PROTEST PENTRU NIMICURI

Este foarte bine că am învățat să ieșim în stradă. Poate cam tîrziu, dar instrumentele care ne-au țintuit pe canapele timp de aproape trei decenii nu trebuie nici ele subestimate. Cutuma comunistă conform căreia nu tre’ să ai încredere în nimeni, combinată cu cîntarea capitalismului neoliberal care zice că cel ce înghite suficient căcat corporatist va reuși în cele din urmă el însuși să comande cine halește căcatul, ambele bine dozate de o mass media ai cărei șefi au fost fie mari securiști, fie mici infractori, și-au făcut datoria. 

Dar pînă la urmă tot am ieșit. În acest fel am făcut pasul decisiv spre buletinele de știri din vest, unde apăream mai rar decît Bangladesh-ul. Ăia măcar nu aveau mai mult de două trei furtuni serioase pe an, în vreme ce furturile serioase de la noi erau mult prea dese ca să prezinte vreun interes mediatic. Mai ales că și conveneau vestului. Cum ar fi dat la știrile ZDF sau ÖRF că Adrian Năstase, mare mason cunoscut cu antecedente penale, a luat comisioane la privatizarea petrolului românesc de către o mare firmă austriacă? 

Știu din surse sigure că mișcările noastre de stradă au zguduit chiar și proverbiala liniște a bulgarilor, care, pentru prima dată după ce au ajuns în semifinale la World Cup ‘94, au început să se uite la noi cu ochi admirativi; “uitătă, bă, pînă și românii…” 

Și mai ales, e cool că am ieșit pentru un scop nobil: justiția, bă. Ce poate fi mai înalt ca scop decît să ieși pentru lege? Ce contează că la noi justiția e legată la ochi ca să nu vadă cine o abuzează din toate părțile? 

Am ieșit pentru dreptate, nu pentru haleu, jos Dragnea, păi da, bă, da’ pe cine punem? Că ăsta măcar și-a făcut plinul… și alte considerații din gîndirea politică autohtonă. 

În ‘90 toată lumea voia capitalism. Privatizare. Jos comunismul. Coca Cola, la care salivasem în toate filmele de la video, călcase Brifcorul în picioare. Cine își imagina că în 30 de ani capitalismul corporatist de tip corupt, după ce va fi vîndut și ultimele resurse pe comisioane grase, va aduce împreună un liberal mare mason și o mustață de garçon, cunoscuți cu antecedente penale, întru definitiva anihilare a oricărei mișcări de stradă … sau de autostradă. 

Și fiindcă veni vorba, iată pohta ce pohtesc: să ieșim, bă, pe chestii concrete. Astea sunt și ele de onoare, unde mai pui că-s mai dese și uneori mai dureroase decît alea conceptuale, care teoretic dau mai bine. Am înghițit toată vara evenimente culturale pe care ni le-a dat Primăria și o înjurăm pe Firea că sifonează zeci de milioane. De euro. Cîte proteste pentru parcări ați văzut? Parcăm pe trotuare. Cîte împotriva unor autorizații de construcție care umplu cartierele, întîi cu praf, și apoi cu mașini și zgomot? Cîte pentru dărîmarea unor clădiri ridicate ilegal? 

Știți că deplasarea spre și dinspre Brașov, cu trenul sau cu mașina, a devenit o chestiune de noroc? Că la jumate din trenuri nu mai găsești bilete nici online cu o zi înainte? Că pe DN 1 faci trei ore aproape în orice moment al zilei? Iar asta seamănă perfect cu România comunistă în care troleibuzele erau programate să întîrzie, pentru ca omul stresat de problemele mărunte cotidiene să nu mai aibă timp să gîndească la lideri și coteriile lor de tîlhari și abuzatori? Cîte  marșuri pentru un transport public civilizat ați văzut la Ministerul Transporturilor? 

Vom muri așteptînd să treacă încă un mandat și niște alegeri care să ne aducă funcționarii publici ideali. Ei nu există. 

În general puterea nu ii atrage decît pe frustrați, pe lacomi, și în general pe oamenii cu defecte psihice mai accentuate decît ale celorlalți. Vestea bună este că, avînd antecedente (serioase de acum), în ale protestelor, putem să îi facem să ne asculte. Nu stînd pe Facebook. Asta își doresc ei cel mai mult: să fim singuri în cameră cu capul în monitor. De ce credeți că pe 10 august au intervenit cu atîta violență? Ca să spulbere ideea de comunitate reală, de adunare de oameni în carne și oase. Like-urile nu schimbă nimic, decît niște algoritmi ai Fb, el însuși o corporație deci o entitate nedemocratică. Doar noi putem. Încă. 

Advertisements

CINE-A PUS CÎRCIUMA-N DRUM…DAR MAI ALES CINE O SĂ O IA DE ACOLO

Nu suntem singurul popor marcat de alcolizm, cultura crîșmei și altele din aceeași categorie. Imnul SUA, de pildă, e la origine un cîntec de pahar, care are marele avantaj că poate fi repede învățat și fredonat. Pe versuri noi, despre drapelul cu dungi și stele, deci practic, se potrivea, în momentul scrierii versurilor, pe la începutul sec. XIX, și cu ce vede omul în general după ce consumă cîteva măsuri de contrafăcut.

În ce mă privește, cînd am citit pe o mașină Renault Ceptura în loc de Captur, am știut că trebuie să fac ceva în privința alcoolismului funcțional la care mă dedasem. 

Pentru că, veți fi surprinși să aflați, cine bea un pahar de vin, sau o bere sau numai o țuiculiță înainte de masă, dar asta ÎN FIECARE ZI, se numește alcoolic funcțional. Aceasta nu este o opinie, ci un fapt care poate fi confirmat de aproape orice medic. Contextul în care trăim, că drink-ul este social acceptat, că băutura se găsește peste tot, că majoritatea amicilor și cunoștințelor noastre beau cam tot zilnic, că autorizația pentru a vinde băuturi alcoolice este banal de obținut, că nimănui nu i se cere buletinul dacă vînzătorului i se pare că persoana ar avea 18 ani, ei bine, toate astea ne fac să stăm liniștiți. Și atîta vreme cît nu avem probleme de sănătate sau la serviciu, adică atîta vreme cît suntem funcționali, să nu mai conteze că suntem și alcoolici. 

Uite așa am ajuns campionii lumii la cantitatea de alcool consumată la total general de către populația masculină. 8,2 măsuri în medie pe cap de bărbat alcoolizat în spațiul carpato danubiano pontic, adică 8,2 păhărele de tărie de 40 de ml și aprox 40 de grade. Sau echivalent. 

Aceste date au apărut în The Guardian, într-un articol prea lung de citit, care cita un metastudiu ce a folosit date din peste 500 de studii separate făcute în UE în ultimii 26 de ani. Concluzia studiilor era că orice cantitate de alcool, oricît de mică și de rar consumată, este dăunătoare, iar concluzia autorilor articolului era că guvernele ar trebui să facă eforturi serioase de avertizare a cetățenilor și educare a populației privitor la efectele alcoolului. 

Încă de la primele conversații pe tema dată pe care le-am avut cu prietenii am găsit doi care mi-au spus direct că nu cred că am fi primii din lume. “Și rușii!?” Păi da, acum ar fi și ei buni la ceva…Dar bănuiesc că ideea de negare ca primă fază în orice criză e valabilă și aici. Și apoi, chiar dacă am fi pe locul doi sau cinci, să spunem, nu mi se pare că am scăpat de problemă. 

În condițiile în care România unită este condusă de o gașcă penală a cărei unică preocupare e să facă comisioane și să nu facă pîrnaie, o campanie de educare a populației despre efectele alcoolului e la fel de îndepărtată ca finalizarea autostrăzii Brașov-Comarnic. 

Cît despre legislația care reglementează comercializarea alcoolului, ea probabil că ocupă maxim un A4. Am numărat într-un MEGA 26 de locuri cu rafturi cu alcool (inclusiv în zona de detergenți găsești o promoție la bere), probabil cea mai vîndută marfă la supermarketuri acum, de cînd s-au interzis pungile din plastic. Fabricanții de bere și vin s-au asigurat că marfa lor este, legal, aliment, prețul este imbatabil în UE, și în plus, alcool se vinde la orice oră, în aproape orice magazin. Inclusiv în farmacii, unde bitter-urile din plante gen Jäger reprezintă scuza sub care văduvele peste 60 de ani cu dare de mînă beau încă de dimineață. 

În majoritatea locurilor, barurilor, etc. băuturile de import și nu numai, sunt contrafăcute. (Gîndiți-vă că majoritatea barurilor etc. sunt alea de prin țară, de prin autogări și de prin orașele respectabile gen Adjud sau Mizil).

Calitatea alcoolului este fabulos de proastă, controalele fiind, probabil, la fel de rare ca performanțele fotbalului românesc în noul mileniu. 

Acesta e contextul în care putem închina un păhărel în cinstea noilor campioni ai lumii la drojdit: bărbații români. Fiindcă în orice societate tradițională care se respectă, femeea nu bea. Dăcît bărbatul. Și încă cu ce rezultate la nivel internațional! 

RĂZBOIUL MEU ȘI PACEA MEA

Acum 28 de ani eram cu arma în mînă în Poiana Brașov, de pază la hotelul unde lucram. Veneau “teroriștii”… veneau ca să ce? Hotelul, proaspăt renovat, era gol. Dar nu ne puneam asemenea întrebări. Simțeam pînă în unghii emoția, fiindcă se petrecuse inimaginabilul: Ceaușescu plecase. Și părea că greaua moștenire cuprindea și ceva activitate teroristă.
Directorul hotelului, finul unui mare securist brașovean, a sesizat imediat dincotro bătea vîntul și ni s-a pus în frunte, coordonînd “paza la obiectiv”.
Cu mai puțin de o săptămînă înainte directorul ne trezise din somn, pe mine și pe încă un coleg, răstindu-se la noi. Eram rupți, că lucram, toti cei din recepție, cîte 12 ore pe zi ca necalificați ajutînd la renovare, așa că nu mai avea rost să coborîm pînă acasă în Brașov, numai transportul ne-ar fi înghițit două ore.
În plus, în camera mea de acasă erau 14 grade, dormeam cu toții în pulovere și cu căciuli. Pereții se umeziseră de la condens. Caloriferele erau reci, ne încălzeam casa cu un arzător de gaz artizanal, făcut de un muncitor la Steagu’ și procurat de acolo de unde se “făcea rost” de chestii. În camerele de la Sportu’, (“privatizat” în anii ‘90 de Copos sub numele de Ana), era cald cum în cartierele de blocuri nu mai fusese de cîteva ierni. Hotelul îi aștepta pe turiștii din vest la schi. Așa că dormeam la hotel, în camerele nemobilate încă, unde picam seara la opt jumate bucăți, după o zi de trambalat mărfuri pe scări.
Așa că în dimineața aia cînd ne trezise “șefu’” urlînd, dîndu-și capul pe spate cum îi era obiceiul, am așteptat să plece și am început să boscorodesc tare, legîndu-mi șireturile, cu genele încă lipite, aplecat din șale și fundul în sus, cum îmi e obiceiul: “Așa și așaua mamii voastre de securiști împuțiți, păi nu v-o veni și vouă rîndul…etc.?” Cînd ridic capul îl văd pe șefu’. Nu se clintise din ușă și ascultase atent tot ce spusesem.
La vremea aia deja știam deja de căderea zidului Berlinului, de Polonia, de Ungaria, dar regimul lui Ceaușescu părea încă de neclintit. Șefu’ nu mi-a zis nimic despre ce îmi scăpase din gură. Oricum, peste doar cîteva zile, cînd am auzit la radio Bucrești de sfîrșitul lui Milea, am știut că venise și sfîrșitul lui nea Nicu.
Ei, și unde nu ne ducem noi, tot stafful, cum am zice azi, taman în ajunul Crăciunului să ne luăm arme de la miliție. Ne-au dat, aveau tot interesul să ne împușcăm între noi, dar de unde să știm noi asta atunci? Ne întrebau dacă am făcut armata și ne dădeau puști. Ne puneau să semnăm de primire. Eu nu fusesem în armată, dar făcusem pentru scurtă vreme tir sportiv. Știam cum se manevrează o armă. E ușor. Oricine știe să omoare cu o armă. Mi-au dat o pușcă ZB, de fabricație cehoslovacă, model 1917, fabricată în ‘43, cu baionetă cu tot, și 80 de cartușe, muniție reală. Nu trăsesem niciodată cu așa ceva. Și cînd am încărcat arma prima dată mi-am dat seama că nu funcționa încărcătorul, adică la mișcarea înapoi scotea cartușul din magazie, dar nu mai încărca țeava cu următorul cartuș, care rămînea blocat oblic, împiedicînd închiderea magaziei. M-am prins repede că se poate băga glontele pe țeavă cu lama boantă a unui cuțit fără vîrf, de tacîm. Și așa m-am plimbat toată vremea cît am avut pușca aia la mine, cu un cuțit de tacîm și cu baioneta legată cu cureaua la brîu. Rambo, nu alta. Cu arma aia urma eu să dau piept cu teroriștii, care se presupunea că au arme automate și sunt superantrenați. Sinistră glumă! Ne-am simțit mai bine cînd am stabilit posturi pentru fiecare și am stins lumina în tot hotelul, gîndind că dacă puteam obține vreun avantaj, era cel al terenului, cunoscut de noi și cu ochii închiși. Rîul, ramul… Prima noapte am tremurat la orice zgomot, am patrulat și ne-am tot predat schimbul în gardă, foarte serioși, ascultînd împușcăturile din Brașov. Dar a doua zi, cînd eram pe schimb cu un coleg de recepție, un sas pe nume Hari, ne-am trecut frica cu o sticlă de bitter Festival, Campari-ul abibas al fabricii de alcoale puturoase de la Dîrste. Apoi Hari s-a dus la culcare după recepție și eu am rămas de veghe.
M-am așezat pe un fotoliu înalt, cu spatele la geamurile uriașe ale holului hotelului, prin care venea lumina nopții, și cu fața la recepție, astfel că eram în întuneric față de oricine ar fi venit spre recepție, fie dinspre scările hotelului, fie dinspre cele două intrări. Sugeam la ultimul pahar de bitter cu o felie de lămîie în el, cînd aud pe cineva venind pe scări. Silueta se oprește în dreptul recepției. Era șefu’. Verifica garda, de fapt iși marca teritoriul căci, evident, trebuia să rămîie șef și în noua orînduire. Sigur mirosise că securimea va rămîne fericită în preajma puterii sau chiar la cîrmă. Îl văd cum se apleacă peste desk și încearcă să ia arma lui Hari, care era pusă pe raftul interior, la nici un metru mai jos. Prea atent la ce făcea, nu aude cînd ajung în spatele lui și îi proptesc pușca încărcată în spate.
– Cine e? fac eu războinic, dar îmi cam venea să rîd.
– Stai bă Marius, sunt io, bă, Doru Victor.
– Parola! supralicitez eu să îl sperii…că aveam și parolă, eram organizați nevoie mare.
– Zece, bă, zece, zece!
– Așa ziceți, șefu’, credeam că sunteți vreun terorist.
Hari se trezise și el și se întindea, am mai stat puțin de vorbă și șefu’ a plecat spre apartamentul lui de la ultimul etaj.
A doua zi de dimineață coboară împreună cu prietena lui cu o oală cu sarmale să ne trateze, era Crăciunul. În timp ce mîncam îmi zice zîmbind galben pe sub mustață că nu crede că avusesem cartuș pe țeavă seara trecută cînd îi cerusem parola. Eu las furculița, iau arma de lîngă recepție, dezarmez, și cartușul sare la picioarele noastre. Terorist nu am văzut de revoluție, dar teroarea am văzut-o atunci, pe fața lui șefu’.
În ani, am povestit întîmplarea asta de multe ori, dar abia de curînd cred că am înțeles semnificația ei profundă. Aș fi putut deveni unul dintre cei care au prins ocazia să regleze conturi sau să își schimbe viața cu arma, viitor revoluționar cu certificat sau pur și simplu un om din categoria celor care bagă și ei capul în poză. Slavă Domnului, dacă există, că am scăpat în decembrie ‘89 neîmpușcat, dar mai ales că am scăpat fără să împușc pe cineva.

 

DESPRE ALTA TARA, DESPRE ALT REGE, DESPRE ALTI HOTI

Din motive lesne de inteles, daca vizitez o tara cat de cat straina, o sa scriu despre ea. In plus, mi se pare ca nu e cinstit ca din cand in cand sa nu te intrebi, ca roman, care e situatia in Cambodgia. Mai ales ca, daca ne amintim de sloganul “nu ne vindem tara” (decat pe toata deodata), Romania si Cambodgia parca sunt surori.
In 1979 venea la putere actualul premier al Cambodgiei, ramas in functie 39 de ani. El a concesionat templul Angkor Wat Vietnamului, drept rasplata ca armata vietnameza l-a rasturnat pe Pol Pot si i-a dat lui puterea. Este adevarat ca, spre deosebire de petrolul romanesc care dispare sau de autostrada care nu a aparut niciodata, la final, in 2079, Angkor Wat va ramane khmerilor, adica celor care l-au creat, fara sa conteze cine s-a imbogatit din vizitarea lui. Nu in asta consta valoarea templelor din Cambodgia.
Dar dincolo de cine incaseaza taxa de vizitare, pentru turisti e mai important ca in primul rand sa se simta in siguranta. Asta spuneau deunazi niste nemti pentru care Asia de sud-est e un soi de loc preferat de Spaziergang (plimbare).
Cand am auzit eu prima data de Cambodgia, tarii i se spunea Campucia Democrata si problemele ei pareau foarte mari din moment ce trebuiau rezolvate cu arma. Dar, fiind vorba de Asia, alt continent, lucrurile aproape ca par fictiune si asa le-am si lasat. Pana acum cateva zile cand am fost la unul din cele mai sinistre locuri din lume: o fosta scoala din Phnom Penh unde khmerii rosii au torturat 12.000 de dusmani ai revolutiei. Sau 20.000, cine mai stie? Erau torturati, dusi la marginea capitalei si omorati in liniste, cu o lovitura in cap sau cu maceta, pentru economie de cartuse. Locuinta de serviciu a directorului inchisorii era “in incinta” si el statea acolo cu sotia si cei trei copii. Era profesor universitar de matematica cu studii in Franta.
In nici patru ani au fost ucisi de khmerii rosii 1,8 milioane de oameni. Un sfert din populatia tarii. Pol Pot, “fratele numarul 1”, si el cu studii universitare in Franta, se folosea de fostul rege sa ii atraga si pe cambodgienii din diaspora spre casa, iar dupa ce veneau ii tortura si ii ucidea. Pe vremea regelui khmerii rosii erau cei prigoniti, partidul lor – interzis, daca erau prinsi erau foarte probabil torturati si impuscati. Acum fratele numarul 1 intorsese roata.
Tot pe vremea regelui, aliat al americanilor, murisera sub bombe in Cambodgia 150 de mii de oameni, majoritatea tarani de la granita cu Vietnamul. Bombardamentele aeriene urmareau intreruperea curgerii armelor catre soldatii comunisti Vietcong.
Poporul spera ca odata cu venirea comunistilor (a khmerilor rosii) la putere, macar nu vor mai muri oameni. Degeaba. Obsesia lui Pol Pot, resetarea ceasului istoriei la anul zero, momentul fara valori si diferente intre oameni (in afara de comunisti, care erau mai egali) a insemnat 4 ani de domnie a terorii.
In 1979, armata vietnameza eliberatoare si prietena l-a alungat pe Pol Pot si l-a pus in schimb pe un alt frate, din alta factiune rosie. Poporul a sperat ca macar acum va fi mai bine. Ce e drept, procentual, mai multi cambodgieni mor din cauze naturale, doar ca Vietnamul pusese acea conditie pentru mana de ajutor data vecinului de la sud-vest: timp de 99 de ani, 90 la suta din incasarile obtinute din vizitarea obiectivelor turistice din Cambodgia sa fie trimise la Hanoi. In 2016 Angkor Wat a fost cel mai vizitat sit cultural din lume, cu peste 2 milioane de turisti. Poporul spera ca si in alte domenii va fi bine. In anii 90, fratele politic pus de vietnamezi le-a concesionat acestora, tot pe un secol, si intreaga padure din Cambodgia, uriasa resursa de lemn pretios. Acum mai sta in picioare 10 la suta din suprafata existenta in momentul concesionarii. Pe suprafetele defrisate sunt plantatii, controlate in mare parte de capitalisti din Vietnamul comunist, care vin dintr-o tara de 95 de milioane si deci au nevoie de “spatiu vital”, pe care il gasesc in Cambodgia. Fiindca guvernul de la Phnom Penh, format in principiu din fratele politic ce poarta marca “obedient din 1979”, pastreaza linistea si pacea in peninsula.
Problemele tarii, redevenita regat cu regi de carton si cu acelasi premier, sunt si azi atat de mari incat tot cu arma iti vine sa crezi ca se vor rezolva: aproape 90 la suta din cambodgieni traiesc cu familia intr-o singura incapere. Multi dintre ei nu isi permit nici saltele pe paturile din lemn. (Dus la un hotel, unchiul unei femei care imi relata povestea asta a dormit pe jos, ca patul era prea moale.) Prostitutia infantila e la ordinea zilei, perpetuata de nevoia de sex cu copii a bogatanilor chinezi cu probleme de erectie la cap, dar si a unor occidentali chic. Somaj urias, poluare criminala, ONG-urile fac ce pot. Guvernul, si el, dar pentru fratele politic si ai lui.
Revenind, in relatia disfunctionala dintre tov. Vietnam si doamna Cambodgia, ea da tot si el tot da in ea. Ba o mai si violeaza un pic, foarte putin si aproape cu blandete. Dar despre aceasta nu veti afla la stiri sau in documentare. Poate si fiindca pe strazile capitalei defileaza cea mai mare colectie de Lexus-uri si Toyote SUV noi pe care am vazut-o. Impresia nu e departe de ce vezi in Dorobanti si, daca te minti singur, zici ca Cambodgia prospera.
In curand miile de vanzatori ambulanti murdari, in slapi, care ofera fructe proaspete, gratare, suc si inghetata la niste preturi care tin turistul in tara Cambodgia cu saptamanile, vor avea si ei SUV-uri. Asa zice capitalismul, daca e crestere economica si matale muncesti cu spor si eficient, iti va fi bine. Conform analizelor economice.
Unele chestii se mai rezolva cu arma, cum ar fi problema cu opozitia. Unul din liderii de seama ai opozitiei s-a trezit asasinat intr-o buna zi cand isi bea cafeaua pe o terasa. Turistii se simt in siguranta. Politicienii din opozitie, nu.
Pe Pol Pot nu l-a deranjat nimeni cu vreun proces sau alte prostii pana in 1998 cand a ales sa decedeze in liniste la casa lui din Phnom Penh. Capitala unde viata e ieftina, iar moartea si mai si.

 

 

P.S.Dictatura infractorilor

Nu ma innebunesc dupa intelepciunea pe baza de citate, dar zicerea asta din domnu’ profesor Einstein e in deplina rezonanta cu ce vreau sa spun. Anume ca indiferenta celor buni duce la succesul actiunilor celor rai (de la care nu se asteapta alt gen de actiuni). Fiindca, iata, ni s-a intamplat din nou. Ne-am balacit intr-un wishful thinking previzibil pagubos si am ajuns sa vedem in direct cum se legalizeaza grupurile infractionale prin strambarea de-a dreptul a justitiei, care revine sub controlul unui partid unic.
Legile justitiei, regulamentul Camerei schimbat dupa 20 de ani in numai doua ore, dupa modelul comunist unde regulile se schimbau din mers dupa bunul plac al liderilor. Mafia politica din Romania isi voteaza legi in conformitate cu procedurile sau la limita lor, profitand de lacunele de principiu din sistem. Fiindca democratia merge brici, ca la scandinavi, numai atata vreme cat clasa politica are constiinta si responsabilitate cat de cat excelente. Altfel, vezi dezechilibrele in cazul Hitler, cazul Trump sau cel al Poloniei (pastrand proportiile). Nu trebuie sa uitam sa trecem la circumstante nici cea mai recenta actiune de derapaj clientelar realizata de UDMR, si mai ales oboseala si neatentia noastra pricinuite intre altele de puseul consumeristic al anului, cel prenatal (relativ la nasterea numarul unu a crestinatatii, pentru cine isi mai aminteste ce sarbatorim in ziua aia cand se pun cadouri sub brazi si sunt promotii).
Bine remarca in primavara un amic invitat de mine la emisiunea Cuvinte cu Vintila pe care o faceam atunci la radio 7: cand au iesit in februarie, oamenii au aprins luminitele, au scandat lozinci glumete si apoi au strigat ca au invins, victorie, fratilor, cat de tare! In realitate ceea ce facusera ei era doar primul pas, cel facut de pe canapea in strada. In restul anului, cu exceptia catorva sclipiri, cele 300 de mii de luminite au ramas stinse, desi se stia din primavara ca golania OUG 13 era doar prescursoarea unora mai mari. Suntem departe de a realiza impreuna actiuni tipice unei veritabile “ausser parlamentarische Opposition”, o opozitie extraparlamentara autentica, cum au avut germanii in anii ‘60 sau Podemos. Concret, pe termen mediu, dupa succesul adunarii unei mase semnificative de cetateni, ar fi urmat in mod firesc petitii semnate si inaintate, lobby facut aici si la Bruxelles, si punctual, acum la sedinta finala, adunarea adhoc a macar 200 de mii de nemultumiti, care sa fi fortat cat de usor mina inmanusata si inarmata a jandarmilor. Astfel, am fi facut diferenta. Posibil sa nu fie tarziu pentru asa ceva, desi ma indoiesc ca mai suntem capabili de astfel de actiune.
Insa, daca e sa mai speram, macar sa iesim din balta de wishful thinking. Sa fim suficient de rationali incat sa nu ne mai punem speranta in Dumnezeu sau (dimpotriva) in UE. Pentru ca si unul si cealalta ne-au dat destul dar nu ne pot baga si in traista. Sa recunoastem: nu am fi existat ca tara si natiune daca nu am fi avut mereu bulan sa prindem un val sau altul. Istoria moderna ne-a fost marcata de conjunctura, nu de vointa. De la Carol si Ferdinand la NATO si UE s-a tot tras de noi pentru o nota de trecere, obtinuta dupa nenumarate “re”-uri. Din pacate, cand vine vorba de faceri proprii, nu ne-am prea priceput. Pe Cuza l-au trimis in exil politicienii vremii, nu cu mult mai presus in ce priveste (ne)punerea interesului tarii inaintea celui propriu decat cei de azi. Iar dupa “pasopt” Caragiale ne spune exact cum fu. Cine mai rade azi la comedia lui?
Cert este ca am mai stat o data…la televizor sau pe la targurile de Craciun si am lasat istoria sa treaca pe langa noi. O istorie deselata de mafioti, dar tot istorie se numeste.
Ma indoiesc, cum ziceam, ca vom avea taria de a mai iesi in strada daca continuam sa ne facem programul de mitinguri in functie de sarbatorile de iarna. Ele de obicei in loc sa lumineze spiritul, amortesc trupul si mintea sub mormane de haleala, astfel incat in afara unui “la multi ani” repetat inaintea golirii paharelor pana la golirea de sens a urarii, nu se mai intelege nimic.

Si mai pacat este, dincolo de faptul ca treaba asta cu strada parea sa ne iasa (cel putin in ultimul an), ca mare branza nu avem de facut in “misiunea” de fata. Trebuie doar sa spunem un NU, dar sa il rostim sute de mii deodata. Din nefericire, cu cate 16 mii s-au obisnuit si ne-au dat “ignore”. Estimez la cateva sute de mii, poate un milion, numarul celor constienti de seriozitatea situatiei si care in principiu am fi gata si de o nesupunere civica. Daca e. Si ar fi bine sa fie exact inainte de votul final al senatorilor pe legile justitiei.
Oricum, alta decat sa opunem ilegalitatea morala imoralitatii legale nu ne-a mai ramas de facut. Sa spuna repede de trei ori asta toti cei adunati in jurul bradului si macar o sa avem un Craciun mai util.

TOP 500 CEI MAI PATRIOȚI CETĂȚENI (români)

După cum deja se știe, bățul lui Nicolae, găsit de sărbătoarea asta sub toate formele la români, amintește de sfînta palmă cu care sus-numitul l-a gratulat pe un alt episcop la o adunare de specialitate pe la anul 325. S-ar zice că un asemenea exemplu ar fi mobilizat ceva lume într-o zi ca cea de ieri, să dăm o cafteală comună, fie și la modul figurat, ăstora cu idei de promovare a hoției. Doar că aseară la Parlament am fost 500 de chiori cu tot cu parlamentarii USR dinăuntru și am strigat HOȚII, plus alte trei-patru lozinci, plus unele la care eu nu mă alătur în cuget sau simțire, aia cu PSD ciuma roșie și cea cu DNA să vină să vă ia. Ce e drept, valabilitatea conținutului lozincii e altă discuție, care în context nu are loc și nici relevanță. Pentru că dincolo de orice s-a strigat, oamenii ăia 500 măcar AU FOST ACOLO!… și au încercat, cum au putut, să protesteze non-violent față de o hoție neascunsă, față de un abuz legal ce ar fi urmat să ducă la abuzuri legale mai mari și mai profitabile. Pardon, ar urma, fiindcă mîine se reia povestea. Și dacă USR a reușit aseară să salveze (hallelujah, brothers and sisters!) milioanele de cururi care nu s-au mișcat pînă la Parlament, nu se știe dacă data viitoare va mai reuși.

Tot aseară, pe partea ailaltă a Parlamentului, tot în sectorul 5, dar departe, în țara paralelă a tîrgurilor de Crăciun, a cîntat Andra laiv și erau mai multe mii de oameni.  Țara lu’ nea Nicu părea că își bea liniștită sărbătoriții.

Evident, cînd întrebi oamenii dacă se consideră patrioți, îți răspund că desigur, clar, fără îndoială, de la lacrimile vărsate la intonarea imnului după concursurile de gimnastică pînă la arborarea stegulețelor pe mașină, de 1 decembrie. Cine nu iubește țara asta minunată cu păduri virgine care se împuținează sub ochii noștri, cu munții plini de PET-uri pe care le lăsăm acolo cînd le vedem, cu aerul ei poluat de la Ploiești la Anina, cu animalele ei din povești pe capetele cărora se pun derogări de la legea vînătorii…? Cu marea ei…mă rog, ajunge.

În afară de asta, acum sincer, nu? Americanii sunt proști, englezii reci, germanii plictisitori, francezii ipocriți, ungurii parșivi, se știe. Într-o lume cu atîtea popoare penibile, cum să nu prețuiești românii? Noi suntem ospitalieri, descurcăreți, băieți faini și fete faine orice s-ar zice. Doar că suntem foarte defavorizați de niște politicieni corupți, care fac ce vor, nasoii naibii.

Păi dragilor, ei fac ce vor fiindcă noi îi lăsăm. Numărul foarte mic de oameni prezenți aseară la protest într-un moment cheie, împotriva adoptării unei legi esențiale despre care se discută de luni de zile, spune asta cu prisosință. Ia să fi fost în parcul Izvor 100 de mii de oameni gata să pătrundă în Parlament să le arate mafioților toiagul lui Moș Nicolae, să vedem dacă le mai ardea de votat legi strîmbe. Ar fi arătat parlamentarii ca niște sute de Ceaușești cu fața de “stați liniștiți la locurili voastre” cînd ăia nu stăteau. Numai gîndul că atîta amar de cetățeni ar fi putut intra direct din parc pe mochetele de la Cameră cu căcat de cîine pe pantofi le-ar fi dat ideea să renunțe la votul contestat de noi.

Dar, pe scurt, nu întreba ce să fi făcut dacă erai acolo! Întîi fii acolo! Asta dacă îți pasă ce se întîmplă în țara ta și dacă vrei ca măcar să te poți plînge în mod legitim de ce îți face clasa politică. Căci, paradoxal, clasa politică te lovește mult mai rău cînd stai liniștit la locul tău. N-am găsit altă rimă.

 

CÎT RESPECTĂM LEGEA CARE NU NE RESPECTĂ

Văd cu uimire că oameni de a căror bunăvoință nu am motive să mă îndoiesc fac mofturi la încruntarea oficială a Departamentului de Stat al SUA vis-à-vis de demersurile mafiei dîmbovițene de a-și legaliza activitatea. Adică de ce se intervine, și mai ales, de ce așa direct, fată, peste capul UE și peste capul democrației, chiar al ei. Cum ar veni, persoanele în cauză ar valida, măcar în spirit, un răspuns arțăgos la degetul arătător american, cam ca al lui Ponta către Angela Merkel, dat într-o situație cumva similară acum vreo trei ani, că “să își vadă de Germania ei”.

Să fim înțeleși: consider, cu argumente, că SUA suferă de imperialism cronic cu pusee și recidive la răstimpuri, ca să nu mai vorbim de accese de intervenționism motivate de interese directe. Cei care îmi citesc blogul cu păreri neautorizate știu. Însă cînd în România ținem de un an, cu greu, frontul luptei împotriva legalizării mafiei, cred că e cazul să ne bucurăm de fiecare mînă întinsă care nu ne vizează direct portofelul. Să nu cădem în ridicolul acelei “deontologii” care ar aduce într-un studio de televiziune, bunăoară, pe victima unui atentat și pe atentator, care să își expună punctele de vedere în mod echitabil(!). Ca și în acest exemplu absurd, la București, cu excepția unor televiziuni cu discurs securistico-schizoid care mimează o normalitate dezarticulată, se știe exact cine sunt băieții răi. Și se mai știe că în orice luptă trebuie să ai în vedere care sunt armele adversarului și felul în care el le folosește. E foarte frumos să ne imaginăm că vom mai ieși de trei ori în stradă duminica pe înserat, să mai strigăm la niște clădiri goale și gata!… se va renunța la promovarea acelei umilitoare legalizări a hoției. Dacă puterea de la București ar fi ținut seama de protestele noastre, pînă acum am fi aflat. Din păcate însă, nu suntem în ring cu un adversar de aceeași categorie, ci ne batem cu niște profesioniști ai minciunii, lăcomiei și perversității, cu niște Goliați ai corupției pe orice plan. Și dacă suntem la fel de inteligenți ca biblicul David, vom încerca să învingem cu armele noastre, mai degrabă decît să jucăm după niște reguli luate ad literam care funcționează doar la zero Kelvin.

Însă cînd aproape toate acțiunile politicului bucureștean sunt, tehnic vorbind, aproape legale, iar lotrii par deciși să facă ce și-au propus fiindcă, ce să vezi, chiar pot, atît de facto cît și (caz rar!) de jure, sunt de părere că putem pune la păstrare visul ăla cu democrația perfectă, să îl viseze următoarele generații. Să primim încurajările de pe margine, iar dacă ele sunt date de către bătăușul blocului, și el recidivist, asta e. Să nu uităm că, strict în litera legii, noi nici măcar nu prea avem ce căuta în stradă fără aprobări.

A, și dacă tot vorbim de asta, am participat duminică seară la cel mai flasc marș de 20.000 de pînă acum. Oamenii se tîrau răsfirați și fără de lozinci în gură, fără chef aș zice, printre căsuțele din povești ale tîrgului de Crăciun din Piața Constituției, de parcă erau fabricați din ceață. (Apropo, sper că știți că madam Firear a aprobat un tîrg de Crăciun preventiv și în Piața Victoriei, de pe 2 pînă pe 20 decembrie, astfel că orice manifestație pe locul respectiv devine și mai ilegală.) E adevărat, spre deosebire de acum cinci ani, zeci de mii de oameni au făcut pasul de pe canapea în stradă. Din păcate, cam tîrziu, fiindcă asta se pare că nu mai e de ajuns. Poate că a venit momentul să schimbăm ceva: fie programul marșurilor, fie intensitatea lor, fie itinerariul, fie pe toate trei. Sau să trecem direct la nesupunere civică. Care și ea este, în esență, ilegală, după cum ilegală a fost și demonstrația anti-Ceaușescu din 22 decembrie 1989, dacă înțelegeți ce vreau să zic.

Însă, doamnelor și domnilor ce vă manifestați exact ca românul care, dacă nu îl inviți la petrecere, e nemulțumit, iar dacă îl inviți, nu vine, unde găsim bucurie mai mare decît a ne opune cu ajutorul acțiunilor ilegale, unora profund și definitiv imorale?

 

*ALBUM DUMINICAL DIN 15 NOIEMBRIE ’87

Terminasem liceul în vară și îmi amînasem armata. Aș fi mers “la trupă”, un an și jumate, spaima oricărui potențial student “fin educat”, căci aș fi devenit “biban”, carnea de tun a “veteranilor” analfabeți și a gradaților frustrați. Dar ca norocul, ai mei au insistat să dau la medicină măcar doi ani la rînd și în iulie picasem abia prima oară. Așa că eram acasă în duminica aceea rece cu soare, după ce dimineața la ora nouă votasem pentru prima oară în viața mea. Votasem rebel-inconștient-riscant. De fapt doar scrisesem pe buletinul de vot “Jos Ceaușescu!” Cînd i-am spus lui tata, să leșine, el era în partid de mult timp, era și directorul celei mai mari școli generale din Brașov. În anii ’50 crezuse în “valorile comuniste”, acum nu mai era cazul, dar îi era frică rău, nu cumva să fie arestat și să rămîie familia fără el. Așa că se alinia, ca majoritatea, chestie pe care i-am reproșat-o în nenumărate rânduri mai târziu, dar mă rog… Treabă de opțiune.

1987 era continuarea unei perioade foarte proaste pentru români. Ceaușescu strânsese șurubul. Îi vînduse pînă și pe sași pe valută. Și pe evrei. Aveam întreruperi de electricitate zilnic, apa caldă cu program, iar în magazinele alimentare nu se mai găsea mai nimic. O imagine de neuitat; în rafturile unei Alimentara de lîngă gara Brasov erau expuse exact două produse. Vin spumant Zarea și chipsuri de creveți vietnamezi. Ele se succedau pe raft: o sticlă de spumant, o cutie de creveți, cam la 30 de centimetri una de alta. Lux. Creveți mai cumpăram uneori. Dacă aveam ulei, îi prăjeam în tigaie (conceptul nostru despre snack-uri) acasă la două surori ai căror părinți erau la muncă în URSS, deci aveam liber la adunări de tineri fără părinți la vedere.

Ai mei se mai descurcau, “făceau rost” de diverse produse necesare, uneori de delicatese precum salam de Sibiu sau cotlete de porc. Chiar lux.

În ce mă privea, aveam 19 ani, preocupările vîrstei erau muzica, chefurile și îndrăgosteala, dar eram destul de serios ca să nu fiu muncit și de soarta României. Nu îmi țineam gura, spuneam bancuri politice și comentam tot ce auzeam că spune la Europa Liberă Neculai Constantin Munteanu, cu care aveam sa lucrez în 2000 la ProTV (!), un om față de care mi-am menținut respectul total și după ce l-am cunoscut în persoană. Eu în anul 2000.

Dar atunci eram doar în ’87 și îl ascultam pe Nae Munteanu la Actualitatea Românească. El, disident cu patalama, eu disident amator, mai mult în cuget și simțiri, ca mulți dintre prietenii mei. În secret plănuiam să scriu niște manifeste (flyer-e, sic!) și mă tot munceam să găsesc un plan cum să le împrăștii fără să mă prindă. La noi în casă în fiecare seară radioul de la capul patului pe partea lui tata țiuia pe unde scurte la volum mare. Dacă era geamul deschis se auzea și în stradă. Dar toată lumea asculta Europa Liberă, deși pentru unii era doar sarcină de serviciu. Pe scurt, sistemul totalitar era în 1987 în plină acțiune. Nici o speranță să se termine vreodată.

Dar în duminica de 15 noiembrie, după ce venisem de la votare, a sunat telefonul. Prietena mea. Ăăă, era vreun meci azi? Auzise ea pe Calea Bucureștilor o mulțime de oameni strigând și văzuse pe geam o coloană mergînd spre centru. Hopaaa! Nu era nici un meci. Imediat după ce am vorbit cu ea sună soția unui prieten al tatii care lucra la “partid”. Printre sughițuri ne spune că e “nasol” (pentru noi era bine), în centru sunt oameni adunați. Au intrat în sediul Consiliului Județean de Partid, unde la subsol era pusă masa pentru mărimile județului, cu ocazia alegerilor, cu toată haleala pe care muncitorii români nu o mai văzuseră de ani buni. De ani răi.

Cum am auzit, mi-am luat haina și pe frate-miu cu mine, și am plecat spre centru cu ultimul troleibuz care mai circula. După aceea au întrerupt circulația să nu se umfle mulțimea cu cei veniți – eventual – din cartiere. Pînă să plecăm mama era în lacrimi dar nu voia să ne ia trăirea istoriei (se simțea deja) așa că ne-a zis să mergem dar să avem grijă și să venim repede înapoi.

Troleul a oprit la teatru și șoferul a dat jos captatoarele ca pe patești. Mai departe oricum nu putea merge. Mulțimea blocase toată piața delimitată de Modarom, Primărie și Consiliul Județean. Primul “cadru” pe care l-am văzut a fost cu un muncitor care spărgea un geam la parterul Consiliului Județean cu vîrful unui steag tricolor – alea roșii cu secera și ciocanul ardeau – în timp ce altul scria cu spray cu grund anticoroziv VREM DREPTATE ȘI FERICIRE ÎN ȚARĂ. Graffiti, doar că încă nu apăruse termenul.

Înotai prin aerul pieței, atâta emoție era. Nimeni nu se gândea încă la ce va urma, muncitorii care veniseră din Steagu’ (ulterior, Roman, azi vîndută la fier vechi de către băieții deștepți) ieșeau din județeana de partid cu roți de cașcaval în bățul de steag. Luxul luxului. “Ia uite ce mănîncă aștia și noi nu ne luăm banii și nu avem ce să le dăm la copii. Mă duc la dreapta spre Primărie. Muncitorii erau deja înăuntru. Picioarele scaunelor ieșeau prin ferestre aruncînd cioburile pe trotuar, apoi urmau telefoanele, care se opreau spînzurate de fir, cu receptoarele atîrnînd la rândul lor doi metri mai jos. În fața Primăriei, primele mașini de pompieri așteptau ordin să împrăștie manifestanții cu apă. Cocoțat pe una dintre ele, Femur, un coleg al meu de liceu de 1.95, în uniformă de pompier la termen redus. Ne-am privit în ochi, aci protestul, dincolo represiunea. Nu ne-am salutat. Se vedea că îi era mult mai frică decât mie. Frate-miu și cu mine am mai stat doar putin și, tot de frică, am plecat. Femur nu avea cum. La zece minute după ce am plecat au venit blindatele și USLA-șii. Au arestat oameni, care după aceea au fost anchetați cu lunile. Un prieten de familie, o colegă a mamei… Mai multe zeci dintre ei au fost anchetați, torturați, unii au murit, se spune, iradiați.

La “Album duminical” nu s-a zis de protest și nici George Marinescu nu a zis la știri, exact cum au facut televiziunile private și independente la marșurile cu Roșia Montană din 2013. Atunci, cînd cu zavera din ‘87, tot Nae Munteanu (adică mass media alternativă) a anunțat națiunea că muncitorii de la Brașov au ieșit în stradă.

Seara s-a închis centrul. Toți brașovenii care ar fi trebuit sa iasă dimineață, au ieșit seara, să vadă … ce? Chiar de ar fi putut vedea în spatele scuturilor și căștilor albe, acolo erau doar foarte mulți muncitori de la spații verzi care puneau geamuri la ferestre și plantau panseluțe, gest pe care îl vedem acum în noiembrie în fiecare an. Păi pentru asta am murit noi cînd cu 15 noiembrie?

Eu n-am murit. Eu am fost martor. Au murit alții. Între ei și învățătoarea Liana Iancu, colega mamei, ale cărei ultime cuvinte au fost “copii, feriți-vă, cade tabloul lui Ceaușescu pe voi!” Nu e poveste.

Discleimăr: În urma evenimentelor din 15 noiembrie 1987 de la Brașov nici un securist anchetator nu a suferit vreo condamnare. Deocamdată.

(*text modificat, publicat prima dată în 2015)

VĂ CER IERTARE, DOMNULE DRAGNEA!

În ultimele zile, în timp ce laptopul meu se umfla cu aprecieri, comentarii și vizualizări (pentru mine ca blogger mai degrabă inconsecvent, cele cîteva zeci de mii de vizitatori reprezintă un număr neobișnuit de mare) am avut timp să reanalizez comportamentul pe care l-am avut față de dumneavoastră în avionul spre București. Vă cer iertare, domnule Dragnea, dacă ați simțit cumva că v-am obligat să mă ascultați, în loc să fi avut curiozitatea să vă întreb niște lucruri concrete, aplicate, iar apoi și să aștept răspunsurile dumneavoastră. Sincer vă spun, înainte să pornesc spre locul dumneavoastră mi-a trecut prin cap că un bun subiect de conversație pentru o călătorie cu avionul era Mintia. Am vrut să vă întreb de ce ați declarat pe 2 noiembrie a.c. împreună cu premierul Tudose, că termocentrala de la Mintia nu va fi închisă. Asta în ciuda faptului că de cinci ani ea funcționează ilegal(!), adică fără autorizație de mediu, fără perspectiva de a o dobîndi, cu huilă predominant de import, cu o tehnologie veche de 50 de ani, în pierdere, cu emisii poluante și de zece ori mai mari decît cele admise, îmbolnăvind populația, poluînd zona și încălcînd legislația europeană de mediu, România fiind semnatară a tratatelor din domeniu (sursa: comunicat de presă Greenpeace). Eu bănuiesc că din populism, dar sunt sigur că dumneavoastră m-ați fi luminat spunîndu-mi adevărul. Doar că aveam un singur minut la dispoziție (venea doamna cu căruciorul și mă temeam să fi rămas de aceeași parte a căruciorului cu dumneavoastră) așa că am renunțat să deschid un dialog argumentat, la subiect, despre Mintia. Pe deasupra eram emoționat, căci în general mărimile din zona politică mă inhibă, iar atunci am ales o cale de comunicare de compromis. Una care să nu fie injurioasă, dar nici țintită spre un subiect restrîns. De aia spontaneitatea mea, și așa cam pe sponci, s-a dus fără să lase nimic în urmă, ca milionul dumneavoastră de coco pe cocotieri, după cum ați recunoscut public.

Am reușit totuși să evit simpla ridicare a degetului mijlociu – de curînd Donald Trump a văzut degetul mijlociu al unei femei de 50 de ani foarte aproape de geamul blindatei sale – dar evitînd această comunicare simplistă, am făcut, după unii, greșeli, cum a fost referirea la jumătatea educată și la… cealaltă jumătate. E adevărat că nu am zis “jumătatea needucată”, nici măcar “mai puțin educată” dar se pare că educația contează așa de mult pentru poporul nostru de conturi fictive de Facebook, mai ales pentru acea parte care face greșeli gramaticale, încît conturile s-au simțit ofensate și s-au repezit să mă întrebe cine sunt eu să mă consider un tip educat. Nici măcar faptul că vorbesc și scriu corect românește, ceea ce mă plasează în mod obiectiv într-o minoritate în țara mea, nu m-au scutit de acuzații. Asta în ciuda faptului că de 25 de ani știm că electoratul PSD a mers, statistic vorbind, mai puțin la școală (dar mai mult la vot) decît celălalt electorat. Ceea ce nu e neapărat ceva greșit, mai important în viață e să fii un om bun decît unul educat. Noi știm, domnule Dragnea, că doar amîndoi am terminat o facultate. Și la ce ne-a folosit?

De asemenea unii dintre cei ce mi-au arătat, cu ajutorul unor insulte aproape părintești, cît de mult am greșit să vă bruschez psihic în calitate de simplu pasager, (și nu în ultimul rind, de om), mi-au reproșat, dacă am citit eu bine printre înjurături, că am vorbit în numele unei comunități prea mari. Poate că au dreptate. Poate că jumătatea mai educată a acestei țări nu vă urăște (nici nu vă doresc asta!) ci mai degrabă vă dezaprobă. Nici eu nu vă urăsc, fiindcă am învățat să nu urăsc pe nimeni. Dar cu siguranță vă dezaprob și cred prea mult în atitudine și în acțiune ca să fi tăcut, ratînd prezența dumneavoastră la noi la economy, și să fi rămas liniștit “la locurili noastre”.

Vedeți, domnule Dragnea, eu cred că dumneavoastră sunteți înconjurat de persoane care vă spun doar ce vreți să auziți, iar asta dăunează grav sănătății democrației și națiunii. Dacă politicianul nu are contact direct și sincer cu cetățeanul se ajunge la crize ale democrației ca cea pe care o trăim. Nu doar noi, românii, ci o mare parte a lumii în frunte cu SUA. Unde chiar președintele Trump (pe care dumneavoastră voiați să îl întîlniți întru îmbunătățirea imaginii dumneavoastră publice, plătind unei firme 100.000 de dolari ca să vă aranjeze întîlnirea, conform site-ului riseproject.ro) se confruntă cu gesturi de atitudine publică de tip protestatar, livrate în grabă dar eficient, cum a fost degetul mijlociu menționat mai devreme. Gestul îi aparține unei femei educate, mamă a doi adolescenți, care recunoaște că nu îl folosește prea des, dar ce putea face ca să își exprime dezaprobarea cînd ea se afla pe bicicletă iar coloana oficială trecea în plină viteză pe lîngă ea?!…

Femeia a fost concediată de firma unde lucra, treabă care pute de la distanță a ipocrizie și a dictatură corporatistă, dar a primit multe felicitări și chiar flori din partea celor care au citit în gestul ei, aparent ofensator, o simplă atitudine de protest.

https://www.theguardian.com/us-news/2017/nov/07/cyclist-who-gave-trump-the-middle-finger-its-not-something-i-do-a-lot?CMP=Share_iOSApp_Other

Protest față de o administrație periculoasă a cărei activitate e presărată cu măsuri ce trădează prevalența intereselor economice ale unor persoane sau corporații în dauna intereselor comunității. Vă sună cunoscut? La noi, în plus, există o închidere aproape totală a comunicării cu cetățeanul de la venirea la guvernare a partidului dumneavoastră, la nivelul aproape oricărei instituții publice, chestiune susținută de toți cei care lucrează cu ele, mai puțin ONG-urile și firmele “de casă”.

E drept, alte întâlniri ale mele cu alt tip de politicieni, din nefericire extrem de puțini, pot fi diferite. La doamna Aurelia Cristea, (care a pierdut susținerea partidului dumneavoastră după primul mandat pentru că a contribuit decisiv la realizarea adoptării legii împotriva fumatului în spații publice, căreia dumneavoastră v-ați împotrivit cît ați putut), am ajuns printr-un simplu telefon dat la biroul dumneaei. A acceptat imediat ajutorul pe care i l-am oferit în promovarea legii 349, apoi am lucrat împreună și ne-am înțeles excelent, datorită faptului că doamna Cristea face parte din rara specie de politician care chiar vrea să facă ceva pentru cetățean. Iar de curînd m-am întîlnit întîmplător cu alt parlamentar, și el fost ministru, al cărui nume îl voi proteja, care mi-a spus, în cursul unei discuții amicale de cîteva minute, despre marele pericol reprezentat de infiltrarea de ofițeri acoperiți în mass-media românească.

Dar în principiu, domnule Dragnea, vă asigur că dacă m-aș întîlni cu 95 la sută dintre politicienii români, de la putere sau din opoziție, le-aș spune cam ceea ce v-am spus dumneavoastră și de asemenea aș ști că am dreptate. Pe domnul Iohannis l-aș întreba dacă consideră numărul de case ca fiind o mărime sau o micime fizică.

De altfel treaba asta cu confruntarea verbală e valabilă și pentru haterii, trolii, postacii a căror activitate am avut plăcerea să o experimentez zilele astea și care m-a distrat enorm. Cînd ne vom întîlni față în față sper să aibă curajul să își susțină opiniile. Avantajul e că nu o să se mai vadă lipsa cratimelor.

Dar cel mai amuzant moment al acestor zile a fost, de departe, acela în care un băiat de la o televiziune cunoscută mai cu seamă pentru vocabularul și comportamentul ofensatoare decît pentru acuratețea informației difuzate, mi-a dat în direct lecții de decență. Îl compătimesc sincer și îi mulțumesc. Confirmarea faptului că ai făcut un lucru bun vine cînd unul ca el începe să te jignească.

Însă din fericire, cei care au contestat cu ură și frustrare gestul meu au fost cam 10 la sută din toți cei care au reacționat. Restul m-au felicitat și mi-au susținut demersul, așa cum a fost el, lipsit de multă creativitate și pe alocuri cam șchiopătat. Le mulțumesc mult. Ei au priceput, bănuiesc, situația în care m-am găsit și au apreciat gestul meu drept ceea ce a fost, un protest (pe care l-aș dori repetat la fiecare întîlnire incidentală a cetățeanului cu alesul) împotriva unei guvernări cu mari probleme. Pentru noi, desigur. Cam cum au fost mai toate guvernările din ultimii 27…ba nu, 72 de ani.

În același timp recunosc că mi-ar plăcea să se producă o animozitate la fel de mare în jurul faptelor mele, cu preluări de către toate site-urile importante de știri (protv, hotnews, digi24, etc) și atunci cînd, de exemplu, strîng bani pentru copiii cu autism (vezi postarea de la maratonul București) sau reclam că folosirea trotuarelor de către persoanele care se deplasează cu un fotoliu rulant și de către nevăzători este imposibilă din cauza mașinilor parcate pe trotuare. Căci dacă pînă la Viena se poate zbura, de la Parlament la Victoriei nu prea se poate, decît dacă ești un politician privilegiat și sensibil ca dumneavoastră, domnule Dragnea, și ca restul nederanjabililor ce vă înconjoară. Însă noi trebuie să mergem pe jos. Uneori încolonați, cîteva mii. Cîteodată e mai eficient așa.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

O ROMÂNCĂ I-A ZIS LUI DRAGNEA…

Ieri la primele ore ale serii eram cu Irina la Viena înainte să ne îmbarcăm spre București. La coadă la duty-free vedem buza de jos a lui Sorin Oprescu atîrnînd deasupra uneia din casele de marcat. Probabil fostul primar penal găsise ceva chilipiruri mai ieftine decît el însuși. Îl înjurăm amîndoi printre dinți iar eu îi zic Irinei, care se minuna că Oprescu e liber, (ea îl știa la pîrnaie), că m-aș duce să îi zic ceva de bine față în față, măcar de atîta pedeapsă să aibă parte ăștia, dacă tot se plimbă liberi cu conturile pline din șpăgi încă nedovedite. Tot vorbind despre Oprescu, care se duce la cursa Tarom programată la aproximativ aceeași oră cu Austrian-ul nostru, ajungem la poarta de îmbarcare și ne așezăm. Funcționarul anunță la microfon trei nume printre care iese și un căznit “Dragnea” pe litere și Irina îmi spune “dacă ar fi să fie chiar Dragnea mergem să îi zicem ceva, și dacă da, ce îi zicem?”

   Nu termină bine că apare Dragnea cu doi badigarzi, dar nu apucă să se așeze că Irina saltă de lîngă mine și o ia spre el aproape alergînd. După 20 de secunde mă ridic și eu și mă iau după ea, nu ca să o opresc(u) ci ca să o susțin dacă oi putea.

   Ea ajunsese deja în fața lui Dragnea. Stă în picioare la doi metri de el.

Irina: – Să stiți că de aici noi ne ducem direct la protest în piața Victoriei. Nu veți cîștiga și o să vă mănînce pușcăria.

Dragnea: – Ce să cîștig?

Irina (un pic patetic): – Războiul pe care îl duceți împotriva poporului ăstuia.

Dragnea: (Își trage cu gesturi largi trei cruci)…

Irina: – Să știți că va fi nevoie de mult mai multe cruci. (Și vine spre mine cu mîinile tremurînd)

Lecție de atitudine, ce mai…!

    Între timp începuse îmbarcarea. Deși bănuiam că va sta la business, Dragnea se așează la jumatea avionului, la culoar. Aștept să decolăm și îmi plănuiesc și eu ambuscada verbală, în timp ce Irina pune pe Facebook poza cu Dragnea făcută de la distanță în sala de așteptare, cu textul pe care îl știți (sau nu).

Deși am emoții, știu că nu voi ateriza fără să îi spun lui Dragnea ceva, mai ales că gestul Irinei, încă foarte tulburată, a acționat ca un super-stimulent asupra mea. Dar ce să îi spun?

   Una e să te duci la Oprescu, un “fost”, și să îl înjuri (politicos, desigur) de capitala lui tac-su generalu’ de secu’. E ceva concret, știi de unde să apuci comunicarea. Sau să te duci la Stolojan, că și el era în avion (!), la business…mă gîndeam să nu cumva să îi vină lui Dumnezeu, dacă există, ideea să se răzbune pe ăștia tocmai ieri la zborul nostru. Stolo e și el un “fost”, poți să îi reproșezi chestii generale eventual, că cine-și mai amintește cu precizie ce tîmpenii a făcut…?

   Dar cu Dragnea e altceva. Dragnea e încă pe val. E cel mai puternic om din România la vedere. Face și desface chiar acum guvernele care au comis cele mai nasoale și mai inconștiente chestii de după ’89. Iar noi ne pregătim să mergem la protest imediat ce aterizăm. Cu legile justiției și cu ordonanța 13 transformată în lege. Sunt activist, sunt cu el în avion și am doar două-trei minute să îi spun ceva. Ceva pe un ton civilizat, deși îmi e greu, ceva care nu mă aștept să îi schimbe comportamentul de azi pe mîine dar care să conteze. Pentru mine, pentru el, și pentru cei care i-ar spune ceva dar nu au ocazia.

   M-am întrebat de multe ori de ce sunt oamenii, sau poate doar românii (?) atît de “cuminți” încît cînd văd cîte un politician lîngă ei fac obișnuitul mărunt din buze dar nu se duc să îl confrunte. Da, se înjură mult pe Facebook, pe bloguri, în piață. Dar dacă ajungi singur cu el, ce îi spui din tot ce ai să îi spui? Fără să îl jignești dar fără să cazi în ridicolul unei întrebări generale de tipul “de ce distrugeți țara, domnule X?” pe care ar rosti-o un reporter care l-a așteptat pe X mai mult de 3 ore în față la DNA, dar are doar zece secunde pînă cînd ăla se ascunde în limuzină. Și în concluzie, zero șanse la un răspuns.

   Nu mai aștept sa se stingă luminițele cu centura de siguranță. Vreau să îi vorbesc lui Dragnea înainte să ajungă căruciorul însoțitoarei de zbor în dreptul lui, altfel va fi probabil prea tîrziu. (Îi spusesem și Irinei; aproape sigur nu va trece pe la ghișeele prostimii, odată aterizat.)

   Mă ridic. Ajung în dreptul lui. Dragnea e cu o carte deschisă în mîini, pare că efectiv (!) citește. Un badigard de-a dreapta, celălalt pe același rînd dar peste culoar, la geam. Avionul e cu două șiruri de cîte două scaune. Cer voie să mă așez pe locul liber de vis-à-vis de Dragnea, în stînga culoarului. Badigardul mă lasă.

Eu: – Domnu’ Dragnea, mă numesc…(mi se pare de bun simț să mă prezint), și am lucrat ceva ani în mass-media. Aș vrea să vă spun cîteva lucruri. (Se ițesc cîteva capete care ascultă interesate ce spun. Îmi cam tremură vocea.)

Dragnea: (ridică privirea din carte, mă privește în ochi, așteaptă…)

Eu: – Aș fi vrut să pot să mă întîlnesc întîmplător cu cel mai puternic politician din țara mea și să îl felicit pentru activitatea pe care o are. Dar fiind vorba de dumneavoastră trebuie să vă spun…că eu cred că vă bateți joc de țara asta și mințiți un popor întreg. Vreți să legalizați hoția… (nu îmi vine să cred ce îi spun lui Dragnea!)

Dragnea (mă întrerupe): – …pe ce vă bazați?

Eu: – Domnu’ Dragnea, sunteți un politician bun. Mă uit acum în ochii dumneavoastră și îmi vine să vă cred. Dar amîndoi știm adevărul. Ce vă doresc eu e un proces cinstit în urma căruia să mergeți la pușcărie dacă asta meritați. (Nimănui pînă acum nu i-am mai dorit pușcăria drept în față.)

Dragnea: – Așa să fie. Deocamdată lumea pare să fie de acord cu…

Eu (îl întrerup): Care lume? Domnu’ Dragnea, în țara asta jumătate din oameni vă urăsc, și aia e jumătatea educată, iar celeilalte jumătăți nu îi pasă de dumneavoastră. Să știți asta.

Mă ridic să plec, dar mă întorc…

Eu: – Atît am vrut să vă spun dacă tot am avut ocazia să stau de vorbă cu dumneavoastră. Am ales să nu tac, ca ceilalți oameni din avion care v-ar fi spus probabil același lucru. Și dacă credeți că e bine ce faceți, faceți în continuare!

Și (chiar că) plec.

   Ajung la locul meu cu palmele uscate, destul de calm. Dimineața eram într-un muzeu vienez și mă gîndeam că la “remember”, acest 5th of November însemna pentru mine cel mult cei 9 ani, la zi, de cînd m-am lăsat de fumat. Seara îi spuneam celui mai periculos politician român că îl consider bun de pușcărie. Nu prea am avut timp să cîntăresc ce risc. Poate niște controale întîmplătoare de la finanțe, cum au avut cei de la Rise Project. Nu cred că-s atît de important. Și mi-am asumat riscul. Oricum, la cît de tîmpită e legislația română (și) în domeniul financiar, cînd vine ANAF-ul la o firmă găsește totdeauna ceva în neregulă.

   La aeroport era Tudor Brădățan (citise convocarea Irinei la flashmob), gata să scoată afișul portabil cu #rezist dacă ar fi apărut Dragnea. Ne spune că e posibil ca Dragnea să fi fost la Viena la firma care se ocupă de imaginea lui, aceeași care se ocupă de imaginea social-democraților austrieci, care-s finanțați de Schweighofer prin influența unui lider care-i un soi de șăf pe la Gold Corporation. Cum se leagă, dom’le…(Dar mai ales CÎND se leagă?) În orice caz dacă ăia cu imaginea l-au sfătuit pe Dragnea să zboare la economy și să stea de vorbă cu rumânii ca să deie o lovitură de imagine (ceea ce e posibil că altfel cum de m-a lăsat badigardul ăla să stau jos și de ce m-a lăsat Dragnea să îi vorbesc), s-ar putea ca el să regrete deja că i-a ascultat. Oare i-o păsa de ce i-am zis, Irina și eu?

Dacă nu, măcar mi-am luat din Viena o șapcă mișto.