CÎND NICI DREAPTA NICI STÎNGA NU MAI SPALĂ FAȚA

Cînd am început să înțeleg cîte ceva din viață, România era de 30 de ani pe drumul spre “comunism”, un drum care părea fără întoarcere. Pînă prin clasa a opta ai mei m-au lăsat să cred ce voiam și din faza cu comunismul, ca și din cea cu pionierii, cu toate că nu prea se fereau cînd înjurau regimul. Vedeam la televizor emisiuni despre Occident, cu oameni care dormeau pe străzi sau care făceau greve și cozi la birourile de muncă și mi se părea că eram totuși, ca societate, pe calea cea bună. Pe străzile Brașovului nu vedeam oameni fără adăpost. Avea să treacă mult pînă să îmi dau seama că regimul de la București mințea doar cînd era vorba de situația din țară și din celelalte țări comunistoide, în vreme ce despre occident aproape totdeauna spunea adevărul. Partea de adevăr neplăcută, desigur, care discredita capitalismul, dar asta nu făcea ca lucrurile să fie mai puțin adevărate.

Apoi am dat de Europa Liberă. Ca și Vocea Americii, E.L. era un instrument de propagandă anticomunistă înființat și finanțat de SUA. E.L. și V.A. aveau succes din mai multe motive. În primul rînd erau interzise, ceea ce mărea considerabil gradul de plăcere a ascultării. Apoi spuneau niște adevăruri pe care noi le trăiam dar despre care nu se vorbea niciodată oficial. În al treilea rînd foloseau o retorică și o terminologie care accentuau diferența dintre civilizațiile despărțite de Cortina de Fier, ceea ce îi făcea și mai dezirabili. Spre exemplu, “lumea liberă”- termen inventat în SUA pentru a se referi la… SUA și aliații. Și fiindcă acest termen nu a fost chestionat de la început la modul serios, a intrat în uz. Oricum e clar că prin comparație cu “lagărul comunist”, alt termen folosit la E.L., vestul era o lume mult mai liberă.

Existau de fapt numai două mari deosebiri între regimurile situate de o parte și de cealaltă a Cortinei de Fier. Prima – societățile din vest erau prospere și majoritatea populației nu suferea din lipsa unor produse sau servicii de primă necesitate. A doua – societățile din vest ofereau individului sau grupurilor de indivizi un grad de libertate mult mai mare, de la libera circulație și deciziile de consum libere pînă la iluzia unor alegeri libere sau a exprimării libere. În Occident, limitele erau situate la alt nivel, dar în realitate, dacă individul încerca să le forțeze, observa că de fapt cele două tipuri de societate reacționau într-o manieră la fel de opresivă. Adică, în vreme ce zăbrelele “lagărului comunist” se zăreau cu ochiul liber, chiar și de către o majoritate orbită de foame, “lumea liberă” se putea mîndri că pune la dispoziția individului o cușcă premium, ale cărei gratii se vedeau numai în zilele înnorate și care erau de fapt limitele sistemului. (Unul dintre indivizii care au încercat încă de timpuriu limitele ambelor sisteme a fost Panait Istrati. Vă recomand să îl citiți.)

În 1990 am împlinit 22 de ani. Nu cred că poate cineva să îmi povestească despre “era Ceaușescu” lucruri pe care să nu le fi trăit sau despre care să nu fi auzit atunci, la prima mînă. Mi-am făcut temele de nenumărate ori la lumina lămpii cu gaz fiindcă ni se oprea curentul electric zilnic. Am dormit iarna în pulover și cu căciulă fiindcă în ultimele ierni ceaușiste temperatura în cameră era 12-13 grade. Prima mea prezență la un protest a fost – am mai spus-o – pe 15 noiembrie 1987, la Brașov.

De aceea indiferent cît de disperată a fost situația în România acestor ultimi 30 de ani, niciodată nu am regretat România lui Ceaușescu. Niciodată nu mi-am dorit să revenim pe calea spre “comunism”.

Dar îmi dau seama că anii petrecuți în spatele Cortinei de Fier au reprezentat motivul pentru care, în momentul cînd comunismul a căzut, noi am crezut că a fost învins de capitalism, care a sărbătorit o victorie ce nu i-a aparținut.

De fapt, comunismul a căzut fiindcă, deși avea la bază intenția – normală – de a construi o societate mai bună pentru a îmbunătăți viața celor mulți (scopul oricărei societăți de onoare), el a pornit de la niște premise greșite, a debutat cu mari erori și compromisuri, și a devenit în scurtă vreme o orînduire falimentară, nu doar din punct de vedere economic.

Revin. În 1990, nu capitalismul a învins comunismul. Comunismul a făcut implozie (și să zicem merci că nu a făcut explozie). Dar în țările capitaliste, mai ales în SUA, mass media a acreditat ideea că odată rămas cît de cît singur acasă, adică pe planetă, capitalismul este singura rețetă care poate să aducă întregii omeniri fericire, un strat de grăsime peste curea și zece feluri ca să scapi de el. Nu asta ne dorim cu toții?

De aceea întreaga țară românească a îmbrățișat fără urmă de regret (cu excepția vreunui sfert din populație!) noua orînduire, care era una veche. Căci după cum ne amintim, lucrurile s-au petrecut așa: românii au vrut să revină la calea capitalistă (mitul prosperității interbelice se răspîndise și el) pe care să îi conducă niște foști demnitari comuniști.

Așa a început. Restul îl știm, rezultatul îl simțim: trăim într-o țară unde nu doar că nici o instituție de stat nu funcționează, dar lucrurile au mers din rău în mai rău și nici măcar nu există perspectiva unei îmbunătățiri. Cu toate astea, statul înghite sau risipește o mare parte din buget. Iar sistemul privat nu face nici el, de multe ori, o figură mai frumoasă, tocmai fiindcă nu este nevoit să răspundă în fața vreunei instituții de stat, așa cum ar fi normal.

De unde ar trebui cineva să înceapă să facă curat? De sus, unde un președinte care a făcut șmenuri cu case a înlocuit un președinte care a făcut șmenuri cu vase? Sau de jos, de la procentul de 40% de analfabeți și analfabeți funcțional abrutizați de alcool și de sărăcie? Sau poate de la mijloc, de la sutele de mii de orășeni cu două mașini care au semnat pentru referendumul cu familia? Sau care au uitat de arșii de la Colectiv și citesc fără să gîndească la intrarea în magazine că “această clădire nu are aviz ISU”? De la infrastructură sau de la educație? De la autoritățile române, care au permis ca zeci de ani produsele de import din vest să fie sub calitatea celor similare din vest, sau de la UE, care a permis și ea aceasta fără procese de conștiință? De la RMGC sau de la Bechtel? București sau Bruxelles?

Sînt țări care nu se fac bine niciodată, iar dintre ele face parte, cred, și România. Dacă vrem să ne vindecăm trebuie să începem ieri.

Mai e ceva: în cei 30 de ani de cădere a noastră, capitalismul ăla victorios din anii ’90 a început să se sleiască. Unii ne dăm seama că visul cu două mașini, o casă cu garaj dublu și copii la facultate nu e posibil pentru toți, așa cum ni se spusese. Dimpotrivă, e posibil numai pentru o minoritate. Și că de fapt, sănătatea e și ea numai pentru unii, educația – la fel.

Cu libertatea lucrurile stau chiar mai rău fiindcă libertatea nu este atunci cînd te duci la mall și ești liber să alegi la ce film intri și ce comanzi la bufet. Nu. Libertatea este atunci cînd participi direct la luarea deciziilor care te privesc ca cetățean, iar asta nu există nici la noi, nici la ei, de fapt există în foarte puține locuri cunoscute. Care e calea de urmat? Că pe noi pînă acum ne-au ruinat și comunismul și capitalismul.

Cînd urmărim știrile externe, care la televiziunile din România nu prea se dau, confuzia e cu atît mai mare. Să ne uităm la cea mai mare țară capitalistă și la cea mai mare țară comunistă.

SUA. Îndatorată pînă peste cap, cu economia în picaj, ne pregătește încă o criză financiară mondială. Bogații se împuținează dar se îmbogățesc, săracii sărăcesc dar se înmulțesc. 40% dintre americani nu au de unde să scoată 600 de dolari dacă ar fi să aibă mîine o urgență în familie. Infrastructura e praf, în SUA nu se mai fabrică multe lucruri. Poliția ucide oameni nevinovați pe stradă (cu precădere de culoare), închide copii de emigranți în închisori, companiile farma ucid oameni cu zecile de mii, companiile de fracking distrug și pămîntul de sub picioarele cetățeanului, zilnic cîte un om deschide focul asupra altor oameni, agențiile de stat spionează tot ce mișcă iar dacă ești avertizor de integritate ești chiar tu arestat. Nimeni nu e găsit responsabil. SUA are 4,5 la sută din populația lumii și un sfert din totalul deținuților. Majoritatea muncesc, în unele cazuri gratuit, adică ca sclavii, alții cu doi-trei cenți pe oră. Mitul că SUA dorește întotdeauna pacea este contrazis de Donald Trump, care a retras SUA din cel mai important tratat de non-proliferare nucleară, semnat de Gorbaciov si Reagan în 1987, a retras SUA din tratatul de non-proliferare nucleară cu Iran. Dar și din tratatul de la Paris, care a adunat 190 de țări într-o declarație comună care să ajute planeta să ne suporte. În plus, SUA este în momentul de față angajată în 9 conflicte armate, adică aproape nici o schimbare față de ultimii, să zicem, 130 de ani. Nu în ultimul rînd, cea mai mare democrație a lumii care are numai două partide și o singură direcție – pro-corporatistă – a refuzat din nou candidaților din partea unei a treia forțe prezența în campania la prezidențiale în derulare. În aceste condiții nu miră pe nimeni faptul că singura forță de opoziție reală din SUA care are un candidat cu șanse la prezidențiale, este una socialistă.

China. Și aici problemele legate de respectarea drepturilor omului sînt la ordinea zilei. China e țara în care trebuie să ai grijă ce spui, cum, cui. În curînd probabil că va trebui ca cetățenii să aibă grijă și ce gîndesc, fiindcă tehnologia de recunoaștere a fețelor deja împînzește multe orașe, iar fața poate arăta ce gîndești… O anume comunitate, cea a  uigurilor, e dintre cele mai oprimate. Etnie turcică, majoritatea musulmani, peste un milion de uiguri sînt chiar acum la spălat de creier în închisori de stat. O altă comunitate religioasă care are aproape 30 de milioane de membri, Falun Gong, este interzisă. China are și ea un singur partid – pe același – și un lider cu apucături dictatoriale, Xi Jing Ping, dar nu a pretins niciodată că ar fi o democrație. În China, anul trecut, un funcționar de stat care a furat 20 de milioane de dolari a fost executat. China este numărul 1 în lume la investițiile în energie curată. Ceea ce e important fiindcă visul cu două mașini, garaj dublu și copii la facultate nu ni se poate împlini și din cauza fițelor noastre că vrem, vezi Doamne, să respirăm aer cît de cît curat, a mofturilor pe care le facem cînd e vorba să ne hrănim cu plastic, că noi preferăm plantele, chestii din astea…

Dar – mai ales – China a scos din sărăcie 600 de milioane de oameni în ultimii 20 de ani, ceea ce nu a mai reușit pînă acum nici o țară. Și China nu a fost implicată în nici un conflict armat de la războiul din Vietnam pînă acum.

Dar în vreme ce mesajele despre America sînt în majoritate pozitive, mesaje de consum, care au în general legătură cu uriașa uzină de divertisment care funcționează acolo, dinspre China rareori primim ceva pozitiv.

Cel mai mare avantaj al unei societăți prospere din punct de vedere economic este că propaganda sistemului nu are nevoie de mari eforturi ca să creeze iluzia democrației, libertății, etc. Mai mult, jurnaliștii își dezvoltă un soi de autocenzură. De cele mai multe ori ei știu exact ce se poate “da” și ce nu se poate, nu mai e nevoie să prezinte materialul redactorului șef. Ei fac parte din sistem în asemenea măsură încît nu îl mai pun la îndoială. Ca și cum nici nu ar avea de ce. We are the good guys. Punct. Este ceea ce SUA a creat cu mulți ani în urmă, iar acum acest mecanism – deși funcționează doar din inerție fiindcă în teren lucrurile s-au schimbat mult – menține impresia că SUA încă plutește.

Dar dacă ne uităm la cele de mai sus vedem că, în ciuda derapajelor grave în ceea ce privește drepturile omului pe care le au ambele țări, China este pe val datorită controlului strict pe care statul centralizat îl are asupra capitalului, iar SUA sub val din cauză că nu vrea să controleze capitalul.

Păi bine, și io cu cine votez? Exact.

Pe vremea lui Eisenhower, republican, nivelul cel mai ridicat de taxare în SUA era de 70 la sută. Acum, marele capital nu doar că nu mai plătește nimic, dar i se și returnează cel puțin cîteva zeci de milioane pe an. Anii ’50-’70 au reprezentat cel mai echilibrat punct în capitalism, cînd diferențele dintre bogați și săraci nu situau cele două categorii în două regnuri diferite, cînd sindicatele aveau putere, universitățile erau aproape gratuite, iar activitatea băncilor de pe Wall Street, strict reglementată. Vedem cu ochii noștri diferențele, chiar și de aici de peste Atlantic.

În China, anii ‘50-‘70 au reprezentat una dintre cele mai oribile perioade înregistrate vreodată în istoria omenirii, care a culminat cu “revoluția culturală” a lui Mao. Atunci nu aveai dreptul nici asupra propriului gînd. Vedem și aici diferența pe care prezența capitalului a făcut-o, de data asta în celălalt sens.

Nu a existat niciodată o societate ideală. Din fericire cred că am depășit de mult și faza cu nostalgia după “democrația” din antichitatea greacă, în care femeile nu aveau dreptul la avere, la divorț, la vot, și pe care nici măcar mintea sclipitoare a lui Aristotel nu a fost în stare să și-o imagineze fără sclavi. Comunismul nu a reprezentat decît o încercare a omului de a îmbunătăți societatea. A murit după 70 de ani. Capitalismul a rezistat mai mult, aproape dublu, dar e pe moarte. Din păcate ne cam ia cu el. În condițiile de față, e posibil ca civilizația umană așa cum o știm să moară odată cu capitalismul. Asta dacă nu acționăm repede. Fiindcă avem dreptul și obligația să ne construim o societate mai bună, nu contează cum se numește ea, dincolo de convenții și etichete, motivați de – și învățînd din – experiențele trecute.

Asta cu stînga și dreapta e doar ce am zis – o convenție. Pînă la urmă singura rețetă a fericirii comune este cea care oferă mulțumire majorității. Poate chiar tuturor, într-un caz ideal. Să ne închidem în bule ca niște matrioști nu e o soluție. Fiindcă dintre matrioști, numai cea mai mare vede lumina. Restul sînt permanent în întuneric.

UN PĂMÎNT NUMIT ROMÂNICA

Deunăzi am postat pe Facebook două poze (făcute într-un tren mai acătării decît ale CFR-ului) cu niște îmbrăcăminți de croissante aruncate în locașul destinat ziarelor și revistelor, despre care ăi’ de le aruncară crezuseră că era loc pentru gunoi. Sau nu. Nu știu care variantă e mai gravă. Am făcut și o referire la “Românica” și la locuitorii ei, care în majoritate se poartă ca niște cocalari, pentru că, ce să vezi, chiar sînt. Am primit un comment de la un amic în care eram sfătuit să nu mai iau în derîdere țara și simbolurile ei în numele ironiilor adresate unei clase politice sau unor indivizi. Acesta a fost răspunsul meu la comment-ul amicului:

“Din perspectiva mea, o țară nu este o entitate de sine stătătoare, cu simboluri și existență separate și fixe. România este suma, în permanentă schimbare, a tuturor gesturilor noastre, ale comunității care se dezvoltă (sau mai degrabă în cazul nostru, se subdezvoltă) în interiorul unor granițe delimitate arbitrar. La fel ca economia, care, obiectiv vorbind, nu este o știință, (fiind influențată de acțiunile noastre, ale oamenilor), o țară nu există singură, ci doar împreună cu poporul ei.
De pildă faptul că România mai are doar mai puțin de jumătate din suprafețele forestiere pe care le avea în 1990 este consecința acțiunilor diverselor guverne… dar ȘI a inacțiunii noastre a tuturor, care (cu excepția unor ONG-uri) nu am făcut practic nimic să oprim cursul despăduririlor, cu toate că avem la dispoziție toate mijloacele proprii unei societăți deschise. De aceea, deși în unele locuri mai găsești păduri neafectate, chiar virgine, în majoritatea regiunilor silvice s-au produs mari distrugeri. Știi foarte bine, că doar mergi pe munte destul. Asta e legătura nemijlocită dintre cum arată o țară (din punct de vedere strict fizico-geografic) la un moment dat și cum au participat locuitorii ei la ajungerea în acel punct.
La fel, deși poți găsi exemple de bune practici, venite aproape exclusiv din zona privată, norma este dată de nesimțire, nepăsare, corupție și lipsă de educație. De altfel, aici găsim, cred, marea deosebire dintre România și țările din vest, la civilizația cărora ne raportăm: ceea ce la ei este excepție, la noi este normă. 
De aceea o descriere obiectivă a țării în care trăim, respectiv a poporului din care facem parte, nu are cum să se centreze pe aspectele pozitive, decît dacă vorbești despre avangarda dadaistă sau despre tenisul feminin. 
Nu sînt mulțumit de modul în care au evoluat lucrurile în țară în anii maturității mele dar, pentru că îmi pasă de cum trăiește poporul meu (și implicit eu), am simțit nevoia să acționez. Am făcut-o timp de cîțiva ani. Acțiunile care au contat cel mai mult sunt participarea la campania de promovare a legii care a interzis fumatul în spațiile publice închise și participarea la campania Salvați Roșia Montană. În aceste ocazii am cunoscut și bunele practici (la persoanele sau organizațiile cu care am avut onoarea să colaborez) și norma, manifestată în intenția (transpartinică) de blocare a legilor pentru a apăra interesele industriei tutunului, respectiv ale celei miniere, și în nepăsare și apatie la nivelul majorității populației.
În ambele campanii am apelat întîi la bunul simț al oamenilor și la exemplele pozitive de care vorbești. Am constatat că nu funcționează. 
În schimb au funcționat, în primul caz, conexiunile politice, puse în mișcare de o deputată aflată la primul mandat (care drept mulțumire a fost dată afară din partidul ei) și presiunea externă. Iar în al doilea caz, Roșia Montană, hotărîtoare au fost demonstrațiile de stradă, respectiv o inițiativă personală a unei secretare de stat de la Ministerul Culturii. 
Ambele legi sunt acum amenințate: Roșia Montană – de către guvern (cea mai nenorocită adunătură de penali de pînă acum) care vrea să reintroducă toate facilitățile pentru ca industria minieră să reia demersurile. Legea cu fumatul e amenințată de noi toți; fie că acceptăm ca taximetristul să fumeze în mașină, fie fumăm împreună cu el, fie fumăm în (din ce în ce mai multe) spații închise. Sigur că în acest al doilea caz nici poliția nu face nimic chiar dacă primește reclamații (conform experienței mele) iar asta pur și simplu fiindcă în general poliția nu face nimic. 
Și uite așa am ajuns la singurele două modalități care cred că ar putea schimba ceva în bine: 
1. Aplicarea legii. Asta ar putea schimba multe, foarte rapid, cu un mare aport la buget, din amenzi, fără mare efort, singura condiție ar fi ca organele (în primul rînd poliția) să își facă datoria. 
2. Educarea. Asta din păcate este mai puțin eficientă și pe deasupra durează foarte mult. 
De aceea cred că cea mai eficientă modalitate de a schimba ceva este aplicarea legii, adică coerciția. Am fi, după părerea mea, naivi, să credem că civilizația țărilor din vest s-a construit cu vorba bună. Nicăieri în lume oamenii nu se nasc fundamental diferiți de noi. Dar în țările pe care le respectăm (sau ne place să spunem asta) legea se aplică. Sub formă de amenzi sau pîrnaie. În unele cazuri se găsesc soluții practice: la pisoarele de la bărbați se instalează fotocelule care să tragă apa după ei. Probabil fiindcă e mai puțin eficient să ai cîte un polițai în fiecare budă, deși majoritatea merită asta. Majoritatea polițailor, cu budele nu am nimic. 
La noi, atîta vreme cît ne parcăm mașinile pe trotuare sau pe trecerile de pietoni, cît curg gunoaiele pe pantele de pe Valea Prahovei, cît construim fără autorizație, cît plagiatorii nu fac pîrnaie profitînd de faptul că poliția și procuratura dorm în cizme, nu cred că avem vreo șansă să ne facem bine cu exemple pozitive. 
De ce românii (abia aici excepțiile, deși ne-au stricat imaginea, sunt irelevante) respectă legea cînd se află în vest? Fiindcă știu că vor plăti din buzunar cu mulți euro, neglijența, nepăsarea, ignorarea legii. De ce mulți străini sau corporații multinaționale devin la fel de sfidători față de lege odată ce vin să trăiască aici? Fiindcă nu li se întîmplă nimic.
Pînă de curînd am sperat că situația se poate îmbunătăți. Am apelat la excepțiile “bune”. Acum nu mai sper, de aceea nu mai urmăresc educarea. La adulți, în majoritatea cazurilor, ea nu funcționează. 
Referitor strict la exemplul dat, cel cu gunoaiele aruncate în locul destinat punerii ziarelor și revistelor, mi-e greu să cred că oricine altcineva s-ar fi gîndit că există și unii care NU aruncă gunoaiele acolo, și nu doar la autorii mîrlăniei. 
De la mine, în cazul de față, legătura cu “simbolurile țării” este greu de zărit, dar chiar dacă m-aș forța să o văd, nu am cum să respect niște semne din moment ce valorile comunității ce se identifică prin ele sînt altele decît ale mele. (Sau dacă pentru o parte sînt aceleași, comunitatea mea națională nu face în general nimic să le obțină.) 
În plus, vorba cuiva, atunci cînd nu mai ai chiar nimic, îți rămîne naționalismul…dar despre aceasta, în episodul viitor.”

Dar fiindcă mi se pare că acesta este realmente un subiect de interes, care se extinde și în alte direcții și care ne poate ajuta să ne cunoaștem mai bine, am simțit nevoia nu doar să îmi clarific poziția față de el, încercînd să mi-o și argumentez, ci și să abordez unele dintre direcții.

A face o disociere între simboluri (luate separat) pe care să le respecți a priori, și comunitatea cetățenilor, mi se pare greșit, deși la fel de greșite mi se par judecățile la grămadă, cînd vine vorba de diversele popoare. Nu pot să aud chestii ca “francezii sînt snobi”, “nemții sînt reci”, “italienii sînt superficiali” etc. Există însă, cred, trăsături comune tuturor celor ce vorbesc aceeași limbă și locuiesc același teritoriu într-un anumit context socio-politic care durează, să zicem, cîteva zeci de ani. Ele influențează în mod definitoriu percepția față de tot ceea ce reprezintă teritoriul respectiv în momentul dat. Nu cred că i se putea reproșa cuiva, în 1945, asocierea Germaniei cu ideea de masacru, respectiv identificarea germanilor cu agresivitatea, chiar dacă nu toți germanii au luat parte la război sau erau neapărat niște indivizi violenți. Ca cetățean german întreg la minte nu puteai spune că da, Hitler comandă exterminări în masă, dar să nu criticăm, bitte sehr! Să respectăm instituția cancelarului și Germania. Ca simbol. Iar dacă vorbim de simboluri, după război pînă și imnul Germaniei a fost schimbat, scoțîndu-se strofa cu sintagma “Deutschland uber alles”, deși ea nu însemna “Germania deasupra tuturor” sau “peste tot”, așa cum în mod firesc, dacă vreți, s-a interpretat, ci “Germania înainte de toate”. A fost, presupun, un fel de promisiune adresată lumii de către germani, care au ținut cont de percepția pe care lumea o avea, în urma anilor de război, față de țara lor.

Am fost întrebat de curînd ce mi-a plăcut în America în timpul lunilor pe care le-am petrecut acolo, și, spre surprinderea celui care m-a întrebat, am răspuns că oamenii. Spre deosebire de români, americanii (cel puțin cei pe care i-am întîlnit eu) nu întîrzie, au obiceiul de a te asculta, dacă nu știu, întreabă, respectă legile și regulile nescrise, sunt dispuși întotdeauna să ajute și nu se strîmbă dacă la coadă la Starbucks stau împreună cu o personă fără adăpost care răspîndește o duhoare greu suportabilă. Cu toate astea să respect instituția prezidențială americană în vremea lui Trump (nu că Obama ar fi fost vreun înger prezident) doar fiindcă este un simbol al SUA, mi se pare greu.

Un alt prieten îmi spune că nu ar trebui să îți vorbești de rău părinții și țara. Să avem pardon, dar părinții sunt responsabili de aproape toate tarele pe care le avem din copilărie, de aproape tot comportamentul nostru, dacă acesta nu este conștientizat și corectat. Iar de celelalte e responsabilă chiar “țara”. Fiindcă “țara” nu înseamnă, la nivel practic, drapelul și herburile, ci un set de valori și comportamente pe care copilul, iar mai tîrziu adultul, le adoptă prin contactele lui sociale. Dacă eviți să-ți vezi părinții în mod obiectiv, critic, perpetuarea comportamentului căpătat prin educație este și ea inevitabilă.

Am găsit, analizînd această tendință de a-ți crea un soi de tabu-uri, mai multe nuanțe. Mi-am amintit și de episodul Charlie Hebdo, care, după teribilul atentat, a continuat să facă umorul acela ireverențios. Mie nu îmi place și nu aș publica soiul ăla de caricaturi (deși în cerc restrîns spun niște bancuri cu Isus foarte tari) fiindcă iau în considerare faptul că mulți cetățeni se pot simți jigniți de luarea la mișto a lui Isus sau a lui Mahomed. Dar această jignire este, obiectiv vorbind, exclusiv problema celor care se simt ca atare, și nu a publicației. Iar manifestarea extremă a intoleranței față de spiritul critic și umorul afișate în felul acela, față de presupusa insultă adusă unor “simboluri”, a fost atentatul în sine.

Care este diferența dintre a lua în derîdere niște tabu-uri religioase și unele autoimpuse, convenționale, cum sînt drapelul și imnul de stat? Cu siguranță, doar una de nuanță. Că “cultul” se manifestă la un nivel sau la altul (idolatrizarea părinților îmi aduce aminte de cultul strămoșilor, prezent azi în multe zone din Vietnam), are prea puțină importanță.

Cu totul altfel stau lucrurile dacă luăm în discuție  mișto-ul la adresa unor indivizi sau a unor comunități întregi după criteriile cunoscute: rasă, religie, sex, etc.  Abia aici aș spune că luarea în rîs nu e la locul ei, iar diferența o face faptul că milioane de persoane au fost de-a lungul istoriei, discriminate după aceste criterii, chestie care a dus la pogromuri, sclavie, exterminare, lipsire de drepturi civile, etc … În spatele politically corecteness-ului, ale cărui forme pot apărea uneori drept hilare sau imposibil de aplicat, stă suferința unor indivizi, chestie pe care avem tendința să o uităm. Așa că, în vreme, ce statistic vorbind, românii sunt homofobi, rasiști și misogini, mi se pare ridicol să atragi atenția asupra sfințeniei cu care se presupune că ar trebui să respectăm “simbolurile” țării. La fel cum îmi vine să pufnesc în rîs cînd aud expresia “nevasta și mașina nu se împrumută”. Practic, fiecare e liber să își creeze cîte tabuuri vrea, dar asta nu înseamnă că trebuie să încerce să le impună și altora.

Îmi amintesc o scenă din “The Life of Brian”, cînd un amărît condamnat la moarte pentru că a rostit numele lui Iehova este amenințat de preot că dacă mai spune numele sfînt își înrăutățește situația. “Îmi fac situația mai grea?!! Cum aș putea?! Doar sînt condamnat la moarte!!” Și începe să țopăie dînd cu tifla și strigînd: Iehova! Iehova!…

Așa și eu: Românica, Românica!… Pînă la urmă, dacă nu critici, mai ales prin mijloace benigne ca ironia, cum să te aștepți ca lucrurile să se schimbe vreodată?

Și, vorba Irinei Nicolau, etnografă la MȚR, care a plecat dintre noi înainte de vreme: diferența dintre România și vest este că la ei totul e frumos, iar la noi totul e mișto!

Deunăzi am postat pe Facebook două poze (făcute într-un tren mai acătării decît ale CFR-ului) cu niște îmbrăcăminți de croissante aruncate în locașul destinat ziarelor și revistelor, despre care ăi’ de le aruncară crezuseră că era loc pentru gunoi. Sau nu. Nu știu care variantă e mai gravă. Am făcut și o referire la “Românica” și la locuitorii ei, care în majoritate se poartă ca niște cocalari, pentru că, ce să vezi, chiar sînt. Am primit un comment de la un amic în care eram sfătuit să nu mai iau în derîdere țara și simbolurile ei în numele ironiilor adresate unei clase politice sau unor indivizi. Acesta a fost răspunsul meu la comment-ul amicului:

“Din perspectiva mea, o țară nu este o entitate de sine stătătoare, cu simboluri și existență separate și fixe. România este suma, în permanentă schimbare, a tuturor gesturilor noastre, ale comunității care se dezvoltă (sau mai degrabă în cazul nostru, se subdezvoltă) în interiorul unor granițe delimitate arbitrar. La fel ca economia, care, obiectiv vorbind, nu este o știință, (fiind influențată de acțiunile noastre, ale oamenilor), o țară nu există singură, ci doar împreună cu poporul ei.
De pildă faptul că România mai are doar mai puțin de jumătate din suprafețele forestiere pe care le avea în 1990 este consecința acțiunilor diverselor guverne… dar ȘI a inacțiunii noastre a tuturor, care (cu excepția unor ONG-uri) nu am făcut practic nimic să oprim cursul despăduririlor, cu toate că avem la dispoziție toate mijloacele proprii unei societăți deschise. De aceea, deși în unele locuri mai găsești păduri neafectate, chiar virgine, în majoritatea regiunilor silvice s-au produs mari distrugeri. Știi foarte bine, că doar mergi pe munte destul. Asta e legătura nemijlocită dintre cum arată o țară (din punct de vedere strict fizico-geografic) la un moment dat și cum au participat locuitorii ei la ajungerea în acel punct.
La fel, deși poți găsi exemple de bune practici, venite aproape exclusiv din zona privată, norma este dată de nesimțire, nepăsare, corupție și lipsă de educație. De altfel, aici găsim, cred, marea deosebire dintre România și țările din vest, la civilizația cărora ne raportăm: ceea ce la ei este excepție, la noi este normă. 
De aceea o descriere obiectivă a țării în care trăim, respectiv a poporului din care facem parte, nu are cum să se centreze pe aspectele pozitive, decît dacă vorbești despre avangarda dadaistă sau despre tenisul feminin. 
Nu sînt mulțumit de modul în care au evoluat lucrurile în țară în anii maturității mele dar, pentru că îmi pasă de cum trăiește poporul meu (și implicit eu), am simțit nevoia să acționez. Am făcut-o timp de cîțiva ani. Acțiunile care au contat cel mai mult sunt participarea la campania de promovare a legii care a interzis fumatul în spațiile publice închise și participarea la campania Salvați Roșia Montană. În aceste ocazii am cunoscut și bunele practici (la persoanele sau organizațiile cu care am avut onoarea să colaborez) și norma, manifestată în intenția (transpartinică) de blocare a legilor pentru a apăra interesele industriei tutunului, respectiv ale celei miniere, și în nepăsare și apatie la nivelul majorității populației.
În ambele campanii am apelat întîi la bunul simț al oamenilor și la exemplele pozitive de care vorbești. Am constatat că nu funcționează. 
În schimb au funcționat, în primul caz, conexiunile politice, puse în mișcare de o deputată aflată la primul mandat (care drept mulțumire a fost dată afară din partidul ei) și presiunea externă. Iar în al doilea caz, Roșia Montană, hotărîtoare au fost demonstrațiile de stradă, respectiv o inițiativă personală a unei secretare de stat de la Ministerul Culturii. 
Ambele legi sunt acum amenințate: Roșia Montană – de către guvern (cea mai nenorocită adunătură de penali de pînă acum) care vrea să reintroducă toate facilitățile pentru ca industria minieră să reia demersurile. Legea cu fumatul e amenințată de noi toți; fie că acceptăm ca taximetristul să fumeze în mașină, fie fumăm împreună cu el, fie fumăm în (din ce în ce mai multe) spații închise. Sigur că în acest al doilea caz nici poliția nu face nimic chiar dacă primește reclamații (conform experienței mele) iar asta pur și simplu fiindcă în general poliția nu face nimic. 
Și uite așa am ajuns la singurele două modalități care cred că ar putea schimba ceva în bine: 
1. Aplicarea legii. Asta ar putea schimba multe, foarte rapid, cu un mare aport la buget, din amenzi, fără mare efort, singura condiție ar fi ca organele (în primul rînd poliția) să își facă datoria. 
2. Educarea. Asta din păcate este mai puțin eficientă și pe deasupra durează foarte mult. 
De aceea cred că cea mai eficientă modalitate de a schimba ceva este aplicarea legii, adică coerciția. Am fi, după părerea mea, naivi, să credem că civilizația țărilor din vest s-a construit cu vorba bună. Nicăieri în lume oamenii nu se nasc fundamental diferiți de noi. Dar în țările pe care le respectăm (sau ne place să spunem asta) legea se aplică. Sub formă de amenzi sau pîrnaie. În unele cazuri se găsesc soluții practice: la pisoarele de la bărbați se instalează fotocelule care să tragă apa după ei. Probabil fiindcă e mai puțin eficient să ai cîte un polițai în fiecare budă, deși majoritatea merită asta. Majoritatea polițailor, cu budele nu am nimic. 
La noi, atîta vreme cît ne parcăm mașinile pe trotuare sau pe trecerile de pietoni, cît curg gunoaiele pe pantele de pe Valea Prahovei, cît construim fără autorizație, cît plagiatorii nu fac pîrnaie profitînd de faptul că poliția și procuratura dorm în cizme, nu cred că avem vreo șansă să ne facem bine cu exemple pozitive. 
De ce românii (abia aici excepțiile, deși ne-au stricat imaginea, sunt irelevante) respectă legea cînd se află în vest? Fiindcă știu că vor plăti din buzunar cu mulți euro, neglijența, nepăsarea, ignorarea legii. De ce mulți străini sau corporații multinaționale devin la fel de sfidători față de lege odată ce vin să trăiască aici? Fiindcă nu li se întîmplă nimic.
Pînă de curînd am sperat că situația se poate îmbunătăți. Am apelat la excepțiile “bune”. Acum nu mai sper, de aceea nu mai urmăresc educarea. La adulți, în majoritatea cazurilor, ea nu funcționează. 
Referitor strict la exemplul dat, cel cu gunoaiele aruncate în locul destinat punerii ziarelor și revistelor, mi-e greu să cred că oricine altcineva s-ar fi gîndit că există și unii care NU aruncă gunoaiele acolo, și nu doar la autorii mîrlăniei. 
De la mine, în cazul de față, legătura cu “simbolurile țării” este greu de zărit, dar chiar dacă m-aș forța să o văd, nu am cum să respect niște semne din moment ce valorile comunității ce se identifică prin ele sînt altele decît ale mele. (Sau dacă pentru o parte sînt aceleași, comunitatea mea națională nu face în general nimic să le obțină.) 
În plus, vorba cuiva, atunci cînd nu mai ai chiar nimic, îți rămîne naționalismul…dar despre aceasta, în episodul viitor.”

Dar fiindcă mi se pare că acesta este realmente un subiect de interes, care se extinde și în alte direcții și care ne poate ajuta să ne cunoaștem mai bine, am simțit nevoia nu doar să îmi clarific poziția față de el, încercînd să mi-o și argumentez, ci și să abordez unele dintre direcții.

A face o disociere între simboluri (luate separat) pe care să le respecți a priori, și comunitatea cetățenilor, mi se pare greșit, deși la fel de greșite mi se par judecățile la grămadă, cînd vine vorba de diversele popoare. Nu pot să aud chestii ca “francezii sînt snobi”, “nemții sînt reci”, “italienii sînt superficiali” etc. Există însă, cred, trăsături comune tuturor celor ce vorbesc aceeași limbă și locuiesc același teritoriu într-un anumit context socio-politic care durează, să zicem, cîteva zeci de ani. Ele influențează în mod definitoriu percepția față de tot ceea ce reprezintă teritoriul respectiv în momentul dat. Nu cred că i se putea reproșa cuiva, în 1945, asocierea Germaniei cu ideea de masacru, respectiv asimilarea germanilor cu agresivitatea, chiar dacă nu toți germanii au luat parte la război sau erau neapărat niște indivizi violenți. Ca cetățean german întreg la minte nu puteai spune că da, Hitler comandă exterminări în masă, dar să nu criticăm, bitte sehr! Să respectăm instituția cancelarului și Germania. Ca simbol. Iar dacă vorbim de simboluri, după război pînă și imnul Germaniei a fost schimbat, scoțîndu-se strofa cu sintagma “Deutschland uber alles”, deși ea nu însemna “Germania deasupra tuturor” sau “peste tot”, așa cum în mod firesc, dacă vreți, s-a interpretat, ci “Germania înainte de toate”. A fost, dacă vreți, o promisiune adresată lumii de către germani, care au ținut cont de percepția pe care lumea o avea, în urma anilor de război, în ceea ce privea țara lor.

Am fost întrebat de curînd ce mi-a plăcut în America în timpul lunilor pe care le-am petrecut acolo, și, spre surprinderea celui care m-a întrebat, am răspuns că oamenii. Spre deosebire de români, americanii (cel puțin cei pe care i-am întîlnit eu) nu întîrzie, au obiceiul de a te asculta, dacă nu știu, întreabă, respectă legile și regulile nescrise, sunt dispuși întotdeauna să ajute și nu se strîmbă dacă la coadă la Starbucks stau împreună cu o personă fără adăpost care răspîndește o duhoare greu suportabilă. Cu toate astea să respect instituția prezidențială americană în vremea lui Trump (nu că Obama ar fi fost vreun înger prezident) doar fiindcă este un simbol al SUA, mi se pare greu.

Un alt prieten îmi spune că nu ar trebui să îți vorbești de rău părinții și țara. Să avem pardon, dar părinții sunt responsabili de aproape toate tarele pe care le avem din copilărie, de aproape tot comportamentul nostru, dacă acesta nu este conștientizat și corectat. Iar de celelalte e responsabilă chiar “țara”. Fiindcă “țara” nu înseamnă, la nivel practic, drapelul și herburile, ci un set de valori și comportamente pe care copilul, iar mai tîrziu adultul, le adoptă prin contactele lui sociale. Dacă eviți să-ți vezi părinții în mod obiectiv, critic, perpetuarea comportamentului căpătat prin educație este și ea inevitabilă.

Am găsit, analizînd această tendință de a-ți crea un soi de tabu-uri, mai multe nuanțe. Mi-am amintit și de episodul Charlie Hebdo, care, după teribilul atentat, a continuat să facă umorul acela ireverențios. Mie nu îmi place și nu aș publica soiul ăla de caricaturi (deși în cerc restrîns spun niște bancuri cu Isus foarte tari) fiindcă iau în considerare faptul că mulți cetățeni se pot simți jigniți de luarea la mișto a lui Isus sau a lui Mahomed. Dar această jignire este, obiectiv vorbind, exclusiv problema celor care se simt ca atare, și nu a publicației. Iar manifestarea extremă a intoleranței față de spiritul critic și umorul afișate în felul acela, față de presupusa insultă adusă unor “simboluri”, a fost atentatul în sine.

Care este diferența dintre a lua în derîdere niște tabu-uri religioase și unele autoimpuse, convenționale, cum sînt drapelul și imnul de stat? Cu siguranță, doar una de nuanță. Că “cultul” se manifestă la un nivel sau la altul (idolatrizarea părinților îmi aduce aminte de cultul strămoșilor, prezent azi în multe zone din Vietnam), are prea puțină importanță.

Cu totul altfel stau lucrurile dacă luăm în discuție  mișto-ul la adresa unor indivizi sau a unor comunități întregi după criteriile cunoscute: rasă, religie, sex, etc.  Abia aici aș spune că luarea în rîs nu e la locul ei, iar diferența o face faptul că milioane de persoane au fost de-a lungul istoriei, discriminate după aceste criterii, chestie care a dus la pogromuri, sclavie, exterminare, lipsire de drepturi civile, etc … În spatele politically corecteness-ului, ale cărui forme pot apărea uneori drept hilare sau imposibil de aplicat, stă suferința unor indivizi, chestie pe care avem tendința să o uităm. Așa că, în vreme, ce statistic vorbind, românii sunt homofobi, rasiști și misogini, mi se pare ridicol să atragi atenția asupra sfințeniei cu care se presupune că ar trebui să respectăm “simbolurile” țării. La fel cum îmi vine să pufnesc în rîs cînd aud expresia “nevasta și mașina nu se împrumută”. Practic, fiecare e liber să își creeze cîte tabuuri vrea, dar asta nu înseamnă că trebuie să încerce să le impună și altora.

Îmi amintesc o scenă din “The Life of Brian”, cînd un amărît condamnat la moarte pentru că a rostit numele lui Iehova este amenințat de preot că dacă mai spune numele sfînt își înrăutățește situația. “Îmi fac situația mai grea?!! Cum aș putea?! Doar sînt condamnat la moarte!!” Și începe să țopăie dînd cu tifla și strigînd: Iehova! Iehova!…

Așa și eu: Românica, Românica!… Pînă la urmă, dacă nu critici, mai ales prin mijloace benigne ca ironia, cum să te aștepți ca lucrurile să se schimbe vreodată?

Și, vorba Irinei Nicolau, etnografă la MȚR, care a plecat dintre noi înainte de vreme: diferența dintre România și vest este că la ei totul e frumos, iar la noi totul e mișto!

Experiența mea Prodigyoasă

De-a lungul anilor de radio am avut bafta să mă întîlnesc cu mai mulți dintre cei pe care i-am admirat ca simplu amator de muzică. Primul meu star-interview live la radio a fost în 1996, cu Jason Newsted, pe atunci basist la Metallica. Mai apoi i-am întîlnit față în față pe Robert Plant, pe Ian Gillan și restul greilor de la Deep Purple, sau pe Faithless, cu care am avut un incredibil interviu video de o oră și jumătate! Se terminase caseta, dar noi, adică “fratemeleu” George și cu mine, nu terminaserăm de vorbit cu alte Sister Bliss, cu charismaticul Maxi Jazz și cu Jamie (care atunci era și el în trupă). Am mai vorbit cu Ronnie James Dio, cu Blondie, cu Goran Bregovic, cu Massive Attack (de două ori, de fiecare dată am fost dezamăgit fiindcă aveam prea mari așteptări), cu Sophie Ellis Bextor, cu The Shamen, cu Editors, cu Kraftwerk, cu IAMX, ca să îi numesc doar pe cei mai cunoscuți. Ba în ’96 am fost suficient de tîmpit încît să refuz să îl intervievez pe Moby (ei bine, da!) pentru simplul motiv că aflasem că el era vegan și ultraecologist, ceea ce mi se părea o fiță de marketing. Ce ironie, dacă e să mă raportez la valorile mele curente! În plus, un gest total neprofesionist din parte-mi. Dar ăsta e adevărul.

În 1997 am avut un interviu și cu The Prodigy. Umpluseră deja Sala Polivalentă o dată, cu doi ani înainte. Nu mă pricep la dans, poate și din cauza faptului că fizicul meu mare are conștiința unor gesturi de urs dansator atunci cînd se dezlănțuie. Dar la concertul Prodigy din noiembrie ’95 nu am stat decît cît să țip între piese, eu fiind crescut “rocker”. Breakbeat-ul ăla sălbatic combinat cu chitara în cel mai pur stil “punk” m-au prins atît de tare, că am lăsat la o parte orice jenă și am dansat ca un nebun o oră și patruzeci de minute, încît jeanșii mei de culoare kaki scoteau aburi cînd am ieșit în noapte. “A night to remember”, cum mi-a scris ieri o fostă (în două etape) iubită, pe care am cunoscut-o la acel concert și care avea să devină una dintre persoanele care mi-au influențat viața în mod decisiv. Culmea, am vorbit despre acel concert chiar în urmă cu cîteva zile, cînd m-am reîntîlnit cu un personaj foarte interesant care avea o emisiune la Profm în acea perioadă. Magul de la Snagov… În fine, cum se spune, “I am losing my train of thought here”. Adică bat cîmpii.

Ca să revin la The Prodigy, în 1997 cînd ei s-au întors la București am reușit să fim singurii dintre realizatorii de la toate radiourile din București care am “obținut” acces la interviu. Între televiziuni au avut exclusivitate cei de la Atomic, reprezentați de Dobrică de la Șuie, dacă îmi amintesc bine, și de Oana Giurgiu, după cum povestea ieri pe Fb.

(Bine, trebuie spus că în general radiourile nu se omoară cu difuzarea interviurilor. De la Profm pînă la Guerrilla, de nenumărate ori mi-au auzit urechile “ăăă, și cînd să îl dăm?” “șiiii… cine îl traduce?”, “și pe cine interesează, audiența noastră vrea muzică” și alte considerații, în general suficiente, ignorante și, desigur, arogante. Oameni de radio dedicați, precum Jefe, care face călătorii pe la concerte pe banii lui, e prieten cu nenumărați muzicieni și autor al multor interviuri, au avut și ei această experiență.)

Interviul nostru cu Prodigy se ținea la Inter, la mezanin. “Băieții” nu s-au lăsat mult așteptați, au venit la vreme. Arătau șmecher și erau super relaxați. Eu mimam relaxarea și coolness-ul. Frate-miu chiar era cool și relaxat, întotdeauna m-am întrebat cum reușea.

Singura întrebare pe care mi-o amintesc din interviu îi era adresată lui Keith, era o prostie, o semi-glumă, o joacă, dar pe care el a luat-o surprinzător de “în serios”:

“So you’re the firestarter… Is it because your name is Flint (flint înseamnă piatră de brichetă, cea care produce scînteia) ?”

Lumea “se rîde” un pic, politicos, gluma nu e grozavă, dar Keith se uită la mine serios și zice că nu și-a pus niciodată problema din perspectiva asta.

Iarăși, clișeul din jurul unor morți neașteptate (extraordinar, bă, dar nu știu de ce, Jung și memoria colectivă, genul ăla de discuții), dar e pe bune, mi-a venit acest episod în minte acum cel mult o săptămînă.

Pentru cei care nu au realizat ce a însemnat the Prodigy pentru ultimii 25 de ani de muzică, aș spune că a fost una dintre puținele trupe care au reușit intrarea în mainstream cu același sound necompromis cu care a cucerit underground-ul. Fiindcă erau în topurile americane în același timp cu autori de dulcegării ca Boys II Men și alte mizerii, “nu aveam încotro și trebuia” să îi difuzăm pe radioul lui Adrian Sîrbu, care nu ezita să sune la radio și să îl facă de căcat pe oricine punea “Breathe”. Dar acum aveam o scuză. Profm difuza Weekly Top 40, așa că “trebuia” să difuzăm piesele din el.

La doi ani după întîlnirea cu Prodigy, în timpul interviului cu Robert Plant și Jimmy Page, l-am întrebat pe Robert Plant ce părere are despre faptul că muzica de dans (am folosit chiar termenul generic “dance music”) are atîta succes la radiouri. El m-a întrebat la ce mă refer cînd spun “dance music”. I-am răspuns “de exemplu the Prodigy…” El se uită la mine, zîmbește și îmi răspunde: “If the Prodigy is dance music, then I’m going to dance. I will just need a few more towels.”

O VESTE DE CRĂCIUN. ALTA.

 12 decembrie 2018

Katowice

(capitala poloneză a cărbunelui)

Plenul COP 24

(summit-ul ONU pentru schimbări climatice)

“Mă numesc Greta Thunberg, am 15 ani, sunt din Suedia, și vorbesc în numele justiției climatice*. Mulți spun că Suedia e o țară mică și acțiunile ei nu contează, dar am învățat că niciodată nu ești prea mic ca să faci diferența. Iar dacă cîțiva copii au apărut la televiziuni din toată lumea (n.r.: în România nu au apărut) doar fiindcă au protestat nemergînd la școală, imaginați-vă ce am putea face împreună dacă am vrea cu adevărat. Dar să acționăm împreună înseamnă să spunem întîi lucrurilor pe nume, indiferent cît de puțin ne-ar plăcea să auzim anumite lucruri. Voi (n.r.: politicienii) vorbiți numai despre o perpetuă creștere economică pe principii eco, fiindcă vă e prea frică să nu deveniți nepopulari. Vorbiți doar despre continuarea drumului pe care suntem, promovînd aceleși idei stupide care ne-au adus în situația de față, cînd de fapt singura acțiune care ar avea sens cu adevărat este să tragem frîna de urgență. Nu aveți nici măcar maturitatea necesară pentru a descrie situația așa cum este, pînă și această povară o lăsați pe umerii noștri, ai copiilor. Mie nu îmi pasă că multora nu le convine ce spun. Îmi pasă doar de justiția climatică și de o planetă vie. Civilizația noastră depinde de cîțiva oameni care au și fac foarte mulți bani. Biosfera este sacrificată pentru ca un foarte mic număr de oameni, în țări ca a mea, să poată trăi în lux. Suferința celor mulți plătește luxul cîtorva. În anul 2078 îmi voi sărbători cea de a cea 75-a aniversare. Dacă o să am copii poate îmi vor fi alături și poate mă vor întreba despre voi, de ce nu ați făcut nimic cît încă se putea face ceva. Spuneți că înainte de orice vă iubiți copiii, totuși le furați viitorul sub privirile lor! Pînă cînd nu vă veți concentra pe ceee ce este necesar a se face cu adevărat și nu pe ceea ce este posibil din punct de vedere politic, nu avem nici o speranță. Nu putem să rezolvăm o criză fără să o tratăm ca pe o criză. Trebuie să lăsăm combustibilii fosili în pămînt și trebuie să ne concentrăm pe echitate. Și dacă soluțiile nu sunt de găsit în interiorul actualului sistem, să schimbăm sistemul! Nu am venit aici să ne rugăm de voi să vă pese! Pînă acum ne-ați ignorat și veți continua să ne ignorați. Oricum, voi nu mai aveți scuze, iar noi nu mai avem timp. Am venit să vă anunțăm că schimbările vin, fie că vă place sau nu. Adevărata putere aparține celor mulți. Mulțumesc!”

Discursul Gretei Thunberg nu a fost aplaudat decît de foarte puțini, din motive evidente. Motivul pentru care l-am tradus și vi l-am dat este de asemenea evident: acest discurs, “mai important decît toate discuțiile oficiale din ultimii 25 de ani referitoare la criza climei”, cum a spus profesorul Kevin Anderson de la Centrul Tyndall de Cercetare a Climei din Manchester, nu a fost între titlurile preferate de știri din mass media de mainstream nicăieri în lumea “civilizată”, cu atît mai puțin în România. Eu am plîns ascultîndu-l.

Oricine urmărește, fie și cu coada ochiului, mersul schimbărilor climatice (termen pe care mă feresc să îl mai folosesc fiindcă e ca și cînd țăranii moldoveni de pe vremea lui Ștefan ar fi spus, cînd dădeau tătarii, “avem musafiri neașteptați”), a auzit vorbindu-se de limitarea creșterii – de la 4 sau 5 grade, la 2 grade Celsius – a temperaturii planetei, pînă în 2050, conform COP de la Paris din 2015. Altfel civilizația umană așa cum o cunoaștem noi va înceta să existe.

Dar în ultima lună și jumătate, cel puțin 3 studii, două coordonate de ONU și unul făcut public chiar de către guvernul SUA (e drept, de Black Friday, cînd cetățenii nu citesc altceva decît etichete de prețuri), anunță că estimările semnate la Paris au fost optimiste, că în oceanul planetar a fost stocată mult mai multă căldură decît arătau numerele care erau luate în considerare pînă acum și că de fapt creșterea trebuie limitată la maximum 1,5 grade C. Iar deadline-ul (mai sinistru nu a sunat niciodată acest termen) în cadrul căruia trebuie să acționăm este de maximum 12 ani. Altfel spus, dacă în 12 ani nu se reduc emisiile de carbon într-o măsură în care scăderea să semene grafic cu căderea principală la un montagne rousse, situația e albastră. Cum spunea cîntecul; “hello loneliness, I think I’m gonna cry…”

Dar să vedem de unde ar fi trebuit noi să aflăm aceste informații și ce am putea să facem cu ele. Mai sus spuneam că summit-ul ONU de la Katowice, pe “schimbări climatice”, cum se zice, nu a fost prea popular la televizor nicăieri în lume. Normal. Vine perioada sfîntă a cumpărăturilor fără măsură și a îndopatului, cu precădere prin gură. Am căutat pe știrileprotv.ro și pe digi24.ro și nu am găsit NIMIC în ultimele zile, referitor la summit.

Care va să zică mass media “mare” nu zice nimic. De ce? Păi să schițăm pe înțelesul tuturor, inclusiv a elevilor de liceu care au avut răbdarea să citească pînă aici, circuitul știrilor despre mediu în natură, cu cauză și efect.

Cauza principală a crizei climatice este consumul de combustibili fosili. Fără petrol ieftin civilizația noastră nu poate exista în înfățișarea actuală fiindcă la Mega nu ai mai găsi nici 10% din produse, căci 90% vin din alte părți ale continentului și a lumii. Și pot veni atîția kilometri numai fiindcă transportul rapid este ieftin (nu vorbim de impactul asupra climei). A doua cauză principală este consumul de carne la nivel industrial. A treia cauză principală este consumerismul în general, în cadrul căruia produsele fabricate din petrol (plastic) ocupă un loc foarte important și sunt des înlocuite. Acestea nu sunt opinii, ci fapte.

Acum… mai știm cu toții că cele mai puternice industrii din lume, cea a energiei, cea de armament, cea auto, cea alimentară etc., industriile în general, nu pot exista fără consum și nu pot exista nici fără să polueze. Ca să fie consum, deci profit, trebuie două chestii: prima – un cadru legal, care, spre exemplu, să permită Coca Cola să vîndă produse în ambalaje de plastic fără să fie obligată să le colecteze/recicleze, deși responsabilitatea îi aparține, sau să permită funcționarilor de stat din România să vîndă unei companii străine, să-i zicem la mișto OMV, resursele naturale ale patriei care noi cu toții o iubim pe ea. A doua – publicitate. De cadrul legal se ocupă politicienii, deveniți de mult marionete ale diverselor industrii, iar de publicitate se ocupă media, no problemo, maan, deși nu asta îi era la origine “ocupațiunea principală.” Mass media este și ea într-o anumită (cam mare) măsură controlată de guverne, deci de politicieni.

Pe scurt, dacă mass media prezintă cetățenilor probleme reale, generate de existența și funcționarea industriilor, adică a corporațiilor (ai căror acționari trebuie să se îmbogățească în trimestrul 4 din 2018 mai mult decît în trimestrul 3), e posibil ca cetățenii să diminueze consumul (treabă obligatoriu de făcut de acum, adică chiar de acum din momentul ăsta!) iar acționarii să se îmbogățească mai puțin. Ceea ce, să recunoaștem, ar fi o problemă… pentru cei 1% din populația lumii. Așa, problemele vor fi împărțite de ceilalți 99%, și ele vor fi: inundații, foamete, criză a locuințelor, asistență medicală inexistentă, migrație economică, epidemii cu zeci de milioane de morți, războaie, bla-bla, chestii din astea plictisitoare care nu mai sperie pe nimeni.

Buun. Ca să vedem ce șanse avem ca politicienii să își revină dintr-o dată și să se apuce brusc să lucreze pentru cetățean și nu pentru propriul buzunar sau/și pentru corporații, să ne gîndim doar la faptul că din 1990 încoace, de cînd se vorbește despre diminuarea impactului oamenilor asupra planetei și reducerea emisiilor de carbon, aceste emisii au crescut cu 65%. Să credem că politicienii ar mai putea să facă o schimbare în cadrul actualului sistem eșuat (fiindcă doar dacă luăm în considerare alegerile libere în urma cărora au venit extremiști și naziști la putere, din SUA și Brazilia pînă în Grecia și Germania, ne dăm seama că democrația capitalistă a eșuat) înseamnă că speranța noastră triumfă asupra experienței. Este deci vremea să încercăm altceva.

Dar… dar… să mai spun doar una sau două chestii înainte să închei: unde găsim criza climei și ce facem noi cu ea? Noi, românii, zic, acu’, înainte de sfintele sărbători cu ocazia cărora ne internăm cu crize de bilă. Foarte pe scurt:

– Nu folosi mașina decît dacă e absolut necesar. Poluarea și încălzirea climei sunt la tine în parcare, nu la televizor.

– Renunță la carne. Dacă nu poți, mănîncă de două ori pe săptămînă. Dacă nici asta nu poți, gîndește-te că fiul tău va trăi peste 25 de ani, în cel mai bun caz, într-o lume Mad Max, și sunt toate șansele ca nu el să fie Mel Gibson.

– Dă termostatul de la 25 de grade la 20-21. Nu moare nimeni, dimpotrivă, va trăi toată lumea mai mult. Nu trebe să stai iarna în chiloți în casă.

– Și nu în ultimul rînd, cumpără mai puține chestii. Nu. Mult mai puține. Nu. Mult, mult mai puține. De la mîncare pînă la blugi.

Și în încheiere, o urare tradițională pentru unii concetățeni informați, dar fericiți: băga-v-ar și scoate-v-ar (vedeți că e greu de scris corect astea două) Belzebut, în și din cur, pentru eternitate, toți brazii tăiați pe care i-ați cumpărat ca să îi faceți pomi de Crăciun. PE care, da?!…

*Conceptul de “justiție climatică” se referă la următorul fenomen: majoritatea populației lumii, din care cea mai mare parte trăiește în țările sărace, nu e responsabilă decît în foarte mică măsură de consumul excesiv de resurse, consum care a declanșat criza mondială a climei, în vreme ce o minoritate de doar 10% din populația planetei este responsabilă de 50% din emisiile de carbon la nivel mondial, principala cauză a crizei. Totuși, primii afectați de schimbările climatice sunt cei mai săraci cetățeni ai lumii (exemplu: milioane de persoane din Bangladesh își părăsesc casele fiindcă clima nu le mai permite să se susțină din agricultura de subzistență). De aceea tot mai multe voci cer, prin acțiuni oficiale la nivelul ONU, dar nu numai, măsuri clare prin care țările responsabile de cea mai mare parte a emisiilor de carbon să compenseze financiar țările sărace și pe cetățenii lor. E ca atunci cînd diverși boi de Dorobanți conduc mașini cu motoare HEMI de 5,7 litri, sau Diesel-uri gigante, dar cel care se îmbolnăvește primul de plămîni ești tu, fiindcă îți pasă de climă și mergi cu bicicleta. Un exemplu ales la întîmplare. Cu deosebirea că cel care folosește bicicleta face o alegere conștientă, iar sărakii din Bangladesh nu au avut posibilitatea…

** Vestea la care mă refer în titlu e una proastă: tot ce am scris aici e adevărat.  Repet, sunt fapte, nu opinii. Nu le căutați în mass media mare, că nu are rost. Nimeni dintre ăia mari, de “impact”, nu vă va spune lucrurile atît de direct, deși aceste lucruri sunt esențiale. Vestea (în continuare) bună este că tot de noi depinde să schimbăm în mod esențial aceste lucruri esențiale. Dar trebuie să vrem acum.

11 DECEMBRIE, ZIUA INTERNAȚIONALĂ A MUNTELUI

În textul meu precedent, https://cuvintecuvintila.blog/2018/12/04/mostenirea-uitata-a-lui-bush-sau-adevaruri-istorice-care-nu-intereseaza-pe-nimeni/, susțin că mass media din România, dar și de aiurea, funcționează la fel ca Piramidon-ul românesc din bancul de pe vremea lui Ceașcă: nu face nici bine, nici rău. De fapt, din experiențele pe care le-am avut, ăsta este idealul de funcționare pentru orice instituție media așa zis “comercială”: să facă audiență fără implicare politică și fără opinii, difuzînd prostioare și vulgarități, inclusiv la știri. Cele mai grăitoare exemple de asemenea “știri” le avem acum, în perioada Crăciunului, cînd orice buletin te face să vomiți, atît prin subiecte cît și prin exprimare. Doar că prin esența ei ca instituție, nefăcînd bine, adică ignorînd adevăratele știri, pe cele cu impact real asupra publicului, mass media face automat rău. Jurnalismul este, vrem, nu vrem, unul din acele fenomene unde nu există nuanțe de gri pe lîngă alb și negru. Mass media menține atenția publicului la lucrurile neimportante (uneori realmente fără să vrea, dintr-o lipsă criminală de profesionalism) oferind posibilitatea celor esențiale să se desfășoare pe un curs greșit și dăunător. Pentru că ziua de 11 decembrie este decretată de ONU Ziua Internațională a Muntelui, să lucrăm cu acest exemplu și să vedem care sunt faptele și acțiunile pe care mass media a reușit să le ignore ani de zile și care sunt consecințele ocolirii unui subiect esențial precum munții și relația noastră cu ei.

Mai întîi, pădurile. În România, majoritatea exploatărilor forestiere se află pe munți. Normele UE în ceea ce privește suprafața împădurită a unei țări: nu mai puțin de 32%, pentru ca acea țară să nu înceapă să tușească, la propriu. La noi acum vreo cinci ani se vorbea de 27%, prea puțin încă de atunci. Între timp s-a tăiat la greu, indiferent de guvernare. La un moment dat tăierile (ilegale) scăzuseră semnificativ, conform unor date făcute publice de niște ONG-uri de mediu în urmă cu vreo doi ani. Totuși, nu tăierile ilegale de pădure sunt singura problemă, ci (mai ales) cele legale: se dau și acum autorizații de tăiere în parcurile naționale, și cum să nu se dea cînd parcurile naționale sunt sub jurisdicția Romsilva?! Lupul paznic la oi. Cel mai recent exemplu de care am auzit: partea dîmbovițeană a Pietrei Craiului. Se taie fără milă și fără discernămînt, la ras. Cîte știri ați văzut, auzit, citit, despre acest subiect în mass media (cea “mare”, nu online), deși vorbim de un subiect esențial, fiindcă fără păduri nu respirăm…? Lemnul tăiat nu se prelucrează sub formă de mobilă, proces prin care ar căpăta valoare adăugată. Nu, majoritatea lemnului se toacă (!), din el se face cea mai păguboasă materie primă pentru mobila proastă: PAL-ul melaminat. Acesta are trei calități: este fragil, greu și otrăvitor. Într-o acțiune disperată, mii de locuitori ai orașului Sebeș au ieșit în stradă acum cîțiva ani să protesteze față de principalul producător de PAL melaminat din România și principal poluator al zonei: Kronospan. Răspunsul autorităților române a fost unul fără echivoc: s-a autorizat deschiderea încă unei “fabrici” Kronospan, la Brașov. Cîte știri ați auzit, văzut, citit, despre asta, în mass media “mare”?

Înainte de anul 2013 era de neconceput să auzi la televizor sau la radio măcar o frază critică la adresa RMGC, “Goldu’ ”, cum îi spuneau protestatarii, compania minieră canadiană care a pus la cale distrugerea, practic, a localității Roșia Montană și a patru munți din jur, pentru exploatarea cu cianuri a 200 de tone de aur. Susținută de toate guvernele care s-au perindat la putere, RMGC era oficial prezentă în mass media prin campanii fundamental mincinoase, create în principal de unul dintre cei mai șarmanți publicitari români, Bogdan Naumovici, (zis “era ta’su, bă!”), contra cost, desigur. Costul fiind cel din “Faust”, dar ce mai contează? Pînă la protestele din toamna lui 2013, la nici o televiziune nu se vorbea de exploatarea de la Roșia Montană altfel decît elogios, deși o arie montană imensă și un patrimoniu arhitectural inestimabil urma să fie distruse. Deși la plecare guvernul Cioloș a recomandat în sfîrșit, oficial, (printr-un gest curajos al Corinei Șuteu, după nepermise coieli ale lui Cioloș de care nimeni nu își mai amintește), includerea Roșiei Montane în patrimoniul UNESCO, recent lucrurile au reintrat pe vechiul făgaș. Un actoraș care a jucat foarte prost rolul de ministru al culturii, George Ivașcu, a ajutat la posibila reluare a procesului de începere a lucrărilor de minerit la Roșia, printr-o prestație de grețoasă obediență față de cei care l-au ridicat cu bărbia mai sus de masă. La figurat, desigur, fiindcă la propriu a rămas ceea ce a fost dintotdeauna: un personaj perfect pentru spălatul pe jos. Cu șorțuleț și cu mănuși imaculate, dacă înțelegeți ce vreau să zic, nici nu îl observi cînd îți iese cu mopul dintre picioare.

Munții României sunt casa celor mai multe carnivore mari din Europa: urșii, rîșii, lupii. Cei mai mulți munți de pe continent sunt adevărate deșerturi verzi, de unde prădătorii mari au fost exterminați în urmă cu mai multe zeci de ani.

După ce decenii de-a rîndul, încă de pe vremea lui Dej, s-a vînat “la capete” sau “la trofeu” adică s-au selectat spre împușcare cele mai mari și mai frumoase exemplare, acum doi ani ONG-urile de mediu (și cetățenii conștienți) au jubilat cînd au obținut, în sfîrșit, o lege a vînătorii care interzicea uciderea carnivorelor mari. În cazuri absolut justificate, derogările aveau să fie obținute cu destulă dificultate, doar cînd prădătorii ar fi amenințat direct vieți umane. Unul din primele anunțuri făcute de ministra mediului PSD după alegeri a fost că va da niscai derogări la urs. Fiindcă era destul de probabil ca derogările să fi fost cadouri pentru niște amatori de plăceri cinegetice cu probleme de erecție, procesul a mai durat puțin, dar acum cîteva luni s-au dat primele șase, făcîndu-se caz de prezența frecventă a urșilor la marginea satelor și a orașelor de la munte. Această prezență este o problemă complexă, cauzată exclusiv de om, iar soluția nu este eliminarea animalelor. De altfel, chiar și în cazurile în care s-a apelat la această soluție, de cele mai multe ori situația nu s-a rezolvat cum scrie la lege, care cere strămutarea de două ori a animalului înainte ca el să fie ucis. Din cauza “grabei”, se sare peste încercările de strămutare și oricum, nu se împușcă urșii care au cauzat problemele, ci alții, mai mari și mai frumoși, derogarea respectivă fiind, cum ziceam, făcută cadou vreunui vînător cu bani. Toate aceste afirmații pot fi verificate, ele sunt provenite din sursele diferitelor ONG-uri care le-au și publicat, dar care niciodată nu ajung subiecte de știri în mass media de impact. Dacă ursul vine în Brașov sare imediat toată lumea să îl omoare, fără să își bată capul să se întrebe de ce vine.

Munții, pe care astăzi, 11 decembrie, ar trebui să îi sărbătorim, au fost victime și în vremea boom-ului microhidrocentralelor, pretext excelent pentru obținerea de fonduri europene, în realitate adevărate dezastre ecologice, construite fără nici un alt scop decît ca baronii locali să își umple buzunarele. Dacă toate MHC-urile proiectate ar fi fost construite, s-ar fi obținut mai puțin de 0,5 procente din necesarul de energie al României, cu niște costuri uriașe în echilibrul ecologic al regiunilor montane respective.

Tot pe munți se pun antene de telefonie mobilă, se face agrement cu ATV-urili, se depozitează gunoaie, se pregătesc alte exploatări miniere, la Certej cea mai mare dintre cele peste 60 plănuite doar pentru Apuseni, se proiectează traversări pentru linii de înaltă tensiune de 400 de KV, după cum scrie domnul Radu Mititeanu aici https://ccncluj.blogspot.com/2018/12/ganduri-pentru-carpati-de-11-decembrie.html?fbclid=IwAR1vKUw1mcw9G8Y_vtI2MNIK2l1i2np7id23dm9U3uioENw70Q2TF4AYJe8.

Se construiesc șosele la altitudine, se permite peste tot accesul cu mașina sau cu motocicleta, se construiesc, împotriva normelor europene, instalații de transport pe cablu la mai puțin de 1800 de metri altitudine (oricum schiul ca sport de masă cu instalațiile respective e un alt mare dușman al munților, nu doar la noi).

De altfel, în vestul Europei, în America sau pe oriunde au ajuns vajnicii prieteni ai munților occidentali, dezastrele se țin lanț: în Alpii austrieci și în Franța se împușcă anual sute de mii de căprioare, altfel ele se înmulțesc și distrug recoltele și pădurile, nemaiavînd prădători la capătul lanțului trofic, regiuni întregi din munții Appalachi sunt practic zone moarte din cauza mineritului, Everestul este cel mai populat dar poate și cel mai poluat munte înalt din lume, fiindcă mii de “alpiniști” din sute de expediții se dispensează la peste 8000 de metri de tuburile de oxigen pe care nimeni nu se mai obosește să le care și în jos.

Dintre toate acestea, dacă apare cîte ceva la televizor, se întîmplă extrem de rar. Iar paradoxul este că nu munții au nevoie de noi, ci noi de ei; pentru apă, pentru păduri, aer curat, plante, faună. Munții au existat cu mult înainte ca oamenii să înceapă să îi urce și cel mai probabil vor exista și după dispariția oamenilor în configurația curentă, chestie care, în ritmul ăsta, nu va mai dura mult. Vă dorim o apocalipsă scurtă dar plăcută alături de cei dragi, și de programele postului nostru TV! Publicitate să avem…

MOȘTENIREA UITATĂ A LUI BUSH (SAU ADEVĂRURI ISTORICE CARE NU INTERESEAZĂ PE NIMENI)

Pe 30 noiembrie, umflați de precentenară mîndrie, am trecut lejer peste vestea morții celui de al 41-lea președinte american, George H.W. Bush, denumit Sr. de cînd cu juniorul. Eventual ne-am lăsat impresionați (dacă am văzut poza sau am citit) de cîinele lui, bietul, care și-a luat adio de la stăpîn lîngă sicriu. De aia sînt cîinii mișto, ei iubesc necondiționat orice soi de om. Dacă am fost puțin mai atenți, am citit și ce s-a dat la noi la știri despre G.H.W. Bush, despre activitatea lui, cariera impresionantă etc. În fine, dacă ne-am fi amintit despre cît rahat mănîncă mass media, despre scopurile ei reale dar și despre ignoranța ei, poate am fi vrut cu adevărat să aflăm ce a fost cu domnul Bush ăsta. Care “pînă la 40 de ani a devenit milionar din afaceri cu petrol” cum spune site-ul Știrile Protv. Cu puțină curiozitate, profitînd de accesul la sursele independente de informație, am fi găsit lucruri mult mai interesante și am fi înțeles în ce fel activitatea lui pe funcția de “cel mai puternic om din lume” a influențat lumea și a contribuit la actuala ei formă.

Sper că nu sunteți adepții zicalei “despre morți numai de bine”, că nu prin asta se manifestă respectul pentru cineva, chiar dacă acel cineva a murit recent. Dacă în viață cineva a fost un ticălos, faptul că a murit nu va schimba asta. Pe de altă parte, în mass media se vorbește despre activitatea lui Bush ca președinte, și tot din activitatea de președinte fac parte și lucrurile despre care scriu aici.

Nu știu sigur pentru ce treburi nea Buș merită lăudat, dar precis le veți găsi prin mult mai multe publicații decît ar fi de dorit. Vă spun însă care sunt chestiile pentru care merită blamat, acțiuni al căror rezultat a fost un mare număr de morți și uriașe distrugeri, pentru care, la cîteva decenii de atunci, lumea arată așa cum e în ziua de azi, și ale căror consecințe le simțim și acum, sau abia acum. Această uriașă răspundere, de a lua decizii care realmente influențează lumea pentru decenii, face parte din job-description-ul președintelui SUA.

Mai întîi, domnul Bush nu avea cum să devină milionar din afaceri cu petrol fiindcă deja era milionar din naștere. Tăticul lui George H.W., Prescott Bush, era director și acționar la o bancă de investiții a cărei activitate a fost oprită de autoritățile federale între 1942 și ’45 din motive ce intrau sub incidența unei legi ce interzicea afacerile cu inamicul. Adică, banca tatălui lu senioru’ și a bunicului lui junioru’ făcea afaceri cu firma Thyssen, care, ați ghicit, erau furnizori de bază pentru statul nazist. La un moment dat, tot în anii ’40, banca condusă de Prescott s-a pomenit și într-o anchetă federală legată de presupusa adăpostire a unor cantități de aur furat de la evrei, aur pe care l-ar fi avut de la parteneri de afaceri germani, dar a ieșit basma curată. După unele surse verdictul de nevinovăție s-a dat prea devreme, dar în fine.

Să revenim la viața lui G. Bush, tînăr milionar “din petrol”, care – de acum ne dăm seama – nu prea avea cum să greșească în viață. Nici la alegeri nu prea avea cum să greșească, căci aici greșesc doar alegătorii, așa că și-a început cariera politică ca reprezentant în congresul SUA, cu circumscripție în Texas. În anii ’70, timp de un an, Bush a fost director al CIA, fiind singurul președinte american care a ocupat și această funcție. În paranteză avem lista cu asemănările și deosebirile dintre CIA și KGB, exceptînd limba de predare a cursurilor. ( ). Iar decada ’80 a petrecut-o G. ca vice pentru cel mai de paie președinte american, actorul Ronald Reagan.

La alegerile din ’88, staff-ul lui Bush a folosit un spot pentru publicitate negativă a cărui difuzare se predă și astăzi la școlile de comunicare și jurnalism ca prima acțiune pe coloana “așa nu”, din motive de rasism feroce. De altfel pînă la Trump, acesta a fost considerat cel mai rasist mesaj promovat vreodată de un candidat la președinție după 1945. Nu se pot măsura consecințele pe termen lung ale difuzării lui, spotul avîndu-l ca personaj central pe un ucigaș de culoare, Willie Horton. Căutați-l, e educativ.

Așa a devenit Georgică Buș prezident – și rezident la Casa Albă. Aici el în primul rînd s-a făcut remarcat pentru invazia din Panama pentru capturarea lui Manuel Noriega, de profesie dictator și traficant de droguri. Ce s-a aflat mai tîrziu a fost că Noriega era și pe ștatul de plată al CIA, dar, ca dictator al unei țări cît o pălărie, ce nu face omul pentru un venit suplimentar?… cum zic ăia de la firmele tip multi-level marketing.  În Panama americanii au intrat cu elicoptere, avioane și 24.000 de oșteni, ucigînd din greșeală cam 3000 de civili și distrugînd și ceva obiective civile din avînt. De altfel, recent, Comisia Interamericană pentru Drepturile Omului a aprobat cereri ale familiilor victimelor civile de despăgubiri ce vor trebui acordate de către SUA, fiindcă intervenția din Panama a fost considerată invazie, deci nelegitimă. Bine că s-a dus Georgică, să nu mai vadă și asta, că să supăra rău! Sau aflase și tocma’ asta l-a băgat în pămînt?!…

Apoi, după cum știm cu toții ăia de văzurăm filmul “Philadelphia”, anii ’80 și ’90 la început, au avut o mare problemă: epidemia de SIDA, boală cu care nici azi nu te simți prea bine, dar de care atunci de cele mai multe ori se murea de tot. Georgică a fost surd la cererile a mii de demonstranți și zeci de organizații care voiau o intervenție directă a președinției în criza epidemiei, și i-a lăsat pe oameni să moară, tot cu miile.

Tot Bush Sr. e responsabil de o continuare peste măsură de activă a războiului împotriva drogurilor, care a devenit o adevărată vînătoare de potențiali pușcăriași, majoritatea de culoare, deschizînd drumul fenomenului încarcerării în masă, astfel încît în prezent SUA are, la aproape 6% din populația totală a lumii, aproape 25% din totalul numărului de deținuți. Și mai zic vesticii de noi că suntem o nație de hoți.

A venit apoi 1991, anul din care Saddam nu a înțeles nimic. Administrația americană a părut brusc lovită de amnezie în ceea ce îl privea pe vechiul lor prieten din Golf, pe care l-au menținut cu multă bunăvoință la putere încă din anii ’70, din mai multe motive: Saddam era un dictator pe care te puteai baza să îi certe cu gloanțe, fără să se lase prea mult rugat, pe liderii partidelor progresiste pan-arabe din Irak și pe comuniștii irakieni, ăștia din urmă finanțați de Moscova. Tot Saddam, cu ajutorul armelor americane moderne, a ținut în șah, ca să zicem așa, Iranul (de unde șahul, alt prieten al americanilor, plecase alungat), pe durata a opt ani de război. În plus, Saddam primise un fel de undă de culoare cel puțin galben-verde-deschis apropo de eventuala invazie a Kuweitului (aflăm din telegramele publicate de Chelsea “Bradley” Manning) prin ambasadoarea americană la Bagdad, care a spus că SUA nu are nici o poziție oficială asupra conflictului dintre Kuweit, fostă provincie irakiană aflată sub protectorat britanic pînă prin anii ’50, și Irak. Avînd și experiența faptului că înaltul prieten de la Washington nu îl certase nici cînd a folosit gaz sarin în războiul cu Iranul, Saddam a intrat în Kuweit. Inițial părea să fi avut dreptate cînd a mizat pe prietenia istorică cu Georgică, apoi însă, în urma unei întîlniri de două zile cu madam Thatcher, Georgică a intervenit în forță, zicînd între altele și că Saddam ar fi avut intenția să construiască bombe nucleare, ceea ce era fals, și că ar fi avut forțe comasate la granița cu Arabia Saudită, ceea ce era o altă minciună. Răspunsul militar al lui Saddam a fost foarte lent, suspect de lent pentru cineva care aștepta o intervenție de pedepsire, asta fiindcă de fapt el nu o aștepta, adică, exact ca în banc, nu îi venea să creadă. Amănuntele sunt interesante, dar ar lua mult timp, așa că trecem direct la alte fapte.

SUA și aliații au distrus în primul război din Irak o mare parte din infrastructura civilă și au bombardat ținte civile. Acuratețea bombardamentelor, promovată de mass media a fost un produs media și atît. Adică o minciună. În realitate, numărul victimelor civile este necunoscut, în schimb numărul de morți (din care jumătate, copii) în urma sancțiunilor impuse Irakului a fost de ordinul sutelor de mii. Iar ca să facă pînă la capăt dovada unui comportament dihotomic model la nivel decizional, SUA l-a lăsat pe Saddam la putere. E drept, masacrul a fost cu succes continuat de următorii lui Georgică: Slick Willy, Georgică 2 și Mbarack, numărul de morți fiind estimat ca fiind undeva între cîteva sute de mii și 2,5 milioane. Astfel că acum, în 2018, nu avem de a face doar cu o țară completamente distrusă, dar și cu o puternică forță a răului regurgitată de cei aproape 30 de ani de război (început de Buș), numită ISIL (nu ISIS, că mă ia amețeala!).

Și, ca să încheiem cu o bomboană pe coliva federală, să vorbim și despre ultimul gest al lui Buș ca președinte. Grațierea celor mai importanți șase membri ai administrației Reagan care s-au ocupat de afacerea (devenită scandal) Iran-Contras. Pe scurt: Congresul (pe atunci congresul era mai prezent în unele decizii minore cum ar fi conflictele armate, administrația nu își permitea să susțină o parte sau alta fără aprobare, cum face acum cu Arabia în războiul cu Yemen) votase ca SUA să nu se amestece în conflictul dintre guvernul social-democrat ales democratic în Nicaragua, și forțele reacționare Contras. Totuși, nește domni din guvern care se temeau că pierd influența în Nicaragua au decis să vîndă Iranului dușman arme, iar din sumele respective să finanțeze forțele Contras. Reacția lui Buș? A blocat ancheta cît a putut și a refuzat să fie audiat de comisarul care o conducea. (Bush fusese vicepreședinte al SUA pe durata scandalului, fusese director CIA în ‘76-‘77, iar tentativa de “asasenilizat” asupra lui Reagan cam reușise. În al doilea mandat președintele Reagan era realmente o păpușă, incapabil de a mai lua decizii.) Revenim: la final de mandat, Bush i-a grațiat pe ăia șase. O premieră în lunga istorie de obstrucționare a justiției de către Casa Albă, istorie care se îmbogățește zilnic de cînd cu Trump. Punct.

Cam asta ar fi trebuit să vedem noi la TV despre George H.W. Bush, sau să fi citit pe site-ul Știrile ProTV, în loc de https://stirileprotv.ro/stiri/international/sua-in-doliu-dupa-moartea-lui-george-bush-sr-cariera-remarcabila-a-celui-de-al-41-lea-presedinte-american.html, dacă acolo ar fi lucrat oameni care să își respecte publicul și meseria de jurnalist.

Așa, în loc să afle o țară întreagă, printr-o instituție media de mare impact, adevărul despre un președinte, ne mulțumim cu un public modest ca număr, dar vîrlav la gîndire, probabil nu mai mult de 200 de persoane, public ce va înțelege repriza de iubire pentru adevărul istoric, care m-a ținut cîteva ore.

Cel puțin ne-am dat seama împreună că la americani democrația se termină cînd încep nominalizările de politruci de dinastie. Ca la ruși, dar puțin mai cu rușine. Aparent. De altfel, singura calitate a lui Trump este că i-a ținut departe de tron pe Jeb, fratele lui Georgică 2 din dinastia Bush, și pe Hillary, din dinastia Slick Willy (sau Dong). Deocamdată. Pentru că Jeb mai are un as în mînecă: George Prescott Bush este născut în 1976, an în care bunelu’ era numit director al CIA. G.P. este Land Comissioner al Texas-ului și, ce chestie, e în afaceri cu imobiliare. Deci acu’ bididiul e la copt. Așteaptă doar ca publicul să digere minciunile despre respectabilitatea lui bunelu’, ca să bage la portofel primul veac al dinastiei. Un veac de publicitate. Ferească Dumnezeu! Nu Popescu-Dumnezeu, ălălalt. Știrile Proteve știu de ce.

SPERANȚA A MURIT, DAR ULTIMA

Am cam obosit să tot scriu despre cît de nasol se văd lucrurile de la mine pe mioriticul plai. Nu o dată am fost întrebat cum de scriu “doar de rău”. Poate fi o cutumă căpătată lucrînd aproape de mass media asta păcătoasă care consideră că “good news is no news”. Discuția e lungă aici, dar oricum, dacă ne raportăm la actul jurnalistic ideal, admitem că acesta s-a născut din nevoia ca presa să comunice publicului cu ce se ocupă de fapt politicienii care în teorie sunt angajați ca slujbași ai lui. Și care foarte rar funcționează ca atare, fiindcă vulpea nu poate fi paznic la cotețul găinilor. De aici aparența unui “bad news” perpetuat zilnic. Dacă totuși într-o dimineață ne trezim atît de bine dispuși încît să considerăm că omenirea a avut vreodată parte de democrație reprezentativă reală în istoria ei, această democrație va fi de căutat în numai vreo opt țări (din 200), dintre care nici una nu e România.

Pe de altă parte, dacă trăiești în România nu e necesar să deschizi televizorul (în ultimii patru ani l-am pornit, de altfel, foarte rar, poate și din cauza faptului că nu am), ci doar trebuie să ieși din casă. Astfel experimentezi în mod nemijlocit un soi de viață socială serios avariat de lipsa cronică de educație (întinsă de acum pe vreo patru generații), de nesimțirea, de egocentrismul care sunt, orice s-ar spune, endemice. Fiindcă la noi de mult timp nu se mai poate vorbi despre situații punctuale, ci despre un fel defect în care merg în general lucrurile, excepțiile fiind puținele ocazii în care mai zîmbești și mai capeți speranță. Cred că, în mare, asta deosebește societatea românească de cele din vest: ceea ce la ei este excepție, la noi este  regulă.

În urmă cu trei ani mă mai certam cu unii șafiori jegoși prin parcările de supermarchet dacă puneau mașina pe locurile pentru persoane cu dizabilități. Unii își cereau scuze și se repoziționau. Alaltăieri la un supermarchet din zona Floreasca, toate cele 16 locuri de parcare însemnate cu omulețul în fotoliu rulant erau ocupate de șoferi care aveau o singură incapacitate: cea de a traduce semnul ăla în gestul de a lăsa locul respectiv liber. Parcarea era pe sfert goală, dar astea erau locurile care îți permiteau să nu îți transporți curul pe picioare mai mult de zece metri pînă la intrare. Nevoia de scaun rulant…la cap. Probabil că în curînd desenul acela își va pierde pe bune semnificația pentru majoritatea șoferilor. Nu mai vorbim despre excepții.

La Brașov aproape că îmi e frică să traversez pe trecerile de pietoni. Ieri era din nou să fiu lovit.

Cînd s-au mărit amenzile pentru statul pe telefon la volan am crezut că în sfîrșit șoferii vor fi mai prezenți în trafic, dar am greșit mult. Fiindcă poliția nu amendează, ea se scobește în nas. Cu mănuși, desigur.

Recent am observat și că mașinile se dau din ce în ce mai greu la o parte din fața ambulanțelor. Probabil că în trei ani nu o vor mai face deloc. Nimeni nu pedepsește, nimeni nu amendează.

La Nuba, un local de piți de ambe sexe din Dorobanți, se fumează în interior fără jena că se încalcă legea. Am sunat de vreo patru ori la poliția locală sector 1. Mi-au zis de fiecare dată că au trimis un echipaj dar că la momentul ajungerii lor nu mai fuma nimeni. Ei îi știu pe patroni, patronii pe ei, și mai știu că eu nu am timp să stau să îi aștept, să verific dacă au venit. Au dreptate. Nu am mai sunat.

Starea de dezordine prin încălcarea permanentă a regulilor, a legii, crește. O stare de entropie: nu mai poți băga pasta înapoi în tub. E mai ușor să faci dezordine decît ordine. Rău, decît bine. Mai ales cînd poliția nu există decît în bugetul de stat și la colonurile oficiale. Colonurile, am spus.

Poate unii vă amintiți, pe 6 septembrie am scris cum am fost lovit cu biciul de către un birjar și “împins” pe contrasens cînd eram pe bicicletă. Nu am ripostat, ar fi fost penibil să sar la ăla în birja împodobită pentru Oktoberfest, să ne luăm la bătaie ca chiorii și să facem vizionări pe youtube. Am făcut, în schimb, reclamație la poliție, am zis că deh, merg pe calea oficială, cea a cetățeanului de rînd care sunt. Credeți că am mai primit vreun semn în legătură cu reclamația mea? Un telefon, un email dă hîrtie, orice?…

Nu am scris atunci un amănunt teribil. Unul dintre jandarmii care au venit după ce am sunat la 112 mi-a zis să mă duc la medico-legal să îmi facă ăia o constatare și o poză cu urma loviturii. Ce nu știa el, deși ar fi trebuit, era că la medico-legal în Brașov e program pentru consultații cu loviți doar de la 9 la 12, patru zile pe săptămînă. Absurd, dar, na, cine stă după ăi’ de să lasă biciuiți după-amiaza, ca fraerii? Iar ăia biciuiți noaptea nu fac reclamații și nici poze. I-am spus jandarmului care e programul spitalului, adăugînd că pînă a doua zi la 9 urma de lovitură nu se va mai vedea, că nu am fost totuși atît dă fraer să stau să mă lovească ăla ca în “12 ani de sclavie”. Știți ce mi-a sugerat? SĂ PUN A DOUA ZI PE CINEVA SĂ ÎMI FACĂ O NOUĂ URMĂ DE BICI!! Băi, deci realizăm cu toții unde trăim?! Mi se par relevante atît ideea, cît mai ales funcția ăluia de mi-o dădea. Iar acum, că am și scris despre asta, știți ce se va întîmpla? Vă spun eu: nimic. Partea și mai tristă este că, sunînd o amică avocată imediat după incident, mi-a spus că probabil nici ăluia care mă lovise cu biciul nu i se va întîmpla nimic. Partea cea mai tristă este că treaba asta nu o excepție. Așa se aplică la noi legea. Legea entropiei.

Pentru că România este țara fără consecințe. Nimeni nu răspunde pentru nimic. Una s-a stricat și pe cealaltă nu am mai găsit-o.

Anul ăsta naționala de rugby a fost descalificată de la Cupa Mondială de către federația internațională fiindcă a folosit un rugbyst din Tonga, naturalizat, dar care nu avea dreptul să joace în națională. Dincolo de ironia că în anul centenar, bla, avem nevoie de români tongalezi naturalizați (apropo, selecționata Georgiei, țară cu populație puțin mai mare decît Bucureștiul, nu are naturalizați și e clasată mai sus ca noi), ar fi trebuit ca acest grav incident să ducă la ceva demisii la vîrful federației române. Măcar de onoare, doar vorbim de rugby. Dar nu. Răspunsul preș. F.R.R., fost preș. C.O.S.R. (demisionar în urma celor mai slabe rezultate-la Rio-dintre toate olimpiadele la care România a participat) a fost unul șmecher-subțire, de Fratelli: “Tocmai acum, cînd rugby-ul românesc are atîta nevoie de mine, să demisionez?” Unii dintre stejarii românești sunt subțiri, dar moi. Povestea e de fapt mai lungă, merge cu vreo două cupe mondiale în urmă, dar pe scurt… una s-a stricat și pe cealaltă nu am mai găsit-o. Mai bine ziceam așa de provinciile istorice la optsutecin’j’nouă. Am fi avut o șansă să ne rîdem, măcar.

Cine e de vină pentru situațiunea care s-a creat în țară în ultima sută de ani, dar cu precădere în ultimul veac? Desigur, după Loviluția din ’89, în primul rînd conducătorii, dar ce te aștepți de la Iliescu, de la Băsescu, de la Oprescu? Foști secretari de partid, securiști, fără scrupule, “statul sunt eu” într-o nouă eră. Dar de vină suntem și noi, cu toții, pentru că am știut cu cine avem de a face, și totuși i-am lăsat.

La fel cum Firea, reprezentanta unei noi generații de funcționari cocalari, nu este singură de vină că s-a blocat Bucureștiul. Este de vină, de asemenea, fiecare dintre cei care numesc “transport” statul în trafic cu orele, iar asta fără să aibă într-adevăr nevoie de mașină (!). Eu cred că ăștia sunt fie bătuți în cap, fie chiar le place să trăiască în metrul ăla cub de aer unde freacă telefonul. Pentru că se poate. Poliția nu sancționează (nici) pentru asta, poliția este de fapt gardurile de pe linia de tramvai.

De vină e fiecare dintre cei care nu au participat vreodată la o decizie de consiliu local sau general, și se miră că Firea vorbește de fluidizarea traficului cu încrederea cu care un copil de cinci ani vorbește de Moș Crăciun.

Acu’ avem treabă cu centenarul. Paradă militară. A rîs America un an de zile de Trump că vrea paradă militară. Reflexe autoritariste, pretenu’ lu’ Putin. Ăia măcar au cu ce. Noi, arme și armată de acum o sută de ani. Nu asta e ideea cu suta. Și nici ideea ca o țară la o sută de ani să arate dărîmată ca un om la vîrsta aia. Că de la mine așa se vede. România e senilă. Uită, nu știe ce face, nu e în stare să își facă nici curățenie și nici mîncare singură, nu se poate transporta, nu mai poate să scrie și să citească, nu poate lua decizii, iar alea pe care totuși le ia sunt din ce în ce mai proaste, e o babă habotnică, rasistă și homofobă, care adoarme la televizor. Nici măcar întreagă la trup nu mai e, ca atunci, că i s-a amputat măcar o bucată. Un popor alienat în mașinile personale, aniversăm de fapt o țară care nu mai există.

Dar suntem oare în stare să acționăm, să schimbăm ceva? Profesorul american Chris Hedges, citîndu-l pe sociologul Emile Durkheim, spune că un popor care trăiește într-o societate lipsită de reguli, în care opinia interesată și minciuna iau locul realității, în care termenul de comunitate nu are sens, în care nu există rețetă pentru un cetățean care își dorește împlinirea prin stabilitate financiară și respect social obținute legal, va deveni un popor deprimat, apatic, al cărui comportament nevrotic și schizoid laolaltă îl simte și separat fiecare membru al societății. Recunoașteți simptomele? Dacă mâine ar veni Năstase și ar zice că de fapt Bechtel a construit autostrada aia, jumate din români îl vor crede și s-ar duce să pună de un ambuteiaj național. Dacă zice la teve, înseamnă că e adevărat, nu?

PROTEST PENTRU NIMICURI

Este foarte bine că am învățat să ieșim în stradă. Poate cam tîrziu, dar instrumentele care ne-au țintuit pe canapele timp de aproape trei decenii nu trebuie nici ele subestimate. Cutuma comunistă conform căreia nu tre’ să ai încredere în nimeni, combinată cu cîntarea capitalismului neoliberal care zice că cel ce înghite suficient căcat corporatist va reuși în cele din urmă el însuși să comande cine halește căcatul, ambele bine dozate de o mass media ai cărei șefi au fost fie mari securiști, fie mici infractori, și-au făcut datoria. 

Dar pînă la urmă tot am ieșit. În acest fel am făcut pasul decisiv spre buletinele de știri din vest, unde apăream mai rar decît Bangladesh-ul. Ăia măcar nu aveau mai mult de două trei furtuni serioase pe an, în vreme ce furturile serioase de la noi erau mult prea dese ca să prezinte vreun interes mediatic. Mai ales că și conveneau vestului. Cum ar fi dat la știrile ZDF sau ÖRF că Adrian Năstase, mare mason cunoscut cu antecedente penale, a luat comisioane la privatizarea petrolului românesc de către o mare firmă austriacă? 

Știu din surse sigure că mișcările noastre de stradă au zguduit chiar și proverbiala liniște a bulgarilor, care, pentru prima dată după ce au ajuns în semifinale la World Cup ‘94, au început să se uite la noi cu ochi admirativi; “uitătă, bă, pînă și românii…” 

Și mai ales, e cool că am ieșit pentru un scop nobil: justiția, bă. Ce poate fi mai înalt ca scop decît să ieși pentru lege? Ce contează că la noi justiția e legată la ochi ca să nu vadă cine o abuzează din toate părțile? 

Am ieșit pentru dreptate, nu pentru haleu, jos Dragnea, păi da, bă, da’ pe cine punem? Că ăsta măcar și-a făcut plinul… și alte considerații din gîndirea politică autohtonă. 

În ‘90 toată lumea voia capitalism. Privatizare. Jos comunismul. Coca Cola, la care salivasem în toate filmele de la video, călcase Brifcorul în picioare. Cine își imagina că în 30 de ani capitalismul corporatist de tip corupt, după ce va fi vîndut și ultimele resurse pe comisioane grase, va aduce împreună un liberal mare mason și o mustață de garçon, cunoscuți cu antecedente penale, întru definitiva anihilare a oricărei mișcări de stradă … sau de autostradă. 

Și fiindcă veni vorba, iată pohta ce pohtesc: să ieșim, bă, pe chestii concrete. Astea sunt și ele de onoare, unde mai pui că-s mai dese și uneori mai dureroase decît alea conceptuale, care teoretic dau mai bine. Am înghițit toată vara evenimente culturale pe care ni le-a dat Primăria și o înjurăm pe Firea că sifonează zeci de milioane. De euro. Cîte proteste pentru parcări ați văzut? Parcăm pe trotuare. Cîte împotriva unor autorizații de construcție care umplu cartierele, întîi cu praf, și apoi cu mașini și zgomot? Cîte pentru dărîmarea unor clădiri ridicate ilegal? 

Știți că deplasarea spre și dinspre Brașov, cu trenul sau cu mașina, a devenit o chestiune de noroc? Că la jumate din trenuri nu mai găsești bilete nici online cu o zi înainte? Că pe DN 1 faci trei ore aproape în orice moment al zilei? Iar asta seamănă perfect cu România comunistă în care troleibuzele erau programate să întîrzie, pentru ca omul stresat de problemele mărunte cotidiene să nu mai aibă timp să gîndească la lideri și coteriile lor de tîlhari și abuzatori? Cîte  marșuri pentru un transport public civilizat ați văzut la Ministerul Transporturilor? 

Vom muri așteptînd să treacă încă un mandat și niște alegeri care să ne aducă funcționarii publici ideali. Ei nu există. 

În general puterea nu ii atrage decît pe frustrați, pe lacomi, și în general pe oamenii cu defecte psihice mai accentuate decît ale celorlalți. Vestea bună este că, avînd antecedente (serioase de acum), în ale protestelor, putem să îi facem să ne asculte. Nu stînd pe Facebook. Asta își doresc ei cel mai mult: să fim singuri în cameră cu capul în monitor. De ce credeți că pe 10 august au intervenit cu atîta violență? Ca să spulbere ideea de comunitate reală, de adunare de oameni în carne și oase. Like-urile nu schimbă nimic, decît niște algoritmi ai Fb, el însuși o corporație deci o entitate nedemocratică. Doar noi putem. Încă. 

CINE-A PUS CÎRCIUMA-N DRUM…DAR MAI ALES CINE O SĂ O IA DE ACOLO

Nu suntem singurul popor marcat de alcolizm, cultura crîșmei și altele din aceeași categorie. Imnul SUA, de pildă, e la origine un cîntec de pahar, care are marele avantaj că poate fi repede învățat și fredonat. Pe versuri noi, despre drapelul cu dungi și stele, deci practic, se potrivea, în momentul scrierii versurilor, pe la începutul sec. XIX, și cu ce vede omul în general după ce consumă cîteva măsuri de contrafăcut.

În ce mă privește, cînd am citit pe o mașină Renault Ceptura în loc de Captur, am știut că trebuie să fac ceva în privința alcoolismului funcțional la care mă dedasem. 

Pentru că, veți fi surprinși să aflați, cine bea un pahar de vin, sau o bere sau numai o țuiculiță înainte de masă, dar asta ÎN FIECARE ZI, se numește alcoolic funcțional. Aceasta nu este o opinie, ci un fapt care poate fi confirmat de aproape orice medic. Contextul în care trăim, că drink-ul este social acceptat, că băutura se găsește peste tot, că majoritatea amicilor și cunoștințelor noastre beau cam tot zilnic, că autorizația pentru a vinde băuturi alcoolice este banal de obținut, că nimănui nu i se cere buletinul dacă vînzătorului i se pare că persoana ar avea 18 ani, ei bine, toate astea ne fac să stăm liniștiți. Și atîta vreme cît nu avem probleme de sănătate sau la serviciu, adică atîta vreme cît suntem funcționali, să nu mai conteze că suntem și alcoolici. 

Uite așa am ajuns campionii lumii la cantitatea de alcool consumată la total general de către populația masculină. 8,2 măsuri în medie pe cap de bărbat alcoolizat în spațiul carpato danubiano pontic, adică 8,2 păhărele de tărie de 40 de ml și aprox 40 de grade. Sau echivalent. 

Aceste date au apărut în The Guardian, într-un articol prea lung de citit, care cita un metastudiu ce a folosit date din peste 500 de studii separate făcute în UE în ultimii 26 de ani. Concluzia studiilor era că orice cantitate de alcool, oricît de mică și de rar consumată, este dăunătoare, iar concluzia autorilor articolului era că guvernele ar trebui să facă eforturi serioase de avertizare a cetățenilor și educare a populației privitor la efectele alcoolului. 

Încă de la primele conversații pe tema dată pe care le-am avut cu prietenii am găsit doi care mi-au spus direct că nu cred că am fi primii din lume. “Și rușii!?” Păi da, acum ar fi și ei buni la ceva…Dar bănuiesc că ideea de negare ca primă fază în orice criză e valabilă și aici. Și apoi, chiar dacă am fi pe locul doi sau cinci, să spunem, nu mi se pare că am scăpat de problemă. 

În condițiile în care România unită este condusă de o gașcă penală a cărei unică preocupare e să facă comisioane și să nu facă pîrnaie, o campanie de educare a populației despre efectele alcoolului e la fel de îndepărtată ca finalizarea autostrăzii Brașov-Comarnic. 

Cît despre legislația care reglementează comercializarea alcoolului, ea probabil că ocupă maxim un A4. Am numărat într-un MEGA 26 de locuri cu rafturi cu alcool (inclusiv în zona de detergenți găsești o promoție la bere), probabil cea mai vîndută marfă la supermarketuri acum, de cînd s-au interzis pungile din plastic. Fabricanții de bere și vin s-au asigurat că marfa lor este, legal, aliment, prețul este imbatabil în UE, și în plus, alcool se vinde la orice oră, în aproape orice magazin. Inclusiv în farmacii, unde bitter-urile din plante gen Jäger reprezintă scuza sub care văduvele peste 60 de ani cu dare de mînă beau încă de dimineață. 

În majoritatea locurilor, barurilor, etc. băuturile de import și nu numai, sunt contrafăcute. (Gîndiți-vă că majoritatea barurilor etc. sunt alea de prin țară, de prin autogări și de prin orașele respectabile gen Adjud sau Mizil).

Calitatea alcoolului este fabulos de proastă, controalele fiind, probabil, la fel de rare ca performanțele fotbalului românesc în noul mileniu. 

Acesta e contextul în care putem închina un păhărel în cinstea noilor campioni ai lumii la drojdit: bărbații români. Fiindcă în orice societate tradițională care se respectă, femeea nu bea. Dăcît bărbatul. Și încă cu ce rezultate la nivel internațional!