RĂZBOIUL MEU ȘI PACEA MEA

Acum 28 de ani eram cu arma în mînă în Poiana Brașov, de pază la hotelul unde lucram. Veneau “teroriștii”… veneau ca să ce? Hotelul, proaspăt renovat, era gol. Dar nu ne puneam asemenea întrebări. Simțeam pînă în unghii emoția, fiindcă se petrecuse inimaginabilul: Ceaușescu plecase. Și părea că greaua moștenire cuprindea și ceva activitate teroristă.
Directorul hotelului, finul unui mare securist brașovean, a sesizat imediat dincotro bătea vîntul și ni s-a pus în frunte, coordonînd “paza la obiectiv”.
Cu mai puțin de o săptămînă înainte directorul ne trezise din somn, pe mine și pe încă un coleg, răstindu-se la noi. Eram rupți, că lucram, toti cei din recepție, cîte 12 ore pe zi ca necalificați ajutînd la renovare, așa că nu mai avea rost să coborîm pînă acasă în Brașov, numai transportul ne-ar fi înghițit două ore.
În plus, în camera mea de acasă erau 14 grade, dormeam cu toții în pulovere și cu căciuli. Pereții se umeziseră de la condens. Caloriferele erau reci, ne încălzeam casa cu un arzător de gaz artizanal, făcut de un muncitor la Steagu’ și procurat de acolo de unde se “făcea rost” de chestii. În camerele de la Sportu’, (“privatizat” în anii ‘90 de Copos sub numele de Ana), era cald cum în cartierele de blocuri nu mai fusese de cîteva ierni. Hotelul îi aștepta pe turiștii din vest la schi. Așa că dormeam la hotel, în camerele nemobilate încă, unde picam seara la opt jumate bucăți, după o zi de trambalat mărfuri pe scări.
Așa că în dimineața aia cînd ne trezise “șefu’” urlînd, dîndu-și capul pe spate cum îi era obiceiul, am așteptat să plece și am început să boscorodesc tare, legîndu-mi șireturile, cu genele încă lipite, aplecat din șale și fundul în sus, cum îmi e obiceiul: “Așa și așaua mamii voastre de securiști împuțiți, păi nu v-o veni și vouă rîndul…etc.?” Cînd ridic capul îl văd pe șefu’. Nu se clintise din ușă și ascultase atent tot ce spusesem.
La vremea aia deja știam deja de căderea zidului Berlinului, de Polonia, de Ungaria, dar regimul lui Ceaușescu părea încă de neclintit. Șefu’ nu mi-a zis nimic despre ce îmi scăpase din gură. Oricum, peste doar cîteva zile, cînd am auzit la radio Bucrești de sfîrșitul lui Milea, am știut că venise și sfîrșitul lui nea Nicu.
Ei, și unde nu ne ducem noi, tot stafful, cum am zice azi, taman în ajunul Crăciunului să ne luăm arme de la miliție. Ne-au dat, aveau tot interesul să ne împușcăm între noi, dar de unde să știm noi asta atunci? Ne întrebau dacă am făcut armata și ne dădeau puști. Ne puneau să semnăm de primire. Eu nu fusesem în armată, dar făcusem pentru scurtă vreme tir sportiv. Știam cum se manevrează o armă. E ușor. Oricine știe să omoare cu o armă. Mi-au dat o pușcă ZB, de fabricație cehoslovacă, model 1917, fabricată în ‘43, cu baionetă cu tot, și 80 de cartușe, muniție reală. Nu trăsesem niciodată cu așa ceva. Și cînd am încărcat arma prima dată mi-am dat seama că nu funcționa încărcătorul, adică la mișcarea înapoi scotea cartușul din magazie, dar nu mai încărca țeava cu următorul cartuș, care rămînea blocat oblic, împiedicînd închiderea magaziei. M-am prins repede că se poate băga glontele pe țeavă cu lama boantă a unui cuțit fără vîrf, de tacîm. Și așa m-am plimbat toată vremea cît am avut pușca aia la mine, cu un cuțit de tacîm și cu baioneta legată cu cureaua la brîu. Rambo, nu alta. Cu arma aia urma eu să dau piept cu teroriștii, care se presupunea că au arme automate și sunt superantrenați. Sinistră glumă! Ne-am simțit mai bine cînd am stabilit posturi pentru fiecare și am stins lumina în tot hotelul, gîndind că dacă puteam obține vreun avantaj, era cel al terenului, cunoscut de noi și cu ochii închiși. Rîul, ramul… Prima noapte am tremurat la orice zgomot, am patrulat și ne-am tot predat schimbul în gardă, foarte serioși, ascultînd împușcăturile din Brașov. Dar a doua zi, cînd eram pe schimb cu un coleg de recepție, un sas pe nume Hari, ne-am trecut frica cu o sticlă de bitter Festival, Campari-ul abibas al fabricii de alcoale puturoase de la Dîrste. Apoi Hari s-a dus la culcare după recepție și eu am rămas de veghe.
M-am așezat pe un fotoliu înalt, cu spatele la geamurile uriașe ale holului hotelului, prin care venea lumina nopții, și cu fața la recepție, astfel că eram în întuneric față de oricine ar fi venit spre recepție, fie dinspre scările hotelului, fie dinspre cele două intrări. Sugeam la ultimul pahar de bitter cu o felie de lămîie în el, cînd aud pe cineva venind pe scări. Silueta se oprește în dreptul recepției. Era șefu’. Verifica garda, de fapt iși marca teritoriul căci, evident, trebuia să rămîie șef și în noua orînduire. Sigur mirosise că securimea va rămîne fericită în preajma puterii sau chiar la cîrmă. Îl văd cum se apleacă peste desk și încearcă să ia arma lui Hari, care era pusă pe raftul interior, la nici un metru mai jos. Prea atent la ce făcea, nu aude cînd ajung în spatele lui și îi proptesc pușca încărcată în spate.
– Cine e? fac eu războinic, dar îmi cam venea să rîd.
– Stai bă Marius, sunt io, bă, Doru Victor.
– Parola! supralicitez eu să îl sperii…că aveam și parolă, eram organizați nevoie mare.
– Zece, bă, zece, zece!
– Așa ziceți, șefu’, credeam că sunteți vreun terorist.
Hari se trezise și el și se întindea, am mai stat puțin de vorbă și șefu’ a plecat spre apartamentul lui de la ultimul etaj.
A doua zi de dimineață coboară împreună cu prietena lui cu o oală cu sarmale să ne trateze, era Crăciunul. În timp ce mîncam îmi zice zîmbind galben pe sub mustață că nu crede că avusesem cartuș pe țeavă seara trecută cînd îi cerusem parola. Eu las furculița, iau arma de lîngă recepție, dezarmez, și cartușul sare la picioarele noastre. Terorist nu am văzut de revoluție, dar teroarea am văzut-o atunci, pe fața lui șefu’.
În ani, am povestit întîmplarea asta de multe ori, dar abia de curînd cred că am înțeles semnificația ei profundă. Aș fi putut deveni unul dintre cei care au prins ocazia să regleze conturi sau să își schimbe viața cu arma, viitor revoluționar cu certificat sau pur și simplu un om din categoria celor care bagă și ei capul în poză. Slavă Domnului, dacă există, că am scăpat în decembrie ‘89 neîmpușcat, dar mai ales că am scăpat fără să împușc pe cineva.

 

Advertisements

DESPRE ALTA TARA, DESPRE ALT REGE, DESPRE ALTI HOTI

Din motive lesne de inteles, daca vizitez o tara cat de cat straina, o sa scriu despre ea. In plus, mi se pare ca nu e cinstit ca din cand in cand sa nu te intrebi, ca roman, care e situatia in Cambodgia. Mai ales ca, daca ne amintim de sloganul “nu ne vindem tara” (decat pe toata deodata), Romania si Cambodgia parca sunt surori.
In 1979 venea la putere actualul premier al Cambodgiei, ramas in functie 39 de ani. El a concesionat templul Angkor Wat Vietnamului, drept rasplata ca armata vietnameza l-a rasturnat pe Pol Pot si i-a dat lui puterea. Este adevarat ca, spre deosebire de petrolul romanesc care dispare sau de autostrada care nu a aparut niciodata, la final, in 2079, Angkor Wat va ramane khmerilor, adica celor care l-au creat, fara sa conteze cine s-a imbogatit din vizitarea lui. Nu in asta consta valoarea templelor din Cambodgia.
Dar dincolo de cine incaseaza taxa de vizitare, pentru turisti e mai important ca in primul rand sa se simta in siguranta. Asta spuneau deunazi niste nemti pentru care Asia de sud-est e un soi de loc preferat de Spaziergang (plimbare).
Cand am auzit eu prima data de Cambodgia, tarii i se spunea Campucia Democrata si problemele ei pareau foarte mari din moment ce trebuiau rezolvate cu arma. Dar, fiind vorba de Asia, alt continent, lucrurile aproape ca par fictiune si asa le-am si lasat. Pana acum cateva zile cand am fost la unul din cele mai sinistre locuri din lume: o fosta scoala din Phnom Penh unde khmerii rosii au torturat 12.000 de dusmani ai revolutiei. Sau 20.000, cine mai stie? Erau torturati, dusi la marginea capitalei si omorati in liniste, cu o lovitura in cap sau cu maceta, pentru economie de cartuse. Locuinta de serviciu a directorului inchisorii era “in incinta” si el statea acolo cu sotia si cei trei copii. Era profesor universitar de matematica cu studii in Franta.
In nici patru ani au fost ucisi de khmerii rosii 1,8 milioane de oameni. Un sfert din populatia tarii. Pol Pot, “fratele numarul 1”, si el cu studii universitare in Franta, se folosea de fostul rege sa ii atraga si pe cambodgienii din diaspora spre casa, iar dupa ce veneau ii tortura si ii ucidea. Pe vremea regelui khmerii rosii erau cei prigoniti, partidul lor – interzis, daca erau prinsi erau foarte probabil torturati si impuscati. Acum fratele numarul 1 intorsese roata.
Tot pe vremea regelui, aliat al americanilor, murisera sub bombe in Cambodgia 150 de mii de oameni, majoritatea tarani de la granita cu Vietnamul. Bombardamentele aeriene urmareau intreruperea curgerii armelor catre soldatii comunisti Vietcong.
Poporul spera ca odata cu venirea comunistilor (a khmerilor rosii) la putere, macar nu vor mai muri oameni. Degeaba. Obsesia lui Pol Pot, resetarea ceasului istoriei la anul zero, momentul fara valori si diferente intre oameni (in afara de comunisti, care erau mai egali) a insemnat 4 ani de domnie a terorii.
In 1979, armata vietnameza eliberatoare si prietena l-a alungat pe Pol Pot si l-a pus in schimb pe un alt frate, din alta factiune rosie. Poporul a sperat ca macar acum va fi mai bine. Ce e drept, procentual, mai multi cambodgieni mor din cauze naturale, doar ca Vietnamul pusese acea conditie pentru mana de ajutor data vecinului de la sud-vest: timp de 99 de ani, 90 la suta din incasarile obtinute din vizitarea obiectivelor turistice din Cambodgia sa fie trimise la Hanoi. In 2016 Angkor Wat a fost cel mai vizitat sit cultural din lume, cu peste 2 milioane de turisti. Poporul spera ca si in alte domenii va fi bine. In anii 90, fratele politic pus de vietnamezi le-a concesionat acestora, tot pe un secol, si intreaga padure din Cambodgia, uriasa resursa de lemn pretios. Acum mai sta in picioare 10 la suta din suprafata existenta in momentul concesionarii. Pe suprafetele defrisate sunt plantatii, controlate in mare parte de capitalisti din Vietnamul comunist, care vin dintr-o tara de 95 de milioane si deci au nevoie de “spatiu vital”, pe care il gasesc in Cambodgia. Fiindca guvernul de la Phnom Penh, format in principiu din fratele politic ce poarta marca “obedient din 1979”, pastreaza linistea si pacea in peninsula.
Problemele tarii, redevenita regat cu regi de carton si cu acelasi premier, sunt si azi atat de mari incat tot cu arma iti vine sa crezi ca se vor rezolva: aproape 90 la suta din cambodgieni traiesc cu familia intr-o singura incapere. Multi dintre ei nu isi permit nici saltele pe paturile din lemn. (Dus la un hotel, unchiul unei femei care imi relata povestea asta a dormit pe jos, ca patul era prea moale.) Prostitutia infantila e la ordinea zilei, perpetuata de nevoia de sex cu copii a bogatanilor chinezi cu probleme de erectie la cap, dar si a unor occidentali chic. Somaj urias, poluare criminala, ONG-urile fac ce pot. Guvernul, si el, dar pentru fratele politic si ai lui.
Revenind, in relatia disfunctionala dintre tov. Vietnam si doamna Cambodgia, ea da tot si el tot da in ea. Ba o mai si violeaza un pic, foarte putin si aproape cu blandete. Dar despre aceasta nu veti afla la stiri sau in documentare. Poate si fiindca pe strazile capitalei defileaza cea mai mare colectie de Lexus-uri si Toyote SUV noi pe care am vazut-o. Impresia nu e departe de ce vezi in Dorobanti si, daca te minti singur, zici ca Cambodgia prospera.
In curand miile de vanzatori ambulanti murdari, in slapi, care ofera fructe proaspete, gratare, suc si inghetata la niste preturi care tin turistul in tara Cambodgia cu saptamanile, vor avea si ei SUV-uri. Asa zice capitalismul, daca e crestere economica si matale muncesti cu spor si eficient, iti va fi bine. Conform analizelor economice.
Unele chestii se mai rezolva cu arma, cum ar fi problema cu opozitia. Unul din liderii de seama ai opozitiei s-a trezit asasinat intr-o buna zi cand isi bea cafeaua pe o terasa. Turistii se simt in siguranta. Politicienii din opozitie, nu.
Pe Pol Pot nu l-a deranjat nimeni cu vreun proces sau alte prostii pana in 1998 cand a ales sa decedeze in liniste la casa lui din Phnom Penh. Capitala unde viata e ieftina, iar moartea si mai si.

 

 

P.S.Dictatura infractorilor

Nu ma innebunesc dupa intelepciunea pe baza de citate, dar zicerea asta din domnu’ profesor Einstein e in deplina rezonanta cu ce vreau sa spun. Anume ca indiferenta celor buni duce la succesul actiunilor celor rai (de la care nu se asteapta alt gen de actiuni). Fiindca, iata, ni s-a intamplat din nou. Ne-am balacit intr-un wishful thinking previzibil pagubos si am ajuns sa vedem in direct cum se legalizeaza grupurile infractionale prin strambarea de-a dreptul a justitiei, care revine sub controlul unui partid unic.
Legile justitiei, regulamentul Camerei schimbat dupa 20 de ani in numai doua ore, dupa modelul comunist unde regulile se schimbau din mers dupa bunul plac al liderilor. Mafia politica din Romania isi voteaza legi in conformitate cu procedurile sau la limita lor, profitand de lacunele de principiu din sistem. Fiindca democratia merge brici, ca la scandinavi, numai atata vreme cat clasa politica are constiinta si responsabilitate cat de cat excelente. Altfel, vezi dezechilibrele in cazul Hitler, cazul Trump sau cel al Poloniei (pastrand proportiile). Nu trebuie sa uitam sa trecem la circumstante nici cea mai recenta actiune de derapaj clientelar realizata de UDMR, si mai ales oboseala si neatentia noastra pricinuite intre altele de puseul consumeristic al anului, cel prenatal (relativ la nasterea numarul unu a crestinatatii, pentru cine isi mai aminteste ce sarbatorim in ziua aia cand se pun cadouri sub brazi si sunt promotii).
Bine remarca in primavara un amic invitat de mine la emisiunea Cuvinte cu Vintila pe care o faceam atunci la radio 7: cand au iesit in februarie, oamenii au aprins luminitele, au scandat lozinci glumete si apoi au strigat ca au invins, victorie, fratilor, cat de tare! In realitate ceea ce facusera ei era doar primul pas, cel facut de pe canapea in strada. In restul anului, cu exceptia catorva sclipiri, cele 300 de mii de luminite au ramas stinse, desi se stia din primavara ca golania OUG 13 era doar prescursoarea unora mai mari. Suntem departe de a realiza impreuna actiuni tipice unei veritabile “ausser parlamentarische Opposition”, o opozitie extraparlamentara autentica, cum au avut germanii in anii ‘60 sau Podemos. Concret, pe termen mediu, dupa succesul adunarii unei mase semnificative de cetateni, ar fi urmat in mod firesc petitii semnate si inaintate, lobby facut aici si la Bruxelles, si punctual, acum la sedinta finala, adunarea adhoc a macar 200 de mii de nemultumiti, care sa fi fortat cat de usor mina inmanusata si inarmata a jandarmilor. Astfel, am fi facut diferenta. Posibil sa nu fie tarziu pentru asa ceva, desi ma indoiesc ca mai suntem capabili de astfel de actiune.
Insa, daca e sa mai speram, macar sa iesim din balta de wishful thinking. Sa fim suficient de rationali incat sa nu ne mai punem speranta in Dumnezeu sau (dimpotriva) in UE. Pentru ca si unul si cealalta ne-au dat destul dar nu ne pot baga si in traista. Sa recunoastem: nu am fi existat ca tara si natiune daca nu am fi avut mereu bulan sa prindem un val sau altul. Istoria moderna ne-a fost marcata de conjunctura, nu de vointa. De la Carol si Ferdinand la NATO si UE s-a tot tras de noi pentru o nota de trecere, obtinuta dupa nenumarate “re”-uri. Din pacate, cand vine vorba de faceri proprii, nu ne-am prea priceput. Pe Cuza l-au trimis in exil politicienii vremii, nu cu mult mai presus in ce priveste (ne)punerea interesului tarii inaintea celui propriu decat cei de azi. Iar dupa “pasopt” Caragiale ne spune exact cum fu. Cine mai rade azi la comedia lui?
Cert este ca am mai stat o data…la televizor sau pe la targurile de Craciun si am lasat istoria sa treaca pe langa noi. O istorie deselata de mafioti, dar tot istorie se numeste.
Ma indoiesc, cum ziceam, ca vom avea taria de a mai iesi in strada daca continuam sa ne facem programul de mitinguri in functie de sarbatorile de iarna. Ele de obicei in loc sa lumineze spiritul, amortesc trupul si mintea sub mormane de haleala, astfel incat in afara unui “la multi ani” repetat inaintea golirii paharelor pana la golirea de sens a urarii, nu se mai intelege nimic.

Si mai pacat este, dincolo de faptul ca treaba asta cu strada parea sa ne iasa (cel putin in ultimul an), ca mare branza nu avem de facut in “misiunea” de fata. Trebuie doar sa spunem un NU, dar sa il rostim sute de mii deodata. Din nefericire, cu cate 16 mii s-au obisnuit si ne-au dat “ignore”. Estimez la cateva sute de mii, poate un milion, numarul celor constienti de seriozitatea situatiei si care in principiu am fi gata si de o nesupunere civica. Daca e. Si ar fi bine sa fie exact inainte de votul final al senatorilor pe legile justitiei.
Oricum, alta decat sa opunem ilegalitatea morala imoralitatii legale nu ne-a mai ramas de facut. Sa spuna repede de trei ori asta toti cei adunati in jurul bradului si macar o sa avem un Craciun mai util.

TOP 500 CEI MAI PATRIOȚI CETĂȚENI (români)

După cum deja se știe, bățul lui Nicolae, găsit de sărbătoarea asta sub toate formele la români, amintește de sfînta palmă cu care sus-numitul l-a gratulat pe un alt episcop la o adunare de specialitate pe la anul 325. S-ar zice că un asemenea exemplu ar fi mobilizat ceva lume într-o zi ca cea de ieri, să dăm o cafteală comună, fie și la modul figurat, ăstora cu idei de promovare a hoției. Doar că aseară la Parlament am fost 500 de chiori cu tot cu parlamentarii USR dinăuntru și am strigat HOȚII, plus alte trei-patru lozinci, plus unele la care eu nu mă alătur în cuget sau simțire, aia cu PSD ciuma roșie și cea cu DNA să vină să vă ia. Ce e drept, valabilitatea conținutului lozincii e altă discuție, care în context nu are loc și nici relevanță. Pentru că dincolo de orice s-a strigat, oamenii ăia 500 măcar AU FOST ACOLO!… și au încercat, cum au putut, să protesteze non-violent față de o hoție neascunsă, față de un abuz legal ce ar fi urmat să ducă la abuzuri legale mai mari și mai profitabile. Pardon, ar urma, fiindcă mîine se reia povestea. Și dacă USR a reușit aseară să salveze (hallelujah, brothers and sisters!) milioanele de cururi care nu s-au mișcat pînă la Parlament, nu se știe dacă data viitoare va mai reuși.

Tot aseară, pe partea ailaltă a Parlamentului, tot în sectorul 5, dar departe, în țara paralelă a tîrgurilor de Crăciun, a cîntat Andra laiv și erau mai multe mii de oameni.  Țara lu’ nea Nicu părea că își bea liniștită sărbătoriții.

Evident, cînd întrebi oamenii dacă se consideră patrioți, îți răspund că desigur, clar, fără îndoială, de la lacrimile vărsate la intonarea imnului după concursurile de gimnastică pînă la arborarea stegulețelor pe mașină, de 1 decembrie. Cine nu iubește țara asta minunată cu păduri virgine care se împuținează sub ochii noștri, cu munții plini de PET-uri pe care le lăsăm acolo cînd le vedem, cu aerul ei poluat de la Ploiești la Anina, cu animalele ei din povești pe capetele cărora se pun derogări de la legea vînătorii…? Cu marea ei…mă rog, ajunge.

În afară de asta, acum sincer, nu? Americanii sunt proști, englezii reci, germanii plictisitori, francezii ipocriți, ungurii parșivi, se știe. Într-o lume cu atîtea popoare penibile, cum să nu prețuiești românii? Noi suntem ospitalieri, descurcăreți, băieți faini și fete faine orice s-ar zice. Doar că suntem foarte defavorizați de niște politicieni corupți, care fac ce vor, nasoii naibii.

Păi dragilor, ei fac ce vor fiindcă noi îi lăsăm. Numărul foarte mic de oameni prezenți aseară la protest într-un moment cheie, împotriva adoptării unei legi esențiale despre care se discută de luni de zile, spune asta cu prisosință. Ia să fi fost în parcul Izvor 100 de mii de oameni gata să pătrundă în Parlament să le arate mafioților toiagul lui Moș Nicolae, să vedem dacă le mai ardea de votat legi strîmbe. Ar fi arătat parlamentarii ca niște sute de Ceaușești cu fața de “stați liniștiți la locurili voastre” cînd ăia nu stăteau. Numai gîndul că atîta amar de cetățeni ar fi putut intra direct din parc pe mochetele de la Cameră cu căcat de cîine pe pantofi le-ar fi dat ideea să renunțe la votul contestat de noi.

Dar, pe scurt, nu întreba ce să fi făcut dacă erai acolo! Întîi fii acolo! Asta dacă îți pasă ce se întîmplă în țara ta și dacă vrei ca măcar să te poți plînge în mod legitim de ce îți face clasa politică. Căci, paradoxal, clasa politică te lovește mult mai rău cînd stai liniștit la locul tău. N-am găsit altă rimă.