“DACĂ VREI CA VIITORUL SĂ FIE DIFERIT DE PREZENT, STUDIAZĂ TRECUTUL!” Spinoza

De curînd, Neculai Constantin Munteanu, un jurnalist pe care îl respect și un om remarcabil, publica pe pagina dumnealui de Facebook niște fragmente din memoriile unui arhitect, care înfățișau una dintre perioadele negre din epoca Ceaușescu, mai precis, din anii ’80. Anii în care mi-am trăit adolescența și prima perioadă a vieții de adult, cînd iarna se oprea zilnic curentul electric, cu orele, apa caldă nu venea în fiecare zi (ca acum la București), mijloacele de transport circulau cu ciorchini de oameni atîrnați pe scara ușilor ce nu se puteau închide, iar noi îl ascultam pe domnul Nae Munteanu la Europa Liberă, post de radio finanțat de Departamentul de Stat american, parte a unei imense mașini de propagandă anticomunistă. 

Aici în România știam că la Munchen, unde era sediul Europei Libere, nu se lua nici curentul, era apă caldă cîtă voiai și străzile erau luminate. Știam că se găseau blugi originali (de marcă), discuri cu toată muzica rock din lume, bere bună (la sticlă sau, culmea răsfățului, la doză de aluminiu!) și țigări fine. Dar mai ales, după discursul domnilor Nae Munteanu sau Emil Hurezeanu, în deplin contrast cu cel al redactorilor înțepeniți de la Radiodifuziunea română, știam că este libertate, sau măcar, mai multă libertate decît aici. Am mai povestit, spre exemplu, cum am auzit la Europa Liberă, după ce am venit de la Modarom de la protest la 15 noiembrie 1987, știri despre revolta la care tocmai fusesem martor. Tot acolo am auzit cum a plouat cu pietre de jos în sus cînd Ceaușescu a ales să facă o vizită, cu elicopterul, minerilor protestatari din Valea Jiului, în 1977. Îmi amintesc perfect serile geroase cînd printre țiuiturile undelor scurte pe care prindeam postul de radio preferat, aflam despre disidenții Mircea Dinescu, Radu Filipescu sau Doina Cornea, sau despre încercarea de asasinat cu multe lovituri de cuțit, asupra lui Emil Georgescu, director al secției române a Europei Libere. Sigur că nu puteai discuta la școală sau la serviciu cu nimeni lucrurile astea fiindcă oricine putea să te “toarne” la Securitate. Iar consecințele se puteau întinde de la nimic pînă la arestare, nu aveai cum ști. Tabloul era sumbru și nu s-a făcut mai senin la noi decît după căderea dictatorului. Sau, cel puțin, așa părea…

După decembriele călduț din ’89 și palida încercare a lui Iliescu de a salva din “înaintarea României spre comunism” ce credea el că se putea salva, făcînd o aluzie la “un comunism cu față umană”, încercare de altfel repede înăbușită, țara a virat-o puternic. Direcția? Tot înainte – că înainte era mai bine. Adică, înapoi, la capitalism. 

În cercurile înalte ale aparatului comunist de stat, foștii demnitari ceaușiști au fost prea puțin deranjați după instalarea noii puteri. Ei au primit vestea că poporul vrea proprietate privată și tot ce decurgea din asta cu liniștea celui ce avea în primul rînd relațiile și capitalul pentru pornirea unei afaceri, informațiile necesare pentru ca afacerea să fie una profitabilă, și conștiința a ceea ce însemna să faci biznis în lipsa unei legislații adecvate. În clasa “medie”, cea a lucrătorilor cu facultate, a bătut vîntul recișor (dar destul de lin) al ideii de meritocrație; sînt capabil, voi munci, deci voi obține pe măsură. În plus, nostalgia unei perioade interbelice supraevaluate din perspectiva unui nivel de trai presupus satisfăcător pentru o mare parte a populației, dădea o mai mare încredere acestor oameni că lucrurile vor fi în curînd chiar ceea ce par în țările capitaliste. Că va fi prosperitate, că democratizarea societății ne va aduce egalitate de șanse, că nu vom mai fi privați de bunurile esențiale. 

În schimb, majoritatea cetățenilor, care aparțineau clasei muncitorilor și țăranilor, au intrat într-o panică justificată, pe care în acel moment nu am priceput-o. Niciodată pînă atunci acestor oameni nu li se ceruse să se descurce singuri, iar capitalismul chiar asta părea că vrea de la ei. După ce Nicolae Ceaușescu a fost aspru certat cu gloanțe la Tîrgoviște, clasa muncitoare s-a agățat de noul tătuc, dar nu pentru mult timp fiindcă poala lui Iliescu s-a dovedit ocupată de investitori din clasa foștilor mari activiști de partid, de “revoluționari”, și de Miron Cozma. Sub poala prezidențială acționa, ca întotdeauna, Vadim Tudor, care schimbase și el stăpînul și formula de adresare, dar năravul – ba. Muncitorii erau obișnuiți să li se spună ce să facă, iar vechea nouă societate nu avea timp de așa ceva, și nici de “alfabetizarea” maselor în spiritul întreprinzător-apucător al noii vechi societăți. De aceea fiecare a făcut ce a știut mai bine poporul acesta să facă de-a lungul istoriei: a apelat la soluția individuală, adică la “descurcăreală”. 

În septembrie 1990 am ieșit din țară pentru prima dată. Cu mașina prin Yugoslavia pînă în Croația, Austria, Germania, Olanda, înapoi. Lîngă Nurnberg mi-am vizitat foștii vecinii care exact în seara în care am ajuns mi-au și propus să rămîn în Germania. La ei puteam să stau fără obligații pînă făceam cursurile de limbă și îmi găseam și eu un job. Le-am mulțumit, dar nu aveam de gînd să rămîn. Intrasem la facultate, urma să fim liberi, nu? Urma să fim prosperi și noi, ce rost mai avea să emigrez atunci? Nu aș fi putut să mă înșel mai tare.  

Ne aflăm la 31 de ani distanță de evenimentele care l-au îndepărtat pe dictatorul Ceaușescu și iată pe scurt cum stăm. 

Sîntem cea mai săracă țară din UE (cu Bulgaria). Aici practic nu s-a schimbat nimic, eram și înainte.

Sîntem cel mai murdar popor din UE (consumul de săpun și pastă de dinți per capita e cel mai mic).

Sîntem una dintre țările cu cele mai neperformante sisteme de asistență medicală din UE.

Avem o speranță de viață cu cinci ani mai mică decît media pe UE.

Sîntem țara cu cele mai proaste drumuri din UE.

Sîntem țara cu cei mai mulți emigranți din lume dintre țările în care nu e război (Ministerul Românilor de pretutindeni estimează numărul cetățenilor români din străinătate la 9,5 milioane!)

Sîntem a patra cea mai coruptă țară din UE. 

Sîntem una dintre țările cele mai poluate din UE (locul 5 la poluarea aerului).

Sîntem una dintre națiunile cu cel mai ridicat nivel de discriminare din UE. (raportul ECRI – Comisia Europeană de specialitate – pe 2019). Discriminare rasială, etnică, pe criterii de sex.

Sîntem needucați: 20% dintre cetățenii români sînt analfabeți și încă 20% sînt analfabeți funcțional, adică știu să citească dar nu înțeleg ce citesc.

Tot aproximativ 40% dintre cetățenii români se confruntă cu sărăcia (așa cum este ea definită de ONU).

În fine, sîntem țara numărul unu în lume (!) la consumul mediu zilnic de alcool în rîndul bărbaților adulți. În medie un bărbat român consumă 8,5 unități de alcool, o unitate însemnînd 40 de ml de alcool de 40 de grade.

Și să nu uităm că am ajuns în situația, doar aparent paradoxală, în care sistemul opus comunismului, care ne promitea prosperitate, nu ne poate furniza nici măcar apa caldă pentru lipsa căreia l-am “dat jos” pe dictator. Mă rog, unii dintre noi…

Mai avem multe alte probleme, dar deocamdată să ne întrebăm cum am ajuns aici, plecînd din punctul în care ne scuturam de jugul uneia dintre cele mai crunte dictaturi comuniste din estul Europei și ridicam capul să vedem ce ne aduce libertatea. 

Înainte de orice, nu se poate produce o schimbare reală în viața unei comunități avînd aceiași lideri. Represiunea cu ajutorul minerilor a mișcării din Piața Universității care propunea înainte de toate epurarea conducerii de stat de fostele cadre securisto-peceriste a arătat în primul rînd că România nu era gata pentru schimbare, iar în al doilea rînd a provocat primul val de emigrație. Persoanele în general educate a căror decizie de emigrare a fost amînată de “revoluție” (chiar dacă aceasta a fost furată de un politruc școlit la Moscova) s-au dus acasă și și-au refăcut valizele. 

Apoi, ca de fiecare dată în istoria țărilor vorbitoare de limbă română, populația a fost lăsată să adopte soluția individuală de supraviețuire și ajungere la bunăstare, fiindcă niciodată nu a fost propusă o soluție colectivă, cum fusese implementată în primii douăzeci de ani de socialism. De altfel atunci a fost singura dată cînd statul român a propus o soluție colectivă care a și funcționat, socialismul stabilind un precedent important în creșterea nivelului de trai al populației odată cu o creștere economică probabil unică în istoria țării. Sigur că după 1980, cînd dictatura a devenit de nesuportat, poporul a revenit la soluția individuală, care putea însemna orice, de la încercarea de fugă frauduloasă spre vest, la vestitele kentane strecurate abil în plase sau buzunare, care rezolvau probleme. Am auzit de curînd pe cineva spunînd că sîntem un neam de gîndaci. Prin orice mijloace, supraviețuim. 

Numai că dincolo de supraviețuire descurcăreala are dezavantaje, primul fiind acela că ideea de comunitate, de bunuri ale comunității (uneori bunuri aparținînd statului) și, prin extensie, ideea de diversitate, sînt complet ignorate. Dominant în viața oricui devine interesul personal. Iar acesta, combinat cu lipsa de educație în ceea ce privește valorile sau valoarea colectivității, duce la situația în care individul nu mai are încredere decît în el însuși și în familia apropiată, aceasta fiind o caracteristică a unei societăți cu gîndire neevoluată. 

Consecințele acestui fenomen, pe care le-am văzut în 31 de ani, sînt numeroase. Resemnarea în fața abuzurilor pe care vechiul nou capitalism le-a readus în prim-plan, lipsa de reacție la comportamentul funcționarilor de stat indiferent de impactul acțiunilor lor asupra societății (de exemplu încheierea unor contracte ca OMV, căruia statul i-a vîndut resursele din subsol, Bechtel, sau alte privatizări din care statul doar a pierdut), încurajarea corupției la orice nivel întru rezolvarea problemelor personale, comportament iresponsabil față de mediul înconjurător al majorității populației. Acum, în plină molimă, cluburile din Herăstrău duduie de party-uri, dar nimeni nu se atinge de proprietari, ca și cînd ar fi de pe o planetă diferită. Toate astea se pot petrece doar într-o societate unde relațiile dintre cetățeni și instituții sînt grav avariate, unde poliția și ideea de justiție nu există. Și unde, în fine, nimeni nu vede în jur fiindcă fiecare își vede de treaba – respectiv de supraviețuirea – lui. Doar a LUI, fiindcă pe cine interesează în România cum supraviețuiesc femeile? Lor, în mod tradițional, nici măcar nu li se întinde mîna de către bărbați.

Deci după 31 de ani de mers spre mai bine, avem toate problemele de mai sus plus multe altele. Mai avem și sondaje ca cel din 2013, în care 44% dintre cei chestionați au spus că pe vremea lui Ceaușescu o duceau mai bine, iar alți 16% că o duceau la fel. Și 47% dintre femei au spus că socialismul de stat a fost benefic pentru România, și peste 40% dintre bărbați credeau la fel. 

Eu sînt convins că oamenii au uitat ce însemna a trăi atunci; era trist, era întuneric și frig în blocuri, dacă erau cozi eram bucuroși că cel puțin “se dă” ceva. Umilitor. Dar anii estompează amintirile neplăcute, este un mecanism psihologic de supraviețuire. Tata le spunea celor care îl întrebau că cel mai bine a dus-o în anii ’50. Păi cum așa dom’ profesor, îl întrebau ăia, totul era raționalizat, erau o mulțime de interdicții… cum să fie bine? Iar tata răspundea da, dom’le dar aveam 20 de ani…

Deci să zicem că nu îi credem pe cei care au răspuns așa la acel sondaj, dar asta nu înseamnă că problemele noastre (sau ale ăstui capitalism vechi de ediție nouă) sînt mai puține. 

Pe de altă parte e greu să ignori tot ce au făcut autoritățile statului socialist pentru România. Știu, pro-capitaliștii de serviciu, la fel ca propaganda americană, nu vor să ne amintim că în acel sistem au existat și plusuri. Dar fiindcă noul vechi capitalism românesc nu a construit în 30 de ani mai nimic, “realizările” lui Ceaușescu par să piardă ghilimelele. 

Lucrări de infrastructură pe care nici un guvern postdecembrist (nici măcar interbelic) nu le-a visat măcar, cum ar fi șoseaua și calea ferată din defileul Jiului, sau cele două hidrocentrale de la Porțile de Fier. Transfăgărășanul. Bicazul. Toate folosite și azi. Cabinete medicale în cele mai multe comune din țară, într-un sistem sanitar gratuit pentru toți. Nu mai sînt. Învățămînt complet gratuit, școli în aproape toate satele țării. Nu mai sînt. Grădinițe și creșe. Campania de alfabetizare realizată în anii ’50 cu voluntari. Un sistem de promovare a tuturor sporturilor pornind de la cluburile de copii pînă la cele de înaltă performanță. Românii erau primii sau printre primii în lume la mai multe sporturi: gimnastică feminină, mai multe probe de canotaj și caiac canoe, probele feminine de alergare semifond și fond, judo (mai ales categoriile mari de greutate) etc. Apoi au venit succesele la fotbal, de care ne-am bucurat de prin 1983 pînă prin 2000. Nici acestea nu mai sînt. “Fotbal românesc” a devenit un oximoron. Case de cultură în fiecare comună. Fostele clădiri ale cooperativelor agricole au dispărut sau au fost lăsate în paragină, în timp ce în vest se reinventează cooperativele. Instalațiile de irigare a terenurilor, demontate și vîndute. La Poiana Brașov se schiază cu ajutorul instalațiilor de cablu de pe vremea comuniștilor, iar pînă în 2013 chiar pe pîrtiile făcute de ei. Din cele două telecabine care funcționează acum în Poiană, cea “nouă” a fost dată în folosință în anii ’80. Fostul activist George Copos are trei hoteluri luate de la statul socialist printr-una din privatizările în care noul stat capitalist doar a pierdut. Litoralul românesc, acum aproape devastat. 

Multe dintre acestea nu au funcționat perfect, uneori nici măcar bine, fiindcă sistemul socialist a fost și el unul cu mari probleme. Eu unul nu îl regret. Pe de altă parte însă, nici lista cu succese de mai sus, obligatorie pentru o țară care se dezvoltă – așa cum se înțelegea ideea de dezvoltare acum 40 de ani – nu a putut fi dusă mai departe de noul vechi capitalism, a cărui realizare este…chiar, care? 

Noul stat român postdecembrist a dispus ridicarea tuturor interdicțiilor absurde ale regimului ceaușist. De aceea avem multe dintre drepturile proprii unei democrații. Putem călători, emigra, avortul este legal, relațiile între persoane de același sex nu mai constituie o infracțiune, și, la fel de important, ne putem exprima liber, avem și drept de întrunire. România este parte din UE, mai precis o piață de desfacere a produselor UE. Nu producem mare lucru dar consumăm. Dar aproape singurele lucruri cu adevărat valoroase pe care le exportăm – ieftin- sînt creierele și brațele de muncă. Fiindcă după ’89 nu am avut nici măcar un guvern în viața României despre care să putem spune că a fost mai bun decît cel dinaintea lui. Seria de politicieni de pe Dîmbovița a produs o regresie în timp, în așa fel încît acum nu mai avem nici măcar o instituție de stat funcțională, într-un tablou general în care legislație există dar nimeni nu aplică legea. 

S-a ajuns la 9,5 milioane de emigranți, iar în ultimii ani zeci de mii de copii au rămas acasă în situația de a avea grijă singuri de ei. Acesta este cel mai devastator lucru din istoria recentă a României, poate la fel de grav ca decretul din 1966 prin care Ceaușescu a interzis avortul. 

Ne pregătim acum pentru una dintre cele mai adînci crize economice pe care le-am trăit. Cum ne pregătim? Guvernul a “liberalizat” prețurile la energie, care și așa erau disproporționate pentru veniturile populației, asta înseamnă că mulți oameni vor cheltui pe facturi o parte semnificativă din venituri. Coroborat cu criza de apă caldă și căldură din București, cum se vede asta din perspectiva cuiva care acum 31 de ani a ieșit în stradă ca să protesteze tocmai împotriva privării de bunuri și servicii esențiale traiului? 

Dar să punem în paralel cele două sisteme care au chinuit România în ultimii 75 de ani printr-o privire în afară, în timpurile noastre. Vedem că SUA, care după căderea regimurilor autoritare din est a trîmbițat victoria capitalismului, acum își trage cu greu sufletul în timp ce China ridică procentul de populație scoasă din sărăcie în statisticile ONU. Sigur, e mai bine să trăiești într-o democrație de vitrină, ca SUA, decît într-un sistem cvasi-totalitar precum China, deși SUA nu au decît un partid în plus, iar albastrul democratic seamănă izbitor cu roșul republican. Iar în ceea ce privește monitorizarea propriilor cetățeni, cele două țări-sisteme sînt sensibil egale, cu diferența că China nu pretinde că nu o face. Dar cine își dorește să trăiască în China? Nimeni desigur…sau poate ar fi vrut unii dintre cei peste 400.000 de americani care au murit de Covid fiindcă sistemul capitalist nu a găsit profitabil nici să stocheze echipament, nici să dea cu lockdown deoarece corporațiile nu au vrut să piardă bani. 

Mie mi-a devenit clar că părțile negative ale socialismului, așa cum a fost el aplicat în România sau în alte țări, sînt la fel de regretabile ca părțile negative ale capitalismului. Nu văd cum crimele staliniste ar fi mai condamnabile decît genocidul american împotriva indienilor. Singurele două deosebiri; cele sovietice au durat vreo două decenii, celelalte s-au întins pe mai multe secole. Și – de informații despre crimele comuniste avem podul plin, cele capitaliste sînt bine ascunse. Deși mințea cu nerușinare despre situația din propriile țări, propaganda comunistă spunea adevărul despre partea întunecată a capitalismului, în vreme ce mașina de propagandă americană nu deosebește informațiile reale de cele inventate cînd e vorba de “roșii”. Un exemplu: oricine cunoaște mesajul antitotalitar din Ferma animalelor. Totuși foarte puțină lume a citit prefața cărții, în care Orwell spunea, în esență, că mesajul lui se referă în primul rînd la țările din așa zisa lume liberă, democrații care în anumite circumstanțe pot deveni ușor dictaturi. Motivul pentru care prefața a fost citită de puțină lume este că printr-o dublă ironie, ea a fost ascunsă publicului britanic. Ca și faptul că Orwell a fost parte a mișcării anarhiste din Spania anilor ’30. 

Ceea ce am făcut aici a fost să înșir o serie de situații care rareori se găsesc în același text sau podcast. Dacă aș fi obligat să trag vreo concluzie în urma acestei înșiruiri, ar fi aceea că e mai bine să deschidem ochii pentru a vedea nuanțele de gri din care e făcută lumea, să fim permanent curioși, să cercetăm faptele dincolo de eticheta ce le-a fost aplicată. Să ne bucurăm că există și alte perspective decît a noastră, fiindcă diversitatea punctelor de vedere întărește spiritul de comunitate. 

Mai am din astea adînci, dar le țin pentru dățile viitoare, și așa mi-e teamă de hatereala pe care o să mi-o iau. 

CAPITOLIUL FINAL

Am fost surprins să văd superficialitatea și ignoranța cuprinse în majoritatea reacțiilor feisbucului românesc la golăneala de la Capitoliu. Nu vorbesc de reacțiile rasiste, care comparau marșul MAGA cu BLM, la care mă așteptam. Ca țară pe care a uitat-o dumnezeul ortodox cu gura căscată către Washington, care face sluj la toate administrațiile și a stat cuminte să i se bage supozitorul de la Deveselu fără să ceară ceva în schimb, cred că ar trebui să fim puțin mai informați în ceea ce privește realitatea americană. 

Cine a urmărit politica SUA de la Reagan încoace, trecînd prin bravii Bush-i, dar neuitîndu-i pe Clinton și Obama, Trump nu a fost o surpriză. Trump a venit în continuarea a două mandate de speranțe înșelate de cel mai nou (pe atunci) laureat Nobel pentru pace care omora civili în Pakistan apăsînd butoane la Pentagon. Iar după ce Trump s-a așezat în Biroul Oval ar fi trebuit să nu mai existe loc de surprize. Dar pînă și pentru cetățenii americani circul a fost dus prea departe. În fine, cine a fost la curent cu acțiunile lui Trump doar în ultimele șase luni știa că va veni ziua cu marșul. Iar după părerea mea, dacă pînă pe 20 ianuarie cînd se inaugurează Biden, nu se mai petrece vreun eveniment asemănător sau mult mai grav, adică cu mai multe victime omenești, SUA a scăpat ușor. 

Cauzele unui asemenea eveniment sînt multe, unele de fond, altele de circumstanță. În primul rînd privim în urmă la 40 de ani de neoliberalism, care, ca și comunismul pe care l-am trăit noi, doar pe hîrtie arată bine. Pus în practică însă, neoliberalismul a dus la: apariția primei generații de cetățeni care o duc mai prost decît părinții lor (milenialii – aproape 70% din populație), scăderea vîrstei medii, îndatorarea în masă (peste 1 trilion doar studenții), creșterea ratei sinuciderii cu precădere în rîndul bărbaților albi peste 40 de ani, creșterea numărului persoanelor cu depresie și alte boli psihice, infrastructură precară (SUA ocupă ultimul loc dintre statele dezvoltate), criza din 2008, cea mai severă din istorie după cea din 1929, (din care lumea practic nu și-a mai revenit), scăderea salariului real și deci a nivelului de trai al clasei muncitoare americane, scăderea taxelor la zero pentru cei mai bogați și pentru corporațiile mari și creșterea taxelor clasei mijlocii și săracilor. Redistribuirea averii de la săracii mulți spre din ce în ce mai puținii extrem de bogați este estimată la 43 de trilioane de dolari în 40 de ani. Astea ar fi cîteva dintre motivele pe care le-am numit “de fond” sau sistemice. 

Cele de circumstanță au venit odată cu instalarea lui Trump la Casa Albă, iar unele noi au apărut odată cu pandemia. Astfel promisiunea de joburi a lui Trump s-a dus pe apa Potomacului, șomajul e acum pe la 25%. Americanii dețin un sfert din numărul de cazuri de Covid și un sfert din numărul de morți de Covid din totalul la nivel global, deși populația SUA reprezintă doar 5% din cea a globului. Dintre țările dezvoltate (ba chiar și dintre unele mai amărîte) SUA stau cel mai prost la finanțarea de criză a populației: în afară de 1200 de dolari pe cap de cetățean plătiți astă vară și încă 600 de dolari ce vor fi plătiți zilele astea, americanii au primit niște imagini live cu frigiderele de peste 6000 de parai pline de înghețată scumpă ale lui Nancy Pelosi. Lucru folositor pentru vreo 40 de milioane de americani care vor uita curînd cum arată un frigider din simplul motiv că nu vor mai avea unde locui, dacă administrația Biden nu va opri din pix campania de evacuări programată să înceapă. Iar “noua” administrație este, să nu uităm, eșalonul doi-trei al administrației Obama, adică neoliberală. Legi de piață pentru săraci și ajutoare “sociale” de trilioane pentru marile corporații și pentru Wall Street.

În acest timp…în mai multe state americane în ultimele luni au început a se forma cozi de ore întregi la ajutoare sociale sub formă de mîncare. Iar sărăcia din cea mai bogată țară a lumii este din ce în ce mai greu de ascuns, pînă și de o mass media care stăpînește perfect atît arta de a ascunde informația care nu trebuie să se afle, cît și pe cea care promovează ce e necesar să se găsească pe agenda publică. 

Fiindcă, dacă vorbim de America trebuie să vorbim și despre cea mai puternică mașină de propagandă a lumii, căreia i-am căzut victime cu toții la un moment dat, iar acum, cu ocazia Capitoliului, și o serie de prieteni din lista mea, informați, inteligenți și bine intenționați. Iată foarte pe scurt schimbările care s-au produs în media din SUA în ultimii 40 de ani. În primul rînd, televiziunea prin cablu a devenit dominantă, apoi numărul de corporații care dețin cele mai vizionate canale tv (de fapt, aproape toată mass media) a scăzut de la 30 (dacă îmi amintesc bine) la 6 cîte sînt în prezent. Asta a fost opera administrației Clinton, în 1996, legalizarea în mass media a achizițiilor care pot implica formarea unui monopol al informației. 

Dar ce e mai drăguț abia urmează: dacă înainte de 1980 televiziunile se adresau unui public general de orice vîrstă sau sex, pe care încercau să îl satisfacă prezentînd informații pe un ton neutru, aproape plictisitor, în anii ’90 Fox News a descoperit că poate face bani mai mulți țintind un anume tip de public pe care să îl lipească de micile ecrane: oamenii în vîrstă, din clasa medie sau bogată, și cu destul timp de petrecut la teve. De aici, fiecare canal tv și-a găsit publicul țintă, iar discursul televiziunilor s-a schimbat: informațiile nu mai sînt prezentate cu acel aer de obiectivitate (de multe ori oricum fals). Tonul a devenit angajat, de multe ori agresiv, iar informațiile hrănesc așteptările publicului țintă. (Matt Taibbi – “Hate Inc.”) Rezultatul după 30 de ani de gîndire a informației teve ca pe o afacere: peste 90% din publicul Fox News este republican, peste 90% din publicul MSNBC și CNN este democrat, ca și peste 87% din cititorii New York Times. Fiecare dintre cele două părți ale publicului sesizează propaganda pe canalul “celorlalți” dar fiecare crede că informația de pe canalul propriu este reală. Ambele au dreptate parțial, căci informația este atent finisată pentru a satisface perfect așteptările, dar mai ales pentru a împlini fricile, ura și teroarea latente din fiecare telespectator față de grupul demonizat de televiziunea pe care o urmărește. (La nivel mult mai detaliat aceeași chestie se petrece și pe aplicațiile de socializare, fiindcă aici ni se furnizează în amănunt, zilnic, o oglindă a valorilor și preocupărilor noastre). 

Astfel împărțiți, americanii (majoritatea) au receptat și încorporat cele două tipuri de discurs din ultimele campanii electorale dar mai ales din 2020: pe cel naționalist, de tip fascist al lui Trump, și pe cel de tip anti-Trump, profund pro-corporatist neoliberal al democraților. În mod ironic, am senzația că Trump, autorul unor mii de minciuni numărate (cam cinci-șase pe ziua de guvernare) care l-au pus în fruntea președinților americani din toate timpurile, a spus de mai multe ori adevărul despre democrați decît invers. Acestora din urmă le-au fost necesare campanii inventate de defăimare cum a fost aceea despre colaborarea lui Trump cu rușii în campania din 2016, fapt nedovedit de comisia Mueller, campanie folosită pentru că democrații nu au fost în stare să își recunoască greșelile care au dus la alegerea lui Trump.      

Acum putem înțelege de ce cele două grupuri suportere ale celor două partide nu mai pot comunica între ele. Și deși nici unul dintre grupuri nu are o viață ușoară acasă, fiecare dă vina pe ce se dă vina la canalul teve preferat și…pe celălalt grup. Astfel se explică și fanatismul cu care Trump a fost votat (cel mai votat candidat american din istorie) și cum a contribuit această furie a votului de dreapta la manifestările copilăroase ale egoului său imens, invers proporțional cu maturitatea lui și… cu dimensiunile mîinilor sale. 

Un alt element important este cel al aplicațiilor de socializare, ai cărei capi sînt cu toții în barca democratică. Despre un anumit aspect referitor la ele vreau să vorbesc aici: cenzurarea discursurilor scursurilor, dacă îmi permiteți exprimarea. În urmă cu mai mulți ani, Facebook, Youtube, și Twitter l-au interzis pe Alex Jones, o vedetă de radio cu un discurs deschis fascist. Nu a fost nici un scandal fiindcă Alex Jones era urît de toți “oamenii de bine”, dar unii analiști au avertizat că e mai periculos să ai niște entități private care își arogă dreptul de a cenzura și că s-a creat un precedent periculos. Au avut dreptate fiindcă cu două săptămîni înainte de alegeri, un tabloid new yorkez a venit cu niște materiale despre corupția practicată de familia Biden, prin fiul ei Hunter dar cu binecuvîntarea părintelui. Cu toate că Biden-ii nu au spus niciodată că informațiile ar fi false, Twitter și Facebook s-au “autosesizat” și au suspendat contul NY Post, împiedicînd accesul la informația respectivă. Iar culmea cenzurii, care arată că responsabilitatea discursului public a fost practic transferată pe umerii de miliarde ale aplicațiilor de socializare, a fost închiderea de către Twitter și Facebook a contului lui Trump, pe 7 ianuarie. 

Noi, cei din afara SUA nu avem idee ce înseamnă pentru americani libertatea de exprimare stipulată în primul amendament al constituției și nu putem realiza enormitatea acestui gest. Ceva privat, firmă sau persoană, să îl cenzureze pe președinte este ceva de neacceptat. Dincolo de asta, însăși ideea de a îngrădi libertatea de exprimare a persoanei care deține servieta cu codurile nucleare este străină logicii. Indiferent cît de grav este ce spune acea persoană, ne interesează pe toți, nu? 

Reacțiile prietenilor din listă care mi-au declanșat nevoia de a scrie acest text se refereau la atitudinea “de leader” a șefului Senatului american, Mitch McConnell, care a rostit un discurs mișcător la încheierea plimbării MAGA prin Capitoliu. Prietenii mei răsuflau ușurați, cumva căzuți în admirație pentru niște oameni politici goi pe dinăuntru care nu au nimic de a face cu leadership-ul ci doar cu interesul personal, dar au scriitori de discurs străluciți. Că “democrația a învins”, iar noi să luăm notițe. Cum se traduce în limbaj democratic cenzurarea președintelui de către niște entități care doar prin natura domeniului lor de activitate economică, nefiind învestite de cetățeni cu această putere, au ajuns în poziția de a putea-o face? Că milioane de americani acceptă acest fel de cenzură fără să iasă în stradă (profitînd de libertatea de întrunire garantată prin același amendament) este o dovadă că democrația funcționează, sau dimpotrivă? Că mii de americani au intrat totuși în Capitoliu peste niște politicieni multimilionari care trăiesc într-o lume paralelă cu cea a propriilor cetățeni, doar fiindcă clown-ul șef le-a sugerat că este de al lor, împotriva unui sistem care i-a adus în pragul disperării, este o dovadă de democrație sau nu? 

Pentru că în mod perfect democratic, Trump ar fi putut fi (și ar fi trebuit să fie) îndepărtat de la putere de mult. Dar asta i-ar fi implicat pe Mike Pence, jumătate plus unu din secretarii de stat din cabinet și două treimi din senatori care să voteze pentru îndepărtarea lui. Ceea ce nimeni nu și-ar fi asumat responsabilitatea de a face, fiindcă nici Pence, nici secretarii de stat nici McConnell  (tatăl respingerii ajutorului de pandemie de 2000 de dolari propus recent), nu au acea putere de fascinație a maselor pe care doar un anume tip de psihopat o are, iar ei știu asta. Nu pentru Pence și restul au votat 74 de milioane de americani cu partidul republican. Mai mult, Elaine Chao, soția lui McConnell, marele “lider” care l-a susținut pe Trump pînă la acel speech, și-a dat demisia pe 7 ianuarie din funcția de secretar de stat la transporturi pentru a nu fi nevoită să voteze împotriva lui Trump în cazul inițierii procedurii de îndepărtare din funcție. La fel Betsy DeVos de la educație. Ceea ce face superfluă declarația lui Nancy Pelosi că se gîndește să inițieze procedura de îndepărtare din funcție a lui Trump. Iar ea știe asta, dar vrea să își mai sporească popularitatea ajunsă la 28%, după ce reprezentanții conduși de ea au respins înainte de alegeri ajutorul de pandemie de 2000 de dolari (!) ca nu cumva Trump să îl folosească drept capital politic în campanie. Iată deci că cele două partide, conduse în Congres de multimilionari, seamănă și ca decizii. 

De altfel, privite dintr-o anume perspectivă, protestele MAGA și BLM seamănă între ele mai mult decît își doresc participanții și mai mult decît s-ar zice la prima vedere. Disperarea celor de la BLM că protestul pașnic nu va fi băgat în seamă de către autorități într-un sistem profund rasist, motiv pentru care au trecut la vitrine sparte, seamănă mult cu disperarea amărîților de la MAGA, care nici ei nu mai cred în sistem de mult, și au intrat în Capitoliu fiindcă li s-a repetat că alegerile au fost furate. Desigur, ambelor grupuri li se spune că partea cealaltă este de vină pentru problemele proprii, de către o mass media bine antrenată pentru demonizare, și foarte atentă să nu care cumva din greșeală să iasă în față adevăratul vinovat: un sistem care consumă tot și în cele din urmă pe sine, dar numai după ce a distrus populația, (fizic și psihic), mediul, și orice speranță în mai bine. 

Dacă cineva mai vrea dovezi că democrația americană funcționează doar pentru bogați, să își amintească de simplul fapt că în 75 de ani nici un președinte nu a mai cerut permisiunea Congresului pentru a declara război unei alte țări, deși conform legii trebuie să o facă. Iar SUA se află permanent în stare de război pe mai multe fronturi. Totuși, nici un președinte nu a fost sancționat pentru asta. 

Să nu uităm, de asemenea, cum Trump a fost “impeached”, procedură care seamănă cu un proces penal, dar “judecat” de Congres prin cele două camere, și cum a fost “achitat” în camera pe care o controla partidul lui. Apropo de impeachment … De ieri Nancy Pelosi, dîndu-și probabil seama că declarațiile cu privire la procedura de îndepărtare din funcție sînt de-a dreptul absurde, amenință cu al doilea impeachment, care după părerea mea are la fel de puține șanse să treacă de Senat ca și cel de anul trecut. Pelosi spune că e posibil ca Trump să comită chiar sacrilegiul de a-i grația pe “teroriștii” de la Capitoliu. Deja, observați, s-a scos de la sertar doublespeak-ul. Retorica oficială americană are două feluri de dușmani ai poporului: rușii și teroriștii. Iar plimbăreții la Capitoliu cu greu pot fi acuzați că ar fi ruși. La categoria “terorist” poate intra oricine protestează, întemeiat sau nu: BLM, Antifa, MAGA, indienii care distrug niște conducte de petrol care trec ilegal prin teritoriile lor, oricine care care nu face parte din oligarhie. Pentru că un studiu de la Princeton din 2014 arăta că SUA este în fond mai mult o oligarhie decît o democrație. Doar 10% dintre cetățeni, partea cea mai bogată, are cu adevărat influență asupra deciziilor care se iau pentru toți, iar cei mai săraci 50%, că votează sau nu, nu pot influența hotărîrile pe care liderii le iau pentru viețile lor, peste capul lor. Deci cum funcționează democrația? 

Să nu uităm că exact pentru aceeași chestie pentru care a fost “impeached” Trump, influențarea politicii interne contra sprijin militar, în aceeași țară, Ucraina (!) Joe Biden nu a fost niciodată nici măcar admonestat. Să nu uităm că Trump a ucis (din culpă) sute de mii de oameni printr-un comportament aberant în fața molimei, dar nu a fost nici măcar deranjat de partidul democratic care a înțeles că moartea atîtor oameni îi ajută pe democrați să cîștige alegerile. Dar ce bine că democrația a supraviețuit atacului terorist de la Capitoliu!

Să îi spunem asta cuiva căruia sau căreia i-a murit cineva de Covid fiindcă nu a purtat mască deoarece așa i-a spus Trump, sau “liderul” McConnell. Sau cuiva care se pregătește să se mute în stradă cu familia că nu mai are cu ce plăti chiria fiindcă ajutorul de la guvern i-a fost respins de două ori într-o lună, o dată de democrați, apoi de republicani. 

Respectarea goală a legilor nu înseamnă nimic într-o țară unde există acest aranjament convențional numit democrație, dacă cetățenii suferă. Nu poți jubila că legea s-a respectat cînd acea lege a lăsat fără casă zece milioane de familii.  

Sper că am pictat un tablou cît mai real al societății americane din ziua de azi așa cum o știu din șapte ani de urmărit știrile, politica și opiniile de acolo. Sper că nimeni nu se va chinui să mă înghesuie în cutia democratică sau trumpistă, că nu sînt nici una nici alta. Nu e recomandabil nimănui să se plaseze de o parte sau de alta, mai ales fără să gîndească critic ambele discursuri, sau măcar să aibă puterea să întrebe “de ce” de o sută de ori pe zi. 

Dragii mei, democrația (în SUA sau oriunde altundeva) există numai pe hîrtie și la televizor. Legea este pentru săraki și uneori pentru cei cărora li se pare că legea e suficientă. 

ANTIVAXER NU, ANTI-VAX DA!

Un prieten a postat că s-a impresionat pe el pînă la lacrimi văzînd imagini cu primii vaccinați. Înțeleg asta. Dacă te lași purtat de valul mesajului venit de la guverne prin media oficială plîngi mai rău decît la E.T. 1. Plîngi și preamărești știința, care numai ea ne va salva… Iar acum am împărțit din nou lumea între pro și contra vaccin, fără nuanțe și întrebări (dintre care multe sînt legitime), și ignorînd informații esențiale. Înainte să trecem în revistă vreo cîteva din astea, să ne amintim că azi, cînd totul se află și se știe, dacă ceva nu e pus pe agenda publică, practic nu există, iar dacă e “uitat”, întotdeauna e bine să te întrebi cine profită. 

În primul rînd să subliniem că boala Covid este în prezent la cel mai grav nivel de răspîndire de la începutul ei, cu toate că au trecut luni de zile de cînd nu mai ține capul de afiș la știri sau chiar în preocupările noastre. Cea mai lovită țară este SUA, care deși are mai puțin de 5% din populația lumii, are un sfert din cazuri și din numărul de morți la nivel global. Cauzele sînt un sistem sanitar privat bazat exclusiv pe profit, un sistem de asigurări de sănătate scump la care cel puțin 29 de milioane de cetățeni nu au acces, și presiunile corporațiilor asupra politicienilor, care nu au reușit să impună un lockdown mai de doamne-ajută, fiindcă economia trebuie să meargă, dă-o dracu de sănătate! deși problema e pusă greșit sub forma unei presupuse alegeri între cele două. Nu există obligativitatea purtării măștii la nivel național, iar în multe state sînt deschise și restaurantele. La fel ca la noi, unde s-au închis școlile dar mall-urile nu. Nimeni nu pare să își dea seama că cu o populație bolnavă și speriată economia nu are cum să meargă decît foarte prost. Situația nu e diferită decît în foarte puține țări: China, Australia, Noua Zeelandă, Coreea de Sud, Vietnam, Japonia, Taiwan, și încă vreo cîteva, unde disciplina cetățenilor, conștiința guvernelor, autoritarismul, geografia, sau de cele mai multe ori o combinație dintre ele au adus un control aproape deplin asupra virusului. Indiferent cum au ajuns la reușită, ele joacă în liga “deci se poate”, fiindcă reprezintă exemple de cum e posibil să fie controlată epidemia prin mijloace nespecifice (distanțarea socială, masca, izolarea, testarea, urmărirea) cele specifice fiind medicamentele și vaccinurile.  

Ca fapt divers, România e acum pe un dezastruos loc 23 în lume ca număr de cazuri (formularea asta a început să fie dată uitării, nu?) cu peste 637 de mii la o populație de numai 19 milioane. Dacă ținem cont de informația de pe site-ul Ministerului Românilor de Pretutindeni care spune că 9,5 milioane de români lucrează în străinătate, și trăiesc unde lucrează, rezultă că avem mai mult de juma’ de milion de bolnavi la 10 milioane de cetățeni. Dacă vreți o comparație, Japonia are două sute și ceva de mii de bolnavi la 128 de milioane de locuitori. Cam așa, dar asta deja nu mai auzim la știri, unde în schimb avem multe informații despre vaccinuri, dar numai despre cum se fac, cînd vin, cît costă, cum ajungem la ele. Alte informații, dintre cele mai importante, sînt lăsate deoparte.

Să vorbim dară despre vaccinuri. De zeci de ani marile firme de farmaceutice beneficiază de subvenții guvernamentale pentru cercetare, iar situația de față nu e diferită: conform BBC, Pfizer a primit sute de milioane ca să se ocupe de vaccin, Moderna peste 1 miliard, BioNtech la fel, Astra Zeneca mai mult de 10 miliarde (!) din care 1 miliard doar de la guvernul SUA. 

Deși (din cauza timpului scurt în care au fost dezvoltate) nu se știe care va fi răspunsul autoimun al organismului și cînd va apărea el, deși în SUA vreo 40% din populație declară că nu se va vaccina iar pentru a diminua semnificativ contagierea e nevoie ca cel puțin vreo 70% din populație să fie vaccinată, toată lumea pare să își pună speranța în vaccinuri. 

La noi în țară curentul antivaccin pare a fi în creștere, ceea ce e firesc, fiindcă de peste 30 de ani guvernele așa-zis democratice mint populația printr-o mass-media preocupată exclusiv de audiențe, deci nu ai cum să educi cetățenii prin mesaje create și transmise de aceste instituții, chiar dacă ai vrea să o faci – nu e cazul cu guvernele de la București. În plus, în cazul SARS Cov 2, scepticismul este cu atît mai justificat, prin faptul că nu se știe încă ce imunitate oferă aceste vaccinuri, pe ce durată, dacă sînt sau nu sezoniere, dacă funcționează pe toate tulpinile, și alte lucruri peste care se sare, dar care sînt strîns legate de utilizarea și de eficiența lor. În același timp însă, urechea noastră de consumiști profesioniști, făcută tobă la formulări gen “număr de cazuri”, e sensibilă la mesajele despre vaccin, fiindcă societatea secolului 21 ne-a făcut comozi și greu de disciplinat. Dacă ți se spune că poți face un vaccin iar apoi să te întorci la viața “normală”, cu city-break-uri și ski în Alpi, cu mese la restaurantele la modă și festivaluri de cîte trei zile pe afară, de ce să te izolezi și să stai cu limba atîrnînd la un concert cu un Gene Simmons de 70 de ani? Pe scurt, soluția vaccinului ne convine. Dar chiar dacă masa critică din tot poporul s-ar vaccina, este asta o soluție?    

Ca și în cazul epidemiei de SIDA (provocată tot de un retrovirus) s-au descoperit pînă acum mai multe medicamente ieftine, existente în lume de zeci de ani, eficiente, dar despre care nu se vorbește deloc. Unul dintre ele, despre care am aflat din două surse în același timp (de la fratele prietenei mele și de pe un site de știri independent din SUA), omoară virusul, și are și eficiență profilactică. Se numește ivermectină (una din denumirile comerciale este Stromectol) a fost descoperită și omologată în 1975, și a primit un premiu Nobel. Antiviral și antiparazitic, ivermectina este aprobată încă de atunci de FDA, agenția guvernamentală americană care se ocupă de medicamente și de alimente, iar după aproape 50 de ani de folosire atît la oameni cît și la animale, poate reprezenta o soluție mult mai sigură decît un vaccin nou, prea puțin testat.  

Cu ocazia pandemiei care s-a abătut, Ivermectina a fost întîi testată în laborator la mai multe universități din lume pe la finalul lunii martie (am găsit o știre Mediafax din aprilie despre testele de la universitatea australiană Monash), apoi în condiții reale, fiindcă au existat multe situații în care medicii nu au știut ce să mai dea bolnavilor pentru ameliorarea simptomelor. S-a constatat că ivermectina omoară Coronavirusul în 48 de ore de la începerea administrării, este foarte bine suportată de organism și aproape că nu are efecte secundare. Am găsit inclusiv o descriere pe larg a efectelor ei în română pe Facebook, autor fiind o persoană care a urmat tratamentul timp de 30 de zile, tratament care costă sub 100 de lei.  

Deși acum 3 săptămîni un prof de medicină de la St Luke’s Aurora Medical Center a fost audiat de o comisie a senatului american pe acest subiect, la știri (atît în SUA cît și la noi) nu se vorbește de această substanță, dar orice buletin ne face capul mare despre vaccinurile zilei. Am întrebat trei medici, dintre ei doar unul auzise de ivermectină, însă nu știa amănunte despre ea. În schimb, fiind american, se vaccinase cu Pfizer. 

Motivul lipsei de informare este simplu: fabricanții de vaccinuri trebuie să facă bani. Mulți mulți bani. Iar cînd e vorba despre asta, marile firme de farmaceutice nu au mamă, nu au tată, riscă viața pacienților cu lejeritatea cu care noi băgăm vara în priză pastila anti-țînțari. Sînt sigur că nu e ceva nou pentru nimeni, dar totuși … Ultimul dintre cele mai grave exemple este cazul Purdue Pharma, firma care fabrică Oxycontin. Medicamentul a ucis sute de mii de oameni în SUA în ultimii 22 de ani, contribuind la criza opioidelor. Firma și-a declarat falimentul după ce a plătit 8 miliarde de dolari despăgubiri, dar Oxycontin încă se prescrie în spitale, ceea ce dovedește puterea uriașă a lobby-ului farma în SUA. Sau oriunde.

Probabil că vaccinurile anti Sars Cov 2 nu te omoară, dar sînt o mulțime de întrebări pe care ar fi necesar să ți le pui în legătură cu eficiența lor dacă tot ești supus mesajului mașinii de propagandă corporatiste farma. 

Încă ceva. În ultimele două luni au apărut cazuri din ce în ce mai multe de cenzură pe aplicațiile social media a oricărei opinii care este sau doar pare antivaccin, (cenzură prin algoritmi, desigur), chestie deosebit de periculoasă în orice societate care se pretinde democratică. Nu e vorba doar de cenzura în sine, ci și de faptul că aceste entități private, care acum controlează agenda publică, nu pot fi trase la răspundere, cum se poate face în cazul guvernelor, de exemplu. Nu sînt de acord cu conspiraționiștii cu cipuri, 5G, Gates, dar cred că fiecare dintre ei trebuie să fie liber să creadă ce vrea, atîta vreme cît respectă regulile ca să nu îi infecteze pe alții, sau cît nu apelează la hate-speech sau discriminare. 

În loc de concluzie, pe care vă invit să v-o formulați singuri… Mie mi se pare că știm destul de multe despre virus pentru ca, cu voință politică, puțină disciplină și investiții minime să putem să scăpăm de el în maxim 3 luni, cum au făcut țările despre care vorbeam mai sus. Totuși, sînt convins că această criză se va prelungi (în mod criminal și intenționat) nepermis de mult, poate chiar ani (după vaccinul 2020 va veni ediția 2021) fiindcă nu doar marile corporații farma ci și aplicații ca Fb, Youtube, Google, sau cele din zona Amazon etc. au de cîștigat multe miliarde de pe urma izolării noastre la domiciliu.

Iar organizarea de care avem nevoie în aceste condiții pentru ca să ne “invităm” guvernele la treabă este aproape imposibilă, chiar dacă oamenii ar începe să dea semne că s-au săturat de seriale Netflix cu 70% CGI. 

La puțini ani de molimă vă doresc, dumneavoastră și pacienților dumneavoastră!