Vineri am iesit in Brasov la “ceainaria” mea preferata. E aproape singurul loc din orasul atat de frumos incat parca e viu, care tine deschis pana la ultimul client. Si asta indiferent daca ultimul client e acelasi betivan care sta la vorba singur cu barmanul pana cand acesta incepe sa caste. Ce e drept uneori imi doresc sa (mai) petrec si eu cate o noapte pana spre dimineata, problema e ca nu mai rezist. Si macar daca motivul ar fi varsta ! Dar nu, motivul e fumul de tigara ! Fumatul incepe sa ma tina departe locurile de tip “pub”, care pentru mine sunt in primul rand locuri de socializare. In definitiv ele inseamna mai mult decat “acolo unde ma duc sa ma fac praf”, “pub” vine de la “public house”, aici imi intalnesc amicii sa ne “simtem” bine. Ideea e ca ar trebui sa ne “simtem” bine CU TOTII, fumatori sau nu. Doar ca in Romania astfel de locuri, cu rare exceptii, sunt asociate cu fumatul. Si cum sistemele de ventilatie costa bani grei si deseori reprezinta ultima investitie la care se gandeste patronul, cam toate puburile, barurile, restaurantele au devenit tortura alora care nu pot suporta fumul de tigara.

Acum sase ani si ceva, cand m-am lasat, mi-am propus sa nu ajung un lup moralist care predica antifumatul si lasatul de fumat, uitand chinul prin care trecea el insusi cand i se interzicea sa fumeze in vreun loc sau cand nu avea tigari.

Si pana acum nu am uitat nimic din viata mea de fumator. In timpul celor 23 de ani am trecut prin niste intamplari si prin niste stari legate de fumat ce frizau disperarea, dezumanizarea, inconstienta. Imi amintesc perfect cum timp de o ora intreaga, intr-o dimineata pe la patru, am incercat sa ajung in posesia unui pachet de Carpati aflat in cabina soferului unui troleibuz tras la capat de linie, cu ajutorul unui numar de inmatriculare de tabla pe care il gasisem pe acolo. Asta fiindca nu era nimic deschis in Brasov la ora aia si fumasem deja toate chistoacele. Imi amintesc cum am scotocit toata cabana Podragu, intr-o noapte de iarna (cabana era inchisa, am ajuns acolo fiindca administratorul ne daduse cheile sa petrecem o noapte) ca sa gasesc o tigara, fiindca mi se terminasera. Atunci am stat fara sa fumez trei zile lungi. Imi amintesc cum uneori cand mergeam pe munte fumam din mers si la urcare ! La coborare era de la sine inteles. Nu am uitat nici ca in aeroportul Fiumicino din Roma am fumat in toaleta cu inima la usa, ca puteau sa intre oricand carabinierii. Am uitat doar de cate ori m-am intrebat ce ar fi daca mi-as aprinde o tigara si in buda avionului spre Buenos Aires. Pana la urma am stat fara sa fumez 13 ore. Un chin.

Imi amintesc de toate astea si pricep cum de multi nu vor sau nu pot sa redevina nefumatori. Dar asta nu are nimic de a face cu faptul ca vreau si eu sa fiu lasat sa respir aerul curat pentru care, pana la urma, m-am lasat. Nu e vorba de fandoseala, de o exagerata grija fata de ce e sanatos sau de moda. Pur si simplu nu mai pot sa stau intr-un loc inchis in care mai multe persoane fumeaza, mai mult de o ora, sa zicem. Nu este numai mirosul care imi ramane in haine si nu mai iese pana cand nu le spal, ci insusi faptul ca dupa vreo 45 de minute respiratia imi devine scurta ca sa evite fumul, oxigenarea devine si ea precara si singurul gand pe care il am in cap, indiferent de ce vorbeste la masa, este sa ies dracului de acolo pentru o gura de aer proaspat. Sigur ca unii ma vor intreba de ce nu o fac. Ei bine, aici e discutia (de altfel destul de simpla); nu cred ca eu trebuie sa ies din carciuma de raul fumului ci fumatorii ar trebui sa ne lase sa respiram si noi pe langa ei.

Bine, dar de ce sa fim noi cei care trebuie sa renuntam sa fumam si nu sa va duceti voi la carciumi unde nu se fumeaza ? Am auzit intrebarea asta deseori. Raspunsul mi se pare simplu, usor, banal, o bagatela, mizilic, flintic: fiindca dumneavoastra, fumatorii, sunteti cei care practicati obiceiul nesanatos si neplacut si nu cei care NU fumeaza langa voi. Adica pe mine ma afecteaza ce faci tu, nu pe tine ceea ce nu fac eu. Mi se pare cumva atat de in logica lucrurilor incat nici macar nu trebuie explicat.

Departe de mine gandul de a sustine interzicerea fumatului de tot, v-am aratat mai sus ca trecand prin intamplarile alea din viata mea de fumator am toata intelegerea pentru cei care fumeaza. Insa faceti-o cu consideratie fata de ceilalti pe care fumul ii deranjeaza sau ii imbolnaveste (in primul rand copiii). Din experienta stiu acum ca daca intr-un loc public inchis se fumeaza eu deja nu mai am dreptul de a ma simti bine in acel loc, pentru mine devine un loc de evitat, ca sa nu mai vorbesc de persoanele care vin cu copii.

O sa ma intrebati, bine, dar daca se interzice fumatul in toate locurile publice inchise (cum de altfel s-a interzis cam peste tot, pana si in Bulgaria !) noi unde fumam ? Simplu, afara in fata restaurantului. La birou cum se poate ? A, pai ne ostracizati… Recunosc ca asta asa arata si se simte, dar pe bune acum, daca ai un obicei bolnavicios care pe tine te face sa te simti bine dar care celor din jur le afecteaza sanatatea si confortul, asuma-ti-l ! Asteapta-te ca la un moment dat oamenii sa reactioneze si sa incerce sa transforme un paradis al fumatului cum este Romania, intr-o tara ca o tara, in care nefumatorii sa aiba si ei dreptul sa respire. Este doar un pas normal spre normalizare. Acum 35 de ani medicii fumau in cabinet. Cine mai considera ca asa ceva e in regula ? Poate aia de care am scris saptamana trecuta, antrenorii de atletism care fumeaza langa pista in timp ce elevii lor concureaza.

S-a mai incercat asta cu restaurantele, stiu. Dar de data asta as propune ceva fara jumatati de masura, fara locuri de fumatori si nefumatori, as propune sa se interzica de tot in orice loc public inchis. Credeti sincer ca fumatorii vor sta acasa si nu vor mai iesi nicaieri doar fiindca va trebui sa fumeze afara ? Ma indoiesc.

Stimati fumatori, nu ma urati. Am fost de al vostru si stiu cum e. Dar in 23 de ani nu a trecut o zi fara sa ma gandesc ce bine ar fi daca m-as lasa. Asa ca inainte sa incarcati argumentele contra mesajului meu ganditi-va bine daca sunt valabile, daca e cazul sa trageti cu ele si unde ricoseaza.

 “‘Tu-ti America ma-tii !” era o injuratura de succes in satul sibian unde ne petreceam verile, poate si prin faptul ca era relativ benigna deci utilizabila si fata de copii. Nu am stiut niciodata care era treaba cu America, poate se referea strict la neamul nostru, ca aveam un stramos poreclit Americanu’, care lucrase pe la Detroit v’o septe ani la inceputul secolului, inainte sa se intoarca, firesc, la vatra.

Cert e ca, de cand cu conflictu’ de la nord, aproape zilnic imi vine sa preiau suduiala asta mai mult amicala si sa o proiectez asupra tuturor celor ce se uita in gura americanilor si a uriasei masini de propaganda care ii pune permanent in postura de baieti buni, in timp ce oricine nu e cu ei, e … impotriva lor. Sigur ca nu vorbesc aici despre cetatenii americani, care sunt ca bulgarii; buni sau rai, traiesc ce traiesc si pana la urma mor. Nu. Ma refer strict la administratia americana, sursa a multor conflicte dupa razboiul doi.

Si nu, nu tin cu rusii, cu atat mai putin cu Putin. Ba chiar sunt foarte speriat de ei si ca entitate politico-militara dar si ca indivizi, mi se par imprevizibili si deci periculosi. Insa vreau sa punctez niste nuante care dupa parerea sunt folositoare in rationamentul razboiului de langa noi, (daca cele doua notiuni pot fi alaturate).

Ganditi-va ce ar face americanii daca rusii ar avea o organizatie de tip NATO care ar incepe sa recruteze tari in America Centrala si de Sud. De fapt, stati ca asta deja stim ! In Nicaragua au intervenit militar sustinand miscarea Contras, aruncand tara in razboi si saracie, in Honduras la fel, in Salvador la fel, in Chile la fel (in 1971, cand l-au dat jos pe Allende si l-au pus pe Pinochet), in Haiti, pe care au aruncat-o in razboi civil si saracie, la fel, in Guatemala la fel (ce-i drept aruncand tara numai in saracie), iar in Cuba aproape ca au declansat un razboi nuclear. Si nici macar nu a fost vorba de o alianta militara intre rusi si aceste tari ci doar de faptul ca la alegeri (libere!) a castigat stanga socialista ( cu exceptia Cubei unde a fost lovitura de stat a lui Castro ), despre care s-a presupus ca e in cardasie cu comunistii de prin URSS, sau pur si simplu a castigat un alt candidat al poporului care nu era client politic al americanilor, cum a fost, in Haiti, cazul lui Aristide, devenit presedinte abia dupa ani de razboi civil si acceptarea conditiilor Washington-ului. In principiu, cum castiga “gresitul”, cum vine armata americana si pune lucrurile la punct cu exact aceeasi atitudine pe care de atatea ori au avut-o rusii fata de noi … “las’ ca stim noi ce e mai bine pentru voi”.

Am auzit la radio pe cineva spunand ca a venit Putin la Bucuresti, s-a asezat la masa cu Base si W. Bush si a zis “dar pe mine cine m-a intrebat cand a intrat Romania in NATO?” chestie care a dat interlocutorii pe spate … Pai ma scuzati dar oricare presedinte al Rusiei era indreptatit de circumstante sa intrebe asta fiindca promisiunea lui Bush senior catre Gorbaciov a fost ca daca dizolva URSS, NATO nu se va extinde spre est. Ori, primul lucru pe l-a facut Clinton a fost exact asta.

Cum credeti ca ar reactiona SUA daca Putin ar avea sisteme antiracheta – defensive, haida-de ! – montate in Mexic, si daca si-ar plimba trupele la 300 de metri de granita cu Texasul ? Nu ar intra un pic in Mexic sa rezolve problema ?

Apoi, daca e sa trecem peste punerea in oglinda a situatiei si sa ne gandim un pic mai in adancime … se vorbeste despre “integrarea” Ucrainei in “lumea civilizata”. Serios ? Cine valideaza drept “lume civilizata” sistemul capitalist liberal corporatist “democratic” asa cum ne este el oferit de SUA si de UE ? Poate cele peste sapte sute de mii – cifra oficiala – de persoane fara adapost numai in SUA, poate zecile de milioane de americani care nu au asigurare medicala (uitati de Obama Care) sau treimea din populatia Romaniei care traieste in pragul saraciei asa cum ne e ea descrisa oficial de O.M.S. ? Sau noi toti romanii care vedem cum am devenit mai mult piata de desfacere a produselor vestului decat tara cu drepturi depline la Bruxelles ? Sau poate cele 36 de milioane de morti de foame anual pe aceeasi planeta unde 30 la suta din populatia “lumii civilizate” occidentale sufera de obezitate ? Ce ne promite si ce ne aduce sistemul liberal democrat industrializat ?

Nici eu pana de curand nu mi-am pus problema in mod explicit ca sistemul acesta este contestabil, ba chiar gresit, insa e usor de observat ca, cu exceptia catorva tari unde el functioneaza mai mult conjunctural, vreo 7 la numar (nordicele plus Germania, Olanda, Canada, Noua Zeelanda, Singapore), problemele pe care le creaza sunt uriase.

Sigur, e un pas inainte fata de Romania lui Ceausescu insa pana la urma cele doua oranduiri, ca sa o luam ca la istoria de a patra, sunt doua sisteme bune pe hartie a caror aplicare duce la dezastre in forme diferite, in functie de situatie. Ca se numesc Bulgaria, Romania, Albania sau Grecia, Portugalia, Spania nu prea mai conteaza. Totusi, caderea comunismului nu a insemnat victoria capitalismului, desi multi dintre noi au crezut asta atunci. In fine …

Sa remarcam neasemuita candoare cu care poporul roman a primit si asimilat valorile americane, in etape istorice diferite, incepand de la interventia postbelica de tip “Deus ex machina” direct din B-29, dar care nu a mai venit niciodata, pana la NATO 1997, trecand fireste, prin Mannix, Kojak si Dallas.

Trebuie ca americanii vorbesc despre noi ca despre modelul in viata al poporului usor de prostit, care nu doar ca ii asteapta pe americani, (si daca nu vin, trece lacul sa ii aduca, apropos de vizita lui Ponta la Washington unde plecase “dupa investitori”) dar orice magarie ar face, americanii capata a priori iertarea noastra fiindca scopul lor este unul cinstit, mai presus de orice indoiala. Cultura americana igienizata in (mii de) productii hollywoodiene, unde intotdeauna cel fara sanse la inceputul conflictului gaseste dreptatea fiindca asa e cinstit. Pe de alta parte, stiu, e greu sa nu tii partea americanului cand noi am fost chinuiti si furati timp de atatia ani – 45 plus aia dinainte, de rusi. Cu americanii nu prea am avut de face, nefiind vecini, decat in situatia aceea mai putin placuta cand am fost negociati la masa tratativelor sa ramanem in spatele Cortinei de Fier.

Numai ca observati, va rog, cum zicea bancul ala de pe vremuri, la fel ca si URSS, SUA se invecineaza mai nou cam cu cine vrea. De ce ne miram de reactia lui Putin cand chiar trecutul lui de golan corupt il recomanda ca smardoi ? Oricum rusii nu sunt cunoscuti pentru diplomatie, cel mai simpatic caz de esec al ei fiind bataia lui Hrusciov cu pantoful in masa la ONU. Americanii insa da, dar sunt diplomati pana in momentul in care nu ii mai asculti. Saddam a aflat asta pe barba lui.

Concluzie: nu cred ca e cazul sa luam partea vreunuia din cei doi mari batausi ai planetei, desi e cam tarziu fiindca pozitia noastra de mielusel al NATO spune ca am luat deja partea unuia.

In ceea ce ii priveste pe bietii ucraineni, ghinionul lor. Sa incercam sa ii sustinem si sa ii ajutam daca putem , noi ca indivizi pe ei ca indivizi, ca suntem oameni si razboiul ne doare la fel … si sa zicem merci ca nu s-a nimerit sa fie la noi in tara.

De curand am fost in pavilionul de arta japoneza al muzeului de arta din Los Angeles. Inevitabil, in aceeasi cladire cu minunate picturi, kimonouri, ceramica, gasesti katanele, wakizashi-le si accesoriile lor, o garda facuta chiar de Musashi, o sabie din secolul 14 pe al carei maner scria ca fost incercata pe (3) oameni, onoare acordata doar katanelor executate de mari maestri fabricanti de sabii pentru mari samurai. Sectiunea cu arme, plasata strategic la al treilea etaj al unui pavilion fara lift avea, desigur, cei mai multi privitori, care pareau ca se scutura indata de plictisul adunat de-a lungul a doua etaje de pictura si caligrafie si se energizeaza la moment cu un soi de cafeina spirituala picurata direct in vena prin contemplarea lamelor lucitoare. Lame aflate acolo mai ales fiindca de-a lungul sutelor de ani au curmat, in mod artistic desigur, niste vieti. Intriganta fascinatia pe care armele si razboiul o exercita asupra oamenilor nascuti in secolul 20 si mai incoace, de la privitul armurilor prin muzee pana la Counterstrike. Se presupune ca am devenit fiinte rationale sau credincioase, si totusi … sa moara dusmanii mei.

Sigur ca in epoca era de inteles respectul pe care oamenii il acordau samurailor, acesta venea firesc din teroarea exercitata de gorila nobilului, functia de baza a samuraiului, pe care o regasim si la cavalerii europeni. Statut care, fie vorba intre noi, nu s-a schimbat in timp, desi job description-ul a capatat valente poetice prin insailarea intre atributii a unei filosofii a uciderii si sinuciderii bazata pe conceptul de loialitate pana dupa moarte fata de stapan. Aceasta ajuta indeosebi la spalarea creierului samuraiului insusi, treaba foarte folositoare unui stapan pentru care teama de tradare era tot aia cu teama de decapitare. In multe ocazii samuraiul tradator sau care pur si simplu avusese o zi proasta la birou (poate din mila sau din neglijenta ii lasa capul pe umeri vreunui taran care nu avea cu ce sa isi plateasca taxele) era rugat frumos sa se sinucida. Chestie practica, de altfel, fiindca in felul acesta nu se putea cara la alt stapan, deci nu isi mai putea ucide, intr-o alta ocazie, fostul employer dezamagit care il concediase. Stiau seniorii ce stiau, mai ales ca ei insisi traiau pe baza de tradare a seniorilor mai importanti ca ei.

Dincoace in Europa s-a incercat spalarea uriaselor pete de sange lasate de vitejiile cavaleresti tot prin integrarea lor in cultura. Literatura a ridicat macelurile la rang de scop in viata, de la cantecele de gesta (care suspectez ca erau comandate) la romanele de capa si spada si, idealul autohton, Stefan cel Mare. Si sfant…era sa uit.

Am intrat putin in detalii fiindca mi se pare ca aceste fapte ale vietii de nobil si ale relatiilor nobil-cavaler, devenite cutume bazate indeosebi pe raporturi de forta si putere cu ajutorul carora iti procurai in general in viata cele ce ti se pareau trebuincioase, au influentat decisiv viata lumii timp de secole. Mersul la shopping cu bani in punga era pentru nobil optional daca avea o baniera sau doua mai acatarii, iar asta nu insemna doar doua duzini de slugi care sa ii care cumparaturile pana acasa. Iar daca il supara pe senior, ei bine, acesta se linistea de cele mai multe ori la primirea unui comision baban. Asta in vreme ce taranii erea “pe camp”, cum spunea cantecul, timp de secole. In principiu, daca aveai soldati aveai de toate, nici macar diplomatia nu iti era neaparat necesara. Negocierea de pe pozitii de forta era la ordinea zilei. Si asa a si ramas.

Dupa revolutiile franceza, de la ‘48 si aparitia primelor state nationale, politia a indeplinit de cele mai multe ori functia de mardeias pentru noile clase privilegiate, care in mod ciudat au emanat din revolutii si pur si simplu s-au adaugat celor existente formate de-a lungul secolelor cum vazuram. Recent clasa privilegiata a businessmenilor, adica acei 1%, isi alege proprii reprezentanti in aparatul de stat, politicienii, dotati si ei cu o forta antitero care chipurile apara statul. Adica o structura arbitrara, care in principiu se ocupa cu distribuirea banilor populatiei in asa fel incat sa fie protejat in primul rand interesul clasei businessmenilor, de unde sug si politicienii ce pot. Pardon, cat pot. Iluzia oficiala este ca politicienii sunt alesi de popor, sistemele electorale sunt atat de pervers de bine puse la punct incat accesul in politica mare e mai limitat decat la NASA.

Dar sa nu divagam. Ideea e ca de secole suntem dominati de diverse autoritati care ocupa o pozitie ilegitima. Dominarea de pe pozitii de forta se regaseste astazi in diferite situatii cotidiene. Daca esti corporatist simti zi de zi apasarea structurii dictatoriale a companiei. De altfel corporatiile, cele mai importante organizatii ale secolului 20-21, se afla mereu in pozitie de forta, si daca sunt client al unor furnizori mici, din care pot alege, fiindca baiatul cel mare de la bloc poate gasi o multime de fraieri care sa ii aduca tigari contra unui bacsis din ce in ce mai mic.

Apoi mai exista furnizorii tai de energie, gaz etc. care sunt mai tari ca tine fiindca nu iti poti produce propria energie deci ei vor impune pretul, exista bancile, care sunt mai tari ca tine, exista mafiile, care sunt mai tari ca tine, exista politia, care e mai tare ca tine. Exista o suma de entitati, in principiu organizate, care exercita asupra ta presiune dintr-o pozitie de forta. E greu sa iti imaginezi viata fara amenintarea batei, intr-o forma sau alta.

Iar istoria (ai carei “eroi”, de la Caesar la Churchill, au fost de fapt majoritatea niste macelari sangerosi), unele parti din cartile sfinte, H(B)ollywoodul, mass media si producatorii de jocuri pe calculator au grija sa inchida cercul vicios, propovaduind cafteala, razboiul si avatarurile familiale sau de limbaj ale acestora.

Asa ca e de inteles fascinatia pe care violenta, armele, forta in general o au asupra noastra. De unde si tendinta de a “forwarda” comportamentul violent receptat de noi permanent, dar neconstientizat prin obisnuinta, catre cei care, fie sunt mai slabi ca noi (copiii, catelul), fie ne sunt egali ca pozitie dar atat de apropiati incat ne tolereaza iesirile, “intelegandu-ne” si sperand ca e de la stress si “ne va trece.” Respectiva tendinta tradeaza insa lipsa noastra de prezenta in propria viata. Iar aceasta lipsa poate duce la anularea oricarei incercari de a ne controla si de a arata respect celor din jur, fie ca sunt vecini, vanzatori de floricele sau parteneri de trafic. Unele aspecte ale acestui tip de comportament poarta denumirea populara de ne-simtire, constructie etimologica perfect pliata pe fenomen.

Totusi, cand fundamentul unor purtari abuzive pare asa de usor de identificat, oare de ce nu putem trai linistea (macar pe aia relativa din ochiul furtunii, in mijlocul acestei tornade a violentei), in relatiile noastre de toate zilele ?  De ce ne greu sa fim blanzi, prezenti, rabdatori, respectuosi ? Pana si Musashi, ca sa ne intoarcem de unde am inceput, unul din ucigasii cei mai respectati din istorie, pe la vreo treizeci si ceva de ani, dupa ce spintecase atatea persoane incat puteau umple un autocar, si-a spus ca nu asta e ideea, a lasat deoparte katana ca sa isi vada de pensula si de meditatie.

Oare avem cu totii nevoie sa ne luam o saptamana libera intr-o zona de razboi, cum a facut acel tata suedez cu cei doi baieti obsedati de first person shooter-e, ca sa putem dupa aceea, odata invatati minte, sa adoptam salutul firesc al oamenilor traitori sub acelasi soare ?

Respect si pace !