Durerea din ’14 (dar nu numai) si ce vreau de la ’15, daca e.

In primavara lui 2014 am cunoscut o persoana cu care am dezvoltat destul de rapid o relatie de amicitie. La un moment dat, persoana m-a rugat sa imi exprim parerea in legatura cu o propunere de campanie radio pe care o crease ea insasi, fara sa aiba experienta sau pregatire. I-am facut propunerea praf, cu sinceritatea ingénua a unuia care crede in asemenea valori intre amici. Desi persoana m-a asigurat, mimand firescul, ca nu se pune problema de suparare, de atunci nu m-a mai cautat.

Tot in ’14, o familie de prieteni buni a plecat din tara. In numeroasele dialoguri pe care le-am avut ulterior plecarii lor, in special referitoare la situatia socio-politica de la noi, am avut o serie de divergente de opinie evidente, ale caror impunsaturi le-au simtit ambele parti. De curand a fost ziua unuia dintre ei, l-am cautat la doua numere de telefon sa il felicit, dar nu mi-a raspuns si pana acum nici nu mi-a intors apelul.

Pe de alta parte, tot in ’14 m-am impacat cu un alt prieten, care in urma cu vreo patru ani a gresit fata de mine si caruia la randul meu ii gresisem. Cumva, in numai cateva zeci de minute, am ajuns impreuna intr-un punct in care am uitat orgoliul si ne-am adus aminte de apropierea pe care am avut-o in multe momente din trecutul comun.

Si tot in ’14 am petrecut cel mai frumos Craciun din ultimii ani, la care a lipsit un singur lucru: carnea. Dar ce sa vezi, dragostea, bunatatea si caldura familiala (toate autentice, nu alea din reclamele la telefonie mobila), simtite in prezenta fratelui meu si a iubitei mele, a verilor, au compensat aceasta absenta, peste care atat de greu trece romanul.

Acum, facand legatura intre cele de mai sus si semnificatia mioritizata a finalului de an si sensul urarilor noastre traditionale; nu suna ele ciudat de fatalist? Anul … sa iti aduca etc. Adica tu astepti si anul iti aduce ? Tu nu participi ? Este anul nou un canal teve care difuzeaza programele pe care tu le receptezi fara comentarii ? Este anul nou o entitate tiranica ce nu iti permite sa traiesti exprimandu-te? Este el tinta unei divinatii ce transcende notiunile de civilizatie si tip de societate si se desfasoara de-a valma in cluburi, crasme si sufragerii, pe deasupra salatei a la boeuf si a paharelor pe jumate pline (sau goale-sic!) ? Urarile noastre sunt aproape intraductibile in limba din care vine expresia “hands on”: “may 2015 bring you …” ? Ce e asta, o incantatie ?

Cred ca mai degraba ar fi necesar sa ne intrebam nu ce ne aduce noua anul, ci ce ii aducem noi lui, fiindca clipa, ziua, anul, sunt ce le facem noi, ca indivizi, familii, comunitati. Mi-am asumat gestul de a nu imi mai cauta amicul pe care sinceritatea mea l-a speriat, fiindca am decis ca nu avem in comun deschiderea necesara transformarii amicitiei noastre in prietenie. Mi-am asumat gestul de a nu imi cere scuze zadarnic de la prietenii plecati, fiindca presupun ca va veni ziua cand isi vor da seama ca parerile mele, pe care ei le luau ca pe atacuri la persoana, erau cat se poate de generale, de neutru exprimate, si nu urmareau sa ii raneasca. Daca nu vor vedea asta atunci inseamna ca nu are rost sa mai comunicam. Cu parere de rau, dar nu cu rupere de inima, ci cu acceptare aproape senina.

Am ajuns in punctul in care, in diverse ocazii, ma gandesc daca merita sa le explic oamenilor din jur ce e comunicarea cinstita, aceea in timpul careia te deschizi atat de mult incat ramai descoperit, dar cu atat mai puternic, in fata celuilalt sau celorlalti, si cum am ajuns sa o practic. In definitiv, la fel ca multi dintre prietenii mei, am trecut de jumatatea deceniului cinci si nu sunt maica Tereza. Asta nu ma impiedica sa incerc, in fiecare zi a oricarui an, sa adun rabdare si empatie pentru toti cei din jur, fie ei cunoscuti, fie straini. Si desi des folosita in ultima vreme, “fii tu schimbarea pe care o vrei in lume” ramane din punctul meu de vedere o propozitie adevarata. E drept, de neinteles pentru unii. De aceea durerea lor in ’14 o vor regasi si in ’15 si nu vor pricepe cum vine asta. Dar speranta strecurata pervers de ziceri celebre ca “nu aduce anul ce aduce ceasul” ii vor face doar sa se intoarca pe partea cealalta.

Sarbatori fericiti in continuare !

Advertisements

Comentand comentariile comentatorilor

S-au scris multe despre comentariile idioate executate de feluriti oameni de radio sau teve la diverse evenimente sportive de-a lungul anilor. Imi amintesc in special doua fragmente de la deschiderea jocurilor olimpice din 1992 de la Barcelona, cand comentatorul, uitat fie numele lui, a emis urmatoarele expresii: ”un minunat spectacol piro-muzical (!?)” si “atleta de culoare a dat nastere unei … fiinte umane” (fiindca probabil nu cunostea sexul copilui, dar asta nu scuza ce i-a iesit pe gura). Ma rog, stiti ca lungul sir al comentariilor cel putin neinspirate, daca nu de-a dreptul tampite, a insotit bietul telespectator amator de sport pe tot cuprinsul perioadei pre si post decembriste.

Iar daca vine vorba de fotbal, atunci lucrurile se inrautatesc deoarece in general comentatorul roman de fotbal isi imagineaza ca a asigura coloana sonora a unui meci cu cifre de transferuri (eventual ale unor jucatori care nu sunt pe teren), declaratii si barfe inseamna “a comenta”. Ani de zile cand am vazut cate un meci de fotbal mai rasarit (de fapt, in general nu urmaresc fotbal, mai ales ca de ceva vreme nu am televizor, si mai “prind” un meci mai tare cand se mai uita cate un prieten) am poftit cu jind la nasterea unui comentator adevarat. Unul ca aia din Anglia, care sa comenteze avizat meciul de pe teren cu detalii tehnice, care sa ma scuteasca de clisee, adica sa nu vorbeasca “ca la televizor” si care sa nu il aiba pe hard pe “au dat totul pe teren”. Si acum … surpriza: ieri am descoperit pe Eurosport ca acesti comentatori romani exista !

Cum zic, nu am televizor, dar cand prind unul si am timp (rar) imi amintesc care-s butoanele cu care se zapeaza si petrec vreo 15 minute dand pe toate canalele si … felicitandu-ma ca nu am televizor. Aseara am prins un sfert de ora dintr-un meci din Premier League intre West Bromwich si Man City. Desi stiu ca City e echipa tare (tare bogata in primul rand) in ultimii ani, nu ma interesa meciul in sine, dar se juca pe zapada si ningea rau, si initial faptul ca oamenii aia se chinuiau pe teren si nici nu vedeam mingea, m-a facut sa raman sa ma uit cinci minute ca la un sport extrem. Dupa cinci minute nu schimbasem canalul, desi meciul mergea greu, City aveau 3-0 si o lasasera moale. Curand mi-am dat seama ca nu am schimbat datorita comentariului. Erau doua voci pe care nu le stiam, (mi-am notat la final, pe baieti ii cheama Adi Dobre si Cristi Petre), prezenta la microfon nici macar 25% din cea a lui Cristian Topescu in vremile bune, DAR: vorbeau curgator, firesc, tratand telespectatorul ca pe un prieten, nu ca pe redusii mintal, vedeam cu ei meciul de pe teren cu detalii tehnice, nu mi se amintea de prezenta jucatorilor prin ziarele de scandal si nu mi se vorbea de sotiile lor modeline maneliste sau de declaratiile patronilor. Dialogurile dintre ei erau autentice, nu il aveau in program pe “nu-i asa”-ul care indica la comentatorul roman constiinta faptului ca e in direct si ca, inevitabil, artificialul pune stapanire pe exprimarea lui pana in momentul cand in casti i se spune “ai iesit” sau isi apasa butonul de “mute”, deci poate slobozi prima injuratura, care marcheaza reintrarea in firesc.

Se poate sa exagerez sau sa fi fost o exceptie, insa ieri cei doi mi-au oferit pentru prima oara un model de comentariu de fotbal dupa patruzeci de ani.

In timp am ascultat multe comentarii de sport, mai mult fara sa vreau, deoarece comentatorul, ca si familia sau vecinii, iti e dat de sus si nu ti-l poti alege (in cel mai bun caz ai doua optiuni). Pe comentatorii de fotbal ii “clasam” intre Topescu, care prin anii 80 putea sa iti vorbeasca si despre biscuiti si tot te luau fiorii si pe care acele medii inalte din voce, cursivitatea si documentarea disciplinata (cu exceptii !) a evenimentului, il distantau de ceilalti considerati “buni”- dar pe care cliseele si exprimarea ca pentru televizor nu l-au ocolit niciodata – si dezastruosii Ionel Stoica, Cornel Pumnea si Ilie Dobre.

Insa de ieri mi se pare ca speranta ca intr-o zi vom asculta comentarii normale de fotbal si in limba romana a renascut. Si cine stie, poate intr-o zi vom avea si fotbal, asta inainte ca astia ca mine sa se indrepte spre vesnicele plaiuri … era sa zic ale vanatoarei, dar sunt impotriva.

55 de Don Quixoti si legea securitatii cibernetice

Astazi in timpul sedintei parlamentare exceptionale in care Klaus Iohannis a depus juramantul, intre 50 si 60 de protestatari au aparut si au activat la intrarea dinspre Izvor a celei mai mari cladiri din Europa. Din cauza urieseniei sinistre a cladirii, nici nu au fost observati. De nimeni. Sigur nu de mass media “oficiala”, sigur nu de politicieni, poate nici macar de noul presedinte. Acesti 55 – sa zicem – de Don Quixoti au venit sa faca apel intr-un anumit context la memoria unor maruntisuri etice si morale in care aproape nimeni nu mai crede, dar care ne privesc pe toti: onoare, simtul datoriei, responsabilitate, disciplina. Dar despre ce e vorba ?

Una din traditiile de Craciun mult indragite de parlamentarii romani (si de cei din alte tari) este adoptarea legilor dubioase, cu probleme, puse la pastrare spre a fi votate in timpul febrei consumeriste sustinuta frenetic in mass media. Nimeni nu ar fi luat in serios discutarea si supunerea la vot in Senat a legii Securitatii Cibernetice (care, intre altele, ii obliga pe furnizorii de internet sa predea autoritatilor date despre continutul descarcat de utilizatori si pe cetateni sa isi supuna calculatoarele personale oricarei perchezitii fara mandat judecatoresc !) la mijloc de sesiune parlamentara de exemplu, cand cetateanul mai arunca un ochi vigilent spre Palatul Parlamentului.

Sfarsitul de an este pentru politicieni perioada in care devin insignifianti, odata cu legile pe care le trec, indiferent de valoarea si importanta pe care o au. Publicul ii ignora complet si le ignora activitatea – daca ea exista – fiindca este preocupat sa puna in aplicare ritualurile ce se cuvin implinite cu ocazia sarbatorilor de iarna, o gramada de clisee ale societatii de consum promovate pana la starea de greata de mass media.

O lege de importanta celei mentionate mai sus se presupune ca beneficiaza de discutii in plen, care atrag atentia presei verticale, atata cata a mai ramas si a societatii civile, mult mai pe faza in ultimii cativa ani. De aceea legile de impact asteapta perioade ca cea de acum, fiindca, daca tot a trecut o luna intreaga de la 16 noiembriele cu pricina, daca tot nu e nimic de facut impotriva faptului ca si anul asta vine Craciunul – care e din ce in ce mai mult sarbatoarea taierii porcului si a shoppingului pe apucate – deputatii, surmenati de atata munca de legiferare, adopta tacit legea sus mentionata, lasand uriasa povara a apasarii pe butonul de vot colegilor lor senatori.

Adoptarea tacita, dupa 45-60 zile in functie de caz, e un instrument care, teoretic, e facut sa fie utilizat in situatii de blocaj politic al dezbaterilor, pentru a asigura oarecare fluenta procesului legislativ. Doar ca lenea parlamentara e legendara, chiulul masiv nu este sanctionat si atunci se adopta tacit legi foarte importante sau foarte ciudate, cu sutele, la gramada.

De exemplu, Senatul a adoptat tacit, in 2011, o propunere legislativa prin care sunt interzise “hartuirea de gen”, “hartuirea morala” si folosirea in productiile de publicitate a “stereotipurilor de gen”. Ceea ce este bine.  Ca nu se respecta, asta e altceva, ganditi-va doar la reclama cu Simona Halep jucand tenis in bucatarie cu o tigaie in mana in loc de racheta, si veti sti la ce ma refer. Dar cu un an inainte, in 2010, tot tacit a fost adoptata o lege prin care se legiferau meseriile de vrajitor, respectiv de ghicitor. Corect, nu ? Deci daca cineva autorizat are buna inspiratie de a face o propunere legislativa, din asta asa inainte de sarbatori, care sa prevada impuscarea cu alice in fund a oricarui parlamentar care chiuleste de mai mult de trei ori, exista toate sansele ca parlamentarii, fie sa adopte tacit legea, fie sa o voteze la gramada, iar noi vom avea mai mult ca sigur vesti bune si un spectacol adevarat.

Se pare, conform lui Claudiu Craciun (nu, nu e un pseudonim de sezon) de la Uniti Salvam, prezent la protest, ca legea Securitatii Cibernetice ar fi fost si ea votata la gramada, asta fiind si motivul pentru care s-a votat IN UNANIMITATE de catre niste senatori grabiti sa se duca si ei dracului acasa, sa termine odata sesiunea asta ciudata in care intre altele a trebuit sa se prefaca timp de o luna intreaga ca se vor cuminti si vor lucra din cand in cand si pentru cetatean.

Ca sa inchei in spirit mai mult informativ, sa spunem ca cei 55 de Don Quixoti, de care lumea are nevoie pentru propria-i salvare – nu glumesc si nu cred ca e un overstatement – au fost azi la Parlament sa ii ceara presedintelui Iohannis fie sa trimita legea in….. inapoi in Parlament (desigur, la ce va gandeati ?) fie sa o trimita la cur… la Curtea Constitutionala, unde ii e locul.

Hmm, ma intreb, oare balbaiala in scris se considera handicap sau numai votarea unor legi in necunostinta de cauza ?

Descriptio mass mediae trei si ultimu’

Ei bine, publicul, acest misterios personaj colectiv a carui atentie totala este vanata de sute de institutii mass media, al carui comportament ne este descris de firme care se ocupa cu determinarea profilurilor si tendintelor sociologice, preferintelor de consum, cu sondaje si raclaje (pardon !) etc. Sa revenim. Publicul care, cum am aratat, este de cele mai multe ori dispretuit de executivii din mass media (care ar trebui sa isi respecte audienta), vazut ca o gramada de capete fara fata, ale carui probleme reale sunt ignorate dar ale carui preferinte in materie de programe radio/tv/lectura sunt – chipurile – sfinte pentru orientarea politicii de continut a institutiilor media. Publicul, zic, cum e el de fapt ? Sau mai précis cum l-as descrie eu, ca muncitor in mass media (din fericire, mai mult “fost” in momentul de fata, fiindca nemaiavand emisiuni, rubrici etc., sunt undeva la marginea sistemului) si cum as justifica alegerile pe care publicul le face?

Dupa cum am mai spus, este foarte greu sa alegi daca nu ai de unde. Publicul nu are cum sa prefere ceva de calitate daca in general nu i se ofera. Exista zeci de trupe romanesti care canta bine si de care nu auzi niciodata daca nu mergi in cluburi sa le vezi live sau nu te dai pe net sa le cauti. Radiourile ? “pai nu se cere asa ceva” sau alta tampenie “pai nu le stie lumea”… Cum dracu sa le stie lumea daca tu nu le difuzezi ? Radiourile ca Guerrilla, care promova muzica noua in proportie de cel putin 30 la suta, nu mai exista la noi.

La doua televiziuni de sport am doi buni amici fosti jucatori de rugby si mari fani. Ii intreb de ce nu se difuzeaza rugby la televiziunile lor cand un turneu intreg costa de zece ori mai putin decat un singur meci international de fotbal. Imi raspund ca executivii lor nu iau rugby ca lumea nu se uita. Pai cum sa se uite daca nu se da ?!! Evident ca “cifrele” ar fi (cel putin la inceput) mult mai mici decat la difuzarea unei stiri despre chilotii lui Mutu, dar pe termen lung miscarea ar fi castigatoare. Si apoi pana cand ne sufocam cu stiri ieftine din showbiz si alte rahaturi irelevante – aici vorbesc de aproape toate televiziunile si programele – fiindca media vrea sa facem audienta mare maine, acum sau ieri, daca se poate ?

Rezultatul este ca publicul pana in 35 de ani si mai in varsta migreaza la “noua televiziune”, youtube-ul, sau la net in general de unde isi ia continutul care il intereseaza, in loc sa astepte sa i se dea ceea ce de fapt nu i s-a dat niciodata: substanta, decenta si putin adevar. Si e de inteles. Cum ne asteptam ca oamenii sa mai aiba incredere in media cand, ne amintim, a trebuit sa treaca doua saptamani (!) ca televiziunile care emit pe aer, radiourile si chiar ziarele online din Romania sa ia in considerare marsuri de zeci de mii in toata tara pentru Rosia Montana? Adica exact ca pe vremea lui Ceausescu. Ati auzit la TVR de demonstratia de la Brasov din 1987 ? Dar de minerii care au dat cu pietre in elicopterul prezidential in 1977 ? Dar de marsurile de protest pentru Rosia Montana in primele doua saptamani ? Si atunci, ce s-a schimbat in ceea ce priveste media ? A, stati, avem televizoare mai mari, mai plate, mai colorate la care sa vedem personaje la fel de sinistre ca teletubbies si cu aceeasi capacitate de comunicare. Va dorim cosmaruri placute in continuare !

Am vorbit despre oferta mass media, despre incredere si despre motivele pentru care mass media a pierdut-o. Trec peste cazuri ca al lui Turcescu, care a dezvaluit calitatea (si gradul) unora din marile personalitati media din Romania. Sau peste intrarile la gramada in parnaie ale patronilor de televiziuni. Simt ca in curand ne vom mai bucura de niste iesiri in fata si de niste de intrari la umbra.

Acum, putin despre public in sine. As incepe simplu, cu un cliseu: pentru cei mai multi dintre noi viata e grea. Traim intr-o societate dura si corupta despre care credeam ca ne va oferi mai mult. Nu ne-am gandit ca si capitalismul modern, globalizat, exista de la fel de putina vreme ca si comunismul si am crezut ca in momentul in care societatea comunista a pierdut, capitalismul va fi solutia, dar e mai dificil decat ne-am asteptat. Ne luptam in fiecare zi cu alte probleme decat cele din comunism, dar nu mai putin grave. Si multi ne dorim ca atunci cand ne detasam de treburile zilnice sa evadam si din realitate, nu sa ne uitam la stiri pentru “more bad news”. Si atunci un Seinfeld poate ajuta. Sau Suleiman. (Nici macar nu conteaza prea mult si nu judec, e bine cand le putem avea pe amandoua si culmea, in momentul de fata chiar le avem). Stiu, nu e sanatos si nici castigator sa ne luam mintea de la trebi serioase fiindca, ignorandu-ne interesul, le permitem celor care ne conduc si al caror sistem ne tine zilnic departe de casa pentru cate 10 ore, sa treaca si mai usor peste noi. Dar cand ajungi in sfarsit acasa dupa alea 10 ore, uneori vrei sa uiti de viata ta si sa urmaresti ceva entertainment. Si banuiesc ca stiti ca nici “afara” nu e altfel.

Apoi, majoritatea dintre noi nu suntem educati ( cand se fac reduceri de buget se taie intai de la educatie ) si nici nu am avut timp sa ne formam gustul apropo de ce servim si inghitim din mass media. Ne-am pomenit cu ea pe cap, de la TVR la Mezzo (care se scoate din grile fiindca nu-i asa, nu aduce profit cablistilor). Asa ca cine sa ne spuna de ce e mai bine sa il asculti pe Neculai Constantin Munteanu decat sa te uiti la Bianca Dragusanu ? Iar daca peste tot sunt multe Bienci, si Munteni doar din cand in cand, rezultatul e clar. In paranteza fie spus, domnului Munteanu, cu care am avut onoarea sa lucrez in anii de Pro, i-a placut atat de mult mass media din Romania, incat si-a amintit repede ca e si cetatean german si a plecat inapoi. Si din punctul meu de vedere, bine a facut, desi e nevoie de oameni ca el.

In ceea ce priveste motivele gasite de mine mai sus in legatura cu deciziile de consum ale publicului, ei bine, nu vreau sa scuz pe nimeni si nici neaparat sa acuz, am incercat, descriind faptele, sa mai lamuresc din mirarile oamenilor de media care, spre cinstea lor, isi doresc adevaratul “quality”, “cum e in vest”. Asa o fi in vest?

Pai daca tot am ajuns aici, la concluzii si in particular la aspectul comparativ, se cuvine sa mai spun ca dincolo de bugetele uriase pe care media din vest, mai ales din America, le are ( doar sunt corporatii gen NBC care tine de General Electric etc. ), media insasi este cam la fel. In primul rand, protejeaza sistemul corporatist si interesele clasei avute si nu pe cei 99 la suta.

Daca luam in considerare calitatea, ar fi bine sa nu uitam ca unul cele mai mari concerne de presa din Europa este Axel Springer AG care editeaza Bild, ziarul cu cea mai mare circulatie din Europa. Care este un tabloid cu poze cu Bianke Dragüschanü ale lor. Iar Germania e o tara serioasa, culta, asta nu poate nimeni contesta, nu ?

In fine, daca vorbim de credibilitate sa nu uitam de recenta publicare in New York Times (unul din cele mai importante ziare din lume) a unui articol semnat de unul Andrew Higgins, care contine o suma de neadevaruri culese de pe la niste surse romanesti de doi bani pe subiectul “gaze de sist”. Gasiti un articol tare al lui Mircea Toma pe tema asta pe Activewatch sau linkul la mine pe timeline.

Asa ca mai bine va doresc traditionalul Sarbatori Fericite In Continuare sau Hai Noroc, dupa caz, ca macar eu sa nu discriminez pe nimeni.

Descriptio mass mediae 2

Sunt lucratorii din mass media incompetenti ? Din ce in ce mai mult. Si mai multi. Contribuie asta la ceea ce am numit “manelizare”? Absolut. Si mai contribuie la formarea unei audiente mai sarace, mai needucate, mai putin culte. Am aproape douaj’ de ani de media si am avut timp sa vad cum napadesc habarnistii. Iar motivele sunt diverse, de la faptul ca scolile serioase de media exista daca exista si Mos Craciun si ca lefurile, odata mari, au atras o fauna doritoare de glorie si buzunar plin fara acoperire (eventual si angajata printr-o vorba buna), si pana la scaderea bugetelor de salarii odata cu prabusirea din 2008. Nu mai e o smecherie sa lucrezi la televiziune sau in radio sau la ziar, decat daca esti foarte bun si iti permiti sa spui “nu vreti sa imi dati cat cer, luati-l pe altul.” (Problema e ca sunt multi chiar in functii executive care nu stiu sa deosebeasca bunul, raul si uratul, si atunci risti …). Alta varianta este sa fii pregatit sa faci compromisul suprem, varanizarea pe pitule de aur. De fapt – si aici e clenciul – daca ai facut pasul spre partea intunecata, tu nici macar nu o mai percepi ca atare, nu mai scrii/produci/spui lucrurile pentru ca trebuie sau fiindca iti sugereaza altcineva, ci fiindca esti convins de ele. Si mai functioneaza si autocenzura … Cine stie cat e de la autocenzura pana la cenzura sau chiar la minciuna ? Eh, stim, dar in general nu vrem sa admitem. Totusi … intr-o dimineata – lucram la Pro TV – ii luam un interviu in direct unui invitat din public, un “caz grav” cum ii spuneam noi, incercand sa smulg o lacrima matinala audientei si sa le storc telespectatorilor niste bani din buzunare, donatie pentru “caz”. Intervievatul statea cu spatele spre parcarea din Pache Protopopescu, imi vorbea, in cadru era el, cand la un moment dat un tanar care nu fusese lasat sa devina un “caz” (adica ale carui probleme erau prea mici deci neinteresante si nu merita sa apara “pe sticla”) isi da foc in fata parcarii. Imaginea a fost imediat comutata de la camera care ma avea pe mine in amorsa, adica cea care transmitea, la cea care ma avea pe mine in prim plan ( care era cu spatele la parcare ) iar producatorii mi-au strigat in casca sa nu spun nimic de omul care si-a dat foc. Nu am spus. Ce dracu, nimeni nu isi da foc daca nu vor producatorii de la Pro. Autocenzura cu ajutorul etajului superior. Tanarul care si-a dat foc a fost “stins” repede de baietii de la paza si nu i s-a intamplat nimic. Dar desi in anii in care am lucrat la Pro am facut si destul bine, intamplarea asta nu ma paraseste si probabil ca voi trai cu ea pana la sfarsitul vietii.

Un alt element care determina scaderea calitatii programelor este reducerea bugetelor. In anul 2013 in primavara, Realitatea TV (ce-i drept, aflata de un an in insolventa la data semnarii contractului meu cu ei) m-a anuntat ca nu mai poate sa plateasca un voice-over profesionist fiindca nu mai are buget pentru asta si m-a concediat impreuna cu alti 150 de angajati. It was my first si a durut. “O sa ii rugam pe baietii de la stiri sa ne ajute cu voci …” Evident fara sa fie platiti pentru asta, sau li se dau “extra” niste sume nesemnificative. Sigur ca stiu multe alte cazuri care ii privesc pe fostii mei colegi sau “persoane cunoscute, monser” din diverse trusturi media, dar prefer sa vorbesc despre ceea ce am patit eu, este in suficienta masura relevant.

Revenind, cum poti tu ca televiziune sa vorbesti de calitate ( de fapt nimeni nu vorbeste despre asta desi toate se dau posturi “quality” ) cand angajezi un amator sa faca o treaba pe care ar trebui sa o faca un profesionist ? Merge si asa ? Aparent da, dar de fapt nu prea, fiindca (din fericire !) in ani, numarul celor care se uita la teve a scazut dramatic. Deunazi am auzit niste cifre care, daca as fi lucrat la Pro, mi-ar fi dat fiori reci: Pro batuse Antena cu 1 milion si ceva la 1 milion pe tronsonul orar al unei emisiuni de mare succes. Pe vremea cand inca lucram acolo, o emisiune de maxima audienta avea cel putin 3 milioane de privitori. Calitatea produsului indeparteaza publicul de mass media. Cum am spus, nu poti pacali oamenii.

Alt factor care indeparteaza persoanele cu discernamant de teve/radio este, cred, amestecul politicului in mass media, chestie care influenteaza echilibrul institutiilor, iar asta se vede din afara. Experientele personale sunt numai doua la numar, ambele de pe vremea cand lucram la Pro fm. Cand a iesit din parnaie Ion Dinca, fost inalt demnitar ceausist, la walkie talkie-ul permanent deschis (pe atunci nu erau telefoane mobile) am auzit vocea lui Sarbu spunandu-i directorului Mediafax: ”Mihnea, lasati, ma, omu’ sa se duca acasa, sa faca un dus si dupa aia il intrebati voi cand va mai vedeti …” A doua oara, in cursul unei sedinte de redactie, tot Sarbu ne-a rugat (!) pe noi, realizatorii de emisiuni, sa nu mai vorbim politica in timpul campaniei electorale (era 1996 toamna si adevarul e ca dadeam in Iliescu pe rand si deodata, cu pumnii si picioarele, ceea ce era ilegal). Parfum. Nici nu stiu daca astea doua “interventii” conteaza, iar daca da, sunt probabil la nivelul 1 pe o scara de 1 la 10 din ce poate sa faca un patron media cu redactia lui. Exemple avem – vorba aia, “Antena 3 e aici”, beeeunu de asemenea, ca sa mentionez doar cele mai grave cazuri – care sunt cu adevarat grave.

Alt important element care prejudiciaza o institutie mass media, nu doar ca imagine, ci si pe linie de continut, este comportamentul patronului, dincolo de afilierea lui politica. Comportamentul de baza, care in cazuri extreme poate duce la interventia directa in continutul difuzat, include de multe ori apeluri din masina sau de acasa care iti cer pur si simplu sa “bagi” o piesa sau sa”tai” alta (ce-i cacatul asta pe postu’ MEU de radio ?). Nu am patit din astea dar stiu zeci de cazuri, depinde in general de cati ani de scoala si de acasa are patronu’ mancatzash … de multe ori indicatia precisa este insotita si de injuraturile de rigoare, asta depinde de alcoolemie si de insotitorii lu’ patronu’ la ora aia. Ati spune nu-i asa, ca un patron de media stie pe cine sa angajeze intr-o functie executiva si ca acel om nu are nevoie de o atare interventie ca sa isi faca treaba. Da, dar eu vorbeam acum de cazurile in care treaba e stricata chiar de al de are afacerea. In fine, interventia in continut este motivata de multe ori – de prea multe ori si prea pe fata in Romania – si de intentia patronului de a santaja pe cineva, in principiu un adversar politic sau o firma pe care astfel o obliga sa cumpere publicitate la institutia lui media. Aici de asemenea stiu niste exemple, dar nu le am confirmate de aceea o sa ma abtin. Se spune despre marele liberal si fost turnator Sorin Rosca Stanescu, ca ar fi unul din santajistii de presa de frunte ai patriei, dar nu am dovezi sa sustin afirmatia asta, deci, in mod total neprofesionist, la fel cum fac si publicatiile tabloide, o dau drept zvon J.

Sigur ca un element deloc de neglijat in ecuatia scaderii calitatii audientei si a preferintelor de consum ale publicului tv/radio/ziar este institutia media de stat. Dupa cum spunea un prieten pe FB care mi-a luat-o inainte cu consideratiile, institutia publica ar fi trebuit sa o educe pe cea privata, sa ii arate marile secrete ale mass media. Teoretic. Dar ca in bancul cu diferenta dintre teoretic si practic … ei bine, practic, rahatul pe care l-a inghitit TVR in primii ani dupa ‘89 sustinand neconditionat “carpa kaghebista” si al sau FSN, a discreditat institutia pentru cel putin o generatie, luand in siajul discreditarii si alte institutii de gen. TVR “libera” – cum s-a numit imediat dupa “revolutie” – si-a inceput libertatea cu o mare minciuna si a continuat-o cu o serie de altele la fel de mari. Iar apoi a inceput, in mod inexplicabil (ma rog, explicabil daca avem in vedere ca directorii ce s-au perindat pe la conducere in Calea Dorobanti au fost numiti pe criteriu exclusiv politic, cu o singura exceptie poate) sa copieze modelul – in general de prost gust – cu care televiziunile private isi distreaza publicul. Iar publicul …

SFARSITUL EPISODULUI 2

Descriptio mass mediae 1

De curand un redactor de la Adevarul nu isi ascundea mirarea, intr-un text publicat online, ca cititorii ziarului sau au fost mai interesati de un articol despre sexul anal decat de unul despre spitalele din Romania. Recte (da…), cel despre sexul anal a fost citit de de 63 de ori mai multe persoane, luat dupa statistica vizualizarilor. Desi cazul de la care porneste redactorul respectiv nu e neaparat unul relevant, avand in vedere ca apetenta publicului pentru sex ( doar in media ) bate orice alt subiect, in mod legitim autorul il chestioneaza pe cititor in legatura cu decizia sa, gasind oarecare justificare a fenomenului intr-un citat din Noam Chomsky ( al carui nume se aude din fericire din ce in ce mai des in online-ul in limba romana ). Profesorul de la MIT, probabil cel mai cunoscut activist in viata, repeta de cateva zeci de ani ca guvernele au in primul rand grija ca poporului sa i se abata atentia de la problemele sale reale si ale societatii. Si culmea, mai zice Chomsky, iar eu sunt de acord, ca guvernele nici macar nu fac mare efort in sensul asta fiindca … exista mass media.

Aici cred ca pot oferi ceva raspunsuri tuturor colegilor din presa care isi pun aceeasi intrebare, dar si altor persoane din afara domeniului, adica de ce dracu’ cititorul ( telespectatorul, ascultatorul ) din Romania – dar nu numai – pare sa prefere un material de scandal din orice categorie, care nu ii influenteaza viata in nici un fel sau foarte putin, unei anchete bine conturate de larg interes public ? Raspunsul este destul de complex fiindca vorbim de mai multi factori dar as indrazni sa incerc sa il construiesc.

Mai intai, sa recunoastem, ca lucratori in mass media zic, ca am contribuit aproape fiecare cate putin, la manelizarea publicului nostru, daca am lucrat intr-o intreprindere media care a contat sau conteaza in ceea ce priveste strict audienta. Cei care nu am vrut sau nu am mai vrut sa contribuim la “usurarea” continutului materialelor executate, am fost insine executati, pe motiv de audiente proaste ori ne-am autoeliminat. Doar daca am fost puternic sustinuti din interior nu am plecat din posturi.

Motivele pentru care jurnalistii sunt nevoiti sa faca asta tin in primul rand de decizia conducerii institutiei media in legatura cu profilul si politica ei, dar si cu cheful patronului de a astepta sau nu “asezarea” publicului specific, familiarizarea lui cu mesajul institutiei si, mai ales, vreo doi ani pana la prima luna de profit. Si avand in vedere ca aproape toate institutiile media sunt niste corporatii romanesti conduse tot in stil romanesc de alde Voiculescu si Diaconescu, ele nu investesc decat pe termen foarte scurt. Deci, in numele profitului imediat si fara teama de consecinte, nici macar in ceea ce priveste viitorul propriilor institutii, producatorii de programe apeleaza la prima arma pe care o au la indemana: scaderea calitatii continutului, adica servesc publicului continut cat mai usor digerabil, care nu are de a face deloc cu adevaratele probleme ale lui si ale societatii, dar care aduce audiente mari si deci profituri mari pe termen scurt. ( E drept, nu intotdeauna ).

In principiu nimeni nu a avut rabdare sa investeasca in calitatea publicului prin “educarea” lui pentru a recepta si pentru a-si dori programe de calitate. “Televiziunea nu educa”, am auzit de zeci de ori. Sigur ca nu, dar asta doar fiindca nici o televiziune nu si-a propus sa o faca. La fel ca internetul si ca orice instrument neutru in sine, televiziunea este ceea ce faci din ea. Mass media din Romania a avut sansa de a se reseta odata cu decembrie ‘89 si nu a facut-o ( cu exceptia saltului de calitate dat de Pro TV in primii doi trei ani de emisie ), asa ca iata-ne dupa 25 de ani plangandu-ne ca avem un public care “isi doreste decat manele …” Toate televiziunile si radiourile s-au jucat de-a “how low can you go” de-a lungul timpului, cu mici exceptii. Nu au facut decat sa insulte inteligenta publicului si s-au trezit cu un public caruia acum ii spun “prost”. Si atunci, daca de ani de zile tu nu difuzezi la radioul tau decat 600 de melodii, ce relevanta mai are un focus group care iti spune ca publicul tau isi doreste sa asculte in continuare aceleasi 600 de melodii fiindca doar pe acelea le recunoaste ?

Aici intervine povestea aia cu “nu avem ce face, difuzam ceea ce isi doreste publicul”. Scuza perfecta cica, dar din punctul meu de vedere e vorba doar de o retorica de loser pe toate partile. E mai comod asa. Insa, ma scuzati, cine este specialistul in televiziune ? Redactorul sau publicul lui ? Cred ca institutia mass media este cea abilitata sa hotarasca ce sa dea publicului fiindca teoretic oamenii din media sunt specialistii in continut. Numai in politica democratica cererile ar trebui directionate de la cetatean spre politician, adica de jos in sus, ca asa functioneaza democratia. Doar ca la noi e invers. Media face ce vrea publicul iar politicianul face ce vrea el si nu ce are nevoie cetateanul, pe care il reprezinta.

Sunt de parere ca publicul este pregatit sa consume ceea ce i se ofera. Nici o institutie media nu are voie sa isi subestimeze publicul. Daca televiziunea difuzeaza programe cu continut serios si bine documentat publicul va consuma exact asta, iar daca i se ofera ceva usor de digerat, ceva barfa de exemplu, cu atat mai bine, ma rog, rau. In plus, formatele media reprezentate la noi pe piata sunt doar cateva, ca sa nu mai spun cat sunt de prost copiate. De exemplu, majoritatea covarsitoare a romanilor sunt convinsi ca radio este atunci cand vine unul si iti spune cat e ceasul, ce melodie a fost si ce bine trebuie sa ne simtim cu totii ca ascultam acel post de radio. Ideea de talk radio sa zicem, ne e straina in Romania, exceptie fac radiourile de stiri, ca BBC sau Europa Libera. Si de ce ? Tocmai fiindca aproape nimeni nu ( mai ) stie ca exista asa ceva. Anchete radio ? Documentare ? Rarisim. “Ascultatorii nu vor din astea …”

Nimeni nu a crezut ca e posibil sa functioneze un canal de stiri ca CNN, cu atat mai putin o Realitatea TV ( prima televiziune de stiri de la noi ), si totusi aceste televiziuni de stiri au capatat publicul lor. Ca scopul existentei lor a fost denaturat de unii ca Banciu si Gadea, iar ele au ajuns o arena a vulgaritatii, barfei si isteriei asta e un alt subiect. Ceea ce vreau sa arat e ca publicul este gata sa primeasca aproape orice fel de produs media, cu conditia sa I SE DEA.

M-am intalnit odata cu Teo, pe care o cunosc de cand am venit in Bucuresti, in 1990. O persoana inteligenta, spontana, talentata, culta, cu umor. Ne vizitam intr-o vreme. Nu o mai vazusem de ceva ani, de cand eu plecasem de la Protv. Nu am putut sa ma abtin si am intrebat-o ce naiba cautau manelistii la ea in emisiune. Mi-a raspuns textual “tu stii cati bani imi da Sarbu ?” Nu stiam. Nici acum nu stiu. Dar nu destui dupa parerea mea. Nu ca as avea ceva impotriva manelelor ( ca principiu, fiindca personal le detest ) dar as vrea ca filarmonica “George Enescu” sa ocupe macar jumate din timpul de emisie acordat manelistilor. Am trai intr-o tara mai buna.

Sigur, compromisul facut in diverse cazuri, perioade, la diferite niveluri, e si el unul din motivele pentru rezultatul pe care il vedem, auzim, citim. Ar fi usor sa il aratam cu degetul pe Adrian Sarbu si sa il facem responsabil pentru manelizarea tarii insa, desi e clar ca el poarta o mare parte din vina, poate pe cea mai mare, nu e singurul vinovat. Pe langa profitul rapid si asumarea pripita a cunoasterii preferintelor publicului, exista incompetenta lucratorilor, scaderea bugetelor de salarii, de productie etc., amestecul politicului, orgoliul dar si puterea pe care le capeti odata cu statutul de patron media, tentatia santajului de presa si in fine, ritmul in care se desfasoara viata consumeristului de secol 21, care nu mai are timp pentru fite ce implica “acquired taste” si se repede sa consume cu predilectie ceea ce intelege din prima.

Ma opresc aici deocamdata fiindca am invatat de curand o lectie, anume ca un text prea lung poate deveni plictisitor daca subiectul e serios. Obiceiuri de consum, relevante pentru discutia de fata. Revin maine.

De ce filmul lui Vantu nu sta in picioare

In calitate de fost muncitor pe tarlaua lui Sorin Vantu, caruia i-am adus audienta la Guerrilla (parte din trustul Realitatea) ca sa aiba ce vinde mai departe advertiserilor, m-a amuzat teribil video-ul cu ex-mogulu’ intr-un tricou de doi bani, cu un mesaj asemenea. “Bitch inside” zice tricoul. Pun pariu ca sensul profund ironic al mesajului i-a scapat. Ma rog…

Curios, Vantu isi imagineaza ca noi l-am asteptat outside ca sa aflam in sfarsit, de la sursa, cum gandesc “combinatorii” despre “fraierii” care populeaza tara, adica ce au mai lasat ei, marii lotri, din ea. Sau poate crede ca am pus mana pe pixuri (“fraierii” stie sa scri, d. Vantu…) ca sa notam repejor panseul cu votul nostru care nu conteaza.

In orice caz, printre “fraierii” de care zice ma numar si eu, fiindca, pana la urma, Vantu m-a platit pentru serviciile mele, facand exact ce zice ca fac “combinatorii”: a cumparat marfa pe care o am de vanzare (programe de radio si televiziune create si/sau produse si/sau prezentate de mine) si a obtinut profit de pe urma ei. Nu am intrat pe blog sa citesc ce scrie marele om de media, o data fiindca si asa am fost uimit de convingerea lui ca ne spune noutati si trebi ce ne-ar putea interesa iar apoi, pentru ca asa cum spuneam, i-am adus in ani suficienta audienta. Cu adevarat misto este insa ca Vantu incearca sa impartaseasca “generatiei Facebook”- termen nefericit prin cat este de vag – valorile lui supreme: banul, casa, masina si curvele, fara sa ii treaca prin cap ca pot exista oameni care gandesc si traiesc in afara acestui cliseu. Ce vreti dovada mai clara ca alde Becali, Vanghelie si gasca, oricati bani ar face, nu pot cumpara cu ei mai mult decat niste ornamente din foita de aur sau orice cu ornamente din foita de aur. Sau daca pot cumpara, nu pot pastra. Altfel, filmuletul cu Vantu s-ar fi dat acum pe Realitatea, in prime time. Ce-i drept, nu ar fi “prins” publicul pe care incearca sa il jigneasca el acum prezentandu-i pe puncte (casa, masina, curvele – de parnaie nu zice…) dezideratul omului cu adevarat fericit.

Acum niste ani cineva imi spunea ca in vila lui din spatele bulevardului Kiseleff, Vantu manca indeosebi tochitura cu mamaliga, ceea ce desigur nu e ceva rau, ci doar relevant, mai ales in contextul vorbelor din filmulet. In ce ma priveste, intotdeauna am banuit ca facutul banilor nu are nimic de a face cu inteligenta, cu eleganta sau cu rafinamentul – in pana mea ! Cat priveste legatura dintre capacitatea de a face bani si educatie sau cultura, daca exista, ea se masoara la microscop. Iar asta nu e ceva tipic romanesc, sa ne intelegem. In primii ani dupa 1990 Bill Gates se ferea de conferintele despre nou aparutul (pe atunci) internet, ca dracu de tamaie, abia mai tarziu intelegand ca treaba poate aduce ceva bani, motiv pentru care s-a apropiat sa vaza minunea. Ca sa profite de ea, normal. In fine, filmuletzul cu Vantu imi confirma banuiala, iar faptul ca probabil a avut nevoie de cineva sa-l filmeze si sa-l posteze, mi-o confirma cu varf si indesat.

Mi-ar fi placut in schimb – si treaba asta chiar i-ar fi adus audienta – sa il urmaresc pe Vantu descriind o zi din viata de combinator jmecher in inchisoare. In orice termeni si limbaj. Eventual prin comparatie cu o zi din viata lui in inchisoare pe vremea lui Ceausescu. Dar sa vii de la umbra si sa incerci sa le explici tinerilor reteta fericirii de mogul cu cazier … Mi se pare ca autorul intamplarii video e departe de Realitate. Si in cazul in care credeti, domnu’ Vantu, ca am vrut sa va scuip scriind, semnand si postand acest text, va inselati. Ploua.

Carnea ca subiect de conversatie pentru vegetarieni

Zilele trecute am refuzat sa ma duc la un bal al fostilor colegi de liceu. Stiam de invitatie de cateva saptamani, dar eram nehotarat. Factorul decizional a fost pana la urma simpla citire a meniului, cand am constatat ca, la fel ca aproape in oricare ocazie de gen, nu exista meniu pentru vegetarieni, ba chiar se specifica “peste, pentru cei care mananca de post”(!). Mie mi se pare ca in secolul 21, chiar si la noi in tara, organizatorii unui bal al absolventilor nu pot ignora existenta printre oameni a acelor excentrici numiti vegetarieni. Poate pare un motiv neintemeiat, insa ca sa intelegeti frustrarea mea trebuie sa stiti ca in Romania, in 95 la suta din restaurantele in care intra, vegetarienii au doar optiunea de a hali paine alba, garnituri, muraturi si vreo doua salate.

Si desigur, mi-a revenit in minte comportamentul celor din jur in momentul in care spui ca nu mananci nici un fel de produs de origine animala in afara de miere sau, pe scurt, ca mananci tot timpul de post. Exista si exceptii, dar in general ( dupa cum observa un prieten al meu vegetarian de 15 ani ) atunci cand refuzi – politicos, fireste – o mancare cu sau din carne, cei din jur se transforma brusc in specialisti in nutritie. Prima intrebare este “si de unde iti iei proteinele ?” Hmm… adevarul e ca azi-noapte inainte sa adorm am tresarit deodata si m-am intrebat “Doamne, dar eu de unde o sa imi iau maine proteinele? …ca vegetarian, zic …” Cum ar fi sa ii intreb eu pe toti cei care mananca in jurul meu carne cu cartofi: auzi mah, da’ tu de unde iti iei fibrele?

A doua mostra de comportament tip este “da’ hai draga, ca nu am pus decat un pic de carne, nu mori acuma daca faci o exceptie.” E adevarat, nu mor, dar am facut o alegere pe care vreau sa o respect si le cer asta si celor din jur, asa cum si eu respect optiunea mancatorilor de carne. Foarte interesant e ca daca spui ca vegetarianismul iti este impus de medic, adica esti legumard “pe caz de boala”, lumea te lasa in pace, in vreme ce daca zici ca tu ai vrut sa devii vegetarian incep intrebarile, ca si cand alegerea ta nu e de ajuns: dar de ce, dar de cand… aaaa, numai de sase luni… usor dezmagiti, stii, adica bai, ori esti de zece ani ori nu imi veni mie cu din astea…  (La fel cum, daca cineva anunta in grup ca s-a lasat de fumat de trei saptamani, toata lumea, in loc sa ii spuna “bravo, ce a fost mai greu a trecut”, incepe cu… aaaa, pai stai ma, sa treaca un an si dupa aia…) In fine, inapoi la legume. Alte intrebari… si cum te simti, aha, tu faci si sport, pai daca nu mananci carne de unde ai PUTERE ??!

A treia varianta este aceea cu “bai, da’ numai gusta sa vezi ce buna e friptura asta, sigur o sa iti placa!” Dragii mei mancatori de carne, vin eu la voi sa va rog sa gustati un pic din mancarea mea de dovlecei sa vedeti ce buna e si fara carne? Eventual te invit sa mananci de la mine ca sa impart cu tine, daca vrei, dar asta e altceva.

Si mai sunt si alte feluri fel de a pune problema: pai bine ma, tu esti vegetarian si bei cola?! Adica mi se comunica de fapt ca “eu sunt constient ca dieta ta e mai sanatoasa decat a mea, dar daca bei cola anulezi superioritatea pe care ti-o da vegetarianismul, si eu te atentionez sa fii consecvent, in vreme ce eu, daca tot stiu clar ca nu mananc sanatos, atunci AM TOT DREPTUL sa beau si cola sau sa fumez etc.”

Sau “pai tu crezi plantele astea nu au si ele insecticide, crezi ca nu sunt modificate genetic, painea asta crezi ca nu are conservanti, ehe, ce mai e sanatos in ziua de azi?” Cu alte cuvinte ti se spune ca oricat te-ai stradui sa mananci sanatos tot nu vei reusi, asa ca mai bine sa mergi pana la capat mancand si carne. Mai precis, lui insusi isi spune treaba asta. Se autoasigura ca de fapt nu e nimic de facut si ca dieta lui e inevitabila. Sau (cu acelasi substrat psihologic ): dar tu stii ca si pe plante le doare cand le tai, nu? Da, dar eu nu am venit sa iti spun ca ai un cadavru in farfurie, ca racii tai au ochisori si au avut si parinti etc., adica imi tin privirea in fafuria mea cu legume, care macar nu au tipat cand au fost fierte.

Singura persoana care imi spune “bravo, mai Marius, ca nu mananci carne, ce vointa ai!” este matusa mea care tocmai a implinit 70 de ani. Si chiar daca nu simt ca trebuie sa fii laudat pentru niste principii pe linie de alimentatie, cel putin e o abatere de la norma, care imi da speranta ca ceva se va schimba odata, mai ales ca vine de la cineva care, in orice sondaj de opinie, ar figura drept “conservatoare.”

Insa in rest, imi face impresia ca cele mai multe persoane pe care le cunosc constientizeaza ca mananca zilnic carne si vorbesc despre asta numai in ocaziile in care mananca alaturi de un vegetarian. Ceea ce e cu adevarat curios.

Dar de departe cel mai neplacut in toata povestea este ca, odata ce te-ai declarat vegetarian, te trezesti in centrul atentiei. Nimeni nu pare sa se gandeasca la faptul ca poate nu ai chef sa fii in centrul atentiei exact la masa si exact pe acel subiect, pe care, pe langa faptul ca e banal, l-ai mai discutat de un milion de ori.

Si dintr-o data discutia pornita de la legume capata alte nuante. Esti diferit, uau, uitati-va la asta, e diferit!!! Nu inteleg de ce e asa greu sa acceptam diferentele dintre noi cand de fapt ele, comparate cu lucrurile pe care le avem in comun, sunt foarte putin importante. Pe de alta parte, suntem unici ca personalitate si aspect, ne place asta si ne dorim ca aceste diferente sa existe. Nu vrem sa ne imbracam la fel cu ceilalti, sa ne mobilam casa la fel cu ceilalti, uram standardizarile si judecata la gramada. Asa ca de ce ni se pare ciudat ca unii sa se hraneasca diferit? In definitiv, este exact tot aia daca spui “e carne din carnea mea” sau “suntem din acelasi aluat”.

Apropo, cica Dalai-lama se duce la o shaormerie si zice “can you make me one with everything ?”