de vină suntem și noi, cu toții, pentru că am știut cu cine avem de a face, și totuși i-am lăsat.

La fel cum Firea, reprezentanta unei noi generații de funcționari cocalari, nu este singură de vină că s-a blocat Bucureștiul. Este de vină, de asemenea, fiecare dintre cei care numesc “transport” statul în trafic cu orele, iar asta fără să aibă într-adevăr nevoie de mașină (!). Eu cred că ăștia sunt fie bătuți în cap, fie chiar le place să trăiască în metrul ăla cub de aer unde freacă telefonul. Pentru că se poate. Poliția nu sancționează (nici) pentru asta, poliția este de fapt gardurile de pe linia de tramvai.

De vină e fiecare dintre cei care nu au participat vreodată la o decizie de consiliu local sau general, și se miră că Firea vorbește de fluidizarea traficului cu încrederea cu care un copil de cinci ani vorbește de Moș Crăciun.

Acu’ avem treabă cu centenarul. Paradă militară. A rîs America un an de zile de Trump că vrea paradă militară. Reflexe autoritariste, pretenu’ lu’ Putin. Ăia măcar au cu ce. Noi, arme și armată de acum o sută de ani. Nu asta e ideea cu suta. Și nici ideea ca o țară la o sută de ani să arate dărîmată ca un om la vîrsta aia. Că de la mine așa se vede. România e senilă. Uită, nu știe ce face, nu e în stare să își facă nici curățenie și nici mîncare singură, nu se poate transporta, nu mai poate să scrie și să citească, nu poate lua decizii, iar alea pe care totuși le ia sunt din ce în ce mai proaste, e o babă habotnică, rasistă și homofobă, care adoarme la televizor. Nici măcar întreagă la trup nu mai e, ca atunci, că i s-a amputat măcar o bucată. Un popor alienat în mașinile personale, aniversăm de fapt o țară care nu mai există.

Dar suntem oare în stare să acționăm, să schimbăm ceva? Profesorul american Chris Hedges, citîndu-l pe sociologul Emile Durkheim, spune că un popor care trăiește într-o societate lipsită de reguli, în care opinia interesată și minciuna iau locul realității, în care termenul de comunitate nu are sens, în care nu există rețetă pentru un cetățean care își dorește împlinirea prin stabilitate financiară și respect social obținute legal, va deveni un popor deprimat, apatic, al cărui comportament nevrotic și schizoid laolaltă îl simte și separat fiecare membru al societății. Recunoașteți simptomele? Dacă mâine ar veni Năstase și ar zice că de fapt Bechtel a construit autostrada aia, jumate din români îl vor crede și s-ar duce să pună de un ambuteiaj național. Dacă zice la teve, înseamnă că e adevărat, nu?

Advertisements