CÎT RESPECTĂM LEGEA CARE NU NE RESPECTĂ

Văd cu uimire că oameni de a căror bunăvoință nu am motive să mă îndoiesc fac mofturi la încruntarea oficială a Departamentului de Stat al SUA vis-à-vis de demersurile mafiei dîmbovițene de a-și legaliza activitatea. Adică de ce se intervine, și mai ales, de ce așa direct, fată, peste capul UE și peste capul democrației, chiar al ei. Cum ar veni, persoanele în cauză ar valida, măcar în spirit, un răspuns arțăgos la degetul arătător american, cam ca al lui Ponta către Angela Merkel, dat într-o situație cumva similară acum vreo trei ani, că “să își vadă de Germania ei”.

Să fim înțeleși: consider, cu argumente, că SUA suferă de imperialism cronic cu pusee și recidive la răstimpuri, ca să nu mai vorbim de accese de intervenționism motivate de interese directe. Cei care îmi citesc blogul cu păreri neautorizate știu. Însă cînd în România ținem de un an, cu greu, frontul luptei împotriva legalizării mafiei, cred că e cazul să ne bucurăm de fiecare mînă întinsă care nu ne vizează direct portofelul. Să nu cădem în ridicolul acelei “deontologii” care ar aduce într-un studio de televiziune, bunăoară, pe victima unui atentat și pe atentator, care să își expună punctele de vedere în mod echitabil(!). Ca și în acest exemplu absurd, la București, cu excepția unor televiziuni cu discurs securistico-schizoid care mimează o normalitate dezarticulată, se știe exact cine sunt băieții răi. Și se mai știe că în orice luptă trebuie să ai în vedere care sunt armele adversarului și felul în care el le folosește. E foarte frumos să ne imaginăm că vom mai ieși de trei ori în stradă duminica pe înserat, să mai strigăm la niște clădiri goale și gata!… se va renunța la promovarea acelei umilitoare legalizări a hoției. Dacă puterea de la București ar fi ținut seama de protestele noastre, pînă acum am fi aflat. Din păcate însă, nu suntem în ring cu un adversar de aceeași categorie, ci ne batem cu niște profesioniști ai minciunii, lăcomiei și perversității, cu niște Goliați ai corupției pe orice plan. Și dacă suntem la fel de inteligenți ca biblicul David, vom încerca să învingem cu armele noastre, mai degrabă decît să jucăm după niște reguli luate ad literam care funcționează doar la zero Kelvin.

Însă cînd aproape toate acțiunile politicului bucureștean sunt, tehnic vorbind, aproape legale, iar lotrii par deciși să facă ce și-au propus fiindcă, ce să vezi, chiar pot, atît de facto cît și (caz rar!) de jure, sunt de părere că putem pune la păstrare visul ăla cu democrația perfectă, să îl viseze următoarele generații. Să primim încurajările de pe margine, iar dacă ele sunt date de către bătăușul blocului, și el recidivist, asta e. Să nu uităm că, strict în litera legii, noi nici măcar nu prea avem ce căuta în stradă fără aprobări.

A, și dacă tot vorbim de asta, am participat duminică seară la cel mai flasc marș de 20.000 de pînă acum. Oamenii se tîrau răsfirați și fără de lozinci în gură, fără chef aș zice, printre căsuțele din povești ale tîrgului de Crăciun din Piața Constituției, de parcă erau fabricați din ceață. (Apropo, sper că știți că madam Firear a aprobat un tîrg de Crăciun preventiv și în Piața Victoriei, de pe 2 pînă pe 20 decembrie, astfel că orice manifestație pe locul respectiv devine și mai ilegală.) E adevărat, spre deosebire de acum cinci ani, zeci de mii de oameni au făcut pasul de pe canapea în stradă. Din păcate, cam tîrziu, fiindcă asta se pare că nu mai e de ajuns. Poate că a venit momentul să schimbăm ceva: fie programul marșurilor, fie intensitatea lor, fie itinerariul, fie pe toate trei. Sau să trecem direct la nesupunere civică. Care și ea este, în esență, ilegală, după cum ilegală a fost și demonstrația anti-Ceaușescu din 22 decembrie 1989, dacă înțelegeți ce vreau să zic.

Însă, doamnelor și domnilor ce vă manifestați exact ca românul care, dacă nu îl inviți la petrecere, e nemulțumit, iar dacă îl inviți, nu vine, unde găsim bucurie mai mare decît a ne opune cu ajutorul acțiunilor ilegale, unora profund și definitiv imorale?

 

Advertisements

*ALBUM DUMINICAL DIN 15 NOIEMBRIE ’87

Terminasem liceul în vară și îmi amînasem armata. Aș fi mers “la trupă”, un an și jumate, spaima oricărui potențial student “fin educat”, căci aș fi devenit “biban”, carnea de tun a “veteranilor” analfabeți și a gradaților frustrați. Dar ca norocul, ai mei au insistat să dau la medicină măcar doi ani la rînd și în iulie picasem abia prima oară. Așa că eram acasă în duminica aceea rece cu soare, după ce dimineața la ora nouă votasem pentru prima oară în viața mea. Votasem rebel-inconștient-riscant. De fapt doar scrisesem pe buletinul de vot “Jos Ceaușescu!” Cînd i-am spus lui tata, să leșine, el era în partid de mult timp, era și directorul celei mai mari școli generale din Brașov. În anii ’50 crezuse în “valorile comuniste”, acum nu mai era cazul, dar îi era frică rău, nu cumva să fie arestat și să rămîie familia fără el. Așa că se alinia, ca majoritatea, chestie pe care i-am reproșat-o în nenumărate rânduri mai târziu, dar mă rog… Treabă de opțiune.

1987 era continuarea unei perioade foarte proaste pentru români. Ceaușescu strânsese șurubul. Îi vînduse pînă și pe sași pe valută. Și pe evrei. Aveam întreruperi de electricitate zilnic, apa caldă cu program, iar în magazinele alimentare nu se mai găsea mai nimic. O imagine de neuitat; în rafturile unei Alimentara de lîngă gara Brasov erau expuse exact două produse. Vin spumant Zarea și chipsuri de creveți vietnamezi. Ele se succedau pe raft: o sticlă de spumant, o cutie de creveți, cam la 30 de centimetri una de alta. Lux. Creveți mai cumpăram uneori. Dacă aveam ulei, îi prăjeam în tigaie (conceptul nostru despre snack-uri) acasă la două surori ai căror părinți erau la muncă în URSS, deci aveam liber la adunări de tineri fără părinți la vedere.

Ai mei se mai descurcau, “făceau rost” de diverse produse necesare, uneori de delicatese precum salam de Sibiu sau cotlete de porc. Chiar lux.

În ce mă privea, aveam 19 ani, preocupările vîrstei erau muzica, chefurile și îndrăgosteala, dar eram destul de serios ca să nu fiu muncit și de soarta României. Nu îmi țineam gura, spuneam bancuri politice și comentam tot ce auzeam că spune la Europa Liberă Neculai Constantin Munteanu, cu care aveam sa lucrez în 2000 la ProTV (!), un om față de care mi-am menținut respectul total și după ce l-am cunoscut în persoană. Eu în anul 2000.

Dar atunci eram doar în ’87 și îl ascultam pe Nae Munteanu la Actualitatea Românească. El, disident cu patalama, eu disident amator, mai mult în cuget și simțiri, ca mulți dintre prietenii mei. În secret plănuiam să scriu niște manifeste (flyer-e, sic!) și mă tot munceam să găsesc un plan cum să le împrăștii fără să mă prindă. La noi în casă în fiecare seară radioul de la capul patului pe partea lui tata țiuia pe unde scurte la volum mare. Dacă era geamul deschis se auzea și în stradă. Dar toată lumea asculta Europa Liberă, deși pentru unii era doar sarcină de serviciu. Pe scurt, sistemul totalitar era în 1987 în plină acțiune. Nici o speranță să se termine vreodată.

Dar în duminica de 15 noiembrie, după ce venisem de la votare, a sunat telefonul. Prietena mea. Ăăă, era vreun meci azi? Auzise ea pe Calea Bucureștilor o mulțime de oameni strigând și văzuse pe geam o coloană mergînd spre centru. Hopaaa! Nu era nici un meci. Imediat după ce am vorbit cu ea sună soția unui prieten al tatii care lucra la “partid”. Printre sughițuri ne spune că e “nasol” (pentru noi era bine), în centru sunt oameni adunați. Au intrat în sediul Consiliului Județean de Partid, unde la subsol era pusă masa pentru mărimile județului, cu ocazia alegerilor, cu toată haleala pe care muncitorii români nu o mai văzuseră de ani buni. De ani răi.

Cum am auzit, mi-am luat haina și pe frate-miu cu mine, și am plecat spre centru cu ultimul troleibuz care mai circula. După aceea au întrerupt circulația să nu se umfle mulțimea cu cei veniți – eventual – din cartiere. Pînă să plecăm mama era în lacrimi dar nu voia să ne ia trăirea istoriei (se simțea deja) așa că ne-a zis să mergem dar să avem grijă și să venim repede înapoi.

Troleul a oprit la teatru și șoferul a dat jos captatoarele ca pe patești. Mai departe oricum nu putea merge. Mulțimea blocase toată piața delimitată de Modarom, Primărie și Consiliul Județean. Primul “cadru” pe care l-am văzut a fost cu un muncitor care spărgea un geam la parterul Consiliului Județean cu vîrful unui steag tricolor – alea roșii cu secera și ciocanul ardeau – în timp ce altul scria cu spray cu grund anticoroziv VREM DREPTATE ȘI FERICIRE ÎN ȚARĂ. Graffiti, doar că încă nu apăruse termenul.

Înotai prin aerul pieței, atâta emoție era. Nimeni nu se gândea încă la ce va urma, muncitorii care veniseră din Steagu’ (ulterior, Roman, azi vîndută la fier vechi de către băieții deștepți) ieșeau din județeana de partid cu roți de cașcaval în bățul de steag. Luxul luxului. “Ia uite ce mănîncă aștia și noi nu ne luăm banii și nu avem ce să le dăm la copii. Mă duc la dreapta spre Primărie. Muncitorii erau deja înăuntru. Picioarele scaunelor ieșeau prin ferestre aruncînd cioburile pe trotuar, apoi urmau telefoanele, care se opreau spînzurate de fir, cu receptoarele atîrnînd la rândul lor doi metri mai jos. În fața Primăriei, primele mașini de pompieri așteptau ordin să împrăștie manifestanții cu apă. Cocoțat pe una dintre ele, Femur, un coleg al meu de liceu de 1.95, în uniformă de pompier la termen redus. Ne-am privit în ochi, aci protestul, dincolo represiunea. Nu ne-am salutat. Se vedea că îi era mult mai frică decât mie. Frate-miu și cu mine am mai stat doar putin și, tot de frică, am plecat. Femur nu avea cum. La zece minute după ce am plecat au venit blindatele și USLA-șii. Au arestat oameni, care după aceea au fost anchetați cu lunile. Un prieten de familie, o colegă a mamei… Mai multe zeci dintre ei au fost anchetați, torturați, unii au murit, se spune, iradiați.

La “Album duminical” nu s-a zis de protest și nici George Marinescu nu a zis la știri, exact cum au facut televiziunile private și independente la marșurile cu Roșia Montană din 2013. Atunci, cînd cu zavera din ‘87, tot Nae Munteanu (adică mass media alternativă) a anunțat națiunea că muncitorii de la Brașov au ieșit în stradă.

Seara s-a închis centrul. Toți brașovenii care ar fi trebuit sa iasă dimineață, au ieșit seara, să vadă … ce? Chiar de ar fi putut vedea în spatele scuturilor și căștilor albe, acolo erau doar foarte mulți muncitori de la spații verzi care puneau geamuri la ferestre și plantau panseluțe, gest pe care îl vedem acum în noiembrie în fiecare an. Păi pentru asta am murit noi cînd cu 15 noiembrie?

Eu n-am murit. Eu am fost martor. Au murit alții. Între ei și învățătoarea Liana Iancu, colega mamei, ale cărei ultime cuvinte au fost “copii, feriți-vă, cade tabloul lui Ceaușescu pe voi!” Nu e poveste.

Discleimăr: În urma evenimentelor din 15 noiembrie 1987 de la Brașov nici un securist anchetator nu a suferit vreo condamnare. Deocamdată.

(*text modificat, publicat prima dată în 2015)

VĂ CER IERTARE, DOMNULE DRAGNEA!

În ultimele zile, în timp ce laptopul meu se umfla cu aprecieri, comentarii și vizualizări (pentru mine ca blogger mai degrabă inconsecvent, cele cîteva zeci de mii de vizitatori reprezintă un număr neobișnuit de mare) am avut timp să reanalizez comportamentul pe care l-am avut față de dumneavoastră în avionul spre București. Vă cer iertare, domnule Dragnea, dacă ați simțit cumva că v-am obligat să mă ascultați, în loc să fi avut curiozitatea să vă întreb niște lucruri concrete, aplicate, iar apoi și să aștept răspunsurile dumneavoastră. Sincer vă spun, înainte să pornesc spre locul dumneavoastră mi-a trecut prin cap că un bun subiect de conversație pentru o călătorie cu avionul era Mintia. Am vrut să vă întreb de ce ați declarat pe 2 noiembrie a.c. împreună cu premierul Tudose, că termocentrala de la Mintia nu va fi închisă. Asta în ciuda faptului că de cinci ani ea funcționează ilegal(!), adică fără autorizație de mediu, fără perspectiva de a o dobîndi, cu huilă predominant de import, cu o tehnologie veche de 50 de ani, în pierdere, cu emisii poluante și de zece ori mai mari decît cele admise, îmbolnăvind populația, poluînd zona și încălcînd legislația europeană de mediu, România fiind semnatară a tratatelor din domeniu (sursa: comunicat de presă Greenpeace). Eu bănuiesc că din populism, dar sunt sigur că dumneavoastră m-ați fi luminat spunîndu-mi adevărul. Doar că aveam un singur minut la dispoziție (venea doamna cu căruciorul și mă temeam să fi rămas de aceeași parte a căruciorului cu dumneavoastră) așa că am renunțat să deschid un dialog argumentat, la subiect, despre Mintia. Pe deasupra eram emoționat, căci în general mărimile din zona politică mă inhibă, iar atunci am ales o cale de comunicare de compromis. Una care să nu fie injurioasă, dar nici țintită spre un subiect restrîns. De aia spontaneitatea mea, și așa cam pe sponci, s-a dus fără să lase nimic în urmă, ca milionul dumneavoastră de coco pe cocotieri, după cum ați recunoscut public.

Am reușit totuși să evit simpla ridicare a degetului mijlociu – de curînd Donald Trump a văzut degetul mijlociu al unei femei de 50 de ani foarte aproape de geamul blindatei sale – dar evitînd această comunicare simplistă, am făcut, după unii, greșeli, cum a fost referirea la jumătatea educată și la… cealaltă jumătate. E adevărat că nu am zis “jumătatea needucată”, nici măcar “mai puțin educată” dar se pare că educația contează așa de mult pentru poporul nostru de conturi fictive de Facebook, mai ales pentru acea parte care face greșeli gramaticale, încît conturile s-au simțit ofensate și s-au repezit să mă întrebe cine sunt eu să mă consider un tip educat. Nici măcar faptul că vorbesc și scriu corect românește, ceea ce mă plasează în mod obiectiv într-o minoritate în țara mea, nu m-au scutit de acuzații. Asta în ciuda faptului că de 25 de ani știm că electoratul PSD a mers, statistic vorbind, mai puțin la școală (dar mai mult la vot) decît celălalt electorat. Ceea ce nu e neapărat ceva greșit, mai important în viață e să fii un om bun decît unul educat. Noi știm, domnule Dragnea, că doar amîndoi am terminat o facultate. Și la ce ne-a folosit?

De asemenea unii dintre cei ce mi-au arătat, cu ajutorul unor insulte aproape părintești, cît de mult am greșit să vă bruschez psihic în calitate de simplu pasager, (și nu în ultimul rind, de om), mi-au reproșat, dacă am citit eu bine printre înjurături, că am vorbit în numele unei comunități prea mari. Poate că au dreptate. Poate că jumătatea mai educată a acestei țări nu vă urăște (nici nu vă doresc asta!) ci mai degrabă vă dezaprobă. Nici eu nu vă urăsc, fiindcă am învățat să nu urăsc pe nimeni. Dar cu siguranță vă dezaprob și cred prea mult în atitudine și în acțiune ca să fi tăcut, ratînd prezența dumneavoastră la noi la economy, și să fi rămas liniștit “la locurili noastre”.

Vedeți, domnule Dragnea, eu cred că dumneavoastră sunteți înconjurat de persoane care vă spun doar ce vreți să auziți, iar asta dăunează grav sănătății democrației și națiunii. Dacă politicianul nu are contact direct și sincer cu cetățeanul se ajunge la crize ale democrației ca cea pe care o trăim. Nu doar noi, românii, ci o mare parte a lumii în frunte cu SUA. Unde chiar președintele Trump (pe care dumneavoastră voiați să îl întîlniți întru îmbunătățirea imaginii dumneavoastră publice, plătind unei firme 100.000 de dolari ca să vă aranjeze întîlnirea, conform site-ului riseproject.ro) se confruntă cu gesturi de atitudine publică de tip protestatar, livrate în grabă dar eficient, cum a fost degetul mijlociu menționat mai devreme. Gestul îi aparține unei femei educate, mamă a doi adolescenți, care recunoaște că nu îl folosește prea des, dar ce putea face ca să își exprime dezaprobarea cînd ea se afla pe bicicletă iar coloana oficială trecea în plină viteză pe lîngă ea?!…

Femeia a fost concediată de firma unde lucra, treabă care pute de la distanță a ipocrizie și a dictatură corporatistă, dar a primit multe felicitări și chiar flori din partea celor care au citit în gestul ei, aparent ofensator, o simplă atitudine de protest.

https://www.theguardian.com/us-news/2017/nov/07/cyclist-who-gave-trump-the-middle-finger-its-not-something-i-do-a-lot?CMP=Share_iOSApp_Other

Protest față de o administrație periculoasă a cărei activitate e presărată cu măsuri ce trădează prevalența intereselor economice ale unor persoane sau corporații în dauna intereselor comunității. Vă sună cunoscut? La noi, în plus, există o închidere aproape totală a comunicării cu cetățeanul de la venirea la guvernare a partidului dumneavoastră, la nivelul aproape oricărei instituții publice, chestiune susținută de toți cei care lucrează cu ele, mai puțin ONG-urile și firmele “de casă”.

E drept, alte întâlniri ale mele cu alt tip de politicieni, din nefericire extrem de puțini, pot fi diferite. La doamna Aurelia Cristea, (care a pierdut susținerea partidului dumneavoastră după primul mandat pentru că a contribuit decisiv la realizarea adoptării legii împotriva fumatului în spații publice, căreia dumneavoastră v-ați împotrivit cît ați putut), am ajuns printr-un simplu telefon dat la biroul dumneaei. A acceptat imediat ajutorul pe care i l-am oferit în promovarea legii 349, apoi am lucrat împreună și ne-am înțeles excelent, datorită faptului că doamna Cristea face parte din rara specie de politician care chiar vrea să facă ceva pentru cetățean. Iar de curînd m-am întîlnit întîmplător cu alt parlamentar, și el fost ministru, al cărui nume îl voi proteja, care mi-a spus, în cursul unei discuții amicale de cîteva minute, despre marele pericol reprezentat de infiltrarea de ofițeri acoperiți în mass-media românească.

Dar în principiu, domnule Dragnea, vă asigur că dacă m-aș întîlni cu 95 la sută dintre politicienii români, de la putere sau din opoziție, le-aș spune cam ceea ce v-am spus dumneavoastră și de asemenea aș ști că am dreptate. Pe domnul Iohannis l-aș întreba dacă consideră numărul de case ca fiind o mărime sau o micime fizică.

De altfel treaba asta cu confruntarea verbală e valabilă și pentru haterii, trolii, postacii a căror activitate am avut plăcerea să o experimentez zilele astea și care m-a distrat enorm. Cînd ne vom întîlni față în față sper să aibă curajul să își susțină opiniile. Avantajul e că nu o să se mai vadă lipsa cratimelor.

Dar cel mai amuzant moment al acestor zile a fost, de departe, acela în care un băiat de la o televiziune cunoscută mai cu seamă pentru vocabularul și comportamentul ofensatoare decît pentru acuratețea informației difuzate, mi-a dat în direct lecții de decență. Îl compătimesc sincer și îi mulțumesc. Confirmarea faptului că ai făcut un lucru bun vine cînd unul ca el începe să te jignească.

Însă din fericire, cei care au contestat cu ură și frustrare gestul meu au fost cam 10 la sută din toți cei care au reacționat. Restul m-au felicitat și mi-au susținut demersul, așa cum a fost el, lipsit de multă creativitate și pe alocuri cam șchiopătat. Le mulțumesc mult. Ei au priceput, bănuiesc, situația în care m-am găsit și au apreciat gestul meu drept ceea ce a fost, un protest (pe care l-aș dori repetat la fiecare întîlnire incidentală a cetățeanului cu alesul) împotriva unei guvernări cu mari probleme. Pentru noi, desigur. Cam cum au fost mai toate guvernările din ultimii 27…ba nu, 72 de ani.

În același timp recunosc că mi-ar plăcea să se producă o animozitate la fel de mare în jurul faptelor mele, cu preluări de către toate site-urile importante de știri (protv, hotnews, digi24, etc) și atunci cînd, de exemplu, strîng bani pentru copiii cu autism (vezi postarea de la maratonul București) sau reclam că folosirea trotuarelor de către persoanele care se deplasează cu un fotoliu rulant și de către nevăzători este imposibilă din cauza mașinilor parcate pe trotuare. Căci dacă pînă la Viena se poate zbura, de la Parlament la Victoriei nu prea se poate, decît dacă ești un politician privilegiat și sensibil ca dumneavoastră, domnule Dragnea, și ca restul nederanjabililor ce vă înconjoară. Însă noi trebuie să mergem pe jos. Uneori încolonați, cîteva mii. Cîteodată e mai eficient așa.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

O ROMÂNCĂ I-A ZIS LUI DRAGNEA…

Ieri la primele ore ale serii eram cu Irina la Viena înainte să ne îmbarcăm spre București. La coadă la duty-free vedem buza de jos a lui Sorin Oprescu atîrnînd deasupra uneia din casele de marcat. Probabil fostul primar penal găsise ceva chilipiruri mai ieftine decît el însuși. Îl înjurăm amîndoi printre dinți iar eu îi zic Irinei, care se minuna că Oprescu e liber, (ea îl știa la pîrnaie), că m-aș duce să îi zic ceva de bine față în față, măcar de atîta pedeapsă să aibă parte ăștia, dacă tot se plimbă liberi cu conturile pline din șpăgi încă nedovedite. Tot vorbind despre Oprescu, care se duce la cursa Tarom programată la aproximativ aceeași oră cu Austrian-ul nostru, ajungem la poarta de îmbarcare și ne așezăm. Funcționarul anunță la microfon trei nume printre care iese și un căznit “Dragnea” pe litere și Irina îmi spune “dacă ar fi să fie chiar Dragnea mergem să îi zicem ceva, și dacă da, ce îi zicem?”

   Nu termină bine că apare Dragnea cu doi badigarzi, dar nu apucă să se așeze că Irina saltă de lîngă mine și o ia spre el aproape alergînd. După 20 de secunde mă ridic și eu și mă iau după ea, nu ca să o opresc(u) ci ca să o susțin dacă oi putea.

   Ea ajunsese deja în fața lui Dragnea. Stă în picioare la doi metri de el.

Irina: – Să stiți că de aici noi ne ducem direct la protest în piața Victoriei. Nu veți cîștiga și o să vă mănînce pușcăria.

Dragnea: – Ce să cîștig?

Irina (un pic patetic): – Războiul pe care îl duceți împotriva poporului ăstuia.

Dragnea: (Își trage cu gesturi largi trei cruci)…

Irina: – Să știți că va fi nevoie de mult mai multe cruci. (Și vine spre mine cu mîinile tremurînd)

Lecție de atitudine, ce mai…!

    Între timp începuse îmbarcarea. Deși bănuiam că va sta la business, Dragnea se așează la jumatea avionului, la culoar. Aștept să decolăm și îmi plănuiesc și eu ambuscada verbală, în timp ce Irina pune pe Facebook poza cu Dragnea făcută de la distanță în sala de așteptare, cu textul pe care îl știți (sau nu).

Deși am emoții, știu că nu voi ateriza fără să îi spun lui Dragnea ceva, mai ales că gestul Irinei, încă foarte tulburată, a acționat ca un super-stimulent asupra mea. Dar ce să îi spun?

   Una e să te duci la Oprescu, un “fost”, și să îl înjuri (politicos, desigur) de capitala lui tac-su generalu’ de secu’. E ceva concret, știi de unde să apuci comunicarea. Sau să te duci la Stolojan, că și el era în avion (!), la business…mă gîndeam să nu cumva să îi vină lui Dumnezeu, dacă există, ideea să se răzbune pe ăștia tocmai ieri la zborul nostru. Stolo e și el un “fost”, poți să îi reproșezi chestii generale eventual, că cine-și mai amintește cu precizie ce tîmpenii a făcut…?

   Dar cu Dragnea e altceva. Dragnea e încă pe val. E cel mai puternic om din România la vedere. Face și desface chiar acum guvernele care au comis cele mai nasoale și mai inconștiente chestii de după ’89. Iar noi ne pregătim să mergem la protest imediat ce aterizăm. Cu legile justiției și cu ordonanța 13 transformată în lege. Sunt activist, sunt cu el în avion și am doar două-trei minute să îi spun ceva. Ceva pe un ton civilizat, deși îmi e greu, ceva care nu mă aștept să îi schimbe comportamentul de azi pe mîine dar care să conteze. Pentru mine, pentru el, și pentru cei care i-ar spune ceva dar nu au ocazia.

   M-am întrebat de multe ori de ce sunt oamenii, sau poate doar românii (?) atît de “cuminți” încît cînd văd cîte un politician lîngă ei fac obișnuitul mărunt din buze dar nu se duc să îl confrunte. Da, se înjură mult pe Facebook, pe bloguri, în piață. Dar dacă ajungi singur cu el, ce îi spui din tot ce ai să îi spui? Fără să îl jignești dar fără să cazi în ridicolul unei întrebări generale de tipul “de ce distrugeți țara, domnule X?” pe care ar rosti-o un reporter care l-a așteptat pe X mai mult de 3 ore în față la DNA, dar are doar zece secunde pînă cînd ăla se ascunde în limuzină. Și în concluzie, zero șanse la un răspuns.

   Nu mai aștept sa se stingă luminițele cu centura de siguranță. Vreau să îi vorbesc lui Dragnea înainte să ajungă căruciorul însoțitoarei de zbor în dreptul lui, altfel va fi probabil prea tîrziu. (Îi spusesem și Irinei; aproape sigur nu va trece pe la ghișeele prostimii, odată aterizat.)

   Mă ridic. Ajung în dreptul lui. Dragnea e cu o carte deschisă în mîini, pare că efectiv (!) citește. Un badigard de-a dreapta, celălalt pe același rînd dar peste culoar, la geam. Avionul e cu două șiruri de cîte două scaune. Cer voie să mă așez pe locul liber de vis-à-vis de Dragnea, în stînga culoarului. Badigardul mă lasă.

Eu: – Domnu’ Dragnea, mă numesc…(mi se pare de bun simț să mă prezint), și am lucrat ceva ani în mass-media. Aș vrea să vă spun cîteva lucruri. (Se ițesc cîteva capete care ascultă interesate ce spun. Îmi cam tremură vocea.)

Dragnea: (ridică privirea din carte, mă privește în ochi, așteaptă…)

Eu: – Aș fi vrut să pot să mă întîlnesc întîmplător cu cel mai puternic politician din țara mea și să îl felicit pentru activitatea pe care o are. Dar fiind vorba de dumneavoastră trebuie să vă spun…că eu cred că vă bateți joc de țara asta și mințiți un popor întreg. Vreți să legalizați hoția… (nu îmi vine să cred ce îi spun lui Dragnea!)

Dragnea (mă întrerupe): – …pe ce vă bazați?

Eu: – Domnu’ Dragnea, sunteți un politician bun. Mă uit acum în ochii dumneavoastră și îmi vine să vă cred. Dar amîndoi știm adevărul. Ce vă doresc eu e un proces cinstit în urma căruia să mergeți la pușcărie dacă asta meritați. (Nimănui pînă acum nu i-am mai dorit pușcăria drept în față.)

Dragnea: – Așa să fie. Deocamdată lumea pare să fie de acord cu…

Eu (îl întrerup): Care lume? Domnu’ Dragnea, în țara asta jumătate din oameni vă urăsc, și aia e jumătatea educată, iar celeilalte jumătăți nu îi pasă de dumneavoastră. Să știți asta.

Mă ridic să plec, dar mă întorc…

Eu: – Atît am vrut să vă spun dacă tot am avut ocazia să stau de vorbă cu dumneavoastră. Am ales să nu tac, ca ceilalți oameni din avion care v-ar fi spus probabil același lucru. Și dacă credeți că e bine ce faceți, faceți în continuare!

Și (chiar că) plec.

   Ajung la locul meu cu palmele uscate, destul de calm. Dimineața eram într-un muzeu vienez și mă gîndeam că la “remember”, acest 5th of November însemna pentru mine cel mult cei 9 ani, la zi, de cînd m-am lăsat de fumat. Seara îi spuneam celui mai periculos politician român că îl consider bun de pușcărie. Nu prea am avut timp să cîntăresc ce risc. Poate niște controale întîmplătoare de la finanțe, cum au avut cei de la Rise Project. Nu cred că-s atît de important. Și mi-am asumat riscul. Oricum, la cît de tîmpită e legislația română (și) în domeniul financiar, cînd vine ANAF-ul la o firmă găsește totdeauna ceva în neregulă.

   La aeroport era Tudor Brădățan (citise convocarea Irinei la flashmob), gata să scoată afișul portabil cu #rezist dacă ar fi apărut Dragnea. Ne spune că e posibil ca Dragnea să fi fost la Viena la firma care se ocupă de imaginea lui, aceeași care se ocupă de imaginea social-democraților austrieci, care-s finanțați de Schweighofer prin influența unui lider care-i un soi de șăf pe la Gold Corporation. Cum se leagă, dom’le…(Dar mai ales CÎND se leagă?) În orice caz dacă ăia cu imaginea l-au sfătuit pe Dragnea să zboare la economy și să stea de vorbă cu rumânii ca să deie o lovitură de imagine (ceea ce e posibil că altfel cum de m-a lăsat badigardul ăla să stau jos și de ce m-a lăsat Dragnea să îi vorbesc), s-ar putea ca el să regrete deja că i-a ascultat. Oare i-o păsa de ce i-am zis, Irina și eu?

Dacă nu, măcar mi-am luat din Viena o șapcă mișto.