Nu am ascuns in ultima vreme faptul ca proiectul de lege care va opri fumatul in locurile publice se afla intr-un impas prin blocarea votarii amendamentelor la Comisia de Sanatate a Camerei a carei conducere ne amana la nesfarsit. Ideea e – banuiesc – ca, asemenea unor “scoleri puturosi si fara aplicatiugne” cum zicea pedagogul de scoala noua, unii deputati asteapta sa fie salvati de la votarea amendamentelor de clopotelul de final de sesiune, ca sa iasa linistiti la o tigara in grup pe covorul din fata salii de plen. Pe langa aceasta amanare se mai insinueaza ca din intamplare niste amendamente care suna ca niste contraamendamente, cum sunt cele ale deputatului Horia Grama, depuse saptamana trecuta, pe care le vom trece in revista foarte pe scurt. Preliminar, deputatul doreste sa introduca formularea “pentru protectia tinerilor si dezvoltarea lor intr-un mediu sanatos”. Sa vedem ce ar dori el sa modifice in legea 349 (deja amendata de noi si cu avizele luate de la trei comisii), ca sa ii protejeze pe tineri:

• In primul rand definirea spatiilor pentru fumat pune probleme, dupa cum urmeaza “spaţiu public se înţelege orice spaţiu accesibil publicului sau destinat utilizării colective, indiferent de forma de proprietate ori de dreptul de acces cu excepţia spaţiilor delimitate şi special amenajate pentru fumat din incinta acestora”. Care va sa zica spatiile pentru fumat nu ar fi spatii publice, dar nici private. Am putea sa le denumim generic „spatii cosmice”.
• Enormitatea continua cu definirea spatiului de la locul de munca: „spaţiu de la locul de muncă se înţelege orice spaţiu utilizat în timpul orelor de muncă, inclusiv ambulanţa şi taxiul, cu excepţia spaţiilor delimitate şi special amenajate pentru fumat din incinta acestora.” Aici ar fi interesant de vazut cam unde ar amenaja Grama spatiul de fumat. Eu as propune ca taximetristii sa fumeze in portbagaj, cu capacul inchis. Daca masina e pe GPL, e cu atat mai emotionant. Cat despre soferii de ambulante, sub targa e cel mai nimerit – e un loc gol nefolosit care sta aiurea.
• Mai departe, propunerea de fumat in unitatile sanitare suna asa: „spatiul de fumat să nu fie spaţiu de tranzit sau de acces în spaţii publice închise;să fie dotate cu sisteme de ventilaţie funcţionale care să asigure eliminarea fumului din tutun, cu presiune negativă; să fie dotate cu scrumiere şi extinctoare şi amenajate în conformitate cu prevederile legale în vigoare privind prevenirea şi stingerea incendiilor; să fie marcate la loc vizibil cu indicatoare: «Cameră pentru fumat», «Loc pentru fumat».

Domnule Grama, cu tot respectul (pe care de fapt nu vi-l port), daca asa arata pentru dumneavoastra protectia tinerilor si cresterea lor intr-un mediu sanatos, mi-e teama ca ei vor crede ca „presiunea negativa” de care vorbeati in acel amendament sunteti chiar dumneavoastra.

Pe de alta parte sa stiti ca a scrie literatura e destul de dificil dupa atatia ani de vandut apa chioara, fie ea si imbuteliata. Cel mai cunoscut coleg al dumneavoastra de breasla (din cealalta breasla, despre care se tot vorbeste zilele astea, adica tot miner), a incercat si el, dar nu va doresc sa ajungeti in locul unde si-a gasit anii necesari scrisului.

Totusi daca doriti sa va tineti serios de fictiune, va spun doar atat: ideea “Ori sa sa revizuiasca, primesc! dar sa nu se schimbe nimica; ori sa nu se revizuiasca, primesc ! dar atunci sa se schimbe pe ici pe colo, si anume in punctele…esentiale !” este a lui Caragiale si este la misto.

Presupunand insa ca doriti ca cineva sa ia in serios propunerile cuprinse in asa zisele amendamente ale dumneavoastra, va avertizez ca lumea va considera fie ca sunteti prost pregatit, fie ca faceti un lobby desantat industriei tutunului. Alegeti.

Cat despre crezul vietii dumneavoastra, aflat, din cate imi dau seama, in intelepciunea inscriptiilor „camera pentru fumat” si „loc pentru fumat”, poate ca afisarea lor pe toate usile din casa dumneavoastra ar fi cea mai buna solutie.

Brasovul este un oras frumos. Poate cel mai frumos oras al tarii, dupa cum spun chiar si umbrelele Ursus de la terasele din centru. Dupa parerea mea e pacat ca a fost de fapt transformat in cea mai frumoasa parcare a tarii, dar nu despre asta e vorba acum. Ci despre faptul ca astazi, in frumoasa zi de duminica 14 iunie, locuitorii orasului au fost confruntati cu cea mai grozava calamitate a ultimelor luni de zile: un maraton. Problema maratonului in sine nu le-a suscitat numaidecat interesul fiindca brasovenii sunt cetateni sportivi si au mai vazut alergatori, fie ei si de cursa lunga. Insa, dupa cum anticipa politia locala – pe la care organizatorii s-au perindat cu lunile pana sa o convinga ca si in alte orase ale lumii se tin concursuri din astea – ce a creat, in primul rand, o teribila confuzie, (amestecata cu frustrare, iar apoi furie pe fata), a fost restrictionarea circulatiei pe cateva artere ale orasului. Duminica este o zi importanta in saptamana brasoveana, atat de importanta incat sigur, ca brasovean zic, vei voi sa petreci cel putin o parte din ea la volan, chiar daca (sau mai ales fiindca) afara sunt 30 de grade, deci vei avea nevoie de aer conditionat.

In al doilea rand este cunoscuta vastitatea urbei, de care locuitorii ei sunt teribil de mandri. Nu ai cum, realmente nu ai cum sa te deplasezi pe jos sau cu bicicleta. Ca si in Los Angeles, de exemplu (cu care Brasovul imparte si tipul de inscriptionare inca de la denumirea de Orasul Stalin incoace), orice ar fi, ai nevoie de masina. Atat de mult incat vei incerca sa faci stanga de mai multe ori pe parcursul traseului, prin gardurile mobile ale jandarmeriei sau prin panglici, desi politistii plasati acolo iti indica clar ca nu ai voie sa faci stanga. M-a impresionat in special imaginea unui barbat de vreo saizeci de ani care, din disperare, a parasit in plina canicula racoarea si confortul vehiculului numai pentru a se ruga aproape in genunchi de politisti sa il lase si pe el, data fiind imposibilitatea evidenta a ocolului pana la capatul Caii Bucurestilor (peste 1 km intreg!) dar si importanta valorificarii fiecarui moment duminical, care, repet, pentru brasoveni nu e o gluma. Fapt dovedit si de tipetele unei femei aflate la volanul unui SUV urias care era dispusa sa se – citez – “strecoare printre ei (alergatorii)”, practic fara sa ii deranjeze… daca doar tab’ majoru’ ar fi lasat-o sa isi furiseze SUV-ul pe sub panglica.

O alta problema a constituit-o nu atat caldura in sine, cat mai ales caldura incurajarilor. Aici am recunoscut imediat atmosfera pe care am intalnit-o de fiecare data cand am avut ocazia sa apar in fata unei sali pline la Brasov. Un public demn, maiestuos, care nu se pierde ca un tampit in aplauze gratuite si in tipete demente de imbarbatare, pe care le gaseste total nelalocul lor. E normal ca, daca te-ai bagat la maraton, sa il faci dracului singur pana la capat fara sa astepti chiote de sustinere, ca doar nimeni nu e majoreta ta. Poate daca ai batut recordul mondial (dar macar cu trei minute ca sa se vada fara ochelari pe ceasul din Piata Sfatului de catre toti pensionarii din piata) vei putea smulge un firav “bravo” de la vreo doi brasoveni mai nonconformisti. In rest conservatorismul care nu apuca sa se dezghete intre doua ierni, combinat cu un echilibrat orgoliu de oras de provincie care priveste de sus capitala va conduce in mod decisiv comportamentul brasovenilor catre silentiozitate si discretie.

Acesta e de altfel si motivul pentru care haosul creat de aceasta manifestare sportiva nu i-a prins cu garda jos pe cetatenii orasului impodobit cu sensuri giratorii impodobite cu straturi de pamant impodobite cu flori, si au reusit sa isi tina repiratia pana la trecerea ultimului damf de sudoare al ultimului alergator din coloana, in ciuda nelinistii create initial de inscriptia “editia 1” de langa “Maraton Brasov”.

Dupa care Tampa s-a incovoiat la loc, trosnind a moarte, peste oras, cu tot cu cotidiana redundanta a comunicarii scrise in maniera hollywoodiana, cum ca te afli in nicio alta parte a lumii decat in orasul de la poalele ei. Ca si cand ar avea cineva vreo indoiala.

Asa a supravietuit Brasovul primului sau maraton international. A fost greu, dar, vorba brasoveanului, “seriozitate, ca-i mai buna decat toate.” Sau asa ceva.

In fine, important e ca Brasovul e un oras frumos. Poate cel mai frumos oras al tarii.

Dupa o plimbare – cu o durata relativ fireasca – printre valorile moralei, eticii, chiar filosofiei si dupa omenestile framantari ce datoreaza mult contextului nasterii si petrecerii vietii unui om (educatie, etc.) hotarasem in urma cu cativa ani ca stiu calea de urmat. Valorile fundamentale ale oricarei religii statutate (bune in sine, dincolo de absurditatea institutionalizarii) dar si ale oricarui curent de gandire umanist parea ca mi se potrivesc si am adoptat compasiunea, empatia si obligativitatea nejudecarii faptelor semenilor ca arme de capatai pentru descifrarea complexitatii situatiilor de viata.

Spre exemplu de curand am trait o intamplare careia armele mele i-au facut fata. Persoana de care se leaga intamplarea e cunoscuta prietenilor mei, in timp ce pentru ceilalti numele nu are relevanta. Foarte pe scurt, persoana, candva foarte apropiata mie, mi-a furat din bani – o suma suficient de mare ca sa nu poata fi considerata mica – iar in momentul in care a fost descoperita nici macar nu a recunoscut cu mai mult de jumatate de gura, necum sa isi ceara iertare. Sigur, as fi putut sa imi castig dreptatea in instanta dar am ales sa trec senin peste fapta, razand in sinea mea ca, in mod ironic, persoana respectiva care traieste de multi ani intr-o tara vorbitoare de engleza, inca nu a invatat ca “money” nu are plural si se refera in continuare la bani folosind formulari de tipul “my money are …” !. Ceea ce e cu atat mai ciudat cu cat se pare ca banii ocupa in viata ei un loc destul de important. In fine … Gestul meu de a ignora posibilitatea recuperarii sumei (plus despagubiri) printr-un act de justitie ce ar fi avut loc in acea tara (unde jocul cu justitia a bagat multi puternici dupa gratii) mi-a impartit apropiatii in doua foarte vocale coruri: unul de voci aprobatoare iar celalalt … exact.

Insa in vreme ce aplicarea metodelor “zen” pe care mi le-am ales dupa potriveala functioneaza multumitor in cazuri personale asemanatoare celui descris mai sus, sunt alte situatii in care ele esueaza de departe. E vorba de acele situatii sociale in care intentionalitatea greselii este nu doar evidenta ci si repetata si chiar folosita ca metoda si corelata cu exercitarea puterii de catre liderii oficiali. Dau ca exemplu recenta rasturnare a bolovanului mafiei lemnului, care a creat ocazia unei priviri de ansamblu asupra viermuielii faunei ce traieste si face profit sub bolovan. Observati va rog ca folosesc prezentul.

Cum poti sa ignori un asemenea fenomen si sa mergi mai departe incercand, desigur, sa pui in valoare o bucata din rezerva strategica de empatie, si mai ales, cui ar folosi asta? Aratatul cu degetul ar trebui sa fie cel mai inofensiv gest care condamna. Dupa care, in caz de recidiva (care deja se petrece in mod organizat) sa urmeze firesc strigatul, cheia pe portiere, prastia cu bolduri, sutul in turloaie, demonstratia pasnica, dronele cu cacat, nesupunerea civica, demonstratia violenta si, in cazul in care mafia nu depune armele, plutonul de x-ec.

Adeseori m-am gandit daca as putea sa apas cu sange rece pe tragaci in timp ce teava ar fi indreptata spre o ceafa inca vie. Si daca da, a cui ar fi ceafa de la capatul tevii? Timp de ani de zile raspunsul meu dat mie insumi a fost “a lui Iliescu”. Da. Intotdeauna am cautat sa masor cu o pedeapsa gravitatea faptei de a fi avut sansa sa poarte Romania catre un viitor opus prezentului pe care il traim si nu a facut-o din motive strict egoiste. Dupa care fanteziei mele cu pac-pac i s-a adaugat un nou personaj, in postura victimei celui de la doilea glonte: Basescu. Apoi altii si altii, intre care magnatii padurilor retezate sau executivii cianurarii, pana cand, recunosc, visul meu a ramas fara gloante. In schimb fantezia a prins a transcende faza de fantezie si a face pasul spre stadiul – rational – de solutie. De ce radical, spurcaciugne, cum ar zice domnu” Rostogan? Fiindca orice ministru al mediului din ultimii 25 de ani se pisa de sus pe empatia si pe protestele noastre pasnice, cum de altfel aproape orice politician isi rade in barba facandu-si nevoile pe nevoile natiei. Cum naiba sa ceri in mod pasnic pedepsirea vinovatilor prin metode legale intr-o tara in care legalitatea reprezinta abaterea de la norma si nicaieri in viitorul apropiat nu se intrevede schimbarea acestei stari de fapt? Cum putem sa pornim de la premisa ca la “cremenal” se va face dreptate … ca si cand “cremenalul” ar functiona? Cand santajul, falsul, traficul de influenta, spalarea de bani sunt practici curente de imbogatire pe spatele poporului, fara cel mai mic gand la binele public (de care vor fi putut beneficia si proprii lor copii), cum sa inteleaga acei oameni ideea de compasiune? Mi-a povestit cineva cum noaptea la partide de braconaj pe langa Bacau se dadea drumul unor zeci de ursi tineri, aproape pui, stramutati din alte zone, intr-o portiune de codru ras, si baronii locali, laolalta cu capii locali ai politiei, ii impuscau cu armele la foc automat inainte sa apuce sa se ascunda – oricum nu ar fi avut unde. Ce pedepse ne pune la dispozitie democratia capitalist-securista pentru asemenea indivizi? Pentru cine e de ajuns ca vinovatul sa execute trei ani cu televizor si frigider cand a taiat la ras craca de sub picioarele unei intregi generatii?

Niciodata pana acum nu m-am situat de partea suporterilor lui “ochi pentru ochi” preferand abordarea (mult mai molateca) a lui Isus in varianta oficiala servita de biserica (in realitate se pare ca Isus a fost un revolutionar autentic, mai degraba un fan al metodei careia azi i-am spune “a glontelui”). Dar oare mijloacele nonviolente mai sunt de efect intr-o societate unde bataia obrazului trece neobservata iar sanctiunea cu “ne-votatul” provoaca doar o intoarcere a capului in directia cealalta daca nu e an electoral?

Mi se pare de acum ca ranile facute de ei cer rani macar la fel de adanci ca sa fie bagate in seama. Si chiar daca stim ca orice revolta face victime colaterale, deci nevinovate, uneori la fel de numeroase ca si cele ale revolutiei franceze cu teroarea care a urmat, trebuie sa ne gandim ca poate merita. Fiindca altfel executam cu totii un taras etern pe coate, pe care speram (din patru in cinci ani) ca il vom incheia. De fapt il luam intotdeauna de la capat, cu fiecare premier adus in fata justitiei dar nedemis de presedinte din motive greu (dar asa de lesne) de inteles.

Pe barba lui Jupiter (sau mii de tunete si trasnete, cum preferati), nu ne putem retrage cu totii la tara sa traim din rosiile de pe aracii din spatele casei (desi ar merita incercat si asta) pur si simplu fiindca intr-o buna zi o sa vina acolo Chevron cu voia lui alde Ponta si va sapa dupa gaz de sist. Si nu ne vom putea duce duminica la padure pur si simplu fiindca padure nu va mai fi dupa ce astia termina cu ea. Si, dupa cum am mai zis, vom ajunge sa respiram praf si ne hranim cu PET-uri in timpul indelungilor plimbari pe vaile secate ale raurilor de munte pe care au fost plantate microhidrocentrale.

Ma rog, poate ca exagerez, poate ca nu sunteti de acord cu mine si asteptati (si intr-un fel e normal dupa sutele de productii holivudiene) sa vina de la sine un mare hepiend pentru toti romanii ca un urias uichend de Rusalii combinat cu 1 mai si sfanta Maria forevar. Poate ca lucrurile despre care am scris mai sus sunt prea departe de noi si nu ne preseaza suficient incat sa renuntam la meciurile noastre de toate zilele. Poate ca numai copiii nostri se vor bucura de “binefacerile” unei asemenea societati. Si daca e vorba doar de copiii nostri, ce ne intereseaza pe noi ? Apropo, cat a fost Barcelona cu Inter?