Ce mai freamăt, ce mai zbucium…! Cîți biți de rasism scurși pe platforme fără măcar o încercare de reflexie asupra propriei atitudini! Și mai ales, cîte mii de scuze individuale care intră, aproape toate, sub umbrela eternei credințe că dacă cineva își salută cei doi vecini romi și ascultă Romica Puceanu înseamnă ca e neprihănit în fața acuzației de discriminare. Nu e rasism, pur și simplu nu ne plac manelele fiindcă “sînt de prost gust”. Iar noi, mai ales dacă sîntem la Coldplay, și mai ales fiindcă AM PLĂTIT BILET, am devenit, desigur, arbitrii eleganței și ai rafinamentului în muzică, dar nu numai. 

Nu scriu acest text doar ca să arăt că am și eu o părere, ci ca să arăt că ceea ce s-a petrecut în prima seară la Coldplay este, din punctul meu de vedere, rezultatul a trei factori: rasismul adînc înrădăcinat și neconștientizat, ipocrizia rezultată din acesta și o mentalitate a consumatorului prost înțeleasă în comunitatea noastră largă, adică a românilor.

Ca să vedem cum stăm, am adunat cîteva idei de la diverse prezențe de marcă în bula mea pe feisbucul în limba română, ca popularitate și ca poziție.  

Dar înainte de asta, o experiență personală. La liceul Andrei Șaguna din Brașov se obișnuia în anii ‘80 ca clasele de a 12-a să pregătească un “program artistic” de absolvire, pe care să îl prezinte pe rînd tuturor colegilor mai mici, în propriile lor săli de clasă. Nu era ceva oficial, deși avea loc cu acordul direcțiunii-altfel nu se putea. Erau cîntece despre experiențele din liceu ale absolvenților, întretăiate de scenete scrise și jucate tot de elevi. Era o luare în balon mai fină sau mai groasă a profesorilor. Îi știam pe cei care aveau umor, le închinam ironii mai subtile sau mai evidente, îi evitam pe “naziști”. Cîntecele luau naștere astfel: pe o melodie la modă sau doar foarte cunoscută celor mai mulți elevi din liceu se compuneau versuri corespunzătoare tonului pe care voiai să îți transmiți mesajul. “Spectacolele” din ultima lună transformau școala într-un prilej de chiul pentru toate clasele din toți anii, de rîs, de chefuri și beri după ore dar și de momente lacrimogene. Fiindcă singurul cîntec care era obligatoriu să fie serios/trist/languros/melancolic/tempus fugit era “cîntecul clasei”. Acesta se cînta la final și era adio-ul pe care clasa îl adresa celor care rămîneau în liceu, elevi și profi. 

Clasa mea a fost una excepțională, fiindcă 1986 a fost primul și ultimul an cînd liceul Șaguna înființa după treapta a doua (la liceu se susținea atunci un examen de “treaptă”, care selecta elevii care aveau să rămînă în liceu în clasele a 11-a și a 12-a) o a șaptea clasă, clasa G. De două ori campioană a liceului la fotbal, într-a 11-a și a 12-a, dominată de băieți (aveam numai 11 fete în clasă și din cauza asta eram înscriși oficial cu două echipe de fotbal în competiția liceului), clasa mea, 12G (azi i-aș zice 12O.G.) a fost deci specială. Cînd pregăteam spectacolul de absolvire colegii mi-au propus să facem cîntecul clasei pe melodia piesei Mona a formației Azur, care abia apăruse și era probabil populară în unele cercuri. Era o manea. Atunci nu cunoșteam termenul, dar era ușor, ascultînd piesa, să îți dai seama, chiar ca elev de liceu, ce e cu ea și de unde provenea, cu toate că era de iubire și nu de bani, valoare, mașini, dujmani. Colegii mei ascultau multe genuri muzicale. E mai ușor prin exemple: Michael Jackson era regele, George Michael cu Wham și fără, Queen, Erasure, Bronski Beat, A-ha, Stevie Wonder, Chris De Burgh, Depeche Mode, Alphaville, erau frecvent în playlist-urile de la chefuri (party-uri), diverse topuri germane, apoi Scorpions (!), Accept, Beatles, Rolling Stones, Genesis cu Phil Collins, Vangelis, Jean Michel Jarre, Phoenix, Sfinx, dar și chestii mai “grele” ca Pink Floyd sau Kate Bush – de unii din ei probabil că mulți dintre ăia care au fost la Coldplay nici nu au auzit. Toată lumea depășise de niște ani faza ABBA. În plus, mai mulți colegi mergeau în fiecare luni seara la concertul de muzică clasică de la Teatrul Dramatic (Sică Alexandrescu) din Brașov. Totuși am căzut de acord să folosim Mona ca melodie pentru cîntecul clasei. Nici măcar eu, care aveam să compun versurile, nu m-am opus. Nici nu mi-a plăcutși nu am fost singurul, dar am mers cu majoritatea. Și? Și atît. Mi se pare relevant modul de abordare a situației. Da, era o manea. Ascultam noi manele, frecvent sau măcar rar? Niciodată. Eu nu-mi amintesc să fi pus vreodată așa ceva la casetofon în mod conștient, indiferent de context. Dar asta le-a plăcut unora și am decis să o cîntăm cu toții. Fără jenă, deși nu ne reprezenta, fără încrîncenare, fără elitism deși învățam la cel mai al dracului liceu de elită din Brașov. Am dat acum cîteva zile peste un clip cu absolvenții de medicină de la Tg. Mureș care au pus versurile lor pe melodia unei manele, ca să facă un cîntec de absolvire. (https://www.facebook.com/story.php?story_fbid=1245605863477051&id=1670331648)

Unii ne continuă “tradiția”.

Încep acum selecția fragmentelor din postări de feisbuc pe care am făcut-o. 

Deschide lista Liviu Popescu, jurnalist cu școala BBC absovită de mult, destul de recent președinte interimar al Societății Române de Radiodifuziune. Liviu mi-a fost coleg la Profm, un știrist cu un stil de lucru extrem de riguros, de la care am avut mult de învățat. Ne-am înțeles bine spre foarte bine, deși prieteni nu am fost niciodată. În postarea lui despre maneaua de la Coldplay, Liviu afirmă că huiduielile nu au avut la bază rasismul, ci au fost motivate de faptul că manelele au un mesaj de prost gust. Cu toate astea cuvîntul cu “ț” apare de trei ori în postarea lui de jumate de A4. Nu cred că mai am ce arăta aici apropo de rasism. Nici apropo de bun gust. Ironic este faptul că pe Liviu l-am întîlnit ultima oară cînd am fost la radioul de stat să propun conducerii o emisiune despre rasism și conștientizarea acestuia, care a luat în cele din urmă forma unui videopodcast (se numește Autocorrect și îl găsiți pe youtube, primul sezon are zece episoade). RRA nu mi-a acceptat propunerea.

Cătălin Prisacariu, care lucrează la intreprinderea de jurnalism a lui Mircea Marian, marele ziarist care înaintea meciului cu Ucraina a afirmat că ține cu ucrainenii fiindcă au nevoie de o victorie de moral în război, cheamă în ajutor BBC, instanța supremă. BBC a scris că genul controversat manele are versuri vulgare și misogine, acesta fiind motivul pentru care apariția lui Babasha a fost huiduită. Acest model de autocolonizare e frecvent în atitudinea multor români, în special a bulei prezente la concert. Am muncit zeci de ani să fim ca occidentalii, credem din nou în valorile unei monarhii vestice, facem consum și turism ca vesticii, ținem cu echipele lor, ascultăm muzica lor…deci să nu cumva să creadă ei că pe noi ne legitimează maneliștii – cu toate că majoritatea românilor ascultă manele. Deci vă rugăm, dragi români, să îl credeți pe cuvînt pe BBC că are dreptate, mai ales cînd nouă ne convine că nu ne face rasiști. 

Dani Klinger este o persoană care lucrează în radio de prin 1990. Domeniul lui este cel tehnic nu cel de programe sau cel muzical. Totuși postarea de pe pagina lui de Fb din care am selectat următoarele fragmente avea peste 4000 de reacții. L-am ales fiindcă la el am găsit toate argumentele pentru care ar fi fost normal ca publicul să se manifeste în acel fel la prezența lui Babasha pe scenă. El scrie: “Spectatorii au venit la un concert Coldplay. Pe bani.” Această afirmație susține în mod precis argumentul meu referitor la felul în care românii se raportează la un concert. Nu îl degustă ca pe artă ci îl consumă ca pe un produs. (În cazul acesta chiar este un produs.) Am plătit Coldplay, vreau Coldplay. Iarăși în mod ironic, aceasta este chiar atitudinea cu care ne-au obișnuit maneliștii, cînd dau bani “fără număr” pe dedicații la petreceri. Odată ce și-a luat bănelu’ gros, Chris Martin și-a pierdut dreptul de a face propuneri publicului român. Să cînte ce vrem noi, de fapt să zică mersi că l-am lăsat să își facă singur playlistul. De asemenea, odată ce fanii Coldplay au plătit biletul, Chris Martin și-a pierdut și statutul de oaspete de onoare. El a devenit lăutar-fapt paradoxal în contextul cu Babasha, care era invitatul oaspetelui de onoare. Dar românii sînt capitaliști fără scrupule și fără nuanțe. Dacă e pe bani și nu le place de invitatul oaspetelui, îl dau afară de pe scenă.  

Mai scrie Klinger: “sa spui ca maneaua aia e muzica romaneasca foarte frumoasa si ca artisti ca Babasha sunt artisti foarte talentati, este o jignire adusa celor 50.000 de ascultatori de muzica Coldplay prezenti pe stadion. De asta huiduielile au fost o reactie fireasca.” Altfel spus Chris Martin nu are nici dreptul la aprecierea unei piese sau a unui artist. Dani Klinger și cei 50.000 de spectatori știu mai bine ce e muzica bună. Muzica proastă și artistul prost i-au jignit, iar odată jigniți, ei huiduie, normal. Dani îmi va fi recunoscător că nu scriu aici ce cred despre un asemenea argument. Apoi continuă: “nici un radio din Romania nu difuzeaza manele. Stiti cati ascultatori aduna radiourile din Romania? Conform ultimei masuratori, 11,2 milioane de romani asculta ZILNIC macar un post de radio. Numai KISS FM singur este ascultat zilnic de 2,7 milioane de romani. Toate aceste radiouri difuzeaza orice muzica, doar manele nu. Este atunci explicabil de ce consumatorii de manele nu au de ales decat sa asculte muzica lor preferata din online si sa genereze astfel un numar mare de ascultari. Practic compenseaza prin online lipsa manelelor de pe radio. Si comparativ cu 11 milioane de ascultatori zilnic de pe radiouri, cei 6,7 milioane de ascultatori stransi in 10 zile de Babasha cu ultima sa piesa, nu mai pare asa o performanta. O piesa aflata in heavy rotation se difuzeaza de 10 ori pe zi. In 10 zile se difuzeaza de 100 de ori doar la KISS. Care e ascultat de 2,7 milioane de romani. Piesa aia se difuzeaza si la ZU, Pro FM, Virgin, Europa. Faceti si voi calculul cate ascultari aduna. Asta ca sa lamurim cu numarul 1 in trending. Si cu mitul ca manelele se asculta mai mult decat muzica mainstream. Nu se asculta mai mult, doar ca e mai agresiva in a-ti patrunde cu forta in spatiul tau.”

Una dintre afirmații este de-a dreptul greșită, iar datele care sînt corecte sînt interpretate în mod eronat, nu știu dacă voit sau nu. În primul rînd există cel puțin un radio de manele în România. Se numește Super FM și îi aparține “magnatului” brașovean de presă Aristotel Căncescu, actualmente la zdup pentru abuz în serviciu sau ceva asemănător. Din cîte știu eu este singurul radio de manele din țară. Emite în Brașov, probabil cel mai frumos oraș etc., care în rîndul fanilor manelelor este cunoscut și pentru acest lucru, nu doar pentru Tîmpa. Un bun prieten care a lucrat cu Super FM mi-a povestit un experiment de tip sondaj făcut într-o spălătorie auto, unde lucrătorii au fost rugați să numere mașinile care aveau radioul pe frecvența Super FM. Au ieșit mai mult de jumătate. Cu toate astea, postul nu merge prea bine. Clienții nu cumpără publicitate. Cauza? Rasismul și ipocrizia generată de acesta; nu vor să se asocieze fenomenului etc. Dar îndrăznesc să fac o predicție: într-o bună zi, care nu e departe, niște capitaliști mai ai naibii decît ăștia vor cumpăra publicitate la un radio de manele, la fel cum online avem publicitate între manele și nimănui nu îi pasă fiindcă banii nu au culoare. La fel, mai multe radiouri vor da manele. Pun pariu. Oricum nu contează fiindcă la drept vorbind stilurile de muzică difuzate la radio în ziua de azi au fix aceeași valoare artistică ca cea a manelei. Multe au și același ritm. Consecința difuzării manelelor la radio va fi că genul va scădea în popularitate. Acum încă plutește asupra lor parfumul interdicției. 

În al doilea rînd cu toate că într-adevăr deocamdată în general radiourile nu dau manele, nu le dau din aceeași cauză din care s-a huiduit: rasismul. Argumentul “prostului gust” pe care l-am întîlnit de multe ori în articolele de dezvinovățire post-concert Coldplay nu stă în picioare. Conform cărei școli de gîndire digeii de radio sînt arbitrii bunului gust în muzică? Cum poate fi definită muzica “bună” într-o piață radio absolut plictisitoare, repetitivă, limitată, cum e cea românească, de fapt în orice piață de radio? Vorbim totuși despre muzica de radio, care este în totalitatea ei un produs comercial, la fel ca oricare creație de cultură pop.

În al treilea rînd nu poți compara, cum face Klinger, numărul de difuzări pe care le adună o piesă la radio cu numărul de vizualizări ale unui clip în online. Algoritmul de repetare a pieselor de la radio, născut din motive pur comerciale în SUA pe la finalul anilor ’70 și faptul că acele piese se adresează unui public semi-captiv nu e același lucru cu gestul voluntar de a căuta clipul și a apăsa play de 6,7 milioane de ori. Este diferența dintre un top al difuzărilor și unul al vînzărilor; de difuzări sînt responsabile radiourile iar de play-eri, publicul. Dani Klinger știe asta foarte bine. El continuă postarea cu inevitabila referire la “valori”.  “Maneaua este rau famata nu din cauza rasismului si nici din cauza muzicii. Maneaua este rau famata din cauza textelor si din cauza valorilor promovate de manea si de manelisti. Temele recurente sunt banii facuti usor, de regula ilicit, smecheria de orice fel e virtute, femeile sunt obiecte si trebuie sa fie multe, eventual sa fie ale altora, obiectivul e sa moara dusmanii de ciuda. Alte teme – razbunarea, parnaia, batai. Toate astea sunt in texte.”

“Lasand la o parte textele, exista si problema atitudinii, atat a cantaretilor de manele, cat si a consumatorilor acestui gen muzical. De regula au o conduita sociala care ignora regulile de civilizatie. Dau muzica tare, daca se poate toata noaptea, conduc masini care de regula incalca regulile de circulatie, se imbraca cu un prost gust evident?. Nu de putine ori sunt in siajul grupurilor de interlopi, camatari, traficanti de persoane. De asta e maneaua “rau famata”. Babasha, nu e rasism. Mai ales ca manele canta si romanii, nu doar romii. Maneaua este definita mai degraba ideologic, nu stilistic. Si aici am ajuns la al doilea motiv pentru care s-a huiduit miercuri la concert. Fanii Coldplay care stiu perfect valorile promovate de trupa, nu au putut intelege cum ar putea fi aceste valori compatibile cu valorile care vin la pachet cu manelele.”

Să încep cu finalul: fanii trupei nu au putut înțelege cum valorile promovate de trupă sînt compatibile cu valorile promovate de maneliști. Și cînd nu înțelegi, huidui, desigur. Dar care sînt valorile promovate de maneliști? Banii făcuți ușor. Hmm, interesant, cumva asemănător cu banii cîștigați prin pariuri, de exemplu? Sau prin speculă pe bursă? Sau prin închirierea unor proprietăți imobiliare? 

Șmecheria de orice fel e virtute. Cam ca în orice corporație, dacă vrei să avansezi rapid. Sau ca în politică. Sau plătind impozit din ce în ce mai mic cu cît ai mai mulți bani. Sau evitînd pîrnaia cu cît ești mai penal. Îmi amintesc de un manelist, unul, Trump, parcă era președinte SUA cîndva, care zicea și de răzbunare pe ăia care ies la protestele anti-genocid. Și mai zicea că femeile de la nu știu ce show nu protestează dacă le pui mîna între picioare…Ia auzi… Se leagă cu “femeile sînt obiecte”. Ce chestie, ca modelele de la Sephora sau Douglas? Cu cît sînt mai multe cu atît mai bine. Alt manelist îmi vine în minte, unul Bill Clinton, care urmărea femeile pe sub biroul oval, sau ele pe micul Willy. Sigur, nu s-a promovat la nivel de valoare, nu că a o înșela pe Hillary nu e o valoare în sine, dar nici nu s-a pedepsit, nici măcar pentru minciună, chestie care se califică la coloana de șmecherii de mai sus. 

Obiectivul e să moară dușmanii de ciudă. Aceasta sigur nu e o valoare umană, e o valoare germană. În oglindă se spune “Schadefreude ist die beste Freude”. Bucuria de răul altuia e cea mai dulce bucurie. Ăia măcar recunosc. 

Nu știu de ce am impresia acum că manelele promovează aceleași valori pe care le promovează societatea noastră capitalistă multilateral de dezvoltată. Alte teme, bătăi, pîrnaie, etc. găsim din belșug pe sutele de milioane de copii vîndute în ultimii 35 de ani pe piața muzicii hip hop în toată lumea. Ba avem și alte teme interesante precum “fuck the police”, crime, arme și multe multe droguri.

Dar precis cei 50.000 de spectatori s-au ținut departe toată viața lor de asemenea grozăvii, fiind transpuși în sferele celeste de muzica imaculată a celor de la Coldplay. Ei precis refuză să asculte piesa Brown Sugar a celor de la Stones fiindcă e despre violul sclavelor negre de pe navele care făceau comerț cu carne vie. Sau Summer Nights de pe Grease sau Maggie May a lui Rod Stewart sau Baby It’s Cold Outside a lui Dean Martin, sau Bad Company Can’t Get Enough, sau Rammstein Weisses Fleisch, că tot despre viol sînt și ele. Sau live-ul celor de la Taxi care dădea MUIE tuturor partidelor, o dovadă de bun gust deosebit. Poftim valori! Și vorbim de hituri.  

Mai departe e, după Klinger, problema atitudinii. Maneliștii nu sînt “civilizați”, fac zgomot noaptea, dau muzica tare … Adică așa cum face toată lumea în Spania, unde ai cu greu cinci ore de liniște vara în fiecare noapte? Dar, spre deosebire de maneliști, noi cei din bula noastră sîntem civilizați. Nu ambalăm motoarele enduroaselor noastre și ale turismelor 4×4 de mii de bani în orașe, ci numai pe potecile pustii ale codrilor…cine poate să zică ceva?

Și desigur, maneliștii se îmbracă cu un prost gust evident. Practic pe lîngă faptul că Klinger este un estet al muzicii de radio, al valorilor “civilizației”, el este și un arbitru al eleganței vestimentare. Precis lumea va da buzna să îl întrebe de acum înainte cum să se îmbrace la vreun alt concert important precum Havași sau alte chestii culte. Nu contează că maneliștii își găsesc țoalele alea prin magazine Gucci, D&G, care se descurcă binișor vînzînd îmbăcăminte de “prost gust” la sute de milioane de alți maneliști. E adevărat, bunul gust nu se definește după marcă, dar…tocmai asta e, după ce? Și cine o face? 

Deci nu, prietene Klinger, nu sînt de acord cu tine. Definește “bunul gust” și apoi convinge-mă că tu ești cel chemat să îl legitimeze. A, nu îți place ție muzica, hainele, valorile, etc? Asta putem înțelege. Dar să justifici o atitudine de doi lei a unui public snob și elitist bazîndu-te pe niște non-argumente, nu merge. Huiduielile au venit de la un public rasist, nu de la unul rasat. 

Un alt încasator de cîte 1500 de reacții per postare din lista mea e Silviu Iliuță-scriitor. La fel ca mine, a repostat textul Biancăi Babașa a doua zi după huiduială. Eu am avut 80 de reacții, el a avut 800, fiindcă nu e putinist. Dar scrie: “daca mi-e greata de manele nu sunt rasist. Doar mi-e greata de manele. Si am acest drept. Nu ma duc la concerte de manele sa fluier, dar daca le aud la vreun Depeche Mode fluier, oricat imi plac mie baietii aia. Fluier la liber, ca asa vreau, ca nu am dat bani pentru o muzica pe care eu o consider infecta, ci pentru altceva. As fi cr3tin sa ma duc sa fluier intr-un club de manele, dar cand dau banii pe altceva…” Dincolo de aceeași atitudine de cumpărator absolut al actului artistic, Silviu respinge și el rasismul ca motiv al manifestării ostile. Niciunul, dar niciunul dintre cei care spun că nu le plac manelele nu se consideră rasist.

România este o societate cît de cît rasistă, unde să fii alb se consideră norma, iar restul-Dumniezo cu mila! Un raport ECRI din 2019 consemnează rasismul sistemic din România, iar un sondaj IRES publicat de CNCD în decembrie 2018 arată că 72% dintre români au puțină încredere sau deloc în persoanele de etnie romă. Cei mai mulți dintre noi am crescut cu sperietoarea “vine romul nomad (se zicea ț…nul) și te bagă în sac”. Zicala favorită vizavi de etnia brună era “romul (ț…nul) nu e om nici în ziua de paști”. Acum, după ce eventual am auzit de cîteva ori despre sclavie și despre antidiscriminare dar încă nu sîntem în stare să renunțăm la cuvîntul cu “ț”, a cărui folosire, apropo, a devenit ilegală, considerăm că ne-am vindecat de rasism brusc și fără niciun efort. Ar fi primul caz consemnat în lume.

L-aș întreba pe Silviu Iliuță cîți prieteni romi are. Unii cu care iese la masă regulat, așa… Eu recunosc, nu am. Am vecini romi de care sînt relativ apropiat și ne ajutăm reciproc, dar nu petrecem timp împreună ca prieteni. La fel cum i-aș întreba și pe cei (mulți) care au scris “dacă l-ar fi chemat pe Damian Drăghici ar fi fost altceva”…Altfel spus, atîta vreme cît am de a face cu romii care îmi plac mie și atîta vreme cît ei cîntă cum vreau, e în regulă.  Dar dacă ei fac lucruri care mie nu îmi plac, atunci îi huidui. Este exact atitudinea clasei dominante față de cea supusă, oprimată.

Sigur că nu mă aștept să aplaude cineva o chestie care nu îi place. Dar ar fi fost așa greu să fim “civilizați”, cum zice Klinger, și să nu ne purtăm grobian, așa cum le reproșăm maneliștilor că fac? A doua seară, după ce reacțiile de pe platforme au explodat ne-am dat și noi seama că e penibil ce am făcut. Striblea și Smiley au povestit amîndoi cît de rușine le-a fost de fluierăturile din prima seară. Marius Florea Vizante și Vlad Petreanu au dat share amîndoi (nu am înțeles de ce) unui articol de pe blogul unei doamne pe nume Andra Nistor. Nu știam cine e, am aflat că e o blogăriță corporatistă care lucrează la departamentul american pentru agricultură-poate de aici asocierea pe care o face între muzică și mîncare. Ea încearcă să facă apologia huiduielii cu aceleași argumente ca Klinger, din cîte mi-am dat seama. “Scria cineva pe fb că dacă primești altceva la restaurant sau găsești un fir de păr în mâncare nu continui să mănânci, te ridici și pleci. Acum întreb și eu. Înainte să pleci, plătești sute de lei mâncarea și zici “lăsați așa că e ok”? Ținând cont că tot stadionul ăla a fost cu vibe-ul varză după moment, aș zice că poate ar fi trebui să plec. Sau să plecăm. Întrebarea e – dacă NU huiduia nimeni (din politețe, că suntem o țară de domni și doamne) și pleca tot stadionul și cereau oamenii toți banii înapoi, ii primeau?” Pricepeți, “vibe-ul era varză” (de ce nu “cabbage”?) iar ea, ca româncă, plătise, deci i se cuvenea fix ceea ce considera ea că e potrivit. Am citit tot articolul. De două ori, ca să fiu sigur ce vra să zică. E “cabbage”. 

Ca să obțin pe final o notă optimistă închei cu Gelu Duminică, care ca de obicei spune lucrurile corecte, dar pe un ton care să nu supere prea mulți români albi. “Agenda ultimelor zile a fost ocupată de concertul Coldplay. Mai bine spus, despre momentul în care un artist local, celebru în lumea manelelor actuale, a fost huiduit la scenă deschisă de mii de oameni prezenți la acel eveniment. În on-line, lumea s-a împărțit între cei care s-au simțit ”rușinați” de atitudinea publicului și între cei care au considerat reacția unei părți a publicului justificată. Ca specialist care lucrează cu comportamentul omului în societate și ca cel care are ca temă de studiu ”minoritățile și echitatea” am considerat că modul de acțiune a publicului care a huiduit a fost o ”flegmă intelectuală” (a se citi pseudo-elitism) venită din partea unei părți a clasei de mijloc românești către cei care nu ”sunt ca ei”. Chiar dacă eu nu am spus vreodată că ar fi, acest lucru a fost perceput ca o acuză de rasism direct.”

Acuzația de rasism direct o aduc eu în acest articol și sper că argumentele mele care au arătat de ce nu e vorba despre nimic altceva v-au convins. Reflexie plăcută! 

V-ați prins din prima; acest titlu ar fi fost valabil și în cazul în care Coliban ar fi rămas primar. 

Povestea am mai spus-o de cel puțin două ori. În 2020 am avut încredere în omul Coliban (nu în partidul său), mai precis în puterea educației pe care a primit-o, și am presupus că odată cu aceasta el dobîndise suficientă onestitate, voință politică și competență. L-am sprijinit și am greșit. Sugestiile mele, chiar și cele făcute sub formă oficială, au fost trecute cu vederea, iar criticile publice venite din partea mea, la scurt timp după instalarea lui în fotoliul de primar, au fost socotite rea-voință. În jurul primarului s-a format o gașcă de căței interesați care i-a cîntat în strună pînă inclusiv în duminica alegerilor.  

A fost un mandat lipsit de substanță, cu rezultate administrative aproape nemanifestate, greu de ascuns chiar și sub prezența permanentă pe Facebook, rețeaua socială predilectă a românilor, menită să îi mențină imaginea subliniind glorioase realizări inexistente pe un ton lozincard. Probabil că cele mai multe fotografii din ultimii patru ani îl înfățișează cu o cască de protecție pe cap, vizitînd diverse șantiere, neuitînd să zîmbească la cameră cu toți dinții. Acesta este punctul unde i-am reproșat și îi reproșez lipsa de onestitate. Brașovenii cu care am vorbit care nu făceau parte din cercul-din ce în ce mai restrîns-al votanților USR au fost complet dezamăgiți de ceea ce primăria a făcut pentru oraș. Mulțumim. Pentru nimic. 

Apoi, raportîndu-se permanent în mod public la niște adversari politici pe care în propriul său discurs îi desconsidera, situîndu-i sub nivelul de înțelegere obligatoriu pentru o prestație normală în funcția de consilier local, primarul Coliban nu a reușit compromisul pe care îl face orice politician bun. Acela de a situa interesele comunității deasupra sentimentelor personale vizavi de reprezentanții altor partide cu care e nevoit să lucreze. Nici măcar nu a reușit să mimeze că ar încerca așa ceva. De aceea a plătit prețul pe care îl plătește orice membru al unui partid elitist care nu are idee despre realitatea din teren și care are mai degrabă alura unui club privat decît a unei entități care ar trebui să reprezinte interesele tuturor cetățenilor. 

Fără a face excepție de la liniile mari ale comunicării în mandatul său, campania electorală a lui Coliban a sărit cetățenii ce nu meritau să fie ținta propagandei neoliberale a USR, dar a încercat în același timp să cîștige electorat prin atacuri ad hominem la adresa contracandidaților, pe stil mafioțesc. “Votați-mă pe mine doar ca să nu îl votați pe Scripcaru, care e needucat și e și moldovean”, rezumatul platformei electorale a lui Coliban pentru primărie-exagerez, dar pricepeți ideea-nu funcționează într-un oraș unde probabil cel puțin jumătate dintre cetățeni sînt brașoveni de primă generație, cu educație medie. O orbecăială bipolară în sînul unui partid hi-tech mare amator de studii și sondaje. Incapabil să iasă din bula lui elitistă, prost îndrumat și tributar unei ideologii destinate exclusiv părții de sus (ca venituri) a clasei profesional-manageriale, Coliban a pierdut. Pînă și eu, care nu urmăresc politica românească aproape deloc, am prevăzut asta într-un text publicat acum vreo două luni pe rețeaua preferată a primarului.  

După patru ani el a lăsat Brașovul cum l-a găsit. Un oraș sufocat de mașini, aglomerat, zgomotos și poluat (în top 3 în România), care miroase odată la cîteva zile a gunoi de la groapa “ecologică” nesigilată situată ilegal de aproape de aria urbană-doar una dintre promisiunile neonorate de primar. 

A revenit George Scripcaru-Dezvoltatorul, omul care a adus Brașovul în situația descrisă mai sus și din care eu mă așteptam să îl scoată Coliban, măcar puțin. Dați-i un oraș verde, în care lumea poate respira, și Georgică îl va “dezvolta” după chipul și asemănarea lui. Îl va umple de betoane, îngustîndu-i trotuarele pentru a face pe noul carosabil parcări pentru turisme (desigur, cu ajutorul întreprinderilor amicilor din mafia personală) va da aprobări de funcționare în limitele orașului la tot felul de poluatori de firmă, gen Kronospan. El crede probabil că norul de formaldehidă se oprește înainte de gardul grădinii viloaiei lui din Șchei fiindcă știe cine stă acolo. 

Deci dintre cei 112.000 de brașoveni care s-au prezentat la vot (care reprezintă aproape 50% din populația cu drept de vot a Brașovului) cam jumătate și-au dorit să revină Scripcaru, care are mai multe dosare penale și a cărui mafie se știe că domnește asupra urbei. Asta spune ceva mai mult despre prestația lui Coliban la primărie, inclusiv despre competențele lui în comunicarea cu majoritatea cetățenilor. Oare brașovenii își doresc mai degrabă un primar penal decît unul cu cazierul curat? Probabil că nu, dar Scripcaru-penalul este perceput drept cineva care, vorba zicerii, a făcut, deși a și furat. Deci a fost votat. USR-ul va da probabil vina, în comunicarea internă neoficială, pe “proștii” care l-au votat pe candidatul penal, fără să se uite în curtea proprie și să încerce să înțeleagă ceva din motivele cetățenilor. Sigur, ideal ar fi ca odată ce un funcționar public este știut drept hoț el să nu mai fie votat. Dar cred că vocea cetățenilor merită să fie ascultată, dacă pretindem că trăim într-o democrație, chiar și atunci cînd ei preferă un mafiot cunoscut ale cărui mandate au distrus un oraș, în locul unui incompetent elitist. Fiindcă asta cred că s-a petrecut: adresările primăriei vizau de prea multe ori schiorii, bicicliștii, amatorii de arte culte sau “coolte” și alți privilegiați, în detrimentul majorității cetățenilor, care nu au timp de asemenea răsfățuri scumpe. Asta se petrece cînd un primar face un pas la nivelul cetățenilor numai pentru sesiuni foto, realitatea lui se află în bula de pe Facebook, iar prioritatea este “digitalizarea”. În vremea aceasta în Brașov avem poluare de toate felurile, inclusiv olfactivă, spitale care stau să cadă, persoane fără adăpost și un transport alternativ aproape inexistent. În schimb nu avem spațiu verde-doar 5 metri pătrați pe cap de locuitor, una dintre cele mai proaste statistici din țară.

Personal cred că brașovenii au votat tura asta răul cel mai mare. Nu este prima dată cînd se petrece așa ceva în alegeri. În 2016, ca să dau exemplul cel mai la îndemînă și mai asemănător, Donald Trump a fost votat în detrimentul lui Hillary cam din aceleași motive. Americanii de rînd au preferat să voteze cu mafiotul idiot care le comunica tîmpenii extremiste în propoziții simple decît să încerce să priceapă ceva prin aroganța frazelor unui discurs elitist venit pe filierele favorite ale sistemului. La fel va fi în SUA și anul acesta, probabil. Vor vota din noul mafiotul și îl vor trimite acasă pe incompetent. 

Lărgind perspectiva, faptul că un sistem poate produce, în cele mai multe cazuri în perioada recentă, doar candidați de acest calibru, este un prim semn că proiectul democrației reprezentative este un eșec. Din 340 de milioane de cetățeni americani cei doi cu șanse să iasă președinte în noiembrie sînt un moș senil corupt agresor sexual și un moș corupt agresor sexual mai puțin senil, deja condamnat penal. Ce diferență mai face în cazul acesta votul? Evident, niciuna. Vă întreb: cînd a fost ultima dată cînd viața voastră s-a îmbunătățit semnificativ după ce a cîștigat persoana pe care ați votat-o voi? Ei bine, de aceeași părere sînt și jumătate dintre cetățenii cu drept de vot ai Brașovului care au stat acasă duminică. Spunea Mark Twain că dacă votul ar putea să schimbe ceva în sistem, dreptul de a vota ne-ar fi suspendat. Complet de acord. 

Acum aproape trei ani plus minus cîteva zile am făcut o tură Glăjărie-Mălăiești-Bucșoiu-Omu și retur pe poteca de vară. Se dăduse liber din pandemie și locul era plin de turiști, unii mai pricepuți în ale muntelui, majoritatea mai puțin. Am scris atunci un text, aprig shareuit, despre protocoalele înțelepților muntelui, avînd de partea mea experiența de brașovean montaniard dar și un proaspăt certificat de ghid montan. Pe atunci nu eram încă putinist, așa că am fost băgat în seamă de însuși ProTV, care mi-a luat un interviu. Probabil ultimul. 

Duminică 2 iunie am făcut Glăjărie-Omu prin Hornul Mare cu retur tot pe poteca de vară. Nu mai am autorizația de ghid montan. Mi-a fost revocată de minister în urma unei acțiuni care urmărește reformarea acestei ocupații. S-a început cu anularea certificatelor fără să se știe ce va urma. Nimeni de la Asociația Ghizilor Montani din România (AGMR), cea mai serioasă din țară, a cărei curs de doi ani l-am absolvit și care mi-a eliberat certificatul de ghid nu m-a sunat să mă anunțe despre revocare. Nu îmi rămîne decît să sper că cineva îmi va explica totuși la un moment dat cum este posibilă o asemenea măsură. Spre deosebire de mine, care am făcut cursul de ghid montan din pasiune, sînt unii care își cîștigă pîinea practicînd meseria. Totodată, pînă acum nu am auzit de vreun caz în care unui ghid-cu sau fără autorizație-să i se ridice dreptul de a practica sau să fie pedepsit în vreun fel, nici măcar în cazurile extreme cînd unii ghizi și-au pierdut rude apropiate în ture ghidate de ei. Nu dau nume, există un caz foarte trist care a făcut subiectul multor conversații interesante în lumea alpină. În orice caz, din cîte deduc, în momentul de față în România nu mai există ghizi de munte autorizați să conducă turiști sau grupuri de turiști pe poteci montane, pe trasee alpine, de escaladă și de schi de tură. Pe căi neoficiale am aflat că dacă vrei să rămîi cît de cît autorizat trebuie să faci o cerere la minister pe baza fostului tău certificat și vei primi autorizarea de “ghid de potecă.” Nu e rău. Nu ai nevoie nici de schiuri de tură de 800 de euro, nici de hamuri, bucle, corzi, cască de alți 800 și așa mai departe. Dacă deja ți le-ai cumpărat pentru cursul de ghizi pe care l-ai terminat sau în ideea că le vei folosi în ture ghidate, asta e. Și atunci rămîne cum am vorbit în tren: ghizii, cu sau fără certificat, ghidează pe bani, fără ca deocamdată să fie deranjați de vreo autoritate de pe la ministere. În cel mai rău caz ar putea fi reperați de ANAF, dar încă nu am văzut comisari pe poteci. Dar, din nou, dacă o persoană ar vrea să se apuce de alpinism, de escaladă sau de schi de tură în modul cel mai disciplinat, nu știu dacă mai există în momentul de față posibilitatea să își angajeze un ghid de munte care activează în cadru legal. De aia cred că ar putea fi utile niște sfaturi gratis de la cineva care pînă acum nu a greșit în meseria de ghid montan. Asta și datorită faptului că nu a practicat-o. Dar orișicît…   

Am făcut această introducere ca să arăt că începînd chiar de la vîrf domeniul muntelui în România e cam vraiște. Jocul de cuvinte e intenționat. Și azi nu mă opresc la alte probleme, cum sînt faptul că, în afara parcurilor naturale și naționale, nu există interdicție pe poteci pentru motociclete enduro, ATV-uri, snowmobile, sau că parcurile menționate se află sub autoritatea unei instituții, Romsilva, care se ocupă de exploatarea codrului-frate cu românul, iar asta nu e normal. 

În rest, la fel ca acum trei ani, duminică am întîlnit foarte mulți turiști dintre care majoritatea nu aveau treabă cu mersul pe munte. Pe vremuri m-aș fi enervat cumplit să văd burți expuse pe terasa însorită a cabanei alături de rucsacuri Gucci și blugi stretch, dar între timp mi-am schimbat complet atitudinea față de asemenea turiști. Dacă îi văd pe poteci sau la cabane îmi amintesc că de fapt ei au făcut cel mai important pas: au venit pe (la) munte pentru prima dată. Chiar dacă acest prim pas e făcut în adidași albi deasupra cărora se află glezna goală. În definitiv dacă scapă nevătămați după prima tură și le-a plăcut, au tot timpul să învețe despre munte și despre regulile lui. De aceea fac și eu acest pas, de a le arăta ce au nevoie să știe în primă instanță. 

Muntele este o formă de relief cu niște particularități pe care e necesar să le conștientizăm. Ieșirea la munte înseamnă de cele mai multe ori deplasarea în zone izolate pe un teren cu care cei mai mulți nu ne întîlnim în viața cotidiană. De aia ne place, că acolo natura e mai…naturală, mai aproape de forma ei originală care în cele mai multe locuri prin care mergem s-a cam pierdut. Dar tot de asta riscul de accidente, începînd de la cele banale, cum ar fi o entorsă de gleznă de gradul 1-3, crește foarte mult. În acele zone nu prea există posibilitatea transportului cu autovehicule (din fericire!). În consecință acțiunile de salvare, chiar și în cazul unor accidente minore, presupun o logistică complet diferită de intervențiile din zonele unde poate ajunge ambulanța. De cele mai multe ori ajutorul-sosit sub forma echipelor Salvamont-ajunge după cel puțin două ore de la momentul accidentului, iar aici vorbim despre cazurile fericite. Transportul accidentatului e altă poveste. Acesta este de durată și se face în condiții dificile, numai de către persoanele special pregătite din formația Salvamont. Chiar dacă muntele se află în imediata vecinătate a orașului, o acțiune de salvare se măsoară în general în ore. De aceea cînd mergem pe munte trebuie să facem în așa fel încît să prevenim, pe cît se poate, accidentele. Pentru asta sînt necesare următoarele lucruri: 

Să ne echipăm corespunzător-ca să folosesc o expresie care nu spune de fapt nimic despre ce echipament trebuie trebuie efectiv să ai. Echipamentul pentru începători trebuie să cuprindă: bocanci sau ghete cu talpă specială de la Decathlon, Intersport etc., nu pantofi de sport pentru stradă (care sînt mișto mai mult în club decît pe munte), rucsac (am văzut duminică la Mălăiești persoane care veniseră CU PLASE în mîini de jos!), geacă de ploaie chiar dacă e senin cînd plecăm de acasă, bidon de apă (cu apă în el dacă se poate), lanternă, briceag, brichetă sau chibrituri, mîncare, șosete de schimb în caz că ne udăm la picioare, o hartă cu traseul, care dacă e pe telefon să poată fi accesată și offline. Este obligatoriu să avem o trusă medicală cu minimum necesar: bandaje sterile, feșe elastice, alcool sanitar, un calmant, un unguent pentru eventuale răni de frecare, plasturi pentru bășici. Se găsesc truse complete la toate magazinele de munte. Dacă vrem ne mai putem lua o pereche de bețe de tură, o folie de supraviețuire, un fluier dacă zona e pustie și poate conține urși, o pereche de “gheare de pisică” pe care le punem pe ghete dacă întîlnim gheață. Duminică nu mi-am luat colțarii de acasă și le-am dus dorul pe Hornul Mare dar mai ales pe limbile de zăpadă de pe poteca de vară, unde dacă alunecam mă duceam sanie vreo două trei sute de metri. Chiar dacă aș fi ajuns jos în viață, din cîte știu în ziua de azi formația Salvamont Rîșnov e compusă dintr-o persoană-care e posibil să fie la cabana Mălăiești sau nu. Deci țineți minte trei cuvinte ghe bază: gheață, gheare, ghete.

Să nu plecăm pe un traseu pe care nu sîntem capabili să îl facem în timpul alocat sau de o dificultate prea mare pentru noi. Aici e un “catch-22”… chestia e că nu știm cum să apreciem un traseu dacă nu avem experiență. Duminică am văzut o doamnă în blugi și adidași care căzuse pe poteca dinspre Mălăiești spre Glăjărie și părea lovită destul de serios la gleznă. În situațiile astea este aproape imposibil ca persoana accidentată să fie transportată de tovarășii de excursie pînă jos. Trebuie să chemăm Salvamontul. E clar că acel traseu, destul de simplu pentru toate celelalte zeci de turiști în blugi, adidași și fără experiență care erau pe potecă, a fost pentru ea prea greu. După ce am coborît am văzut două mașini ale Salvamont gonind prin Glăjărie cu sirenele pornite. Nu știu dacă erau pentru ea și nu am găsit informații despre accident. 

Ideal ar fi să fim destul de bine pregătiți fizic pentru traseul pe care vrem să mergem. Să putem urca două-trei ore cu diferență de nivel de 4-500 m și să coborîm alte două ore este un fel de minimum necesar. În același timp dacă ne dăm seama că traseul pe care ni l-am propus e prea lung sau prea greu e bine să ne întoarcem la timp și să evităm deplasarea pe timp de noapte dacă putem, chiar dacă avem lanterna. E important să știm că un grup se deplasează cu viteza celui mai lent dintre membri. Nu recomand împărțirea grupului deși uneori poate fi mai practic să se procedeze astfel. 

Iar acum un set de reguli de comportament pe munte care ajută mult să nu fim înjurați de oamenii care vin pe munte să se relaxeze, nu să fie agresați, cum sînt majoritatea celor cu experiență montană. Dacă sîntem în natură nu înseamnă că unele reguli de bază nu se mențin. 

În primul rînd, nu putem să ne facem nevoile în potecă sau aproape de ea, eventual în văzul lumii. Apoi, ideal ar fi să luăm cu noi materialul pe care l-am folosit să ne ștergem, dar e de înțeles dacă nu o facem, atîta vreme cît acesta e biodegradabil. Dacă vorbim despre absorbante, la fel-dacă nu sînt biodegradabile este obligatoriu să le luăm cu noi și să le aruncăm jos, cînd ne întoarcem în “civilizație” Valabil pentru orice alte obiecte, resturi de mîncare, peturi etc. Regula asta e și ea simplă: tot ce am adus pe munte (mai puțin fluidele corporale că asta e situația) merge cu noi înapoi acasă. La unele cabane, cum e cea de la Mălăiești, nu există containere de gunoi pentru a fi folosite de turiști. Este felul cabanierului de a ne comunica că va trebui să ne ducem singuri gunoiul jos, chiar și peturile în care a fost apa pe care am cumpărat-o de la cabană. 

De asemenea, faptul că sîntem la munte nu înseamnă că putem urla la prietenul nostru care se află cu un kilometru în urmă. Persoana care se află pe potecă la cinci metri de noi ne va auzi mult mai bine decît amicul și nu ne va fi recunoscătoare pentru urlet. Dacă dăm de un alpinist cu fitilul mai scurt e posibil chiar să ne dea el un motiv mai bun să urlăm. Nu aprob, dar înțeleg. Să ne păstrăm deci urletele pentru cazul cînd ne întîlnim cu ursul sau pentru cînd strigăm după ajutor. Probabil că în cazul unei întîlniri ca cea descrisă mai sus fie le vom folosi pe ambele, fie deosebirea între ele nu va fi foarte evidentă. 

Muntele nu e o scuză să ne dăm jos tricoul. Nimeni nu vrea să ne vadă mușchii sau burțile. Nici măcar sutienele, că nu sîntem în Gaza să îi excităm pe soldații IOF. Toate astea lumea le apreciază mai mult dacă sînt acoperite de haine. Cam la fel ca la mall. 

Unul dintre elementele-cheie care ne fac să iubim muntele este mirosul proaspăt al pădurii sau al pășunii alpine. Nu vrem să îl acoperim folosind juma’ de litru de parfum care se simte la un sfert de oră după ce ne-am rostogolit la vale. Am atrage atenția asupra noastră, nu în mod plăcut. 

Altă plăcere pentru montaniarzi este liniștea naturii la altitudine. Nu o vom tulbura cu muzică de pe telefon, sau (anatemă!) cu jocuri. Dacă liniștea sau sunetele naturii devin insuportabile vom folosi o pereche de căști, dar cred că ne vom putea întoarce acasă teferi la minte și după niște ore fără muzică. 

Și, pentru numele lui Dumniezo’, Allah sau Yahve, să încercăm să nu fumăm. Nu există nimic mai nasol decît să îi facem pe oameni să ia, din mersul voinicesc la deal, o gură de fum de țigară de la noi, care ne aflăm în pauză, uneori chiar și la 50 de metri de persoana în mișcare. 

În ultimul rînd, dar care ar putea fi ușor și primul, observăm că îndată ce am pășit pe munte dăm peste unii care încep să ne salute fără să știe că sîntem vedete la noi în cartier. Salutul muntelui (Berg Heil) este un obicei vechi care nu e doar frumos. De multe ori poate fi foarte util, salutul deschizînd calea unei comunicări esențiale avînd drept subiect traseul pe care îl împărțim cu alții. Aflăm cum e vremea în altă zonă a traseului, care e situația potecii, că cel din fața noastră s-a întîlnit deja cu ursul menționat mai sus sau că nu mai sînt locuri sau ciorbă la cabană. La tura de duminică am fost impresionat de doi băieți care (deși despuiați pînă la brîu cum ziceam că nu e fain să mergem pe munte) mi-au atras atenția că traversarea unor limbi de zăpadă aflate pe sensul meu de mers este destul de periculoasă. Într-adevăr mai încolo am întîlnit alți doi turiști care renunțaseră la traversare și se întorceau spre cabană după ce acceptaseră ideea că nu pot face traseul pe care și-l propuseseră din cauză că nu aveau “gheare”. La fel de grijulie cu mine ca și cei doi băieți cu care mă petrecusem, doamna (erau o doamnă și un domn) mi-a strigat să folosesc urmele lor la traversare, ca să nu mai fac unele noi. Este minunat să dai peste asemenea colegi de munte.

Cam atît am avut de pregătit pentru astăzi. Fie să ne întîlnim pe traseu, cu pachețelele abdominale ascunse, vorbind în șoaptă și mirosind numai a sudoare. Sînt sigur că vom supraviețui. Berg Heil, dumneavoastră și telespectatorilor dumneavoastră! 

Începem cu cele mai recente isprăvi ale armatei israeliene. Ieri aceasta a ucis un militar egiptean la granița cu Egiptul. Contextul nu e clar, dar ca de fiecare dată Israelului îi este permis să se ancheteze singur. Rezultatul va primi probabil nota maximă, zece-ce-ce-ce, eventual Israelul se va justifica declarînd că “se apăra”. Apoi, după ce Tribunalul Penal Internațional a anunțat, în mod cu totul nesperat (de mine), că a cerut mandate de arestare pentru Netanyahu și Gallant și la numai cîteva zile după ce ailaltă curte internațională a ordonat să înceteze imediat asediul împotriva orașului Rafah, ce a făcut Israelul? A atacat Rafah. 

Au trecut aproape opt luni de cînd armata israeliană, una dintre cele mai tehnologizate și mai bine înarmate din lume, încearcă să elimine o gașcă de cîteva zeci de mii de băieți dotați cu armament simplu, de gherilă. Dar dacă tot nu îi înving pe Hamas fiindcă se cacă pe ei de frică să intre după paramilitari în tuneluri, între timp, dacă tot s-au adunat de pe acasă, se mai excită fie fluturînd pe țeava puștii niște chiloți de damă (sau nu neapărat de damă) adunați de prin casele palestiniene, fie, pînă stau degeaba, mai împușcă niște civili, mai pun niște bolnavi de vii în groapa comună… Am văzut un psihopat din ăștia care s-a filmat după ce a incendiat o bibliotecă. Bibliotecile sînt, normal, locurile unde se ascunde Hamas. 

Cel puțin pe copiii palestinieni armata israeliană i-a biruit, acoperindu-se de glorie: la jumătatea lunii martie omorîse mai mulți copii decît în toate războaiele din lume între 2019 și 2022. Fiindcă ÎN EI se ascund teroriștii.

Reacția presei corporatiste? Niciuna. Lobby-ul a răspuns prezent încă o dată. Peste tot, cu puține excepții, se vorbește despre “războiul cu Hamas”, nu despre masacru sau genocid, iar opiniile sînt emise aproape numai de către israelieni sau pro-israelieni. Un foarte interesant sondaj publicat de The Intercept pe 30 aprilie arată că publicul care urmărește televiziunile de știri din America este aproape singurul grup care mai crede că Israelul NU comite un genocid în Gaza. 

Alte sondaje sînt și ele dezastruoase. Susținerea pentru Israel a populației americane între 18 și 34 de ani a scăzut în 2023 de la 64% la 38% conform Gallup. Pe simpatii politice, în grupul votanților democrați opinia favorabilă pentru Israel a scăzut de anul trecut de la 56 la 47 la sută, la republicani de la 82 la 77 la sută, iar în cadrul votanților independenți, cel mai numeros grup din SUA, de la 67 la 51 la sută. În ciuda acestor procente, care prezic că va pierde alegerile din cauza politicii externe- ceea ce nu i s-a mai întîmplat unui candidat la președinția SUA de la Vietnam încoace-Biden nu dă semne că-și va schimba politica față de Israel. Exemplul lui Reagan, care în august 1982 l-a sunat pe premierul israelian Menachem Begin și i-a ordonat practic să înceteze bombardamentul asupra Beirutului de vest altfel nu-i va mai trimite armament nu face să îi sune lui Biden vreo alarmă în cap. 

De altfel primii trei cei mai bine cotați candidați la președinție, Trump, Biden și Robert F Kennedy Jr., susțin necondiționat Israelul. Ca un făcut, toți trei sînt cam la fel de sparți la creier: RFK a declarat luna asta că un parazit i-a “mîncat” o parte din creier (!), Trump, amicul lui Epstein, spune că îi va deporta pe studenții protestatari dacă ajunge președinte, iar pe Biden îl știți.

Reacția Congresului față de Israel? Camera Reprezentanților a votat la începutul lunii mai o lege care extinde definiția antisemitismului pînă unde limitele extrem de vagi permit incriminarea oricărei opinii critice legate de sionism sau de acțiuni ale statului Israel. Legea reprezintă încălcarea flagrantă a principiului liberei exprimări stipulat în amendamentul 1 din Constituția SUA. 

Această lege plus retorica oficială israeliană care suprapune conceptul de sionism peste cel de iudaism, în vreme ce guvernul lui Bibi pretinde cu voce tare că statul condus de el și acțiunile lui îi reprezintă pe toți evreii face un imens deserviciu Israelului, stimulînd fenomenul de antisemitism real, periculos mai ales în această perioadă cînd extrema dreaptă capătă din ce în ce mai multă forță în SUA, în Argentina, în Germania și aiurea. Două precizări sînt necesare. Prima, că sionismul este mișcarea secularizată responsabilă pentru și care susține existența Israelului ca etno-stat evreiesc. După cum știm, pînă acum în Israel cetățenii născuți în etnia evreiască, fie non-religioși și/sau de religie iudaică, sînt cetățeni de categoria întîi și au toate drepturile, iar cei de altă etnie și/sau rasă și/sau religie sînt cetățeni de categoria a doua sau a treia, palestinienii făcînd parte din ultima. Asta face din statul Israel un stat Apartheid evaluat ca atare de ONG-uri precum Amnesty International sau cel israelian B’tselem. A doua precizare decurge din prima și este legată de faptul că milioane de evrei, din care majoritatea locuiesc în alte țări decît Israel, încearcă să se disocieze de acțiunile genocidare ale Ierusalimului, transmițînd mesaje precum “NOT IN MY NAME” și organizînd-cel puțin în SUA-o mare parte dintre protestele pro-palestiniene. 

În vremea asta lobby-ul israelian născocește nenumărate fațete pentru un așa-zis antisemitism de campus, un produs al imaginației lobby-iștilor care își instruiesc clienții din taberele republicană și democrată înainte de fiecare declarație, pînă acolo unde ele ajung în presă aproape identice. Se poate spune că politicienii americani se află la numitorul comun al perspectivei unui partid unic în ceea ce privește problema israeliano-palestiniană. “Antisemitismul” de campus este portretizat de mass media drept o amenințare la procesul de învățămînt care “afectează starea de confort interior a studenților evrei” care susțin Israelul.

Din nou, de cele mai multe ori media prezintă în detaliu punctul de vedere al studenților sensibili “deranjați” și doritori ca procesul de educație să se desfășoare “normal” în timp ce universitatea lor face cercetare în domeniul echipamentelor de ucis oameni care se exportă în Israel sau este finanțată direct de miliardari pro-israelieni, ca Bill Ackman, care a amenințat cu oprirea donațiilor către Harvard dacă Claudine Gay nu este ejectată din fotoliul de președinte. S-a făcut. Asta fiind, repet, o situație considerată normală. 

În mod fatal, aceeași presă a uitat să îi întrebe pe studenții evrei din spatele baricadelor de ce lor mesaje ca “Intifada!” (care înseamnă “rezistență” și nu “moarte evreilor” așa cum a încercat lobby-ul să acrediteze) sau “opriți genocidul israelian” nu le provoacă vreun disconfort. În afară de asta absurditatea acuzării unor evrei de antisemitism a devenit normalitate. Nu mai pun la socoteală obligativitatea menționării, din perspectivă jurnalistică, a faptului că, conform legislației internaționale ONU, faptul că dreptul Israelului la apărare nu există, fiindcă vorbim de o țară care ocupă ilegal un teritoriu și un popor, în schimb există dreptul palestinienilor la rezistență armată (exact așa!). Iar dacă e să mergem mai mult în urmă, pînă la originea conflictului, declarația Balfour, care are fix trei fraze, pe lîngă că menționează de două ori numele “Palestina”, subliniază faptul că, consecutiv ocupării de către israelieni a teritoriului locuit (ah, deci era locuit!) de arabi, era “de la sine înțeles să nu se facă nimic care ar prejudicia drepturile civile sau religioase ale comunităților non-evreiești existente în Palestina”. Altfel spus e foarte simplu să ajungem la concluzia că ceea ce face Israelul de 76 de ani contravine chiar și celui mai vechi act imperialisto-colonialist referitor la ocuparea teritoriilor palestiniene de către sioniști.     

Într-un text pe care l-am scris acum vreo o lună mă plîngeam că studenții români nu sînt activi în ceea ce privește protestele, cel puțin prin comparație cu cei din Statele Unite. De la începutul acestei săptămîni nemulțumirea mea nu mai este întemeiată. Studenții de la Universitatea București au pus corturile pe iarba dintre clădirea Facultății de Sociologie din Panduri și biserica renovată în stil nouăzecist cu termopane, al cărei nume nu îl știu. Începutul protestului lor a coincis cu cel al grevei studenților din domeniul postuniversitar din rețeaua de universități publice University of California, prima din SUA care a ieșit la grevă la nivel de postuniversitare prin sindicat, cei 48.000 de membri fiind afiliați unui sindicat american mamut, UAW. Fiindcă am o relație foarte apropiată cu o persoană care se află la studii doctorale la Universitatea din California Santa Cruz, am rugat-o să solicite colegilor ei un mesaj pentru studenții de la București, pe care l-am livrat personal vineri. La tabără, unde corturile se înmulțesc pe zi ce trece, am aflat că în acea zi ieșise și Clujul la proteste. Studenții petrec zilele în general învățînd. Sînt bine organizați, au avut parte de mîncare gătită în fiecare zi, corturile mari, cele în care nu se doarme, au fiecare funcția sa, există deja o minibibliotecă, iar administrația a fost suficient de înțelegătoare încît să îi lase pe studenți să folosească toaletele din clădirile apropiate. (La Columbia de exemplu una din marile probleme a fost faptul că administrația le-a interzis protestatarilor accesul în clădirile din campus.) 

Am petrecut aproape patru ore alături de studenți, care se pregăteau pentru o discuție cu rectoratul, referitoare la revendicările lor. După ce reprezentanții au plecat spre rectorat, studenții rămași, printre care și unul palestinian, au participat la un seminar ținut de Nona Șerbănescu, artist vizual și manager cultural. 

Ajutată de soarele filtrat printre crengile pomilor, atmosfera din tabără respira pace. O pace pe care aș fi dorit să o pot transmite printr-un salt cuantic celor care au atît de mare nevoie de ea, în Gaza. Dar nu numai celor de acolo. Din păcate nici taberele de corturi grupate în campusurile americane nu au avut parte de liniște. În presa din România nu am găsit relatări detaliate legate de protestele din campusuri, care s-au încheiat cam de trei săptămîni. Lupta pașnică s-a transformat de multe ori într-una reală, provocările fiind în general pornite de poliție. La UCLA protestatarii au fost atacați de susținători ai Israelului înarmați cu bîte, care timp de ore întregi au tot încercat să dărîme gardurile care delimitau tabăra, bătînd mai mulți protestatari, în vreme ce poliția stătea și privea. La una dintre universitățile publice din Indiana răspunsul poliției a cuprins inclusiv postarea unui trăgător de elită pe acoperișul unei clădiri de lîngă corturi. La un campus din Missouri unde a fost prezentă și Jill Stein, candidata Partidului Verde pentru președinția SUA, poliția a intervenit cu brutalitate. Jill Stein însăși, o femeie violentă și periculoasă în vîrstă de 70 de ani, de profesie medic, fost arestată și acuzată de agresarea unui polițist. În majoritatea campusurilor unde se protesta intervențiile poliției în echipamente antitero cu metode specifice au escaladat conflictul, fiind deosebit de dure. Un procent semnificativ dintre lucrătorii poliției americane sînt antrenați în Israel de către poliția locală sau de către polițiști israelieni aduși în SUA special pentru asta, deci metodele sînt exact cele folosite pentru a controla populația palestiniană aflată sub ocupație. Una dintre excepții a fost poliția din Washington DC, al cărei șef a răspuns negativ la solicitarea administrației Universității George Washington printr-un comunicat în care preciza că tabăra este supravegheată dar fiindcă studenții nu sînt violenți poliția nu are de ce să intervină. Se poate și așa. 

Întorcîndu-ne la Harvard, am fost profund impresionat de manifestările organizate de studenții absolvenți de acolo cu ocazia festivităților de absolvire de acum cîteva zile. Nu mă așteptam ca super-privilegiații de la una dintre cele mai bogate universități din lume să se manifeste astfel, mai ales că pe studenții de azi nu îi amenință luarea la armată cu arcanul, cum era pe vremea recrutării pentru Vietnam. Altfel spus, nu au niciun interes. Totuși, din solidaritate, peste o mie de absolvenți au ales să plece de la discursurile oficiale de absolvire. Alții au rezistat pînă la primirea diplomelor pe scenă, ocazie cu care au desfășurat cîte un steag cu mesaj pro-Palestina sau pentru încetarea urgentă a focului și boicotarea lsraelului. Mulți dintre profesori i-au însoțit. În fine, cei mai hotărîți au organizat o festivitate de absolvire alternativă, People’s Commencement, unde discursurile critice la adresa guvernului SUA și a conducerii universității au fost ca focul. Consecințele acestor gesturi în Societatea Capitalistă de Supraveghere în Masă din SUA nu sînt lipsite de importanță. Se poate spune că acei oameni își riscă potențiala carieră de succes (absolvenții de Harvard sînt ușor angajabili) pentru… chiar, pentru ce? Pentru a rămîne cu conștiința și sufletul curate. Mofturi! O profă de la SNSPA cu care am mers la tabăra de corturi de la Facultatea de Sociologie, al cărei nume îl sar pentru propria ei siguranță, mi se plîngea de faptul că oamenii din jurul ei, cadre universitare, iau prea ușor poziția de drepți pro-NATO din motive financiare. Mai o bursă, mai o sinecură… fiecare cum se descurcă. Mi-a spus: “Se vînd.” Mi-am amintit de o anecdotă despre G.B. Shaw, care cică spre finalul vieții ar fi fost invitat la o cină simandicoasă, unde l-au așezat lîngă o domnișoară tînără și foarte frumoasă. Nu mult după ce a luat loc, Shaw ar fi întrebat-o: “Domnișoară, v-ați culca cu un bărbat pentru suma de un milion de lire sterline?” Ea ar fi răspuns: “Depinde cum ar arăta…” “Dar pentru zece lire?” “Drept cine mă luați??!!” “Asta am stabilit deja, rămîne să mai negociem prețul.” La fel pentru profii de la SNSPA sau pentru oricine lucrează în mass media și are la dispoziție un microfon de la care îl aud un milion-sau peste-de persoane. Cînd își transformă poziția în sinecură prin evitarea abordării subiectului numit “genocid”, omul acela nu mai are scuze. Cînd e vorba de genocid responsabilitatea nu se negociază.

Dacă ne referim la poziția Israelului în lume, observăm cum acesta pierde aliați aproape săptămînal. Nu e nevoie să ne-o spună mass media, deși la faza asta unele dintre ziare și televiziuni au mai mișcat ceva. Însuși Jake Sullivan s-a arătat îngrijorat de faptul că Israelul pierde aliați. Nici măcar biciul SUA nu reușește să țină Europa grupată în front. Spania, Irlanda și Norvegia au anunțat clar că votează pentru un stat palestinian independent. (România recunoaște Palestina încă de pe vremea socialismului, iar acum să se întoarcă, din slugărnicie față de partenerul strategic, ar da prea rău.) Mesajele venite de la fostele mari puteri Franța și Germania spun practic că l-ar aresta pe Netanyahu conform legislației internaționale dacă l-ar prinde pe teritoriul lor după o eventuală emitere a mandatelor de arestare de către Tribunalul Penal Internațional.

De aceea mie mi se pare clar că Israelul, dintr-o lipsă de inteligență combinată cu o aroganță brutală și cu un rasism feroce, a luat doar decizii greșite. A pierdut lupta pe toate fronturile: propagandistic, economic, diplomatic (dacă se mai poate vorbi de așa ceva), ideologic, și pe cel efectiv, în Gaza. Imaginați-vă cum ar fi fost ca Israelul să nu aibă vreo reacție militară, ci să dea în judecată gruparea Hamas, care e și partid politic, la Tribunalul Penal Internațional. Să urmărească “teroriștii” și să îi prindă, cu ajutorul Mossad. Să elibereze cei peste zece mii de prizonierii palestinieni în schimbul ostaticilor evrei. Să recunoască că 7 octombrie a fost un atac petrecut ca reacție la anii de represiune la care au fost supuși arabii din Gaza. Să oprească colonizarea ilegală a Cisiordaniei. Să deschidă porțile presei internaționale. Popularitatea și sprijinul pe care le-ar fi ar fi cîștigat ar fi fost imense. Sigur că dacă ar fi procedat astfel, trecînd peste credința fascistă de nezdruncinat că palestinienii sînt niște Untermensch-i, s-ar fi aflat de cîți morți e responsabilă armata israeliană pe 7 octombrie și de directiva Hanibal și de sprijinul financiar pentru Hamas acordat cu știrea lui Bibi. Totuși Israelul ar fi fost victorios în războiul de propagandă fiindcă forța sa de influențare prin lobby-ul sionist este (mai precis era) colosală. Dar dorința de a curăța etnic teritoriul Marelui Israel de palestinieni, lăcomia de pămînt și dorința de răzbunare au fost prea puternice.

Din păcate nu îmi pot da seama cum se va încheia totul. În urma acțiunilor genocidare din Gaza, nu mai există posibilitatea reconcilierii între populațiile israeliană și palestiniană pentru a trăi în limitele unui singur stat, după modelul sud-african după 1990. În plus, gradul de distrugere a fîșiei este atît de mare încît se estimează că reconstrucția ar dura cam 80 de ani. Suprafața agricolă este distrusă, sistemul sanitar la fel, apa a fost contaminată de “cea mai morală armată din lume” cu apă din mare. Exact cum anunțase Gyora Eiland, consilier de securitate al lui Bibi, că se va proceda, palestinienii pot pleca sau pot rămîne și să moară de foame.

În schimb știu că va exista un moment cînd toți ăștia care s-au tîrît în genunchi în fața Israelului și a partenerului strategic comun vor întoarce-tot din interes, pentru cariere și bani-armele (citește “camerele”, “microfoanele”, etc.) și vor slobozi scuzele. Iar atunci, vorba unui slogan la nu știu ce supermarket, pregătește-te să fii scîrbit!

Prin 1999 pe cînd lucram încă la radio Pro FM am făcut un comentariu legat de participarea echipei de baschet Maccabi Tel Aviv în competițiile europene. Comentariul meu a fost motivat mai puțin de antisemitism și mai mult de ceva destul de greu interpretabil: geografia. Am fost admonestat imediat printr-o scrisoare scrisă cu pixul pe hîrtie (pe atunci la radio se primeau sute de astfel de scrisori de la ascultători) de la o persoană cu cetățenie dublă, română și israeliană. Că sînt antisemit. Nimic surprinzător în a fi acuzat de antisemitism avînd în vedere că sînt fiul unui popor care a ieșit pe locul doi la Holocaust, imediat după Germania, la numărul de evrei uciși în timpul celui de al doilea război. Armata română deține și acum oribilul record al celui mai mare masacru organizat, cel de la Odesa, unde în zilele de 22, 23 și 24 octombrie 1941 armata română a executat între 34.000 și 100.000 de evrei, în funcție de cum și pînă unde se măsoară anvergura măcelului. 

Fiind ea însăși româncă, istoria noastră se descurcă și ocolește evenimentele care i-ar putea incrimina pe ai săi. În Germania Holocaustul s-a studiat pînă în cele mai teribile detalii pînă cînd trei generații de nemți au dat semne că ar fi priceput ce au făcut rău. A trebuit să vină genocidul ăsta nou, din Gaza (Palestina), ca să ne dăm seama că de fapt Germania nu a învățat decît o regulă, pe dinafară, fără să își însușească principiul. Regula: să nu ucizi în masă evrei. Principiul: să nu ucizi în masă PE NIMENI. Astfel, Germania furnizează armament și echipament Israelului, care ucide zeci de mii de civili palestinieni sub pretextul “războiului împotriva Hamas.” 

Cum un popor care a fost victima unui genocid a devenit autorul altuia? Dincolo de procesul cunoscut din psihologie, cu victima care devine călău,  este o întrebare la care ne este greu să răspundem dacă nu cunoaștem elemente importante despre cum a luat ființă și a evoluat statul Israel dar și societatea israeliană. Cum s-a ajuns la discursurile oficialilor în care intenția genocidului este rostită pe față, într-un fel pe care pînă și Hitler îl ocolea cu grijă? Se aliniază oare narativa acestor oficiali cu convingerile majorității cetățenilor israelieni? 

După 7 octombrie am ascultat sute de interviuri cu diverse personalități, situate de ambele părți ale baricadei. Unul dintre cele mai relevante a fost cel acordat lui Owen Jones, un jurnalist de opinie britanic de stînga, de către un fost cadru universitar israelian care are un doctorat în studii pentru Orientul Mijlociu, pe nume Ori Goldberg. Îl găsiți pe tube. Cred că Goldberg reușește să se plaseze în poziția profesorului fără să o părăsească pe cea a cetățeanului israelian care cunoaște bine societatea în care trăiește și activează. După ce l-am ascultat am reușit să îmi răspund la mai multe întrebări, începînd cu cea pe care mi-o puneam cu voce tare la microfon în 1999, adică de ce sportivii și echipele din Israel participă, împotriva geografiei, în campionatele europene. E simplu și are mai puțin legătură cu faptul că federațiile europene acceptă asta din simpatie pentru statul Israel sau din obligație politică. Conform lui Goldberg, israelienii, deși semiți și reveniți între alte popoare semite pe teritoriul pe care unii dintre ei ei cred că Dumnezeu li l-a pus la dispoziție, se consideră europeni, vestici, aparținînd nordului global. Bibi Netanyahu a fost născut în Israel dar a făcut liceul și facultatea la Philadelphia, respectiv Boston. Golda Meir s-a născut la Kiev dar a făcut școala în Milwaukee. Majoritatea cetățenilor israelieni dețin și un al doilea pașaport, al unei țări din Europa de Vest, din America, rusesc, românesc etc. 

În Israel concursul Eurovision este luat foarte în serios, iar acest fel de a fi privit este motivat de sentimentul de apartenență al israelienilor la Europa, mai spune Goldberg. Ei nu se simt acasă ca vecini ai arabilor, cu care nu au multe lucruri în comun. Partea proastă, spun eu, este că, mulți dintre ei manifestînd un rasism de tip alb, european, nici nu își doresc să aibă și nici să facă vreun compromis pentru conviețuirea împreună, nici ca vecini, cu atît mai puțin ca concetățeni. Iar asta a dus în timp la impregnarea societății cu manifestări dar și cu numeroase politici și legi rasiste. 

Mișcarea sionistă este prin concepția ei, una etnocentrică, deci de excludere. De excludere, din păcate, chiar fizică. Tații sionismului au știut de la bun început că va trebui să scape cumva de populația arabă de pe teritoriul Palestinei atunci cînd au ocupat-o. David Ben Gurion spunea că e nevoie de o proporție între evrei și arabi de 4 la 1 pentru ca statul israelian să poată fi creat și susținut. Asta însemnînd un stat în care evreii să fie mai egali decît arabii. Un stat evreu. Palestinienii nu ar fi votat pentru crearea unui asemenea stat. De aceea a avut loc așa numita Nakba, în limba arabă “catastrofa”, perioada din 1948 cînd milițiile israeliene sioniste Haganah, Irgun și Lehi au ucis 15.000 de palestinieni, au expulzat aproximativ 750.000, și au ras de pe fața pămîntului mai mult de 600 de sate, ale căror fîntîni le-au otrăvit pentru ca cei plecați să nu mai revină. Nakba este comemorată în ziua de 15 mai. În momentul de față dacă se ia în calcul populația palestiniană din Gaza, Cisiordania plus urmașii refugiaților palestinieni din Iordania, Liban, Egipt, Siria, numărul arabilor a căror casă se află sau s-a aflat pe teritoriul fostei Palestine este egal cu cel al israelienilor. În 1967, după războiul de șase zile, ONU a decis că Cisiordania, Gaza și Ierusalimul de est sînt teritorii ocupate și trebuie să fie returnate populației palestiniene, în conformitate cu actul de creare a Israelului, care ocupa în 1948 doar 56% din fostul protectorat britanic al Palestinei. Israelul nu s-a conformat niciodată. De asemenea, împotriva legislației internaționale, contestă dreptul refugiaților de a se întoarce, pe deasupra ocupînd permanent și ilegal noi și noi case și terenuri în Cisiordania, unde numărul coloniștilor israelieni, cetățenii de categoria 1 ai Israelului, a ajuns la 700.000. Iar acum armata israeliană a distrus Gaza, ucigînd nu mai spun cîți civili, dintre care 40% copii. 

Totuși, în vreme ce căsăpește civili în Gaza, Israelul nu uită nicio clipă să joace și rolul de victimă, la adăpostul milioanelor de evrei omorîți în Holocaust. Rolul de victimă este asumat, după Ori Goldberg, și în raport cu segregarea la care evreii au fost supuși în Europa în cei două mii de ani. Astfel, la declarațiile – altfel complet lipsite de acoperire – ale lui Biden, că nu va mai trimite arme Israelului pentru a susține genocidul din Gaza, societatea israeliană suspină. Iar am fost lăsați singuri, am știut că nimeni din America și din Europa nu ne iubește, nu-i nimic, vom lupta prin noi înșine… Goldberg descrie această dublă identitate, de victimă și de călău, proprie societății israeliene, drept “schizofrenică”. Răspunzînd și la întrebarea “cum totuși un popor acceptă cu seninătate atrocitățile pe care armata sa le comite asupra unor persoane nevinovate?”, el face referire la un sondaj dat publicității acum cîteva săptămîni. Subiecții au fost întrebați dacă cred că IDF a folosit destulă forță în Gaza, prea puțină sau tocmai de ajuns. 11% dintre răspunsuri au fost că IDF a fost prea brutală. Cam tot atîția cetățeni au considerat că IDF nu a fost destul de dură. Iar restul au răspuns că “armata israeliană este cea mai morală forță militară din lume. Ei au juriști chiar și printre soldații din prima linie și noi știm că niciodată nu ar comite gesturi nepermise de tratatele internaționale.” De ce cetățenii israelieni nu se informează, de ce acceptă această îndoctrinare vizavi de Gaza? Goldberg răspunde: fiindcă nu ne pasă de palestinieni. Asta e realitatea. Nu ne pasă. Încă de la crearea statului Israel, pentru ca populația israeliană evreiască să accepte purificarea etnică, crimele de tot felul, întemnițarea fără mandat și fără justificare (actualmente Israelul are peste 10.000 de prizonieri palestinieni în diverse lagăre, unde după cum am văzut recent, tortura este ceva la ordinea zilei), ocuparea abuzivă a caselor, discriminarea etc., a trebuit ca palestinienii să nu mai poată fi priviți ca oameni, ca semeni. Acest proces de dezumanizare, început chiar dinainte de 1948 de către artizanii sionismului (nu de evreii care au locuit în Palestina împreună cu arabii timp de sute de ani), a fost continuat prin propagandă, iar rezultatele se văd acum. Ori Goldberg spune “procesul de dezumanizare a unui grup acționează atît asupra felului în care privești membrii acelui grup, dar și asupra ta, fiindcă după o vreme îți vei pierde tu însuți umanitatea.” 

Astfel intenția Israelului, pentru unii ascunsă, de a elimina orice posiblitate pentru palestinienii din Gaza de a se întoarce acasă, devine evidentă și, în mintea lor, justificată. Așa-zisa soluție a celor două state este contestată cu voce tare de Bibi și de ai lui, de altfel este greu de susținut cu 700.000 de coloniști evrei în Cisiordania. Am văzut cu toții atitudinea ambasadorului Israelului la ONU cînd a tocat statutul organizației în fața adunării generale, care se chinuia să voteze constituirea unui stat palestinian cu granițele de dinainte de 1967. Soluția unui singur stat în care cetățenii să aibă aceleași drepturi este de asemenea respinsă de Israel. Și atunci ce rămîne? Un genocid transmis live, înfometarea a peste un milion și jumătate de persoane, totul sub protecția nemijlocită a partenerului strategic, al lor și al nostru, care toacă în fața întregii lumi ideea de democrație, de drept internațional, de umanitate. 

În orice caz, în ultimele săptămîni, în ciuda eforturilor mass media corporatistă de a susține hazbaraua, odată cu începerea protestelor studențești popularitatea lui Biden scade pe măsură ce crește conștientizarea genocidului de către publicul american. Probabil că singurul loc unde Biden va mai obține voturi va fi tot Eurovision, unde să adulmece pe la spate părul unor fete cu 60 de ani mai tinere decît el nu este considerat ieșit din comun. 

Reiau prezența mea în blogosferă cu un text care ar putea fi despre geopolitică, despre justiție, despre lobby, despre șantaj sau despre genocid. Ar putea fi într-adevăr despre toate acestea, dar cred că în primul rînd este despre ipocrizie. 

Războiul din Ucraina a reprezentat pentru mine un punct de cotitură înainte de orice în sfera relațiilor umane. În ce fel? Urmăream situația din Ucraina în presa alternativă cu cel puțin cinci ani înainte de invazia rușilor din februarie 2022. Cunoșteam cu exactitate felul în care SUA, prin persoane cu influență în Departamentul de Stat, precum Victoria Nuland, au participat decisiv la schimbarea de regim din 2014, eliminîndu-l pe Ianukovici printr-o lovitură de stat. De aceea atitudinea mea față de invazie a fost complet diferită față de a multor persoane care au urmărit doar știrile din mass media corporatistă. Am condamnat atunci și condamn în continuare agresiunea rusească, dar cunoscînd contextul în care ea s-a petrecut și pe care mass media corporatistă l-a ascuns cu grijă publicului său, mi-am explicat-o și am încercat să le-o explic și amicilor mei de pe rețelele sociale. Am devenit în maxim două săptămîni “pro-rus”, “putinist”, “plătit de Kremlin”. Imediat nuanțele au dispărut sub mormane de invective, iar discursul oficial a devenit sfînt. Nu mai conta dacă nu ne cunoșteam decît de pe Fb sau din viața reală, de doi ani sau de douăzeci. Doamne ferește să încerci să aduci vorba despre context, nimeni nu voia să vadă decît teroarea rusească, agresiunea asiaticilor cu care NU ARE ROST să încerci să negociezi fiindcă  cu ei nu se poate negocia. Răul personificat. Putler. Pînă în ziua de azi nu m-a spălat nicio apă. Mulți dintre amicii mei de rețele sociale au părăsit corabia care li se părea că se scufundă. Le-au luat locul alții, mai aplecați spre nuanțe și spre cunoașterea contextului, chestie fără de care sîntem de acord că nimic nu se întîmplă. În viața mea, cel puțin.

Propaganda mincinoasă (există și informații reale folosite în scop propagandistic) are un puternic și ciudat efect. Dacă minciuna este inițial crezută și a șocat, îndreptarea ulterioară a informației – eventual infirmarea acelui fapt – nu își mai face loc în capul receptorului. Zeci de declarații din presa mare care dovedesc că știrea inițială era falsă pot trece liniștite pe lîngă urechile celor păcăliți în prima fază. Ei își pun din nou mîna la gură pe stilul “vaaai de mine” de fiecare dată cînd aud informația inițială – despre care se știe deja că era falsă – ca un copil care se sperie în continuare de lupul din Scufița Roșie deși i s-a spus că povestea e ficțiune. Un exemplu care are legătură cu relatarea mea de mai sus este faptul că la nici o lună de la invazie Zelenski negocia de zor cu Lavrov la Istanbul. Doar sosirea intempestivă a lui Boris Johnson cu mesajul de război al Vestului a împiedicat semnarea unui document care ar fi salvat Ucraina de la dezastrul aflat în plină desfășurare. Toți cei care mă înjurau zicîndu-mi “putinist” au aflat despre aceste lucruri, la fel cum toți au aflat de afirmația lui Stoltenberg de acum cîteva luni că “războiul din Ucraina a început din cauza extinderii NATO”. Dar de asemenea toți se manifestă ca și cînd nimic nu s-ar mai fi întîmplat de la primele știri despre război din februarie 2022, conform cărora Rusia a atacat NEPROVOCAT Ucraina. 

Bineînțeles că amicii mei de pe rețele au preluat din mers întregul discurs american despre Rusia, Putin, autoritarism, homo și transfobie, lipsa libertății de expresie și a libertății presei. La care se adaugă evident, imperialismul rusesc, expansiunea sovietică, și gulagul. Totul bine amestecat cu vodcă și novicioc. Nu cunosc Rusia. Nu am fost acolo niciodată, nu vorbesc limba rusă. Și de la mine pare că în Rusia unele lucruri pe care noi, “vesticii”, teoretic le-am ridicat la rang de valori se găsesc rar. Lipsurile enumerate mai sus ar fi reale. În schimb cunosc limba engleză foarte bine, am fost în SUA de vreo opt ori și am petrecut acolo în total mai mult de un an de zile. Fiindcă SUA este fără îndoială – și pînă de curînd fără rival – cea mai importantă forță economică, militară și politică a lumii, mi se pare normal să urmăresc tot ce se întîmplă în societatea americană – atît prin mass media mare cît mai ales prin cea alternativă. Iar concluzia pe care am tras-o în urmă cu vreo cinci ani că aceleași probleme pe care SUA le arată public cu degetul cînd vine vorba de Rusia au răsărit – mai ales după anul 2000 – și în ograda americanilor. Pedepsirea prin întemnițare a avertizorilor de integritate (whisteblowers – ca în cazurile Daniel Hale și Snowden), întemnițarea lui Assange, cenzurarea strictă a informației în presa domestică (nepreluarea cazului laptopului lui Hunter Biden publicat de New York Post) dar și interzicerea instituțiilor de presă străine (RT și Sputnik), falsificarea procesului democratic în alegeri (desemnarea lui Biden drept candidat democrat prin influență politică și anularea avantajului la vot al lui Bernie Sanders), prevalența în sistemul juridic a înțelegilor dintre inculpați și judecători care au luat locul proceselor publice cu jurați (doar 6% din cazuri se mai judecă în proces public), presiunea pusă pe patronii rețelelor sociale pentru a cenzura informația (cazul lui Zuckerberg) și a supraveghea și modera mesajul participanților la discurs (dosarele Twitter), trecerea prin Congres a unei legi care obligă o rețea socială (TikTok) să își schimbe acționariatul cu unul majoritar american sînt numai cîteva din exemplele care mi-au influențat concluzia. Nu mai vorbesc despre informațiile – publice, obținute de la CRC (Congressional Research Center) – conform cărora SUA a fost autoarea a peste 60 de schimbări de regim în diverse țări ale lumii după 1945 și a 251 de intervenții militare după 1991, anul cînd a avut loc dizolvarea oficială a URSS.    

Singura mea problemă este că această concluzie personală  datează de prin 2019 și privește doar anii de după 2000. În realitate, după cum arată profesorul de filozofie la Universitatea Villanova din Pennsylvania Gabriel Rockhill, SUA a conceput un plan propagandistic de cucerire a inimilor și minților la nivel mondial care să zugrăvească o imagine inversată a celui mai puternic imperiu din istorie încă din anul 1946, de la ieșirea din război ca națiune care deținea aproape o jumătate din averea tuturor țărilor lumii. 

Astfel SUA, unde șase mega-corporații dețin literalmente toată presa în sistem de oligopol, are grijă ca prin întreaga rețea a industriilor culturale, cum le numește Rockhill, să disemineze atît la nivel domestic cît și internațional exclusiv mesaje unde ea însăși apare drept “fata bună” în timp ce oricine altcineva nu îi este prietenă apare drept partea care dorește răul democrației și civilizației. (Însuși Putin, întrebat de Tucker Carlson în timpul îndelung-înjuratului interviu de ce nu dă publicității unele informații despre conflictul din Ucraina, informații necunoscute de cetățenii occidentali care pe aceștia i-ar interesa, a răspuns că nu se poate bate cu SUA la propagandă, că pe acel front americanii sînt cei mai buni.)   

De aceea nu e de mirare că ați scăpat, dacă urmăriți numai canalele presei oficiale (infiltrate de agenți ai serviciilor de informații, acest lucru fiind recunoscut chiar de agenții) povestea despre scrisoarea celor doisprezece senatori americani către Tribunalul Penal Internațional. Nu e o scrisoare publică obișnuită. Ea a fost scrisă la 24 aprilie 2024 ca răspuns la zvonurile că Tribunalul pregătește niște mandate de arestare pentru Netanyahu și pentru alți cîțiva oficiali israelieni pentru crime de război. Tribunalul nu a infirmat aceste zvonuri și atunci mafia senatorială americană a trecut la treabă. Don (Ted) Cruz, Don (Marco) Rubio, Don (Tom) Cotton și încă nouă vrednici mafioți republicani au scris Tribunalului că “orice atac la adresa liderilor israelieni” va fi interpretat drept o amenințare a suveranității Israelului și în consecință, “a suveranității SUA”!!! “Target Israel and we will target you! (…) You have been warned.” Și apoi toți 12 s-au semnat fără jenă. Ar fi putut măcar să le trimită o amenințare anonimă, din aia cu capul tăiat al calului preferat așa încît bieții judecători să aibă la dispoziție varianta că poate au supărat vreun veterinar din zona Haga. 

Ei, ați auzit în presa mare despre scrisoare? La noi numai Cotidianul și G4 Media au publicat ceva despre asta, în SUA cele mai mari instituții de presă care i-au dat atenție au fost Politico și The Hill, adică două dintre cele relativ mici și puțin mai independente. Iar asta nu este o știre ci o ȘTIROAIE care arată exact cam cîți bani dă SUA pe ideea de justiție internațională cînd vine vorba de protejatul lor, statul Israel, atît singura cît și unica democrație din Orientul extrem de Apropiat. Menționez de asemenea faptul că SUA nu recunoaște Tribunalul Penal Internațional, mai mult, există o lege în vigoare care stipulează că SUA va ataca Haga (!) dacă un cetățean american sau un aliat al SUA va fi inculpat. 

Dar, cum zice amicul Exarhu, ține este Hitler în mass media corporatistă? Ține, ține? Vlăduț Putin… Nu-i vorbă că au mai fost Hitleri de serviciu, a fost și Saddam și Ben Laden și Gaddafi, important e să fie inamic al SUA la un moment dat. Căci atîta vreme cît au fost aliații SUA nici unul dintre ăștia trei nu avea a se teme. 

Întorcîndu-mă la amicii mei de pe rețele, mulți dintre ei mă trimit în…Rusia, la Putin, dacă nu îmi convine cu partenerul strategic. Păi nu vreau la Putin că am auzit că nu e bine. Nu ziceți voi că îi mor criticii pe capete, săriți de la balcoane? Dar cu partenerul de ce nu se poate mai bine, de ce nu am voie să îl critic dacă merită? De ce postările mele despre corupția Pentagonului, despre naziștii din Ucraina și despre genocidul din Gaza sînt suprimate? Nu libertatea de exprimare și libertatea presei ni se promiteau dacă ne lăsăm de comunism? Eu încă aștept să mă invite cineva la un tocșou la TVR. Să vorbim despre ipocrizie împreună cu ambasadoarea SUA la București. Despre ipocrizie și despre genocid. Apoi putem să vorbim și despre Putin. 

De curînd, Neculai Constantin Munteanu, un jurnalist pe care îl respect și un om remarcabil, publica pe pagina dumnealui de Facebook niște fragmente din memoriile unui arhitect, care înfățișau una dintre perioadele negre din epoca Ceaușescu, mai precis, din anii ’80. Anii în care mi-am trăit adolescența și prima perioadă a vieții de adult, cînd iarna se oprea zilnic curentul electric, cu orele, apa caldă nu venea în fiecare zi (ca acum la București), mijloacele de transport circulau cu ciorchini de oameni atîrnați pe scara ușilor ce nu se puteau închide, iar noi îl ascultam pe domnul Nae Munteanu la Europa Liberă, post de radio finanțat de Departamentul de Stat american, parte a unei imense mașini de propagandă anticomunistă. 

Aici în România știam că la Munchen, unde era sediul Europei Libere, nu se lua nici curentul, era apă caldă cîtă voiai și străzile erau luminate. Știam că se găseau blugi originali (de marcă), discuri cu toată muzica rock din lume, bere bună (la sticlă sau, culmea răsfățului, la doză de aluminiu!) și țigări fine. Dar mai ales, după discursul domnilor Nae Munteanu sau Emil Hurezeanu, în deplin contrast cu cel al redactorilor înțepeniți de la Radiodifuziunea română, știam că este libertate, sau măcar, mai multă libertate decît aici. Am mai povestit, spre exemplu, cum am auzit la Europa Liberă, după ce am venit de la Modarom de la protest la 15 noiembrie 1987, știri despre revolta la care tocmai fusesem martor. Tot acolo am auzit cum a plouat cu pietre de jos în sus cînd Ceaușescu a ales să facă o vizită, cu elicopterul, minerilor protestatari din Valea Jiului, în 1977. Îmi amintesc perfect serile geroase cînd printre țiuiturile undelor scurte pe care prindeam postul de radio preferat, aflam despre disidenții Mircea Dinescu, Radu Filipescu sau Doina Cornea, sau despre încercarea de asasinat cu multe lovituri de cuțit, asupra lui Emil Georgescu, director al secției române a Europei Libere. Sigur că nu puteai discuta la școală sau la serviciu cu nimeni lucrurile astea fiindcă oricine putea să te “toarne” la Securitate. Iar consecințele se puteau întinde de la nimic pînă la arestare, nu aveai cum ști. Tabloul era sumbru și nu s-a făcut mai senin la noi decît după căderea dictatorului. Sau, cel puțin, așa părea…

După decembriele călduț din ’89 și palida încercare a lui Iliescu de a salva din “înaintarea României spre comunism” ce credea el că se putea salva, făcînd o aluzie la “un comunism cu față umană”, încercare de altfel repede înăbușită, țara a virat-o puternic. Direcția? Tot înainte – că înainte era mai bine. Adică, înapoi, la capitalism. 

În cercurile înalte ale aparatului comunist de stat, foștii demnitari ceaușiști au fost prea puțin deranjați după instalarea noii puteri. Ei au primit vestea că poporul vrea proprietate privată și tot ce decurgea din asta cu liniștea celui ce avea în primul rînd relațiile și capitalul pentru pornirea unei afaceri, informațiile necesare pentru ca afacerea să fie una profitabilă, și conștiința a ceea ce însemna să faci biznis în lipsa unei legislații adecvate. În clasa “medie”, cea a lucrătorilor cu facultate, a bătut vîntul recișor (dar destul de lin) al ideii de meritocrație; sînt capabil, voi munci, deci voi obține pe măsură. În plus, nostalgia unei perioade interbelice supraevaluate din perspectiva unui nivel de trai presupus satisfăcător pentru o mare parte a populației, dădea o mai mare încredere acestor oameni că lucrurile vor fi în curînd chiar ceea ce par în țările capitaliste. Că va fi prosperitate, că democratizarea societății ne va aduce egalitate de șanse, că nu vom mai fi privați de bunurile esențiale. 

În schimb, majoritatea cetățenilor, care aparțineau clasei muncitorilor și țăranilor, au intrat într-o panică justificată, pe care în acel moment nu am priceput-o. Niciodată pînă atunci acestor oameni nu li se ceruse să se descurce singuri, iar capitalismul chiar asta părea că vrea de la ei. După ce Nicolae Ceaușescu a fost aspru certat cu gloanțe la Tîrgoviște, clasa muncitoare s-a agățat de noul tătuc, dar nu pentru mult timp fiindcă poala lui Iliescu s-a dovedit ocupată de investitori din clasa foștilor mari activiști de partid, de “revoluționari”, și de Miron Cozma. Sub poala prezidențială acționa, ca întotdeauna, Vadim Tudor, care schimbase și el stăpînul și formula de adresare, dar năravul – ba. Muncitorii erau obișnuiți să li se spună ce să facă, iar vechea nouă societate nu avea timp de așa ceva, și nici de “alfabetizarea” maselor în spiritul întreprinzător-apucător al noii vechi societăți. De aceea fiecare a făcut ce a știut mai bine poporul acesta să facă de-a lungul istoriei: a apelat la soluția individuală, adică la “descurcăreală”. 

În septembrie 1990 am ieșit din țară pentru prima dată. Cu mașina prin Yugoslavia pînă în Croația, Austria, Germania, Olanda, înapoi. Lîngă Nurnberg mi-am vizitat foștii vecinii care exact în seara în care am ajuns mi-au și propus să rămîn în Germania. La ei puteam să stau fără obligații pînă făceam cursurile de limbă și îmi găseam și eu un job. Le-am mulțumit, dar nu aveam de gînd să rămîn. Intrasem la facultate, urma să fim liberi, nu? Urma să fim prosperi și noi, ce rost mai avea să emigrez atunci? Nu aș fi putut să mă înșel mai tare.  

Ne aflăm la 31 de ani distanță de evenimentele care l-au îndepărtat pe dictatorul Ceaușescu și iată pe scurt cum stăm. 

Sîntem cea mai săracă țară din UE (cu Bulgaria). Aici practic nu s-a schimbat nimic, eram și înainte.

Sîntem cel mai murdar popor din UE (consumul de săpun și pastă de dinți per capita e cel mai mic).

Sîntem una dintre țările cu cele mai neperformante sisteme de asistență medicală din UE.

Avem o speranță de viață cu cinci ani mai mică decît media pe UE.

Sîntem țara cu cele mai proaste drumuri din UE.

Sîntem țara cu cei mai mulți emigranți din lume dintre țările în care nu e război (Ministerul Românilor de pretutindeni estimează numărul cetățenilor români din străinătate la 9,5 milioane!)

Sîntem a patra cea mai coruptă țară din UE. 

Sîntem una dintre țările cele mai poluate din UE (locul 5 la poluarea aerului).

Sîntem una dintre națiunile cu cel mai ridicat nivel de discriminare din UE. (raportul ECRI – Comisia Europeană de specialitate – pe 2019). Discriminare rasială, etnică, pe criterii de sex.

Sîntem needucați: 20% dintre cetățenii români sînt analfabeți și încă 20% sînt analfabeți funcțional, adică știu să citească dar nu înțeleg ce citesc.

Tot aproximativ 40% dintre cetățenii români se confruntă cu sărăcia (așa cum este ea definită de ONU).

În fine, sîntem țara numărul unu în lume (!) la consumul mediu zilnic de alcool în rîndul bărbaților adulți. În medie un bărbat român consumă 8,5 unități de alcool, o unitate însemnînd 40 de ml de alcool de 40 de grade.

Și să nu uităm că am ajuns în situația, doar aparent paradoxală, în care sistemul opus comunismului, care ne promitea prosperitate, nu ne poate furniza nici măcar apa caldă pentru lipsa căreia l-am “dat jos” pe dictator. Mă rog, unii dintre noi…

Mai avem multe alte probleme, dar deocamdată să ne întrebăm cum am ajuns aici, plecînd din punctul în care ne scuturam de jugul uneia dintre cele mai crunte dictaturi comuniste din estul Europei și ridicam capul să vedem ce ne aduce libertatea. 

Înainte de orice, nu se poate produce o schimbare reală în viața unei comunități avînd aceiași lideri. Represiunea cu ajutorul minerilor a mișcării din Piața Universității care propunea înainte de toate epurarea conducerii de stat de fostele cadre securisto-peceriste a arătat în primul rînd că România nu era gata pentru schimbare, iar în al doilea rînd a provocat primul val de emigrație. Persoanele în general educate a căror decizie de emigrare a fost amînată de “revoluție” (chiar dacă aceasta a fost furată de un politruc școlit la Moscova) s-au dus acasă și și-au refăcut valizele. 

Apoi, ca de fiecare dată în istoria țărilor vorbitoare de limbă română, populația a fost lăsată să adopte soluția individuală de supraviețuire și ajungere la bunăstare, fiindcă niciodată nu a fost propusă o soluție colectivă, cum fusese implementată în primii douăzeci de ani de socialism. De altfel atunci a fost singura dată cînd statul român a propus o soluție colectivă care a și funcționat, socialismul stabilind un precedent important în creșterea nivelului de trai al populației odată cu o creștere economică probabil unică în istoria țării. Sigur că după 1980, cînd dictatura a devenit de nesuportat, poporul a revenit la soluția individuală, care putea însemna orice, de la încercarea de fugă frauduloasă spre vest, la vestitele kentane strecurate abil în plase sau buzunare, care rezolvau probleme. Am auzit de curînd pe cineva spunînd că sîntem un neam de gîndaci. Prin orice mijloace, supraviețuim. 

Numai că dincolo de supraviețuire descurcăreala are dezavantaje, primul fiind acela că ideea de comunitate, de bunuri ale comunității (uneori bunuri aparținînd statului) și, prin extensie, ideea de diversitate, sînt complet ignorate. Dominant în viața oricui devine interesul personal. Iar acesta, combinat cu lipsa de educație în ceea ce privește valorile sau valoarea colectivității, duce la situația în care individul nu mai are încredere decît în el însuși și în familia apropiată, aceasta fiind o caracteristică a unei societăți cu gîndire neevoluată. 

Consecințele acestui fenomen, pe care le-am văzut în 31 de ani, sînt numeroase. Resemnarea în fața abuzurilor pe care vechiul nou capitalism le-a readus în prim-plan, lipsa de reacție la comportamentul funcționarilor de stat indiferent de impactul acțiunilor lor asupra societății (de exemplu încheierea unor contracte ca OMV, căruia statul i-a vîndut resursele din subsol, Bechtel, sau alte privatizări din care statul doar a pierdut), încurajarea corupției la orice nivel întru rezolvarea problemelor personale, comportament iresponsabil față de mediul înconjurător al majorității populației. Acum, în plină molimă, cluburile din Herăstrău duduie de party-uri, dar nimeni nu se atinge de proprietari, ca și cînd ar fi de pe o planetă diferită. Toate astea se pot petrece doar într-o societate unde relațiile dintre cetățeni și instituții sînt grav avariate, unde poliția și ideea de justiție nu există. Și unde, în fine, nimeni nu vede în jur fiindcă fiecare își vede de treaba – respectiv de supraviețuirea – lui. Doar a LUI, fiindcă pe cine interesează în România cum supraviețuiesc femeile? Lor, în mod tradițional, nici măcar nu li se întinde mîna de către bărbați.

Deci după 31 de ani de mers spre mai bine, avem toate problemele de mai sus plus multe altele. Mai avem și sondaje ca cel din 2013, în care 44% dintre cei chestionați au spus că pe vremea lui Ceaușescu o duceau mai bine, iar alți 16% că o duceau la fel. Și 47% dintre femei au spus că socialismul de stat a fost benefic pentru România, și peste 40% dintre bărbați credeau la fel. 

Eu sînt convins că oamenii au uitat ce însemna a trăi atunci; era trist, era întuneric și frig în blocuri, dacă erau cozi eram bucuroși că cel puțin “se dă” ceva. Umilitor. Dar anii estompează amintirile neplăcute, este un mecanism psihologic de supraviețuire. Tata le spunea celor care îl întrebau că cel mai bine a dus-o în anii ’50. Păi cum așa dom’ profesor, îl întrebau ăia, totul era raționalizat, erau o mulțime de interdicții… cum să fie bine? Iar tata răspundea da, dom’le dar aveam 20 de ani…

Deci să zicem că nu îi credem pe cei care au răspuns așa la acel sondaj, dar asta nu înseamnă că problemele noastre (sau ale ăstui capitalism vechi de ediție nouă) sînt mai puține. 

Pe de altă parte e greu să ignori tot ce au făcut autoritățile statului socialist pentru România. Știu, pro-capitaliștii de serviciu, la fel ca propaganda americană, nu vor să ne amintim că în acel sistem au existat și plusuri. Dar fiindcă noul vechi capitalism românesc nu a construit în 30 de ani mai nimic, “realizările” lui Ceaușescu par să piardă ghilimelele. 

Lucrări de infrastructură pe care nici un guvern postdecembrist (nici măcar interbelic) nu le-a visat măcar, cum ar fi șoseaua și calea ferată din defileul Jiului, sau cele două hidrocentrale de la Porțile de Fier. Transfăgărășanul. Bicazul. Toate folosite și azi. Cabinete medicale în cele mai multe comune din țară, într-un sistem sanitar gratuit pentru toți. Nu mai sînt. Învățămînt complet gratuit, școli în aproape toate satele țării. Nu mai sînt. Grădinițe și creșe. Campania de alfabetizare realizată în anii ’50 cu voluntari. Un sistem de promovare a tuturor sporturilor pornind de la cluburile de copii pînă la cele de înaltă performanță. Românii erau primii sau printre primii în lume la mai multe sporturi: gimnastică feminină, mai multe probe de canotaj și caiac canoe, probele feminine de alergare semifond și fond, judo (mai ales categoriile mari de greutate) etc. Apoi au venit succesele la fotbal, de care ne-am bucurat de prin 1983 pînă prin 2000. Nici acestea nu mai sînt. “Fotbal românesc” a devenit un oximoron. Case de cultură în fiecare comună. Fostele clădiri ale cooperativelor agricole au dispărut sau au fost lăsate în paragină, în timp ce în vest se reinventează cooperativele. Instalațiile de irigare a terenurilor, demontate și vîndute. La Poiana Brașov se schiază cu ajutorul instalațiilor de cablu de pe vremea comuniștilor, iar pînă în 2013 chiar pe pîrtiile făcute de ei. Din cele două telecabine care funcționează acum în Poiană, cea “nouă” a fost dată în folosință în anii ’80. Fostul activist George Copos are trei hoteluri luate de la statul socialist printr-una din privatizările în care noul stat capitalist doar a pierdut. Litoralul românesc, acum aproape devastat. 

Multe dintre acestea nu au funcționat perfect, uneori nici măcar bine, fiindcă sistemul socialist a fost și el unul cu mari probleme. Eu unul nu îl regret. Pe de altă parte însă, nici lista cu succese de mai sus, obligatorie pentru o țară care se dezvoltă – așa cum se înțelegea ideea de dezvoltare acum 40 de ani – nu a putut fi dusă mai departe de noul vechi capitalism, a cărui realizare este…chiar, care? 

Noul stat român postdecembrist a dispus ridicarea tuturor interdicțiilor absurde ale regimului ceaușist. De aceea avem multe dintre drepturile proprii unei democrații. Putem călători, emigra, avortul este legal, relațiile între persoane de același sex nu mai constituie o infracțiune, și, la fel de important, ne putem exprima liber, avem și drept de întrunire. România este parte din UE, mai precis o piață de desfacere a produselor UE. Nu producem mare lucru dar consumăm. Dar aproape singurele lucruri cu adevărat valoroase pe care le exportăm – ieftin- sînt creierele și brațele de muncă. Fiindcă după ’89 nu am avut nici măcar un guvern în viața României despre care să putem spune că a fost mai bun decît cel dinaintea lui. Seria de politicieni de pe Dîmbovița a produs o regresie în timp, în așa fel încît acum nu mai avem nici măcar o instituție de stat funcțională, într-un tablou general în care legislație există dar nimeni nu aplică legea. 

S-a ajuns la 9,5 milioane de emigranți, iar în ultimii ani zeci de mii de copii au rămas acasă în situația de a avea grijă singuri de ei. Acesta este cel mai devastator lucru din istoria recentă a României, poate la fel de grav ca decretul din 1966 prin care Ceaușescu a interzis avortul. 

Ne pregătim acum pentru una dintre cele mai adînci crize economice pe care le-am trăit. Cum ne pregătim? Guvernul a “liberalizat” prețurile la energie, care și așa erau disproporționate pentru veniturile populației, asta înseamnă că mulți oameni vor cheltui pe facturi o parte semnificativă din venituri. Coroborat cu criza de apă caldă și căldură din București, cum se vede asta din perspectiva cuiva care acum 31 de ani a ieșit în stradă ca să protesteze tocmai împotriva privării de bunuri și servicii esențiale traiului? 

Dar să punem în paralel cele două sisteme care au chinuit România în ultimii 75 de ani printr-o privire în afară, în timpurile noastre. Vedem că SUA, care după căderea regimurilor autoritare din est a trîmbițat victoria capitalismului, acum își trage cu greu sufletul în timp ce China ridică procentul de populație scoasă din sărăcie în statisticile ONU. Sigur, e mai bine să trăiești într-o democrație de vitrină, ca SUA, decît într-un sistem cvasi-totalitar precum China, deși SUA nu au decît un partid în plus, iar albastrul democratic seamănă izbitor cu roșul republican. Iar în ceea ce privește monitorizarea propriilor cetățeni, cele două țări-sisteme sînt sensibil egale, cu diferența că China nu pretinde că nu o face. Dar cine își dorește să trăiască în China? Nimeni desigur…sau poate ar fi vrut unii dintre cei peste 400.000 de americani care au murit de Covid fiindcă sistemul capitalist nu a găsit profitabil nici să stocheze echipament, nici să dea cu lockdown deoarece corporațiile nu au vrut să piardă bani. 

Mie mi-a devenit clar că părțile negative ale socialismului, așa cum a fost el aplicat în România sau în alte țări, sînt la fel de regretabile ca părțile negative ale capitalismului. Nu văd cum crimele staliniste ar fi mai condamnabile decît genocidul american împotriva indienilor. Singurele două deosebiri; cele sovietice au durat vreo două decenii, celelalte s-au întins pe mai multe secole. Și – de informații despre crimele comuniste avem podul plin, cele capitaliste sînt bine ascunse. Deși mințea cu nerușinare despre situația din propriile țări, propaganda comunistă spunea adevărul despre partea întunecată a capitalismului, în vreme ce mașina de propagandă americană nu deosebește informațiile reale de cele inventate cînd e vorba de “roșii”. Un exemplu: oricine cunoaște mesajul antitotalitar din Ferma animalelor. Totuși foarte puțină lume a citit prefața cărții, în care Orwell spunea, în esență, că mesajul lui se referă în primul rînd la țările din așa zisa lume liberă, democrații care în anumite circumstanțe pot deveni ușor dictaturi. Motivul pentru care prefața a fost citită de puțină lume este că printr-o dublă ironie, ea a fost ascunsă publicului britanic. Ca și faptul că Orwell a fost parte a mișcării anarhiste din Spania anilor ’30. 

Ceea ce am făcut aici a fost să înșir o serie de situații care rareori se găsesc în același text sau podcast. Dacă aș fi obligat să trag vreo concluzie în urma acestei înșiruiri, ar fi aceea că e mai bine să deschidem ochii pentru a vedea nuanțele de gri din care e făcută lumea, să fim permanent curioși, să cercetăm faptele dincolo de eticheta ce le-a fost aplicată. Să ne bucurăm că există și alte perspective decît a noastră, fiindcă diversitatea punctelor de vedere întărește spiritul de comunitate. 

Mai am din astea adînci, dar le țin pentru dățile viitoare, și așa mi-e teamă de hatereala pe care o să mi-o iau. 

Între timp, vezi noul meu spatiu virtual.

Am fost surprins să văd superficialitatea și ignoranța cuprinse în majoritatea reacțiilor feisbucului românesc la golăneala de la Capitoliu. Nu vorbesc de reacțiile rasiste, care comparau marșul MAGA cu BLM, la care mă așteptam. Ca țară pe care a uitat-o dumnezeul ortodox cu gura căscată către Washington, care face sluj la toate administrațiile și a stat cuminte să i se bage supozitorul de la Deveselu fără să ceară ceva în schimb, cred că ar trebui să fim puțin mai informați în ceea ce privește realitatea americană. 

Cine a urmărit politica SUA de la Reagan încoace, trecînd prin bravii Bush-i, dar neuitîndu-i pe Clinton și Obama, Trump nu a fost o surpriză. Trump a venit în continuarea a două mandate de speranțe înșelate de cel mai nou (pe atunci) laureat Nobel pentru pace care omora civili în Pakistan apăsînd butoane la Pentagon. Iar după ce Trump s-a așezat în Biroul Oval ar fi trebuit să nu mai existe loc de surprize. Dar pînă și pentru cetățenii americani circul a fost dus prea departe. În fine, cine a fost la curent cu acțiunile lui Trump doar în ultimele șase luni știa că va veni ziua cu marșul. Iar după părerea mea, dacă pînă pe 20 ianuarie cînd se inaugurează Biden, nu se mai petrece vreun eveniment asemănător sau mult mai grav, adică cu mai multe victime omenești, SUA a scăpat ușor. 

Cauzele unui asemenea eveniment sînt multe, unele de fond, altele de circumstanță. În primul rînd privim în urmă la 40 de ani de neoliberalism, care, ca și comunismul pe care l-am trăit noi, doar pe hîrtie arată bine. Pus în practică însă, neoliberalismul a dus la: apariția primei generații de cetățeni care o duc mai prost decît părinții lor (milenialii – aproape 70% din populație), scăderea vîrstei medii, îndatorarea în masă (peste 1 trilion doar studenții), creșterea ratei sinuciderii cu precădere în rîndul bărbaților albi peste 40 de ani, creșterea numărului persoanelor cu depresie și alte boli psihice, infrastructură precară (SUA ocupă ultimul loc dintre statele dezvoltate), criza din 2008, cea mai severă din istorie după cea din 1929, (din care lumea practic nu și-a mai revenit), scăderea salariului real și deci a nivelului de trai al clasei muncitoare americane, scăderea taxelor la zero pentru cei mai bogați și pentru corporațiile mari și creșterea taxelor clasei mijlocii și săracilor. Redistribuirea averii de la săracii mulți spre din ce în ce mai puținii extrem de bogați este estimată la 43 de trilioane de dolari în 40 de ani. Astea ar fi cîteva dintre motivele pe care le-am numit “de fond” sau sistemice. 

Cele de circumstanță au venit odată cu instalarea lui Trump la Casa Albă, iar unele noi au apărut odată cu pandemia. Astfel promisiunea de joburi a lui Trump s-a dus pe apa Potomacului, șomajul e acum pe la 25%. Americanii dețin un sfert din numărul de cazuri de Covid și un sfert din numărul de morți de Covid din totalul la nivel global, deși populația SUA reprezintă doar 5% din cea a globului. Dintre țările dezvoltate (ba chiar și dintre unele mai amărîte) SUA stau cel mai prost la finanțarea de criză a populației: în afară de 1200 de dolari pe cap de cetățean plătiți astă vară și încă 600 de dolari ce vor fi plătiți zilele astea, americanii au primit niște imagini live cu frigiderele de peste 6000 de parai pline de înghețată scumpă ale lui Nancy Pelosi. Lucru folositor pentru vreo 40 de milioane de americani care vor uita curînd cum arată un frigider din simplul motiv că nu vor mai avea unde locui, dacă administrația Biden nu va opri din pix campania de evacuări programată să înceapă. Iar “noua” administrație este, să nu uităm, eșalonul doi-trei al administrației Obama, adică neoliberală. Legi de piață pentru săraci și ajutoare “sociale” de trilioane pentru marile corporații și pentru Wall Street.

În acest timp…în mai multe state americane în ultimele luni au început a se forma cozi de ore întregi la ajutoare sociale sub formă de mîncare. Iar sărăcia din cea mai bogată țară a lumii este din ce în ce mai greu de ascuns, pînă și de o mass media care stăpînește perfect atît arta de a ascunde informația care nu trebuie să se afle, cît și pe cea care promovează ce e necesar să se găsească pe agenda publică. 

Fiindcă, dacă vorbim de America trebuie să vorbim și despre cea mai puternică mașină de propagandă a lumii, căreia i-am căzut victime cu toții la un moment dat, iar acum, cu ocazia Capitoliului, și o serie de prieteni din lista mea, informați, inteligenți și bine intenționați. Iată foarte pe scurt schimbările care s-au produs în media din SUA în ultimii 40 de ani. În primul rînd, televiziunea prin cablu a devenit dominantă, apoi numărul de corporații care dețin cele mai vizionate canale tv (de fapt, aproape toată mass media) a scăzut de la 30 (dacă îmi amintesc bine) la 6 cîte sînt în prezent. Asta a fost opera administrației Clinton, în 1996, legalizarea în mass media a achizițiilor care pot implica formarea unui monopol al informației. 

Dar ce e mai drăguț abia urmează: dacă înainte de 1980 televiziunile se adresau unui public general de orice vîrstă sau sex, pe care încercau să îl satisfacă prezentînd informații pe un ton neutru, aproape plictisitor, în anii ’90 Fox News a descoperit că poate face bani mai mulți țintind un anume tip de public pe care să îl lipească de micile ecrane: oamenii în vîrstă, din clasa medie sau bogată, și cu destul timp de petrecut la teve. De aici, fiecare canal tv și-a găsit publicul țintă, iar discursul televiziunilor s-a schimbat: informațiile nu mai sînt prezentate cu acel aer de obiectivitate (de multe ori oricum fals). Tonul a devenit angajat, de multe ori agresiv, iar informațiile hrănesc așteptările publicului țintă. (Matt Taibbi – “Hate Inc.”) Rezultatul după 30 de ani de gîndire a informației teve ca pe o afacere: peste 90% din publicul Fox News este republican, peste 90% din publicul MSNBC și CNN este democrat, ca și peste 87% din cititorii New York Times. Fiecare dintre cele două părți ale publicului sesizează propaganda pe canalul “celorlalți” dar fiecare crede că informația de pe canalul propriu este reală. Ambele au dreptate parțial, căci informația este atent finisată pentru a satisface perfect așteptările, dar mai ales pentru a împlini fricile, ura și teroarea latente din fiecare telespectator față de grupul demonizat de televiziunea pe care o urmărește. (La nivel mult mai detaliat aceeași chestie se petrece și pe aplicațiile de socializare, fiindcă aici ni se furnizează în amănunt, zilnic, o oglindă a valorilor și preocupărilor noastre). 

Astfel împărțiți, americanii (majoritatea) au receptat și încorporat cele două tipuri de discurs din ultimele campanii electorale dar mai ales din 2020: pe cel naționalist, de tip fascist al lui Trump, și pe cel de tip anti-Trump, profund pro-corporatist neoliberal al democraților. În mod ironic, am senzația că Trump, autorul unor mii de minciuni numărate (cam cinci-șase pe ziua de guvernare) care l-au pus în fruntea președinților americani din toate timpurile, a spus de mai multe ori adevărul despre democrați decît invers. Acestora din urmă le-au fost necesare campanii inventate de defăimare cum a fost aceea despre colaborarea lui Trump cu rușii în campania din 2016, fapt nedovedit de comisia Mueller, campanie folosită pentru că democrații nu au fost în stare să își recunoască greșelile care au dus la alegerea lui Trump.      

Acum putem înțelege de ce cele două grupuri suportere ale celor două partide nu mai pot comunica între ele. Și deși nici unul dintre grupuri nu are o viață ușoară acasă, fiecare dă vina pe ce se dă vina la canalul teve preferat și…pe celălalt grup. Astfel se explică și fanatismul cu care Trump a fost votat (cel mai votat candidat american din istorie) și cum a contribuit această furie a votului de dreapta la manifestările copilăroase ale egoului său imens, invers proporțional cu maturitatea lui și… cu dimensiunile mîinilor sale. 

Un alt element important este cel al aplicațiilor de socializare, ai cărei capi sînt cu toții în barca democratică. Despre un anumit aspect referitor la ele vreau să vorbesc aici: cenzurarea discursurilor scursurilor, dacă îmi permiteți exprimarea. În urmă cu mai mulți ani, Facebook, Youtube, și Twitter l-au interzis pe Alex Jones, o vedetă de radio cu un discurs deschis fascist. Nu a fost nici un scandal fiindcă Alex Jones era urît de toți “oamenii de bine”, dar unii analiști au avertizat că e mai periculos să ai niște entități private care își arogă dreptul de a cenzura și că s-a creat un precedent periculos. Au avut dreptate fiindcă cu două săptămîni înainte de alegeri, un tabloid new yorkez a venit cu niște materiale despre corupția practicată de familia Biden, prin fiul ei Hunter dar cu binecuvîntarea părintelui. Cu toate că Biden-ii nu au spus niciodată că informațiile ar fi false, Twitter și Facebook s-au “autosesizat” și au suspendat contul NY Post, împiedicînd accesul la informația respectivă. Iar culmea cenzurii, care arată că responsabilitatea discursului public a fost practic transferată pe umerii de miliarde ale aplicațiilor de socializare, a fost închiderea de către Twitter și Facebook a contului lui Trump, pe 7 ianuarie. 

Noi, cei din afara SUA nu avem idee ce înseamnă pentru americani libertatea de exprimare stipulată în primul amendament al constituției și nu putem realiza enormitatea acestui gest. Ceva privat, firmă sau persoană, să îl cenzureze pe președinte este ceva de neacceptat. Dincolo de asta, însăși ideea de a îngrădi libertatea de exprimare a persoanei care deține servieta cu codurile nucleare este străină logicii. Indiferent cît de grav este ce spune acea persoană, ne interesează pe toți, nu? 

Reacțiile prietenilor din listă care mi-au declanșat nevoia de a scrie acest text se refereau la atitudinea “de leader” a șefului Senatului american, Mitch McConnell, care a rostit un discurs mișcător la încheierea plimbării MAGA prin Capitoliu. Prietenii mei răsuflau ușurați, cumva căzuți în admirație pentru niște oameni politici goi pe dinăuntru care nu au nimic de a face cu leadership-ul ci doar cu interesul personal, dar au scriitori de discurs străluciți. Că “democrația a învins”, iar noi să luăm notițe. Cum se traduce în limbaj democratic cenzurarea președintelui de către niște entități care doar prin natura domeniului lor de activitate economică, nefiind învestite de cetățeni cu această putere, au ajuns în poziția de a putea-o face? Că milioane de americani acceptă acest fel de cenzură fără să iasă în stradă (profitînd de libertatea de întrunire garantată prin același amendament) este o dovadă că democrația funcționează, sau dimpotrivă? Că mii de americani au intrat totuși în Capitoliu peste niște politicieni multimilionari care trăiesc într-o lume paralelă cu cea a propriilor cetățeni, doar fiindcă clown-ul șef le-a sugerat că este de al lor, împotriva unui sistem care i-a adus în pragul disperării, este o dovadă de democrație sau nu? 

Pentru că în mod perfect democratic, Trump ar fi putut fi (și ar fi trebuit să fie) îndepărtat de la putere de mult. Dar asta i-ar fi implicat pe Mike Pence, jumătate plus unu din secretarii de stat din cabinet și două treimi din senatori care să voteze pentru îndepărtarea lui. Ceea ce nimeni nu și-ar fi asumat responsabilitatea de a face, fiindcă nici Pence, nici secretarii de stat nici McConnell  (tatăl respingerii ajutorului de pandemie de 2000 de dolari propus recent), nu au acea putere de fascinație a maselor pe care doar un anume tip de psihopat o are, iar ei știu asta. Nu pentru Pence și restul au votat 74 de milioane de americani cu partidul republican. Mai mult, Elaine Chao, soția lui McConnell, marele “lider” care l-a susținut pe Trump pînă la acel speech, și-a dat demisia pe 7 ianuarie din funcția de secretar de stat la transporturi pentru a nu fi nevoită să voteze împotriva lui Trump în cazul inițierii procedurii de îndepărtare din funcție. La fel Betsy DeVos de la educație. Ceea ce face superfluă declarația lui Nancy Pelosi că se gîndește să inițieze procedura de îndepărtare din funcție a lui Trump. Iar ea știe asta, dar vrea să își mai sporească popularitatea ajunsă la 28%, după ce reprezentanții conduși de ea au respins înainte de alegeri ajutorul de pandemie de 2000 de dolari (!) ca nu cumva Trump să îl folosească drept capital politic în campanie. Iată deci că cele două partide, conduse în Congres de multimilionari, seamănă și ca decizii. 

De altfel, privite dintr-o anume perspectivă, protestele MAGA și BLM seamănă între ele mai mult decît își doresc participanții și mai mult decît s-ar zice la prima vedere. Disperarea celor de la BLM că protestul pașnic nu va fi băgat în seamă de către autorități într-un sistem profund rasist, motiv pentru care au trecut la vitrine sparte, seamănă mult cu disperarea amărîților de la MAGA, care nici ei nu mai cred în sistem de mult, și au intrat în Capitoliu fiindcă li s-a repetat că alegerile au fost furate. Desigur, ambelor grupuri li se spune că partea cealaltă este de vină pentru problemele proprii, de către o mass media bine antrenată pentru demonizare, și foarte atentă să nu care cumva din greșeală să iasă în față adevăratul vinovat: un sistem care consumă tot și în cele din urmă pe sine, dar numai după ce a distrus populația, (fizic și psihic), mediul, și orice speranță în mai bine. 

Dacă cineva mai vrea dovezi că democrația americană funcționează doar pentru bogați, să își amintească de simplul fapt că în 75 de ani nici un președinte nu a mai cerut permisiunea Congresului pentru a declara război unei alte țări, deși conform legii trebuie să o facă. Iar SUA se află permanent în stare de război pe mai multe fronturi. Totuși, nici un președinte nu a fost sancționat pentru asta. 

Să nu uităm, de asemenea, cum Trump a fost “impeached”, procedură care seamănă cu un proces penal, dar “judecat” de Congres prin cele două camere, și cum a fost “achitat” în camera pe care o controla partidul lui. Apropo de impeachment … De ieri Nancy Pelosi, dîndu-și probabil seama că declarațiile cu privire la procedura de îndepărtare din funcție sînt de-a dreptul absurde, amenință cu al doilea impeachment, care după părerea mea are la fel de puține șanse să treacă de Senat ca și cel de anul trecut. Pelosi spune că e posibil ca Trump să comită chiar sacrilegiul de a-i grația pe “teroriștii” de la Capitoliu. Deja, observați, s-a scos de la sertar doublespeak-ul. Retorica oficială americană are două feluri de dușmani ai poporului: rușii și teroriștii. Iar plimbăreții la Capitoliu cu greu pot fi acuzați că ar fi ruși. La categoria “terorist” poate intra oricine protestează, întemeiat sau nu: BLM, Antifa, MAGA, indienii care distrug niște conducte de petrol care trec ilegal prin teritoriile lor, oricine care care nu face parte din oligarhie. Pentru că un studiu de la Princeton din 2014 arăta că SUA este în fond mai mult o oligarhie decît o democrație. Doar 10% dintre cetățeni, partea cea mai bogată, are cu adevărat influență asupra deciziilor care se iau pentru toți, iar cei mai săraci 50%, că votează sau nu, nu pot influența hotărîrile pe care liderii le iau pentru viețile lor, peste capul lor. Deci cum funcționează democrația? 

Să nu uităm că exact pentru aceeași chestie pentru care a fost “impeached” Trump, influențarea politicii interne contra sprijin militar, în aceeași țară, Ucraina (!) Joe Biden nu a fost niciodată nici măcar admonestat. Să nu uităm că Trump a ucis (din culpă) sute de mii de oameni printr-un comportament aberant în fața molimei, dar nu a fost nici măcar deranjat de partidul democratic care a înțeles că moartea atîtor oameni îi ajută pe democrați să cîștige alegerile. Dar ce bine că democrația a supraviețuit atacului terorist de la Capitoliu!

Să îi spunem asta cuiva căruia sau căreia i-a murit cineva de Covid fiindcă nu a purtat mască deoarece așa i-a spus Trump, sau “liderul” McConnell. Sau cuiva care se pregătește să se mute în stradă cu familia că nu mai are cu ce plăti chiria fiindcă ajutorul de la guvern i-a fost respins de două ori într-o lună, o dată de democrați, apoi de republicani. 

Respectarea goală a legilor nu înseamnă nimic într-o țară unde există acest aranjament convențional numit democrație, dacă cetățenii suferă. Nu poți jubila că legea s-a respectat cînd acea lege a lăsat fără casă zece milioane de familii.  

Sper că am pictat un tablou cît mai real al societății americane din ziua de azi așa cum o știu din șapte ani de urmărit știrile, politica și opiniile de acolo. Sper că nimeni nu se va chinui să mă înghesuie în cutia democratică sau trumpistă, că nu sînt nici una nici alta. Nu e recomandabil nimănui să se plaseze de o parte sau de alta, mai ales fără să gîndească critic ambele discursuri, sau măcar să aibă puterea să întrebe “de ce” de o sută de ori pe zi. 

Dragii mei, democrația (în SUA sau oriunde altundeva) există numai pe hîrtie și la televizor. Legea este pentru săraki și uneori pentru cei cărora li se pare că legea e suficientă. 

Dacă mai vrei, vino pe noul site Marius Vintilă

Un prieten a postat că s-a impresionat pe el pînă la lacrimi văzînd imagini cu primii vaccinați. Înțeleg asta. Dacă te lași purtat de valul mesajului venit de la guverne prin media oficială plîngi mai rău decît la E.T. 1. Plîngi și preamărești știința, care numai ea ne va salva… Iar acum am împărțit din nou lumea între pro și contra vaccin, fără nuanțe și întrebări (dintre care multe sînt legitime), și ignorînd informații esențiale. Înainte să trecem în revistă vreo cîteva din astea, să ne amintim că azi, cînd totul se află și se știe, dacă ceva nu e pus pe agenda publică, practic nu există, iar dacă e “uitat”, întotdeauna e bine să te întrebi cine profită. 

În primul rînd să subliniem că boala Covid este în prezent la cel mai grav nivel de răspîndire de la începutul ei, cu toate că au trecut luni de zile de cînd nu mai ține capul de afiș la știri sau chiar în preocupările noastre. Cea mai lovită țară este SUA, care deși are mai puțin de 5% din populația lumii, are un sfert din cazuri și din numărul de morți la nivel global. Cauzele sînt un sistem sanitar privat bazat exclusiv pe profit, un sistem de asigurări de sănătate scump la care cel puțin 29 de milioane de cetățeni nu au acces, și presiunile corporațiilor asupra politicienilor, care nu au reușit să impună un lockdown mai de doamne-ajută, fiindcă economia trebuie să meargă, dă-o dracu de sănătate! deși problema e pusă greșit sub forma unei presupuse alegeri între cele două. Nu există obligativitatea purtării măștii la nivel național, iar în multe state sînt deschise și restaurantele. La fel ca la noi, unde s-au închis școlile dar mall-urile nu. Nimeni nu pare să își dea seama că cu o populație bolnavă și speriată economia nu are cum să meargă decît foarte prost. Situația nu e diferită decît în foarte puține țări: China, Australia, Noua Zeelandă, Coreea de Sud, Vietnam, Japonia, Taiwan, și încă vreo cîteva, unde disciplina cetățenilor, conștiința guvernelor, autoritarismul, geografia, sau de cele mai multe ori o combinație dintre ele au adus un control aproape deplin asupra virusului. Indiferent cum au ajuns la reușită, ele joacă în liga “deci se poate”, fiindcă reprezintă exemple de cum e posibil să fie controlată epidemia prin mijloace nespecifice (distanțarea socială, masca, izolarea, testarea, urmărirea) cele specifice fiind medicamentele și vaccinurile.  

Ca fapt divers, România e acum pe un dezastruos loc 23 în lume ca număr de cazuri (formularea asta a început să fie dată uitării, nu?) cu peste 637 de mii la o populație de numai 19 milioane. Dacă ținem cont de informația de pe site-ul Ministerului Românilor de Pretutindeni care spune că 9,5 milioane de români lucrează în străinătate, și trăiesc unde lucrează, rezultă că avem mai mult de juma’ de milion de bolnavi la 10 milioane de cetățeni. Dacă vreți o comparație, Japonia are două sute și ceva de mii de bolnavi la 128 de milioane de locuitori. Cam așa, dar asta deja nu mai auzim la știri, unde în schimb avem multe informații despre vaccinuri, dar numai despre cum se fac, cînd vin, cît costă, cum ajungem la ele. Alte informații, dintre cele mai importante, sînt lăsate deoparte.

Să vorbim dară despre vaccinuri. De zeci de ani marile firme de farmaceutice beneficiază de subvenții guvernamentale pentru cercetare, iar situația de față nu e diferită: conform BBC, Pfizer a primit sute de milioane ca să se ocupe de vaccin, Moderna peste 1 miliard, BioNtech la fel, Astra Zeneca mai mult de 10 miliarde (!) din care 1 miliard doar de la guvernul SUA. 

Deși (din cauza timpului scurt în care au fost dezvoltate) nu se știe care va fi răspunsul autoimun al organismului și cînd va apărea el, deși în SUA vreo 40% din populație declară că nu se va vaccina iar pentru a diminua semnificativ contagierea e nevoie ca cel puțin vreo 70% din populație să fie vaccinată, toată lumea pare să își pună speranța în vaccinuri. 

La noi în țară curentul antivaccin pare a fi în creștere, ceea ce e firesc, fiindcă de peste 30 de ani guvernele așa-zis democratice mint populația printr-o mass-media preocupată exclusiv de audiențe, deci nu ai cum să educi cetățenii prin mesaje create și transmise de aceste instituții, chiar dacă ai vrea să o faci – nu e cazul cu guvernele de la București. În plus, în cazul SARS Cov 2, scepticismul este cu atît mai justificat, prin faptul că nu se știe încă ce imunitate oferă aceste vaccinuri, pe ce durată, dacă sînt sau nu sezoniere, dacă funcționează pe toate tulpinile, și alte lucruri peste care se sare, dar care sînt strîns legate de utilizarea și de eficiența lor. În același timp însă, urechea noastră de consumiști profesioniști, făcută tobă la formulări gen “număr de cazuri”, e sensibilă la mesajele despre vaccin, fiindcă societatea secolului 21 ne-a făcut comozi și greu de disciplinat. Dacă ți se spune că poți face un vaccin iar apoi să te întorci la viața “normală”, cu city-break-uri și ski în Alpi, cu mese la restaurantele la modă și festivaluri de cîte trei zile pe afară, de ce să te izolezi și să stai cu limba atîrnînd la un concert cu un Gene Simmons de 70 de ani? Pe scurt, soluția vaccinului ne convine. Dar chiar dacă masa critică din tot poporul s-ar vaccina, este asta o soluție?    

Ca și în cazul epidemiei de SIDA (provocată tot de un retrovirus) s-au descoperit pînă acum mai multe medicamente ieftine, existente în lume de zeci de ani, eficiente, dar despre care nu se vorbește deloc. Unul dintre ele, despre care am aflat din două surse în același timp (de la fratele prietenei mele și de pe un site de știri independent din SUA), omoară virusul, și are și eficiență profilactică. Se numește ivermectină (una din denumirile comerciale este Stromectol) a fost descoperită și omologată în 1975, și a primit un premiu Nobel. Antiviral și antiparazitic, ivermectina este aprobată încă de atunci de FDA, agenția guvernamentală americană care se ocupă de medicamente și de alimente, iar după aproape 50 de ani de folosire atît la oameni cît și la animale, poate reprezenta o soluție mult mai sigură decît un vaccin nou, prea puțin testat.  

Cu ocazia pandemiei care s-a abătut, Ivermectina a fost întîi testată în laborator la mai multe universități din lume pe la finalul lunii martie (am găsit o știre Mediafax din aprilie despre testele de la universitatea australiană Monash), apoi în condiții reale, fiindcă au existat multe situații în care medicii nu au știut ce să mai dea bolnavilor pentru ameliorarea simptomelor. S-a constatat că ivermectina omoară Coronavirusul în 48 de ore de la începerea administrării, este foarte bine suportată de organism și aproape că nu are efecte secundare. Am găsit inclusiv o descriere pe larg a efectelor ei în română pe Facebook, autor fiind o persoană care a urmat tratamentul timp de 30 de zile, tratament care costă sub 100 de lei.  

Deși acum 3 săptămîni un prof de medicină de la St Luke’s Aurora Medical Center a fost audiat de o comisie a senatului american pe acest subiect, la știri (atît în SUA cît și la noi) nu se vorbește de această substanță, dar orice buletin ne face capul mare despre vaccinurile zilei. Am întrebat trei medici, dintre ei doar unul auzise de ivermectină, însă nu știa amănunte despre ea. În schimb, fiind american, se vaccinase cu Pfizer. 

Motivul lipsei de informare este simplu: fabricanții de vaccinuri trebuie să facă bani. Mulți mulți bani. Iar cînd e vorba despre asta, marile firme de farmaceutice nu au mamă, nu au tată, riscă viața pacienților cu lejeritatea cu care noi băgăm vara în priză pastila anti-țînțari. Sînt sigur că nu e ceva nou pentru nimeni, dar totuși … Ultimul dintre cele mai grave exemple este cazul Purdue Pharma, firma care fabrică Oxycontin. Medicamentul a ucis sute de mii de oameni în SUA în ultimii 22 de ani, contribuind la criza opioidelor. Firma și-a declarat falimentul după ce a plătit 8 miliarde de dolari despăgubiri, dar Oxycontin încă se prescrie în spitale, ceea ce dovedește puterea uriașă a lobby-ului farma în SUA. Sau oriunde.

Probabil că vaccinurile anti Sars Cov 2 nu te omoară, dar sînt o mulțime de întrebări pe care ar fi necesar să ți le pui în legătură cu eficiența lor dacă tot ești supus mesajului mașinii de propagandă corporatiste farma. 

Încă ceva. În ultimele două luni au apărut cazuri din ce în ce mai multe de cenzură pe aplicațiile social media a oricărei opinii care este sau doar pare antivaccin, (cenzură prin algoritmi, desigur), chestie deosebit de periculoasă în orice societate care se pretinde democratică. Nu e vorba doar de cenzura în sine, ci și de faptul că aceste entități private, care acum controlează agenda publică, nu pot fi trase la răspundere, cum se poate face în cazul guvernelor, de exemplu. Nu sînt de acord cu conspiraționiștii cu cipuri, 5G, Gates, dar cred că fiecare dintre ei trebuie să fie liber să creadă ce vrea, atîta vreme cît respectă regulile ca să nu îi infecteze pe alții, sau cît nu apelează la hate-speech sau discriminare. 

În loc de concluzie, pe care vă invit să v-o formulați singuri… Mie mi se pare că știm destul de multe despre virus pentru ca, cu voință politică, puțină disciplină și investiții minime să putem să scăpăm de el în maxim 3 luni, cum au făcut țările despre care vorbeam mai sus. Totuși, sînt convins că această criză se va prelungi (în mod criminal și intenționat) nepermis de mult, poate chiar ani (după vaccinul 2020 va veni ediția 2021) fiindcă nu doar marile corporații farma ci și aplicații ca Fb, Youtube, Google, sau cele din zona Amazon etc. au de cîștigat multe miliarde de pe urma izolării noastre la domiciliu.

Iar organizarea de care avem nevoie în aceste condiții pentru ca să ne “invităm” guvernele la treabă este aproape imposibilă, chiar dacă oamenii ar începe să dea semne că s-au săturat de seriale Netflix cu 70% CGI. 

La puțini ani de molimă vă doresc, dumneavoastră și pacienților dumneavoastră! 

“Eeee, de ce nu mă face Allah pe mine calif o zi măcar, numai o zi…?” spunea Sandu Sticlaru în rolul lui Abu Hassan, varianta editată de Electrecord, pe care am ascultat-o cu frate-miu pînă i-am învățat pe dinafară și zgîrieturile. Povestea asta din “1001 de nopți”, ascultată de doi copii care aveau mult timp dar un singur disc cu povești, e în aceeași măsură parte din ideea noastră despre “acasă” cum e mersul direct cu patinele în picioare la patinoarul de la rafinărie – sunetul de oțel pe cimentul scării, un deliciu – sau magnolia uriașă din curtea grădiniței de la Strungu’, care dădea primăvara în cartier. Magnolia, grădinița, patinoarul, rafinăria au dispărut, dar fac parte din jumătatea din viață pe care am trăit-o la Brașov pînă în ’90 cînd am plecat la București la facultate. În facultate, dar mai ales în București, am rămas nepermis de mult. Pînă în 2012 am făcut doar vizite prea scurte la Brașov dar de atunci sînt prezent destul cît să îi învăț ritmul, schimbările și problemele, cum ar veni, “zgîrieturile”. Și la fel ca Abu Hassan, personajul unei povești cu miez profund social, ajuns, pentru scurtă vreme, calif, deci în poziția de a lua decizii care schimbă viața comunității, vreau să înșir problemele orașului meu, precum și posibile rezolvări ale lor, fără pretenția că dețin adevărul. Deși nu cred că ai nevoie de înalte studii ca să îți dai seama cum trebuie, dar mai ales cum nu trebuie să arate orașul tău ca să te simți bine în el. Știu că multe dintre probleme au fost deja ridicate de cetățeni, dar răspunsul edilului a fost o mare golănie: cui nu îi convine cum e Brașovul, să plece. Un prim lucru pe care nu vrei să îl auzi cînd revii în orașul natal.

Dacă vii pentru uichend Brașovul poate părea dumnezeu, chior în țara orbilor prin contrast cu centrele urbane ceaușiste ale țării. Dar după vreo trei zile șederea la Brașov pare să se împută (uneori literalmente) ca peștele. Dacă nu ești pasionat de sporturi în aer liber care să te țină ocupat prin munții și pădurile în mijlocul cărora orașul e minunat așezat (așezarea și patrimoniul medieval sînt printre puținele avuții ale lui), vei vedea Brașovul așa cum e: înghesuit de mașini, care ocupă majoritatea străzilor și trotuarelor, zgomotos, unde respiri gaz de eșapament și industrial, cu ambuteiaje (de necrezut într-un oraș pe care îl poți străbate de la un cap la altul PE JOS într-o oră și un sfert) și care ocazional pute de la groapa de gunoi “eco”. Cultura brașoveană a fost redusă la minimum de un primar cu nume de muzicant după ureche, iar vitrinele goale de pe străzile principale din centru în locațiile părăsite de serii de comercianți o dată la șase luni vorbesc despre chiriile uriașe și despre sărăcia deverului. 

Dar principala problemă a Brașovului este poluarea aerului. Nu aș fi crezut că mai e posibil, deși poluarea a mai fost pe vremuri o treabă gravă. Rafinăria lîngă care locuiam nu însemna doar bucuria patinoarului. În unele dimineți de iarnă aerul era iute, fiecare respirație ustura de la fumul galben care brăzda cerul. Din fericire (în unele cazuri din nefericire) fabricile și uzinele celui de al doilea cel mai industrializat centru al țării s-au închis pe rînd după ’90 iar aerul depresiunii Bîrsei a redevenit respirabil. Pentru un timp… Acum sînt trei surse mari de poluare la Brașov: gazele de eșapament, industria și groapa de gunoi “ecologică”. Primăria și-a dat acordul pentru deschiderea pe raza municipiului a unor fabrici precum Kronospan, care după ce că ne toacă codrii, poluează cu o chimicală otrăvitoare numită formaldehidă. Cetățenii Sebeșului, orașul primului Kronospan, unde marea de trunchiuri îmi aduce lacrimi în ochi de fiecare dată cînd trec pe acolo, s-au revoltat și au ieșit pe străzi de mai multe ori în ultimii ani. La Brașov oamenii nu au ieșit, iar primăria a fost cea care a eliberat permisele…

Evident că dacă cetățenii s-ar sesiza și primăria i-ar sprijini, orice fabrică ar putea fi închisă. În timp ce otrăvirea aerului e un loc comun atît în România ceaușistă cît și în România corporatistă, închiderea unei fabrici din voința cetățenilor și cu sprijinul celor pe care îi reprezintă ar fi o premieră. Dar o premieră a fost și revolta muncitorilor în ’87… doar zic.

Asta însă tot nu ar fi de ajuns pentru ca aerul să redevină sănătos. Brașovul este între primele trei orașe cu aerul cel mai poluat din țară, în cea mai mare măsură de la gazele de eșapament. Într-un oraș de vreo 7 kilometri lungime unele familii au cîte două mașini. În ultimii 20 de ani în burgurile Europei (uau, nu sîntem singurul oraș medieval de la poalele unor munți? să egzistă Salzburg, Freiburg etc.) zonele destinate circulației auto s-au închis progresiv. La Brașov s-a făcut “sistematizare” în funcție exclusiv de mașini, de către edili a căror idee despre civilizație se reduce la parcări, asfalt și marcaje. Sensurile unice din Brașov te poartă pe niște trasee fanteziste care acoperă kilometri în plus, pentru care cetățeanul plătește din buzunarul lui – la stația de benzină și apoi la medici. Pînă și trotuarele s-au îngustat! Alea neîngustate sînt pline de mașini. Poliția locală nu amendează, probabil primăria le-a transmis să nu deranjeze alegătorul cu amenzi pentru ilegalități de rahat. Transportul public este în multe zone o glumă. Ca să ajung de la mine pînă după pasajul Fartec fac 35 de minute pe jos sau 28 cu autobuzul – diesel turcesc cumpărat de primărie cu banul jos în plină încălzire globală, în loc să ia electrice pe fonduri.

Cum s-ar putea rezolva dubla problemă, cea a poluării și a traficului? S-ar putea încerca dezvoltarea unei infrastructuri pentru transportul alternativ? Da. Există propuneri? Da. De mult. Vezi optar.ro. Ei au deja propuneri pentru acest tip de optimizare, chiar pentru Brașov. Cu ce? Cu bița, cu trotineta, chiar cu acele oribile scutere cu roți groase, care cel puțin sînt silențioase și electrice. Și pe jos. Sau cu transportul public – minibusul electric. Centrul vechi ar putea fi complet închis, cu excepția riveranilor. Taxele locale mult mărite pentru a doua mașină și amendarea serioasă a parcării ilegale ar putea descuraja folosirea turismelor.

Foarte important: moratoriu imediat pe tăierea pădurilor aflate la mai puțin 20 de km de Brașov, renunțarea la tîmpenia numită “parc dendrologic” care ia ființă PRIN TĂIEREA PĂDURII (!) în cartierul Noua. Regia Kronstadt a autorizat exploatări pînă cînd codrii au devenit rariște. Ar fi cazul să înceteze. Renunțarea la cadourile aiuristice sub formă de PUZ către dezvoltatorii imobiliari, fără infrastructură, fără studii de impact. Cînd vii dinspre Sibiu Brașovul arată ca Phenian-ul, să mă scuze cei care locuiesc în acele blocuri… Una dintre cele mai nesănătoase trebi ale ceaușismului erau cartierele de blocuri. Ne întoarcem în ele de bunăvoie?

Sîntem ultimul oraș mare din România la metrii pătrați de spațiu verde pe cap de locuitor – 5. Conform normelor UE ar trebui cel puțin 22, parcă. Pădurile din jur nu intră, că ele sînt la altitudine, forma de găleată fiind caracteristică zonei. Zona fostei rafinării Lubrifin ar putea fi un mare parc, dacă marii porci nu l-ar dori complex imobiliar.

Și o cireașă pe tort, inspirată tot din legislația din vest: sancționarea cu amendă pentru staționarea cu motorul pornit. Între -10 și +30 de grade jur că nu pățește nimeni ceva dacă nu are căldură sau aer condiționat. E vorba despre un minim respect pentru concetățenii tăi, care îți respiră gazele, mîrlane!

Apoi… acum că avem aer curat, să trecem la a doua problemă, legată tot de sănătate. Ultimul spital din Brașov s-a făcut în plin ceaușism. La vremea construcției lui, în anii ’70, era deja subdimensionat. Avem nevoie de un spital public și de un sistem public de sănătate unde toți cetățenii Brașovului să beneficieze de servicii gratuite. Inclusiv – sau mai ales – pensionarii, cetățenii care trăiesc în sărăcie și cei fără adăpost. Apropo, e rușinos ca un oraș care se consideră prosper să aibă oameni pe străzi. Ăsta nu e un dat de la dumnezeu, este alegerea comunității. Am făcut o dată un material despre oamenii străzii împreună cu cei de la Samu Social din România. Majoritatea sînt oameni bolnavi psihic sau alcoolici sau ambele, și chiar dacă nu pot fi total exonerați de responsabilitate, majoritatea sînt victime ale sistemului sau ale unor conjuncturi nefaste. Noi cei care îi judecăm de cele mai multe ori habar nu avem despre vorbim. Mie mi se pare că nici o comunitate nu se poate considera împlinită cîtă vreme are cetățeni care dorm pe stradă. Un centru social urban pentru oamenii străzii nu ar nenoroci excedentul bugetar al Brașovului de aproximativ 100 de milioane de euro pe an.

Bun – deja sîntem mai sănătoși, să ne gîndim la învățămînt. Cel brașovean e praf, cu excepția colegiului Șaguna care e pe locul 7 în țară între licee. Dar asta nu înseamnă mai nimic. La fel ca în economie, nici în educație nu funcționează chestia cu “trickle down”. Învățătura nu se ia de la elevii buni la ăia mai slabi. Olimpicii pleacă în treaba lor la universități tari din vest și gata.

Pe diploma mea de facultate scrie “Universitatea Transilvania”, dar experiențele recente cu ea m-au învățat că actul educațional aici este submediocru. UNITBV scoate casieri de supermarket cu diplomă. Nu e rușinos să fii casier, dar de ce să faci facultate pentru asta? Totul se reduce, bănuiesc, la teama profilor că dacă studenții pică, după cum merită, rezultatele pe facultate vor fi atît de proaste încît pînă și ministerul educației, care doarme pe el de decenii, s-ar putea sesiza. Și ei și-ar putea pierde poziția. Nu știu exact cum s-ar putea implica aici consiliul local, pentru ridicarea nivelului UNITBV, dar se pot găsi soluții. Între altele să susțină profii care ar rămîne pe bară dacă ar fi să corecteze lucrările studenților pe bune…cîțiva ani, pînă cînd nivelul universității ar crește iar lumea s-ar lămuri că la Brașov se poate face școală serios. Sau să se creeze instituții acreditate de minister care să funcționeze cu bani de la primărie. Nu știu legislația dar mi se pare de bun simț să existe această posibilitate, din moment ce există atîtea fabrici de diplome private.   

Cultura – pardon de expresie, don’ primar – e acel domeniu de unde se taie bugetul. Avem o operă, ceea ce nu e puțin lucru. Doar cîteva dintre orașele mari ale României au. Doar că a noastră funcționează cu bani de la consiliul local, drept urmare pînă acum vreun an jumate toată lumea avea salarii de mizerie. Iar ca solist de operă sau chiar ca corist muncești, nu glumă. Apoi artiștii au acționat consiliul local în justiție pentru mărirea salariilor în baza unei legi de pe vremea lui Boc. Au cîștigat, o parte din ei au început a lua bani mai mulți, apoi la cîteva luni a venit covidu’. Chestia e că opera din Brașov are cele 300 de locuri permanent pline. E de neînțeles pentru primarul cu nume de urechist, dar există public de operă. Public e, dar opera însăși n-o să mai fie multă vreme fiindcă stă să cadă. Dar ca să vorbim de infrastructură pentru cultură, Sala Patria, refreșată de curînd, e o oroare acustică și o jenă logistică. Nu intru în detalii, deși aș putea. Mai departe la secțiunea cultură…teatrul, unde primarul are cozile lui de topor, a fost în ultimii ani scena (joc de cuvinte intenționat) unei greve a actorilor, în urma abuzurilor conducerii. Greviștii au fost epurați.

Sportul – aici nu (mai) am mare lucru de menționat. Mai era o echipa de handbal, aia cu dopingul, și una de hochei. Pa. Infrastructură pentru sportul de masă? Piste de alergare? Parcuri? Marș de aici! Ceea ce sportivul amator brașovean a și făcut: s-a cărat în codru.

Nu voi fi în asentimentul majorității brașovenilor cu următoarea afirmație: nu sînt pentru lărgirea domeniului schiabil. Încă de acum vreo 15 ani, UE recomanda să nu se mai dezvolte zone de schi la sub 1800 de metri altitudine, fiindcă… criză climatică. A noastră e toată sub 1800. Sezonul trecut ne-a arătat că UE avea dreptate. În Alpi s-au închis în ultimii ani cam 220 de stațiuni! Ar fi o prostie să dezvoltăm ceva – spre Rîșnov sau oriunde. În schimb se pot face niște piste de bike – o minune! Acum vreo 12 ani exista un proiect foarte mișto, întrebați-l pe Maxi. Nu s-a făcut, iar riderii vin pe poteci. Dreptul lor, dar unii drumeți se sperie. Și asta e de înțeles.

Ce ar mai fi? Ah, festivalurile – în Brașov după cum se știe, nu e mare lucru de făcut dacă ai venit deja de trei zile. Festivalurile pot fi salvarea ta, dacă nu e vorba de festivalurile de casă, ale primăriei, unde ea este partener și eventual și invitat principal. Primăriile, se știe sînt principala sursă de bănel dacă ești un impresar talentat cu mulți artiști la centură. Zilele orașului, Revu’, toate celelalte fieste românești de bun gust (foarte puține) sau de prost gust (majoritatea) se manifestă printr-o scenă în mijlocul Pieței Sfatului, wați fără număr și aceleași chioșcuri cu aceleași 10 produse de calitate cel puțin dubioasă, de la kurtos kalacs la salam de biscuiți. Dar dacă se fac bani, ce mai contează calitatea halelii și a băuturilor sau nivelul artistic al maimuțărelii? De aia avem la Brașov maxim 10 restaurante peste medie, restul satisfăcînd perfect apetitul turistului în trening, care a schimbat, pentru două zile, șaorma pe tradiționale românești. Cu cartofi prăjiți, desigur.

Mă opresc aici dar nu fiindcă problemele ălui mai oraș frumos s-au terminat ci fiindcă nu mai am puterea să scriu despre ele. Iar voi de citit, cred că nici atît.

Dar pentru curioșii care au ajuns pînă aici continui dialogul din Abu Hassan:

“Și… să spunem că ai fi calif… ce ai face?”

“Ce aș face? Aș face ceva să rămînă de pomină: aș pune să îi tragă fiecăruia dintre ei cîte o sută de bețe la tălpi, iar imamului – patru sute. Să îi învăț eu pe dumnealor să mai tulbure viața mahalagiilor.” Miza acestor alegeri este pentru edil pîrnaia – iar pentru noi, PUG-ul care se aprobă la anul. Fiindcă edilul însuși este de cele mai multe ori cauza din spatele acestor probleme, vă imaginați cam ce proiecte ar încheia cariera de primar a vajnicului bărbat care zîmbește tăcut fiindcă nu știe să vorbește. Iată de ce au avut loc atacurile mafioțești asupra firmelor care au îndrăznit să vîndă publicitate de campanie altor partide, iată de ce intimidările gangsterești slujesc drept metodă de convingere a electoratului sau a celor ce îl pot influența.

În ceea ce mă privește, într-un fel mă pot considera norocos la alegerile astea: pot vota un primar care și-a dat măsura indolenței și incompetenței și a adus un oraș frumos în starea descrisă, un primar care nu a mișcat un deget în toate lunile cînd orașul administrat de el a fost unul dintre cele mai afectate din România de covid, sau un candidat cu o gîndire articulată și o vorbire la fel, căruia îi pasă de lege și de calitatea vieții cetățenilor din orașul lui natal, căruia îi place să joace go și apreciază natura fiindcă participă la concursuri de anduranță pe munți și care ascultă cu cea mai mare atenție părerea oricui în ideea că poate învăța ceva nou de la oricine.

Pe de altă parte, primarul are dreptate: dacă el va ocupa din nou funcția de edil, mă gîndesc serios să plec din oraș. Dacă iese Allen și mă va dezamăgi, la fel. Așa că singura mea șansă să rămîn într-un Brașov pe măsura potențialului lui este să cîștige Allen și să fie un primar bun. Așa că eu îl votez.
Noul meu blog este la www.mariusvintila.ro