Iti multumesc, Mihaela Radulescu !

Cred ca aveam vreo sapte ani cand am vazut pe strada in Brasov un negru, probabil student la Politehnica unde Ceausescu scolea tineri africani la schimb cu metale rare si cu banane si mai rare. L-am intrebat pe tata ce e cu omul ala si tata mi-a raspuns: “E un om ca tine si ca mine, doar ca are pielea neagra. In rest, e la fel ca noi.” Nu stiu daca raspunsul lui tata avea de a face in vreun fel cu educatia lui pedagogica (tata a fost prof) sau era strict legat de ceea ce simtea el, ca om, fata de subiect. (Fiindca tata era cel mai sociabil om pe care l-am cunoscut, glumele despre el spuneau ca daca il lasi singur in orice loc unde nu cunoaste pe nimeni, intr-o ora isi face deja cativa prieteni si stie mersul zonei. In plus, pentru el nu conta interlocutorul, era la fel de interesat sa asculte un doctor sau un tigan florar). Cert este ca raspunsul pe care mi l-a dat atunci a dat forma comportamentului meu ulterior fata de persoanele diferite de mine cu care am intrat in contact, comportament din principiu nediscriminatoriu. E drept, au fost ocazii cand impreuna cu golanii de la bloc mai strigam pe strada dupa tigancile care vindeau seminte, sau dupa un trannie care lucra ca vanzator la departamentul de cosmetice al unui magazin din apropiere (nu stiu cum scapase bietul om de parnaie, ca pe vremea aia era in vigoare legea aceea, abolita abia in anul 2000, care ii condamna doar fiindca erau homosexuali, nu mai vorbim de trans). Dar dincolo de acea lipsa de maturitate si de rautate a copilariei, incurajata si de comportamentul gregar, daca era sa fiu intrebat serios cum vad eu persoanele care sunt diferite de mine prin sex, etnie, rasa, orientare sexuala, marturiseam sincer ca – pentru mine – erau la fel.

Am citit si eu in sfarsit manifestul homofob care a oripilat online-ul romanesc. Am amanat cat am putut fiindca stiam ca ma vor trece transpiratii reci la fiecare cuvant si nu m-am inselat. Nu are rost acum sa ma apuc sa iau textul la puricat ca sa arat in cate feluri cred eu ca e gresit si inuman. Oricum deja au facut-o altii si inca destul de bine. O sa spun numai ca sunt convins ca, la apogeul mesajului, adica la enumerarea a ceea ce ea nu doreste ca fiul ei sa fie, ar fi urmat, firesc, cuvantul “jidan”, daca tatal copilului nu ar fi fost evreu. E in tonul textului ei, care nu vreau sa fie si al textului meu.

Aseara am intrat in magazinul meu preferat de vinuri si am intalnit o buna cunostinta care, vorbind despre subiect, s-a exprimat in felul urmator: “da’ pe bune acuma ca are dreptate Mihaela, de ce sa nu spunem ce gandim doar pentru ca trebe sa ii suporti pe astia fiindca ca asta e trendu’ ?” Persoana e absolventa de UNATC si lucreaza in una din televiziunile mari din Romania. Trendu’? Serios ? Si pun pariu ca, la fel ca diva tavalita prin faina si ca multi altii, daca o intrebi ce simte fata de persoanele homosexuale, isi recunoaste (poate putin rusinata de un gand fugar referitor la ce ar zice matusa ei habotnica), “deschiderea”, “toleranta”, fata de acest grup pe care il “accepta”. De altfel, “toleranta” incordata si “acceptarea” scrasnita ca “suntem obligati sa ii suportam” sunt probabil simtirile dominante in societatea noastra incetinita de saracie, prejudecati si Dan Puric. Recunosc ca in acel moment nu am sarit cu argumentatia “pentru”. De multe ori sunt prea obosit si prea dezgustat sa o fac, cumva simt ca e zadarnic, mai ales cand e evident ca ar fi necesara o imensa cantitate de munca sa ii faci pe oameni sa se deschida, sa isi regaseasca empatia si sa capete o privire cat de cat obiectiva asupra semenilor lor, cu care seamana mult mai mult decat le place sa recunoasca.

Eu nu inteleg cum niste oameni a caror orientare sexuala si mod de viata exista dintotdeauna ii contrariaza si deranjeaza pe unii atat de mult incat brusc vor sa ma puna in situatia de a cantari daca Umberto Eco e “anormal”, daca Freddy Mercury e “anormal”, daca Oscar Wilde e “anormal”, daca Peter O’Toole … daca Neculai Constantin Munteanu, idolul meu in domeniul onestitatii jurnalistice, a carui “iesire la rampa” m-a cutremurat prin suferinta eliberata cu acea ocazie, e “anormal”. Vorba prietenei mele, nici nu mai stiu sa dau exemple celebre, atat de mult ma intereseaza orientarea sexuala a celor din jur.

De altfel, povestea din dormitor (sau de pe strada “for that matter”) a oricui imi e atat de indiferenta incat chiar i-as dori divei de faina ca intr-o zi fiul sa ii vina acasa si sa ii spuna ca are un iubit … fiindca eu nu cred ca asta ar fi o pedeapsa, ci mai degraba ultima ocazie pentru ea sa isi reconsidere pozitia, de fapt, umanitatea. In schimb fiului ei nu i-as dori-o, dar numai fiindca nici el nu merita, la fel cum nu merita nimeni, o viata cum o au multi dintre homosexuali, plina de temeri, frustrari si incercari dureroase de a fi acceptati pe de-a intregul. Si asta tocmai din cauza ca prea multi oameni gandesc ca mama “normala” de la normalul la cap concurs “Romanii au talent”. Cu siguranta ca daca fiul i-ar veni acasa tinandu-si iubitul de mana, si-ar regasi cunostintele homosexuale pe post de prieteni si sfatuitori.

M-am gandit de multe ori cum ar fi ca intr-o zi fiul meu sa vina si sa imi spuna ca este gay si am si discutat cu el aceasta posibilitate de mai multe ori de-a lungul anilor. Pentru mine e clar ca, in afara faptului ca probabil ar avea mai mult nevoie de sprijinul meu emotional, nimic nu s-ar schimba intre noi.

Dar cel mai mult dupa ce am citit acel infam text m-am gandit la prietenii mei T si A, singurul cuplu homosexual din Romania casatorit printr-o conjunctura favorabila. Cei cu care m-am intalnit la nunta lor stiu despre cine vorbesc. Mi-ar placea mult sa traiesc intr-o societate unde sa nu mai ascund numele prietenilor mei sub niste initiale doar fiindca ma intreb daca ei si-ar dori sau nu sa se stie despre cine e vorba. Cum as putea vreodata sa ma gandesc la ei ca la niste oameni “anormali”, doar ei stiu, ca si alti prieteni ai mei homosexuali, ca ii iubesc la fel cum imi iubesc orice alti prieteni, ca nu ma “deranjeaza” daca se saruta sau isi arata afectiunea in feluri care sunt permise si cuplurilor hetero.

De aceea iti multumesc, Mihaela Radulescu ! Ingustimea simtirii tale exprimata in textul acela mi-a dat ocazia unei reevaluari a pozitiei mele fata de persoanele gay si fata de persoanele care sunt in orice fel diferite de mine fara ca aceasta diferenta sa fie una de alegere. Spiritul intolerant si discriminatoriu promovat in text a fost pentru mine un nou prilej sa imi dau seama cat noroc am ca nu sunt ca tine.

Advertisements

Pastele meu …

La ora 7.12 bate cineva la usa. Nu imi vine sa cred. Ma ascund pe jumate dupa usa intredeschisa. E vecina de aproape 80 de ani din postarea cu “cine e ?”. Asteptam un “Christos a …” Dar nu. “Aaaaa, credeam ca doarme o sora de a mea aici …” Nu dormea nimeni in afara de mine … ma intreb oare cate surori are de si le imprastie pe toata scara si nu mai retine pe unde si le-a lasat. Mai stau putin in pat apoi imi zic ca daca nici de Paste – cand oricum scapi in produsele traditionale – nu incepi ziua cu o alergare, atunci cand ? Ajung pe teren. Inca cel putin 8 gealati gandisera ca mine. Unul venise cu discul si il arunca cu icnet mare dupa care isi continua discutia pe ton jos cu un tzutzar care statea tupilat dupa plasa de protectie sa nu isi ia discul in freza. In paralel, pe marginea terenului din incinta Stadionului National de Atletism, doi paznici burtosi si unul slabanog faceau un gratar si ascultau manele la volum mic. Ce altceva sa faci de Paste ? Sau de Craciun ? Sau de 1 Mai ? Sau de Rusalii ? Sau … Mai tarziu am dat pe Google sa vad cati miei se taie in Romania de Pasti. Vreo 3 milioane. E mult, e putin ? Oare cat le ia la 3 milioane de miei sa ajunga pe Calea Victoriei de la Guvern la Dambovita ? Daca intr-un an se sare peste Paste ce facem cu ei ? La televizor e un promo cu Mihaela Radulescu. Nu cu faza cand se da prin faina. In promo zambeste, nu scrie. E bine asa. Pe alt canal, o alta fata suspina in fata lui Tudor Gheorghe de parca acesta tocmai a anuntat-o ca la finalul emisiunii va avea un atac de cord. Cam atat …

A, sa nu uit: tot ieri am vazut primul buric din sezonul asta. Purtatoarea era o blonda de vreo 35 de ani cu doi copii relativ mari. Sigur nu era ortodoxa.

Fumatul in locurile publice – o discutie inutila

Nu imi amintesc prima data cand l-am vazut pe tata cu tigara in mana. In schimb stiu sigur ca prima persoana pe care am vazut-o in poza cu tigara intre buze a fost Humphrey Bogart. In Casablanca se fuma la greu. Ma gandesc ca daca si in oras s-ar fi fumat ca in film, la vremea aia un locuitor al orasului nu traia cine stie cat chiar daca scapa de front si de Gestapo.

De asemenea cred ca scena cu tigara din Trainspotting ( “Hey Rent-boy, bring me a fucking cigarette … and the bag”) m-a impiedicat sa ma las vreo cativa ani buni. La doi ani de cand redevenisem nefumator am trait o seara grea. Imi ingropam cainele, care murise cu o zi in urma, intr-un loc de pe vechiul drum spre mare, si eram in masina cu un prieten, iar in spate trupul imputinat si congelat al dragului meu Terra Nova se lovea la fiecare curba de peretii portbagajului cu un zgomot greu de descris. Clar. Era momentul lui “Hey Rent-boy, bring me a fucking cigarette…” Da si mie o tigara … Am aprins-o. Am tras trei sau patru fumuri si am stins-o. Daca nu fumezi, tigara nu te calmeaza, nu e buna la gust, nu isi are rostul nici macar in momentele cand iti vine sa musti din orice de durerea din tine.

Insa de atatea ori am vazut in filme ca pana si cei care nu fumeaza se “calmeaza” cu o tigara incat cliseul e mai puternic decat ratiunea si chiar decat dezgustul. Tigara a fost dintodeauna parte din viata mea, fie ca mosu-meu ma trimitea cu doua monede de 1 leu si patru de 5 bani dupa pachetele zilnice de Nationale, fie ca il vedeam pe Al Pacino in Serpico cu o tigara al carei gust nu aveam sa il aflu vreodata. Atat de familiara imi era tigara incat chiar si atunci cand am primit de la o casa de productie audio propunerea sa inregistrez niste jingle uri ( semnale sonore cu vorbe si muzica ) pentru niste party-uri de la mare sponsorizate de un fabricant de tigari, nu am zis nu. Pana la urma meseria mea (una dintre ele) e cea de voice over (actor voce) si treaba mea ca actor nu e sa ma intreb daca ciocolata careia ii fac reclama te face obez, sau daca plasticul din jucariile pentru care inregistrez spotul e ieftin, deci poate fi toxic. Ca nu as face niciodata un spot la RMGC sau la partidul Romania Mare tine de convingerile mele, dar in principiu tot ce era marfa de vanzare (merchandise) era pentru mine cam tot aia.

De curand am vazut un interviu cu Joe Esterhaz, scenarist de succes la Hollywood (Basic Instinct), care si-a pierdut 80 la suta din organele interne ale gatului din cauza unui cancer provocat de fumat. Povestea, aproape fara voce, cunoscuta scena in care Sharon Stone il provoaca pe ofiterul de politie Michael Douglas aprinzandu-si o tigara fiindca stia ca el se lasase de curand. Mi-a trecut prin cap – cinic gand, recunosc – ca personalitati care sustin recenta noastra campanie de constientizare si promovare a legii 349 in forma amendata ( si avizata de doua comisii din Camera Deputatilor ) sunt si cele care s-au dus de pe lumea asta cu cancere sau alte boli provocate de fumat: Yul Brynner, Maria Tanase, Art Blakey, Humphrey Bogart ( si ce bine-i statea, asa de bine ca s-a nascut si o expresie pentru “a tine tigara intre buze arzand-o fara sa tragi din ea” – “to bogart a cigarette”), Enrico Caruso, Nat King Cole, Sammy Davis Jr., Walt Disney, Serge Gainsbourg etc. Dar nu, tie nu ti se va intampla, tu o sa scapi. Bunicul tau a fumat doua pachete pe zi si a trait 85 de ani.

Eu m-am lasat acum sase ani si ceva si mi-am spus ca intotdeauna voi fi ingaduitor cu cei care fumeaza. Si sunt. Atat de ingaduitor incat am inregistrat acu doi ani jingle-urile alea de care spusei mai sus. Insa nu mai vreau sa se fumeze unde sunt eu, daca acela e un loc public inchis. In restaurant mi se pare ca e necinstit sa se fumeze. Ca nefumator am doar doua variante: sa intru si sa stau in fum cu riscul – mare – de a ma imbolnavi, sau sa nu intru. Adica fie mi se incalca dreptul la sanatate, fie mi se ingradeste libertatea de miscare. Iar asta nu e nici macar legal. Ca sa nu mai spun ca pentru cei care fumeaza e strict o treaba de confort. Nu te “deranjezi” sa fumezi afara. Si apoi, mai e disconfortul meu, al celui care nu fumeaza. Mirosul din haine si …era sa zic din par. La prima vedere ai zice ca disconfortul meu si confortul tau au aceeasi greutate. Totusi nu e asa. Disconfortul e intotdeauna mai “puternic” decat confortul din punct de vedere social. Daca te afli in vizita ma indoiesc ca te apuci sa tragi parturi de fata cu ceilalti desi daca respecti doar confortul tau personal teoretic poti. Iar parturile sunt o necesitate fiziologica, pe cand fumatul nu e.

Deci, daca fumezi e problema ta (sau placerea ta, depinde in ce stadiu te afli) dar, prietene, nu o face si a mea. Inca ceva: nici fumatorii activi nu sunt protejati de fumatul pasiv. Sa fumezi trei tigari pe zi afara pe balcon e cu totul altceva decat sa fumezi trei tigari intr-un pub in care tai fumul cu cutitul si stai doua ore. Altfel spus, ca fumator activ, cand stai intr-un restaurant tu nu fumezi doar cand vrei tu ci si cand cand vor ceilalti. Fumatul pasiv e o plaga atat pentru nefumatorii cat si pentru fumatori. Poate asta e unul din motivele pentru care 70 la suta dintre fumatorii romani vor sa nu se mai fumeze in restaurante, baruri, etc. Dar cred ca cel mai important este faptul ca pur si simplu ei au consideratie pentru omul de langa ei. Fiindca nu exista aproape nici o diferenta intre a fuma in prezenta unor nefumatori pe care ii imbolnaveste si ii deranjeaza fumul si a pune o manea la maxim pe plaja. Doar ca maneaua e poluare sonora, care ne imbolnaveste ceva mai greu. Ea in principiu doar deranjeaza.

In fine (desi poate ar fi trebuit sa incepem cu asta) intrebati-i pe chelnerii, pe barmanii, pe DJ ii din locurile unde mergeti daca ii deranjeaza faptul ca in crasma unde lucreaza ei se fumeaza. Veti primi acelasi raspuns in proportie de aproape suta la suta. Si, ca si mine, ei nu au nici o vina ca voi fumati.

In afara de argumentele astea mai am vreo mie unul. Dar sincer, mie inca nu imi vine sa cred ca aceasta initiativa de a opri fumatul pasiv mai are nevoie de argumentatie in secolul 21. Imi imaginam ca semenii mei au capatat suficient respect fata de ceilalti ca sa nu fie nevoie de o lege care sa reglementeze asta. Intr-o lume civilizata s-ar rezolva totul cu o fina bataie de obraz.