Acum aproape trei ani plus minus cîteva zile am făcut o tură Glăjărie-Mălăiești-Bucșoiu-Omu și retur pe poteca de vară. Se dăduse liber din pandemie și locul era plin de turiști, unii mai pricepuți în ale muntelui, majoritatea mai puțin. Am scris atunci un text, aprig shareuit, despre protocoalele înțelepților muntelui, avînd de partea mea experiența de brașovean montaniard dar și un proaspăt certificat de ghid montan. Pe atunci nu eram încă putinist, așa că am fost băgat în seamă de însuși ProTV, care mi-a luat un interviu. Probabil ultimul. 

Duminică 2 iunie am făcut Glăjărie-Omu prin Hornul Mare cu retur tot pe poteca de vară. Nu mai am autorizația de ghid montan. Mi-a fost revocată de minister în urma unei acțiuni care urmărește reformarea acestei ocupații. S-a început cu anularea certificatelor fără să se știe ce va urma. Nimeni de la Asociația Ghizilor Montani din România (AGMR), cea mai serioasă din țară, a cărei curs de doi ani l-am absolvit și care mi-a eliberat certificatul de ghid nu m-a sunat să mă anunțe despre revocare. Nu îmi rămîne decît să sper că cineva îmi va explica totuși la un moment dat cum este posibilă o asemenea măsură. Spre deosebire de mine, care am făcut cursul de ghid montan din pasiune, sînt unii care își cîștigă pîinea practicînd meseria. Totodată, pînă acum nu am auzit de vreun caz în care unui ghid-cu sau fără autorizație-să i se ridice dreptul de a practica sau să fie pedepsit în vreun fel, nici măcar în cazurile extreme cînd unii ghizi și-au pierdut rude apropiate în ture ghidate de ei. Nu dau nume, există un caz foarte trist care a făcut subiectul multor conversații interesante în lumea alpină. În orice caz, din cîte deduc, în momentul de față în România nu mai există ghizi de munte autorizați să conducă turiști sau grupuri de turiști pe poteci montane, pe trasee alpine, de escaladă și de schi de tură. Pe căi neoficiale am aflat că dacă vrei să rămîi cît de cît autorizat trebuie să faci o cerere la minister pe baza fostului tău certificat și vei primi autorizarea de “ghid de potecă.” Nu e rău. Nu ai nevoie nici de schiuri de tură de 800 de euro, nici de hamuri, bucle, corzi, cască de alți 800 și așa mai departe. Dacă deja ți le-ai cumpărat pentru cursul de ghizi pe care l-ai terminat sau în ideea că le vei folosi în ture ghidate, asta e. Și atunci rămîne cum am vorbit în tren: ghizii, cu sau fără certificat, ghidează pe bani, fără ca deocamdată să fie deranjați de vreo autoritate de pe la ministere. În cel mai rău caz ar putea fi reperați de ANAF, dar încă nu am văzut comisari pe poteci. Dar, din nou, dacă o persoană ar vrea să se apuce de alpinism, de escaladă sau de schi de tură în modul cel mai disciplinat, nu știu dacă mai există în momentul de față posibilitatea să își angajeze un ghid de munte care activează în cadru legal. De aia cred că ar putea fi utile niște sfaturi gratis de la cineva care pînă acum nu a greșit în meseria de ghid montan. Asta și datorită faptului că nu a practicat-o. Dar orișicît…   

Am făcut această introducere ca să arăt că începînd chiar de la vîrf domeniul muntelui în România e cam vraiște. Jocul de cuvinte e intenționat. Și azi nu mă opresc la alte probleme, cum sînt faptul că, în afara parcurilor naturale și naționale, nu există interdicție pe poteci pentru motociclete enduro, ATV-uri, snowmobile, sau că parcurile menționate se află sub autoritatea unei instituții, Romsilva, care se ocupă de exploatarea codrului-frate cu românul, iar asta nu e normal. 

În rest, la fel ca acum trei ani, duminică am întîlnit foarte mulți turiști dintre care majoritatea nu aveau treabă cu mersul pe munte. Pe vremuri m-aș fi enervat cumplit să văd burți expuse pe terasa însorită a cabanei alături de rucsacuri Gucci și blugi stretch, dar între timp mi-am schimbat complet atitudinea față de asemenea turiști. Dacă îi văd pe poteci sau la cabane îmi amintesc că de fapt ei au făcut cel mai important pas: au venit pe (la) munte pentru prima dată. Chiar dacă acest prim pas e făcut în adidași albi deasupra cărora se află glezna goală. În definitiv dacă scapă nevătămați după prima tură și le-a plăcut, au tot timpul să învețe despre munte și despre regulile lui. De aceea fac și eu acest pas, de a le arăta ce au nevoie să știe în primă instanță. 

Muntele este o formă de relief cu niște particularități pe care e necesar să le conștientizăm. Ieșirea la munte înseamnă de cele mai multe ori deplasarea în zone izolate pe un teren cu care cei mai mulți nu ne întîlnim în viața cotidiană. De aia ne place, că acolo natura e mai…naturală, mai aproape de forma ei originală care în cele mai multe locuri prin care mergem s-a cam pierdut. Dar tot de asta riscul de accidente, începînd de la cele banale, cum ar fi o entorsă de gleznă de gradul 1-3, crește foarte mult. În acele zone nu prea există posibilitatea transportului cu autovehicule (din fericire!). În consecință acțiunile de salvare, chiar și în cazul unor accidente minore, presupun o logistică complet diferită de intervențiile din zonele unde poate ajunge ambulanța. De cele mai multe ori ajutorul-sosit sub forma echipelor Salvamont-ajunge după cel puțin două ore de la momentul accidentului, iar aici vorbim despre cazurile fericite. Transportul accidentatului e altă poveste. Acesta este de durată și se face în condiții dificile, numai de către persoanele special pregătite din formația Salvamont. Chiar dacă muntele se află în imediata vecinătate a orașului, o acțiune de salvare se măsoară în general în ore. De aceea cînd mergem pe munte trebuie să facem în așa fel încît să prevenim, pe cît se poate, accidentele. Pentru asta sînt necesare următoarele lucruri: 

Să ne echipăm corespunzător-ca să folosesc o expresie care nu spune de fapt nimic despre ce echipament trebuie trebuie efectiv să ai. Echipamentul pentru începători trebuie să cuprindă: bocanci sau ghete cu talpă specială de la Decathlon, Intersport etc., nu pantofi de sport pentru stradă (care sînt mișto mai mult în club decît pe munte), rucsac (am văzut duminică la Mălăiești persoane care veniseră CU PLASE în mîini de jos!), geacă de ploaie chiar dacă e senin cînd plecăm de acasă, bidon de apă (cu apă în el dacă se poate), lanternă, briceag, brichetă sau chibrituri, mîncare, șosete de schimb în caz că ne udăm la picioare, o hartă cu traseul, care dacă e pe telefon să poată fi accesată și offline. Este obligatoriu să avem o trusă medicală cu minimum necesar: bandaje sterile, feșe elastice, alcool sanitar, un calmant, un unguent pentru eventuale răni de frecare, plasturi pentru bășici. Se găsesc truse complete la toate magazinele de munte. Dacă vrem ne mai putem lua o pereche de bețe de tură, o folie de supraviețuire, un fluier dacă zona e pustie și poate conține urși, o pereche de “gheare de pisică” pe care le punem pe ghete dacă întîlnim gheață. Duminică nu mi-am luat colțarii de acasă și le-am dus dorul pe Hornul Mare dar mai ales pe limbile de zăpadă de pe poteca de vară, unde dacă alunecam mă duceam sanie vreo două trei sute de metri. Chiar dacă aș fi ajuns jos în viață, din cîte știu în ziua de azi formația Salvamont Rîșnov e compusă dintr-o persoană-care e posibil să fie la cabana Mălăiești sau nu. Deci țineți minte trei cuvinte ghe bază: gheață, gheare, ghete.

Să nu plecăm pe un traseu pe care nu sîntem capabili să îl facem în timpul alocat sau de o dificultate prea mare pentru noi. Aici e un “catch-22”… chestia e că nu știm cum să apreciem un traseu dacă nu avem experiență. Duminică am văzut o doamnă în blugi și adidași care căzuse pe poteca dinspre Mălăiești spre Glăjărie și părea lovită destul de serios la gleznă. În situațiile astea este aproape imposibil ca persoana accidentată să fie transportată de tovarășii de excursie pînă jos. Trebuie să chemăm Salvamontul. E clar că acel traseu, destul de simplu pentru toate celelalte zeci de turiști în blugi, adidași și fără experiență care erau pe potecă, a fost pentru ea prea greu. După ce am coborît am văzut două mașini ale Salvamont gonind prin Glăjărie cu sirenele pornite. Nu știu dacă erau pentru ea și nu am găsit informații despre accident. 

Ideal ar fi să fim destul de bine pregătiți fizic pentru traseul pe care vrem să mergem. Să putem urca două-trei ore cu diferență de nivel de 4-500 m și să coborîm alte două ore este un fel de minimum necesar. În același timp dacă ne dăm seama că traseul pe care ni l-am propus e prea lung sau prea greu e bine să ne întoarcem la timp și să evităm deplasarea pe timp de noapte dacă putem, chiar dacă avem lanterna. E important să știm că un grup se deplasează cu viteza celui mai lent dintre membri. Nu recomand împărțirea grupului deși uneori poate fi mai practic să se procedeze astfel. 

Iar acum un set de reguli de comportament pe munte care ajută mult să nu fim înjurați de oamenii care vin pe munte să se relaxeze, nu să fie agresați, cum sînt majoritatea celor cu experiență montană. Dacă sîntem în natură nu înseamnă că unele reguli de bază nu se mențin. 

În primul rînd, nu putem să ne facem nevoile în potecă sau aproape de ea, eventual în văzul lumii. Apoi, ideal ar fi să luăm cu noi materialul pe care l-am folosit să ne ștergem, dar e de înțeles dacă nu o facem, atîta vreme cît acesta e biodegradabil. Dacă vorbim despre absorbante, la fel-dacă nu sînt biodegradabile este obligatoriu să le luăm cu noi și să le aruncăm jos, cînd ne întoarcem în “civilizație” Valabil pentru orice alte obiecte, resturi de mîncare, peturi etc. Regula asta e și ea simplă: tot ce am adus pe munte (mai puțin fluidele corporale că asta e situația) merge cu noi înapoi acasă. La unele cabane, cum e cea de la Mălăiești, nu există containere de gunoi pentru a fi folosite de turiști. Este felul cabanierului de a ne comunica că va trebui să ne ducem singuri gunoiul jos, chiar și peturile în care a fost apa pe care am cumpărat-o de la cabană. 

De asemenea, faptul că sîntem la munte nu înseamnă că putem urla la prietenul nostru care se află cu un kilometru în urmă. Persoana care se află pe potecă la cinci metri de noi ne va auzi mult mai bine decît amicul și nu ne va fi recunoscătoare pentru urlet. Dacă dăm de un alpinist cu fitilul mai scurt e posibil chiar să ne dea el un motiv mai bun să urlăm. Nu aprob, dar înțeleg. Să ne păstrăm deci urletele pentru cazul cînd ne întîlnim cu ursul sau pentru cînd strigăm după ajutor. Probabil că în cazul unei întîlniri ca cea descrisă mai sus fie le vom folosi pe ambele, fie deosebirea între ele nu va fi foarte evidentă. 

Muntele nu e o scuză să ne dăm jos tricoul. Nimeni nu vrea să ne vadă mușchii sau burțile. Nici măcar sutienele, că nu sîntem în Gaza să îi excităm pe soldații IOF. Toate astea lumea le apreciază mai mult dacă sînt acoperite de haine. Cam la fel ca la mall. 

Unul dintre elementele-cheie care ne fac să iubim muntele este mirosul proaspăt al pădurii sau al pășunii alpine. Nu vrem să îl acoperim folosind juma’ de litru de parfum care se simte la un sfert de oră după ce ne-am rostogolit la vale. Am atrage atenția asupra noastră, nu în mod plăcut. 

Altă plăcere pentru montaniarzi este liniștea naturii la altitudine. Nu o vom tulbura cu muzică de pe telefon, sau (anatemă!) cu jocuri. Dacă liniștea sau sunetele naturii devin insuportabile vom folosi o pereche de căști, dar cred că ne vom putea întoarce acasă teferi la minte și după niște ore fără muzică. 

Și, pentru numele lui Dumniezo’, Allah sau Yahve, să încercăm să nu fumăm. Nu există nimic mai nasol decît să îi facem pe oameni să ia, din mersul voinicesc la deal, o gură de fum de țigară de la noi, care ne aflăm în pauză, uneori chiar și la 50 de metri de persoana în mișcare. 

În ultimul rînd, dar care ar putea fi ușor și primul, observăm că îndată ce am pășit pe munte dăm peste unii care încep să ne salute fără să știe că sîntem vedete la noi în cartier. Salutul muntelui (Berg Heil) este un obicei vechi care nu e doar frumos. De multe ori poate fi foarte util, salutul deschizînd calea unei comunicări esențiale avînd drept subiect traseul pe care îl împărțim cu alții. Aflăm cum e vremea în altă zonă a traseului, care e situația potecii, că cel din fața noastră s-a întîlnit deja cu ursul menționat mai sus sau că nu mai sînt locuri sau ciorbă la cabană. La tura de duminică am fost impresionat de doi băieți care (deși despuiați pînă la brîu cum ziceam că nu e fain să mergem pe munte) mi-au atras atenția că traversarea unor limbi de zăpadă aflate pe sensul meu de mers este destul de periculoasă. Într-adevăr mai încolo am întîlnit alți doi turiști care renunțaseră la traversare și se întorceau spre cabană după ce acceptaseră ideea că nu pot face traseul pe care și-l propuseseră din cauză că nu aveau “gheare”. La fel de grijulie cu mine ca și cei doi băieți cu care mă petrecusem, doamna (erau o doamnă și un domn) mi-a strigat să folosesc urmele lor la traversare, ca să nu mai fac unele noi. Este minunat să dai peste asemenea colegi de munte.

Cam atît am avut de pregătit pentru astăzi. Fie să ne întîlnim pe traseu, cu pachețelele abdominale ascunse, vorbind în șoaptă și mirosind numai a sudoare. Sînt sigur că vom supraviețui. Berg Heil, dumneavoastră și telespectatorilor dumneavoastră!