De curînd, Neculai Constantin Munteanu, un jurnalist pe care îl respect și un om remarcabil, publica pe pagina dumnealui de Facebook niște fragmente din memoriile unui arhitect, care înfățișau una dintre perioadele negre din epoca Ceaușescu, mai precis, din anii ’80. Anii în care mi-am trăit adolescența și prima perioadă a vieții de adult, cînd iarna se oprea zilnic curentul electric, cu orele, apa caldă nu venea în fiecare zi (ca acum la București), mijloacele de transport circulau cu ciorchini de oameni atîrnați pe scara ușilor ce nu se puteau închide, iar noi îl ascultam pe domnul Nae Munteanu la Europa Liberă, post de radio finanțat de Departamentul de Stat american, parte a unei imense mașini de propagandă anticomunistă. 

Aici în România știam că la Munchen, unde era sediul Europei Libere, nu se lua nici curentul, era apă caldă cîtă voiai și străzile erau luminate. Știam că se găseau blugi originali (de marcă), discuri cu toată muzica rock din lume, bere bună (la sticlă sau, culmea răsfățului, la doză de aluminiu!) și țigări fine. Dar mai ales, după discursul domnilor Nae Munteanu sau Emil Hurezeanu, în deplin contrast cu cel al redactorilor înțepeniți de la Radiodifuziunea română, știam că este libertate, sau măcar, mai multă libertate decît aici. Am mai povestit, spre exemplu, cum am auzit la Europa Liberă, după ce am venit de la Modarom de la protest la 15 noiembrie 1987, știri despre revolta la care tocmai fusesem martor. Tot acolo am auzit cum a plouat cu pietre de jos în sus cînd Ceaușescu a ales să facă o vizită, cu elicopterul, minerilor protestatari din Valea Jiului, în 1977. Îmi amintesc perfect serile geroase cînd printre țiuiturile undelor scurte pe care prindeam postul de radio preferat, aflam despre disidenții Mircea Dinescu, Radu Filipescu sau Doina Cornea, sau despre încercarea de asasinat cu multe lovituri de cuțit, asupra lui Emil Georgescu, director al secției române a Europei Libere. Sigur că nu puteai discuta la școală sau la serviciu cu nimeni lucrurile astea fiindcă oricine putea să te “toarne” la Securitate. Iar consecințele se puteau întinde de la nimic pînă la arestare, nu aveai cum ști. Tabloul era sumbru și nu s-a făcut mai senin la noi decît după căderea dictatorului. Sau, cel puțin, așa părea…

După decembriele călduț din ’89 și palida încercare a lui Iliescu de a salva din “înaintarea României spre comunism” ce credea el că se putea salva, făcînd o aluzie la “un comunism cu față umană”, încercare de altfel repede înăbușită, țara a virat-o puternic. Direcția? Tot înainte – că înainte era mai bine. Adică, înapoi, la capitalism. 

În cercurile înalte ale aparatului comunist de stat, foștii demnitari ceaușiști au fost prea puțin deranjați după instalarea noii puteri. Ei au primit vestea că poporul vrea proprietate privată și tot ce decurgea din asta cu liniștea celui ce avea în primul rînd relațiile și capitalul pentru pornirea unei afaceri, informațiile necesare pentru ca afacerea să fie una profitabilă, și conștiința a ceea ce însemna să faci biznis în lipsa unei legislații adecvate. În clasa “medie”, cea a lucrătorilor cu facultate, a bătut vîntul recișor (dar destul de lin) al ideii de meritocrație; sînt capabil, voi munci, deci voi obține pe măsură. În plus, nostalgia unei perioade interbelice supraevaluate din perspectiva unui nivel de trai presupus satisfăcător pentru o mare parte a populației, dădea o mai mare încredere acestor oameni că lucrurile vor fi în curînd chiar ceea ce par în țările capitaliste. Că va fi prosperitate, că democratizarea societății ne va aduce egalitate de șanse, că nu vom mai fi privați de bunurile esențiale. 

În schimb, majoritatea cetățenilor, care aparțineau clasei muncitorilor și țăranilor, au intrat într-o panică justificată, pe care în acel moment nu am priceput-o. Niciodată pînă atunci acestor oameni nu li se ceruse să se descurce singuri, iar capitalismul chiar asta părea că vrea de la ei. După ce Nicolae Ceaușescu a fost aspru certat cu gloanțe la Tîrgoviște, clasa muncitoare s-a agățat de noul tătuc, dar nu pentru mult timp fiindcă poala lui Iliescu s-a dovedit ocupată de investitori din clasa foștilor mari activiști de partid, de “revoluționari”, și de Miron Cozma. Sub poala prezidențială acționa, ca întotdeauna, Vadim Tudor, care schimbase și el stăpînul și formula de adresare, dar năravul – ba. Muncitorii erau obișnuiți să li se spună ce să facă, iar vechea nouă societate nu avea timp de așa ceva, și nici de “alfabetizarea” maselor în spiritul întreprinzător-apucător al noii vechi societăți. De aceea fiecare a făcut ce a știut mai bine poporul acesta să facă de-a lungul istoriei: a apelat la soluția individuală, adică la “descurcăreală”. 

În septembrie 1990 am ieșit din țară pentru prima dată. Cu mașina prin Yugoslavia pînă în Croația, Austria, Germania, Olanda, înapoi. Lîngă Nurnberg mi-am vizitat foștii vecinii care exact în seara în care am ajuns mi-au și propus să rămîn în Germania. La ei puteam să stau fără obligații pînă făceam cursurile de limbă și îmi găseam și eu un job. Le-am mulțumit, dar nu aveam de gînd să rămîn. Intrasem la facultate, urma să fim liberi, nu? Urma să fim prosperi și noi, ce rost mai avea să emigrez atunci? Nu aș fi putut să mă înșel mai tare.  

Ne aflăm la 31 de ani distanță de evenimentele care l-au îndepărtat pe dictatorul Ceaușescu și iată pe scurt cum stăm. 

Sîntem cea mai săracă țară din UE (cu Bulgaria). Aici practic nu s-a schimbat nimic, eram și înainte.

Sîntem cel mai murdar popor din UE (consumul de săpun și pastă de dinți per capita e cel mai mic).

Sîntem una dintre țările cu cele mai neperformante sisteme de asistență medicală din UE.

Avem o speranță de viață cu cinci ani mai mică decît media pe UE.

Sîntem țara cu cele mai proaste drumuri din UE.

Sîntem țara cu cei mai mulți emigranți din lume dintre țările în care nu e război (Ministerul Românilor de pretutindeni estimează numărul cetățenilor români din străinătate la 9,5 milioane!)

Sîntem a patra cea mai coruptă țară din UE. 

Sîntem una dintre țările cele mai poluate din UE (locul 5 la poluarea aerului).

Sîntem una dintre națiunile cu cel mai ridicat nivel de discriminare din UE. (raportul ECRI – Comisia Europeană de specialitate – pe 2019). Discriminare rasială, etnică, pe criterii de sex.

Sîntem needucați: 20% dintre cetățenii români sînt analfabeți și încă 20% sînt analfabeți funcțional, adică știu să citească dar nu înțeleg ce citesc.

Tot aproximativ 40% dintre cetățenii români se confruntă cu sărăcia (așa cum este ea definită de ONU).

În fine, sîntem țara numărul unu în lume (!) la consumul mediu zilnic de alcool în rîndul bărbaților adulți. În medie un bărbat român consumă 8,5 unități de alcool, o unitate însemnînd 40 de ml de alcool de 40 de grade.

Și să nu uităm că am ajuns în situația, doar aparent paradoxală, în care sistemul opus comunismului, care ne promitea prosperitate, nu ne poate furniza nici măcar apa caldă pentru lipsa căreia l-am “dat jos” pe dictator. Mă rog, unii dintre noi…

Mai avem multe alte probleme, dar deocamdată să ne întrebăm cum am ajuns aici, plecînd din punctul în care ne scuturam de jugul uneia dintre cele mai crunte dictaturi comuniste din estul Europei și ridicam capul să vedem ce ne aduce libertatea. 

Înainte de orice, nu se poate produce o schimbare reală în viața unei comunități avînd aceiași lideri. Represiunea cu ajutorul minerilor a mișcării din Piața Universității care propunea înainte de toate epurarea conducerii de stat de fostele cadre securisto-peceriste a arătat în primul rînd că România nu era gata pentru schimbare, iar în al doilea rînd a provocat primul val de emigrație. Persoanele în general educate a căror decizie de emigrare a fost amînată de “revoluție” (chiar dacă aceasta a fost furată de un politruc școlit la Moscova) s-au dus acasă și și-au refăcut valizele. 

Apoi, ca de fiecare dată în istoria țărilor vorbitoare de limbă română, populația a fost lăsată să adopte soluția individuală de supraviețuire și ajungere la bunăstare, fiindcă niciodată nu a fost propusă o soluție colectivă, cum fusese implementată în primii douăzeci de ani de socialism. De altfel atunci a fost singura dată cînd statul român a propus o soluție colectivă care a și funcționat, socialismul stabilind un precedent important în creșterea nivelului de trai al populației odată cu o creștere economică probabil unică în istoria țării. Sigur că după 1980, cînd dictatura a devenit de nesuportat, poporul a revenit la soluția individuală, care putea însemna orice, de la încercarea de fugă frauduloasă spre vest, la vestitele kentane strecurate abil în plase sau buzunare, care rezolvau probleme. Am auzit de curînd pe cineva spunînd că sîntem un neam de gîndaci. Prin orice mijloace, supraviețuim. 

Numai că dincolo de supraviețuire descurcăreala are dezavantaje, primul fiind acela că ideea de comunitate, de bunuri ale comunității (uneori bunuri aparținînd statului) și, prin extensie, ideea de diversitate, sînt complet ignorate. Dominant în viața oricui devine interesul personal. Iar acesta, combinat cu lipsa de educație în ceea ce privește valorile sau valoarea colectivității, duce la situația în care individul nu mai are încredere decît în el însuși și în familia apropiată, aceasta fiind o caracteristică a unei societăți cu gîndire neevoluată. 

Consecințele acestui fenomen, pe care le-am văzut în 31 de ani, sînt numeroase. Resemnarea în fața abuzurilor pe care vechiul nou capitalism le-a readus în prim-plan, lipsa de reacție la comportamentul funcționarilor de stat indiferent de impactul acțiunilor lor asupra societății (de exemplu încheierea unor contracte ca OMV, căruia statul i-a vîndut resursele din subsol, Bechtel, sau alte privatizări din care statul doar a pierdut), încurajarea corupției la orice nivel întru rezolvarea problemelor personale, comportament iresponsabil față de mediul înconjurător al majorității populației. Acum, în plină molimă, cluburile din Herăstrău duduie de party-uri, dar nimeni nu se atinge de proprietari, ca și cînd ar fi de pe o planetă diferită. Toate astea se pot petrece doar într-o societate unde relațiile dintre cetățeni și instituții sînt grav avariate, unde poliția și ideea de justiție nu există. Și unde, în fine, nimeni nu vede în jur fiindcă fiecare își vede de treaba – respectiv de supraviețuirea – lui. Doar a LUI, fiindcă pe cine interesează în România cum supraviețuiesc femeile? Lor, în mod tradițional, nici măcar nu li se întinde mîna de către bărbați.

Deci după 31 de ani de mers spre mai bine, avem toate problemele de mai sus plus multe altele. Mai avem și sondaje ca cel din 2013, în care 44% dintre cei chestionați au spus că pe vremea lui Ceaușescu o duceau mai bine, iar alți 16% că o duceau la fel. Și 47% dintre femei au spus că socialismul de stat a fost benefic pentru România, și peste 40% dintre bărbați credeau la fel. 

Eu sînt convins că oamenii au uitat ce însemna a trăi atunci; era trist, era întuneric și frig în blocuri, dacă erau cozi eram bucuroși că cel puțin “se dă” ceva. Umilitor. Dar anii estompează amintirile neplăcute, este un mecanism psihologic de supraviețuire. Tata le spunea celor care îl întrebau că cel mai bine a dus-o în anii ’50. Păi cum așa dom’ profesor, îl întrebau ăia, totul era raționalizat, erau o mulțime de interdicții… cum să fie bine? Iar tata răspundea da, dom’le dar aveam 20 de ani…

Deci să zicem că nu îi credem pe cei care au răspuns așa la acel sondaj, dar asta nu înseamnă că problemele noastre (sau ale ăstui capitalism vechi de ediție nouă) sînt mai puține. 

Pe de altă parte e greu să ignori tot ce au făcut autoritățile statului socialist pentru România. Știu, pro-capitaliștii de serviciu, la fel ca propaganda americană, nu vor să ne amintim că în acel sistem au existat și plusuri. Dar fiindcă noul vechi capitalism românesc nu a construit în 30 de ani mai nimic, “realizările” lui Ceaușescu par să piardă ghilimelele. 

Lucrări de infrastructură pe care nici un guvern postdecembrist (nici măcar interbelic) nu le-a visat măcar, cum ar fi șoseaua și calea ferată din defileul Jiului, sau cele două hidrocentrale de la Porțile de Fier. Transfăgărășanul. Bicazul. Toate folosite și azi. Cabinete medicale în cele mai multe comune din țară, într-un sistem sanitar gratuit pentru toți. Nu mai sînt. Învățămînt complet gratuit, școli în aproape toate satele țării. Nu mai sînt. Grădinițe și creșe. Campania de alfabetizare realizată în anii ’50 cu voluntari. Un sistem de promovare a tuturor sporturilor pornind de la cluburile de copii pînă la cele de înaltă performanță. Românii erau primii sau printre primii în lume la mai multe sporturi: gimnastică feminină, mai multe probe de canotaj și caiac canoe, probele feminine de alergare semifond și fond, judo (mai ales categoriile mari de greutate) etc. Apoi au venit succesele la fotbal, de care ne-am bucurat de prin 1983 pînă prin 2000. Nici acestea nu mai sînt. “Fotbal românesc” a devenit un oximoron. Case de cultură în fiecare comună. Fostele clădiri ale cooperativelor agricole au dispărut sau au fost lăsate în paragină, în timp ce în vest se reinventează cooperativele. Instalațiile de irigare a terenurilor, demontate și vîndute. La Poiana Brașov se schiază cu ajutorul instalațiilor de cablu de pe vremea comuniștilor, iar pînă în 2013 chiar pe pîrtiile făcute de ei. Din cele două telecabine care funcționează acum în Poiană, cea “nouă” a fost dată în folosință în anii ’80. Fostul activist George Copos are trei hoteluri luate de la statul socialist printr-una din privatizările în care noul stat capitalist doar a pierdut. Litoralul românesc, acum aproape devastat. 

Multe dintre acestea nu au funcționat perfect, uneori nici măcar bine, fiindcă sistemul socialist a fost și el unul cu mari probleme. Eu unul nu îl regret. Pe de altă parte însă, nici lista cu succese de mai sus, obligatorie pentru o țară care se dezvoltă – așa cum se înțelegea ideea de dezvoltare acum 40 de ani – nu a putut fi dusă mai departe de noul vechi capitalism, a cărui realizare este…chiar, care? 

Noul stat român postdecembrist a dispus ridicarea tuturor interdicțiilor absurde ale regimului ceaușist. De aceea avem multe dintre drepturile proprii unei democrații. Putem călători, emigra, avortul este legal, relațiile între persoane de același sex nu mai constituie o infracțiune, și, la fel de important, ne putem exprima liber, avem și drept de întrunire. România este parte din UE, mai precis o piață de desfacere a produselor UE. Nu producem mare lucru dar consumăm. Dar aproape singurele lucruri cu adevărat valoroase pe care le exportăm – ieftin- sînt creierele și brațele de muncă. Fiindcă după ’89 nu am avut nici măcar un guvern în viața României despre care să putem spune că a fost mai bun decît cel dinaintea lui. Seria de politicieni de pe Dîmbovița a produs o regresie în timp, în așa fel încît acum nu mai avem nici măcar o instituție de stat funcțională, într-un tablou general în care legislație există dar nimeni nu aplică legea. 

S-a ajuns la 9,5 milioane de emigranți, iar în ultimii ani zeci de mii de copii au rămas acasă în situația de a avea grijă singuri de ei. Acesta este cel mai devastator lucru din istoria recentă a României, poate la fel de grav ca decretul din 1966 prin care Ceaușescu a interzis avortul. 

Ne pregătim acum pentru una dintre cele mai adînci crize economice pe care le-am trăit. Cum ne pregătim? Guvernul a “liberalizat” prețurile la energie, care și așa erau disproporționate pentru veniturile populației, asta înseamnă că mulți oameni vor cheltui pe facturi o parte semnificativă din venituri. Coroborat cu criza de apă caldă și căldură din București, cum se vede asta din perspectiva cuiva care acum 31 de ani a ieșit în stradă ca să protesteze tocmai împotriva privării de bunuri și servicii esențiale traiului? 

Dar să punem în paralel cele două sisteme care au chinuit România în ultimii 75 de ani printr-o privire în afară, în timpurile noastre. Vedem că SUA, care după căderea regimurilor autoritare din est a trîmbițat victoria capitalismului, acum își trage cu greu sufletul în timp ce China ridică procentul de populație scoasă din sărăcie în statisticile ONU. Sigur, e mai bine să trăiești într-o democrație de vitrină, ca SUA, decît într-un sistem cvasi-totalitar precum China, deși SUA nu au decît un partid în plus, iar albastrul democratic seamănă izbitor cu roșul republican. Iar în ceea ce privește monitorizarea propriilor cetățeni, cele două țări-sisteme sînt sensibil egale, cu diferența că China nu pretinde că nu o face. Dar cine își dorește să trăiască în China? Nimeni desigur…sau poate ar fi vrut unii dintre cei peste 400.000 de americani care au murit de Covid fiindcă sistemul capitalist nu a găsit profitabil nici să stocheze echipament, nici să dea cu lockdown deoarece corporațiile nu au vrut să piardă bani. 

Mie mi-a devenit clar că părțile negative ale socialismului, așa cum a fost el aplicat în România sau în alte țări, sînt la fel de regretabile ca părțile negative ale capitalismului. Nu văd cum crimele staliniste ar fi mai condamnabile decît genocidul american împotriva indienilor. Singurele două deosebiri; cele sovietice au durat vreo două decenii, celelalte s-au întins pe mai multe secole. Și – de informații despre crimele comuniste avem podul plin, cele capitaliste sînt bine ascunse. Deși mințea cu nerușinare despre situația din propriile țări, propaganda comunistă spunea adevărul despre partea întunecată a capitalismului, în vreme ce mașina de propagandă americană nu deosebește informațiile reale de cele inventate cînd e vorba de “roșii”. Un exemplu: oricine cunoaște mesajul antitotalitar din Ferma animalelor. Totuși foarte puțină lume a citit prefața cărții, în care Orwell spunea, în esență, că mesajul lui se referă în primul rînd la țările din așa zisa lume liberă, democrații care în anumite circumstanțe pot deveni ușor dictaturi. Motivul pentru care prefața a fost citită de puțină lume este că printr-o dublă ironie, ea a fost ascunsă publicului britanic. Ca și faptul că Orwell a fost parte a mișcării anarhiste din Spania anilor ’30. 

Ceea ce am făcut aici a fost să înșir o serie de situații care rareori se găsesc în același text sau podcast. Dacă aș fi obligat să trag vreo concluzie în urma acestei înșiruiri, ar fi aceea că e mai bine să deschidem ochii pentru a vedea nuanțele de gri din care e făcută lumea, să fim permanent curioși, să cercetăm faptele dincolo de eticheta ce le-a fost aplicată. Să ne bucurăm că există și alte perspective decît a noastră, fiindcă diversitatea punctelor de vedere întărește spiritul de comunitate. 

Mai am din astea adînci, dar le țin pentru dățile viitoare, și așa mi-e teamă de hatereala pe care o să mi-o iau. 

Între timp, vezi noul meu spatiu virtual.

Am fost surprins să văd superficialitatea și ignoranța cuprinse în majoritatea reacțiilor feisbucului românesc la golăneala de la Capitoliu. Nu vorbesc de reacțiile rasiste, care comparau marșul MAGA cu BLM, la care mă așteptam. Ca țară pe care a uitat-o dumnezeul ortodox cu gura căscată către Washington, care face sluj la toate administrațiile și a stat cuminte să i se bage supozitorul de la Deveselu fără să ceară ceva în schimb, cred că ar trebui să fim puțin mai informați în ceea ce privește realitatea americană. 

Cine a urmărit politica SUA de la Reagan încoace, trecînd prin bravii Bush-i, dar neuitîndu-i pe Clinton și Obama, Trump nu a fost o surpriză. Trump a venit în continuarea a două mandate de speranțe înșelate de cel mai nou (pe atunci) laureat Nobel pentru pace care omora civili în Pakistan apăsînd butoane la Pentagon. Iar după ce Trump s-a așezat în Biroul Oval ar fi trebuit să nu mai existe loc de surprize. Dar pînă și pentru cetățenii americani circul a fost dus prea departe. În fine, cine a fost la curent cu acțiunile lui Trump doar în ultimele șase luni știa că va veni ziua cu marșul. Iar după părerea mea, dacă pînă pe 20 ianuarie cînd se inaugurează Biden, nu se mai petrece vreun eveniment asemănător sau mult mai grav, adică cu mai multe victime omenești, SUA a scăpat ușor. 

Cauzele unui asemenea eveniment sînt multe, unele de fond, altele de circumstanță. În primul rînd privim în urmă la 40 de ani de neoliberalism, care, ca și comunismul pe care l-am trăit noi, doar pe hîrtie arată bine. Pus în practică însă, neoliberalismul a dus la: apariția primei generații de cetățeni care o duc mai prost decît părinții lor (milenialii – aproape 70% din populație), scăderea vîrstei medii, îndatorarea în masă (peste 1 trilion doar studenții), creșterea ratei sinuciderii cu precădere în rîndul bărbaților albi peste 40 de ani, creșterea numărului persoanelor cu depresie și alte boli psihice, infrastructură precară (SUA ocupă ultimul loc dintre statele dezvoltate), criza din 2008, cea mai severă din istorie după cea din 1929, (din care lumea practic nu și-a mai revenit), scăderea salariului real și deci a nivelului de trai al clasei muncitoare americane, scăderea taxelor la zero pentru cei mai bogați și pentru corporațiile mari și creșterea taxelor clasei mijlocii și săracilor. Redistribuirea averii de la săracii mulți spre din ce în ce mai puținii extrem de bogați este estimată la 43 de trilioane de dolari în 40 de ani. Astea ar fi cîteva dintre motivele pe care le-am numit “de fond” sau sistemice. 

Cele de circumstanță au venit odată cu instalarea lui Trump la Casa Albă, iar unele noi au apărut odată cu pandemia. Astfel promisiunea de joburi a lui Trump s-a dus pe apa Potomacului, șomajul e acum pe la 25%. Americanii dețin un sfert din numărul de cazuri de Covid și un sfert din numărul de morți de Covid din totalul la nivel global, deși populația SUA reprezintă doar 5% din cea a globului. Dintre țările dezvoltate (ba chiar și dintre unele mai amărîte) SUA stau cel mai prost la finanțarea de criză a populației: în afară de 1200 de dolari pe cap de cetățean plătiți astă vară și încă 600 de dolari ce vor fi plătiți zilele astea, americanii au primit niște imagini live cu frigiderele de peste 6000 de parai pline de înghețată scumpă ale lui Nancy Pelosi. Lucru folositor pentru vreo 40 de milioane de americani care vor uita curînd cum arată un frigider din simplul motiv că nu vor mai avea unde locui, dacă administrația Biden nu va opri din pix campania de evacuări programată să înceapă. Iar “noua” administrație este, să nu uităm, eșalonul doi-trei al administrației Obama, adică neoliberală. Legi de piață pentru săraci și ajutoare “sociale” de trilioane pentru marile corporații și pentru Wall Street.

În acest timp…în mai multe state americane în ultimele luni au început a se forma cozi de ore întregi la ajutoare sociale sub formă de mîncare. Iar sărăcia din cea mai bogată țară a lumii este din ce în ce mai greu de ascuns, pînă și de o mass media care stăpînește perfect atît arta de a ascunde informația care nu trebuie să se afle, cît și pe cea care promovează ce e necesar să se găsească pe agenda publică. 

Fiindcă, dacă vorbim de America trebuie să vorbim și despre cea mai puternică mașină de propagandă a lumii, căreia i-am căzut victime cu toții la un moment dat, iar acum, cu ocazia Capitoliului, și o serie de prieteni din lista mea, informați, inteligenți și bine intenționați. Iată foarte pe scurt schimbările care s-au produs în media din SUA în ultimii 40 de ani. În primul rînd, televiziunea prin cablu a devenit dominantă, apoi numărul de corporații care dețin cele mai vizionate canale tv (de fapt, aproape toată mass media) a scăzut de la 30 (dacă îmi amintesc bine) la 6 cîte sînt în prezent. Asta a fost opera administrației Clinton, în 1996, legalizarea în mass media a achizițiilor care pot implica formarea unui monopol al informației. 

Dar ce e mai drăguț abia urmează: dacă înainte de 1980 televiziunile se adresau unui public general de orice vîrstă sau sex, pe care încercau să îl satisfacă prezentînd informații pe un ton neutru, aproape plictisitor, în anii ’90 Fox News a descoperit că poate face bani mai mulți țintind un anume tip de public pe care să îl lipească de micile ecrane: oamenii în vîrstă, din clasa medie sau bogată, și cu destul timp de petrecut la teve. De aici, fiecare canal tv și-a găsit publicul țintă, iar discursul televiziunilor s-a schimbat: informațiile nu mai sînt prezentate cu acel aer de obiectivitate (de multe ori oricum fals). Tonul a devenit angajat, de multe ori agresiv, iar informațiile hrănesc așteptările publicului țintă. (Matt Taibbi – “Hate Inc.”) Rezultatul după 30 de ani de gîndire a informației teve ca pe o afacere: peste 90% din publicul Fox News este republican, peste 90% din publicul MSNBC și CNN este democrat, ca și peste 87% din cititorii New York Times. Fiecare dintre cele două părți ale publicului sesizează propaganda pe canalul “celorlalți” dar fiecare crede că informația de pe canalul propriu este reală. Ambele au dreptate parțial, căci informația este atent finisată pentru a satisface perfect așteptările, dar mai ales pentru a împlini fricile, ura și teroarea latente din fiecare telespectator față de grupul demonizat de televiziunea pe care o urmărește. (La nivel mult mai detaliat aceeași chestie se petrece și pe aplicațiile de socializare, fiindcă aici ni se furnizează în amănunt, zilnic, o oglindă a valorilor și preocupărilor noastre). 

Astfel împărțiți, americanii (majoritatea) au receptat și încorporat cele două tipuri de discurs din ultimele campanii electorale dar mai ales din 2020: pe cel naționalist, de tip fascist al lui Trump, și pe cel de tip anti-Trump, profund pro-corporatist neoliberal al democraților. În mod ironic, am senzația că Trump, autorul unor mii de minciuni numărate (cam cinci-șase pe ziua de guvernare) care l-au pus în fruntea președinților americani din toate timpurile, a spus de mai multe ori adevărul despre democrați decît invers. Acestora din urmă le-au fost necesare campanii inventate de defăimare cum a fost aceea despre colaborarea lui Trump cu rușii în campania din 2016, fapt nedovedit de comisia Mueller, campanie folosită pentru că democrații nu au fost în stare să își recunoască greșelile care au dus la alegerea lui Trump.      

Acum putem înțelege de ce cele două grupuri suportere ale celor două partide nu mai pot comunica între ele. Și deși nici unul dintre grupuri nu are o viață ușoară acasă, fiecare dă vina pe ce se dă vina la canalul teve preferat și…pe celălalt grup. Astfel se explică și fanatismul cu care Trump a fost votat (cel mai votat candidat american din istorie) și cum a contribuit această furie a votului de dreapta la manifestările copilăroase ale egoului său imens, invers proporțional cu maturitatea lui și… cu dimensiunile mîinilor sale. 

Un alt element important este cel al aplicațiilor de socializare, ai cărei capi sînt cu toții în barca democratică. Despre un anumit aspect referitor la ele vreau să vorbesc aici: cenzurarea discursurilor scursurilor, dacă îmi permiteți exprimarea. În urmă cu mai mulți ani, Facebook, Youtube, și Twitter l-au interzis pe Alex Jones, o vedetă de radio cu un discurs deschis fascist. Nu a fost nici un scandal fiindcă Alex Jones era urît de toți “oamenii de bine”, dar unii analiști au avertizat că e mai periculos să ai niște entități private care își arogă dreptul de a cenzura și că s-a creat un precedent periculos. Au avut dreptate fiindcă cu două săptămîni înainte de alegeri, un tabloid new yorkez a venit cu niște materiale despre corupția practicată de familia Biden, prin fiul ei Hunter dar cu binecuvîntarea părintelui. Cu toate că Biden-ii nu au spus niciodată că informațiile ar fi false, Twitter și Facebook s-au “autosesizat” și au suspendat contul NY Post, împiedicînd accesul la informația respectivă. Iar culmea cenzurii, care arată că responsabilitatea discursului public a fost practic transferată pe umerii de miliarde ale aplicațiilor de socializare, a fost închiderea de către Twitter și Facebook a contului lui Trump, pe 7 ianuarie. 

Noi, cei din afara SUA nu avem idee ce înseamnă pentru americani libertatea de exprimare stipulată în primul amendament al constituției și nu putem realiza enormitatea acestui gest. Ceva privat, firmă sau persoană, să îl cenzureze pe președinte este ceva de neacceptat. Dincolo de asta, însăși ideea de a îngrădi libertatea de exprimare a persoanei care deține servieta cu codurile nucleare este străină logicii. Indiferent cît de grav este ce spune acea persoană, ne interesează pe toți, nu? 

Reacțiile prietenilor din listă care mi-au declanșat nevoia de a scrie acest text se refereau la atitudinea “de leader” a șefului Senatului american, Mitch McConnell, care a rostit un discurs mișcător la încheierea plimbării MAGA prin Capitoliu. Prietenii mei răsuflau ușurați, cumva căzuți în admirație pentru niște oameni politici goi pe dinăuntru care nu au nimic de a face cu leadership-ul ci doar cu interesul personal, dar au scriitori de discurs străluciți. Că “democrația a învins”, iar noi să luăm notițe. Cum se traduce în limbaj democratic cenzurarea președintelui de către niște entități care doar prin natura domeniului lor de activitate economică, nefiind învestite de cetățeni cu această putere, au ajuns în poziția de a putea-o face? Că milioane de americani acceptă acest fel de cenzură fără să iasă în stradă (profitînd de libertatea de întrunire garantată prin același amendament) este o dovadă că democrația funcționează, sau dimpotrivă? Că mii de americani au intrat totuși în Capitoliu peste niște politicieni multimilionari care trăiesc într-o lume paralelă cu cea a propriilor cetățeni, doar fiindcă clown-ul șef le-a sugerat că este de al lor, împotriva unui sistem care i-a adus în pragul disperării, este o dovadă de democrație sau nu? 

Pentru că în mod perfect democratic, Trump ar fi putut fi (și ar fi trebuit să fie) îndepărtat de la putere de mult. Dar asta i-ar fi implicat pe Mike Pence, jumătate plus unu din secretarii de stat din cabinet și două treimi din senatori care să voteze pentru îndepărtarea lui. Ceea ce nimeni nu și-ar fi asumat responsabilitatea de a face, fiindcă nici Pence, nici secretarii de stat nici McConnell  (tatăl respingerii ajutorului de pandemie de 2000 de dolari propus recent), nu au acea putere de fascinație a maselor pe care doar un anume tip de psihopat o are, iar ei știu asta. Nu pentru Pence și restul au votat 74 de milioane de americani cu partidul republican. Mai mult, Elaine Chao, soția lui McConnell, marele “lider” care l-a susținut pe Trump pînă la acel speech, și-a dat demisia pe 7 ianuarie din funcția de secretar de stat la transporturi pentru a nu fi nevoită să voteze împotriva lui Trump în cazul inițierii procedurii de îndepărtare din funcție. La fel Betsy DeVos de la educație. Ceea ce face superfluă declarația lui Nancy Pelosi că se gîndește să inițieze procedura de îndepărtare din funcție a lui Trump. Iar ea știe asta, dar vrea să își mai sporească popularitatea ajunsă la 28%, după ce reprezentanții conduși de ea au respins înainte de alegeri ajutorul de pandemie de 2000 de dolari (!) ca nu cumva Trump să îl folosească drept capital politic în campanie. Iată deci că cele două partide, conduse în Congres de multimilionari, seamănă și ca decizii. 

De altfel, privite dintr-o anume perspectivă, protestele MAGA și BLM seamănă între ele mai mult decît își doresc participanții și mai mult decît s-ar zice la prima vedere. Disperarea celor de la BLM că protestul pașnic nu va fi băgat în seamă de către autorități într-un sistem profund rasist, motiv pentru care au trecut la vitrine sparte, seamănă mult cu disperarea amărîților de la MAGA, care nici ei nu mai cred în sistem de mult, și au intrat în Capitoliu fiindcă li s-a repetat că alegerile au fost furate. Desigur, ambelor grupuri li se spune că partea cealaltă este de vină pentru problemele proprii, de către o mass media bine antrenată pentru demonizare, și foarte atentă să nu care cumva din greșeală să iasă în față adevăratul vinovat: un sistem care consumă tot și în cele din urmă pe sine, dar numai după ce a distrus populația, (fizic și psihic), mediul, și orice speranță în mai bine. 

Dacă cineva mai vrea dovezi că democrația americană funcționează doar pentru bogați, să își amintească de simplul fapt că în 75 de ani nici un președinte nu a mai cerut permisiunea Congresului pentru a declara război unei alte țări, deși conform legii trebuie să o facă. Iar SUA se află permanent în stare de război pe mai multe fronturi. Totuși, nici un președinte nu a fost sancționat pentru asta. 

Să nu uităm, de asemenea, cum Trump a fost “impeached”, procedură care seamănă cu un proces penal, dar “judecat” de Congres prin cele două camere, și cum a fost “achitat” în camera pe care o controla partidul lui. Apropo de impeachment … De ieri Nancy Pelosi, dîndu-și probabil seama că declarațiile cu privire la procedura de îndepărtare din funcție sînt de-a dreptul absurde, amenință cu al doilea impeachment, care după părerea mea are la fel de puține șanse să treacă de Senat ca și cel de anul trecut. Pelosi spune că e posibil ca Trump să comită chiar sacrilegiul de a-i grația pe “teroriștii” de la Capitoliu. Deja, observați, s-a scos de la sertar doublespeak-ul. Retorica oficială americană are două feluri de dușmani ai poporului: rușii și teroriștii. Iar plimbăreții la Capitoliu cu greu pot fi acuzați că ar fi ruși. La categoria “terorist” poate intra oricine protestează, întemeiat sau nu: BLM, Antifa, MAGA, indienii care distrug niște conducte de petrol care trec ilegal prin teritoriile lor, oricine care care nu face parte din oligarhie. Pentru că un studiu de la Princeton din 2014 arăta că SUA este în fond mai mult o oligarhie decît o democrație. Doar 10% dintre cetățeni, partea cea mai bogată, are cu adevărat influență asupra deciziilor care se iau pentru toți, iar cei mai săraci 50%, că votează sau nu, nu pot influența hotărîrile pe care liderii le iau pentru viețile lor, peste capul lor. Deci cum funcționează democrația? 

Să nu uităm că exact pentru aceeași chestie pentru care a fost “impeached” Trump, influențarea politicii interne contra sprijin militar, în aceeași țară, Ucraina (!) Joe Biden nu a fost niciodată nici măcar admonestat. Să nu uităm că Trump a ucis (din culpă) sute de mii de oameni printr-un comportament aberant în fața molimei, dar nu a fost nici măcar deranjat de partidul democratic care a înțeles că moartea atîtor oameni îi ajută pe democrați să cîștige alegerile. Dar ce bine că democrația a supraviețuit atacului terorist de la Capitoliu!

Să îi spunem asta cuiva căruia sau căreia i-a murit cineva de Covid fiindcă nu a purtat mască deoarece așa i-a spus Trump, sau “liderul” McConnell. Sau cuiva care se pregătește să se mute în stradă cu familia că nu mai are cu ce plăti chiria fiindcă ajutorul de la guvern i-a fost respins de două ori într-o lună, o dată de democrați, apoi de republicani. 

Respectarea goală a legilor nu înseamnă nimic într-o țară unde există acest aranjament convențional numit democrație, dacă cetățenii suferă. Nu poți jubila că legea s-a respectat cînd acea lege a lăsat fără casă zece milioane de familii.  

Sper că am pictat un tablou cît mai real al societății americane din ziua de azi așa cum o știu din șapte ani de urmărit știrile, politica și opiniile de acolo. Sper că nimeni nu se va chinui să mă înghesuie în cutia democratică sau trumpistă, că nu sînt nici una nici alta. Nu e recomandabil nimănui să se plaseze de o parte sau de alta, mai ales fără să gîndească critic ambele discursuri, sau măcar să aibă puterea să întrebe “de ce” de o sută de ori pe zi. 

Dragii mei, democrația (în SUA sau oriunde altundeva) există numai pe hîrtie și la televizor. Legea este pentru săraki și uneori pentru cei cărora li se pare că legea e suficientă. 

Dacă mai vrei, vino pe noul site Marius Vintilă

Un prieten a postat că s-a impresionat pe el pînă la lacrimi văzînd imagini cu primii vaccinați. Înțeleg asta. Dacă te lași purtat de valul mesajului venit de la guverne prin media oficială plîngi mai rău decît la E.T. 1. Plîngi și preamărești știința, care numai ea ne va salva… Iar acum am împărțit din nou lumea între pro și contra vaccin, fără nuanțe și întrebări (dintre care multe sînt legitime), și ignorînd informații esențiale. Înainte să trecem în revistă vreo cîteva din astea, să ne amintim că azi, cînd totul se află și se știe, dacă ceva nu e pus pe agenda publică, practic nu există, iar dacă e “uitat”, întotdeauna e bine să te întrebi cine profită. 

În primul rînd să subliniem că boala Covid este în prezent la cel mai grav nivel de răspîndire de la începutul ei, cu toate că au trecut luni de zile de cînd nu mai ține capul de afiș la știri sau chiar în preocupările noastre. Cea mai lovită țară este SUA, care deși are mai puțin de 5% din populația lumii, are un sfert din cazuri și din numărul de morți la nivel global. Cauzele sînt un sistem sanitar privat bazat exclusiv pe profit, un sistem de asigurări de sănătate scump la care cel puțin 29 de milioane de cetățeni nu au acces, și presiunile corporațiilor asupra politicienilor, care nu au reușit să impună un lockdown mai de doamne-ajută, fiindcă economia trebuie să meargă, dă-o dracu de sănătate! deși problema e pusă greșit sub forma unei presupuse alegeri între cele două. Nu există obligativitatea purtării măștii la nivel național, iar în multe state sînt deschise și restaurantele. La fel ca la noi, unde s-au închis școlile dar mall-urile nu. Nimeni nu pare să își dea seama că cu o populație bolnavă și speriată economia nu are cum să meargă decît foarte prost. Situația nu e diferită decît în foarte puține țări: China, Australia, Noua Zeelandă, Coreea de Sud, Vietnam, Japonia, Taiwan, și încă vreo cîteva, unde disciplina cetățenilor, conștiința guvernelor, autoritarismul, geografia, sau de cele mai multe ori o combinație dintre ele au adus un control aproape deplin asupra virusului. Indiferent cum au ajuns la reușită, ele joacă în liga “deci se poate”, fiindcă reprezintă exemple de cum e posibil să fie controlată epidemia prin mijloace nespecifice (distanțarea socială, masca, izolarea, testarea, urmărirea) cele specifice fiind medicamentele și vaccinurile.  

Ca fapt divers, România e acum pe un dezastruos loc 23 în lume ca număr de cazuri (formularea asta a început să fie dată uitării, nu?) cu peste 637 de mii la o populație de numai 19 milioane. Dacă ținem cont de informația de pe site-ul Ministerului Românilor de Pretutindeni care spune că 9,5 milioane de români lucrează în străinătate, și trăiesc unde lucrează, rezultă că avem mai mult de juma’ de milion de bolnavi la 10 milioane de cetățeni. Dacă vreți o comparație, Japonia are două sute și ceva de mii de bolnavi la 128 de milioane de locuitori. Cam așa, dar asta deja nu mai auzim la știri, unde în schimb avem multe informații despre vaccinuri, dar numai despre cum se fac, cînd vin, cît costă, cum ajungem la ele. Alte informații, dintre cele mai importante, sînt lăsate deoparte.

Să vorbim dară despre vaccinuri. De zeci de ani marile firme de farmaceutice beneficiază de subvenții guvernamentale pentru cercetare, iar situația de față nu e diferită: conform BBC, Pfizer a primit sute de milioane ca să se ocupe de vaccin, Moderna peste 1 miliard, BioNtech la fel, Astra Zeneca mai mult de 10 miliarde (!) din care 1 miliard doar de la guvernul SUA. 

Deși (din cauza timpului scurt în care au fost dezvoltate) nu se știe care va fi răspunsul autoimun al organismului și cînd va apărea el, deși în SUA vreo 40% din populație declară că nu se va vaccina iar pentru a diminua semnificativ contagierea e nevoie ca cel puțin vreo 70% din populație să fie vaccinată, toată lumea pare să își pună speranța în vaccinuri. 

La noi în țară curentul antivaccin pare a fi în creștere, ceea ce e firesc, fiindcă de peste 30 de ani guvernele așa-zis democratice mint populația printr-o mass-media preocupată exclusiv de audiențe, deci nu ai cum să educi cetățenii prin mesaje create și transmise de aceste instituții, chiar dacă ai vrea să o faci – nu e cazul cu guvernele de la București. În plus, în cazul SARS Cov 2, scepticismul este cu atît mai justificat, prin faptul că nu se știe încă ce imunitate oferă aceste vaccinuri, pe ce durată, dacă sînt sau nu sezoniere, dacă funcționează pe toate tulpinile, și alte lucruri peste care se sare, dar care sînt strîns legate de utilizarea și de eficiența lor. În același timp însă, urechea noastră de consumiști profesioniști, făcută tobă la formulări gen “număr de cazuri”, e sensibilă la mesajele despre vaccin, fiindcă societatea secolului 21 ne-a făcut comozi și greu de disciplinat. Dacă ți se spune că poți face un vaccin iar apoi să te întorci la viața “normală”, cu city-break-uri și ski în Alpi, cu mese la restaurantele la modă și festivaluri de cîte trei zile pe afară, de ce să te izolezi și să stai cu limba atîrnînd la un concert cu un Gene Simmons de 70 de ani? Pe scurt, soluția vaccinului ne convine. Dar chiar dacă masa critică din tot poporul s-ar vaccina, este asta o soluție?    

Ca și în cazul epidemiei de SIDA (provocată tot de un retrovirus) s-au descoperit pînă acum mai multe medicamente ieftine, existente în lume de zeci de ani, eficiente, dar despre care nu se vorbește deloc. Unul dintre ele, despre care am aflat din două surse în același timp (de la fratele prietenei mele și de pe un site de știri independent din SUA), omoară virusul, și are și eficiență profilactică. Se numește ivermectină (una din denumirile comerciale este Stromectol) a fost descoperită și omologată în 1975, și a primit un premiu Nobel. Antiviral și antiparazitic, ivermectina este aprobată încă de atunci de FDA, agenția guvernamentală americană care se ocupă de medicamente și de alimente, iar după aproape 50 de ani de folosire atît la oameni cît și la animale, poate reprezenta o soluție mult mai sigură decît un vaccin nou, prea puțin testat.  

Cu ocazia pandemiei care s-a abătut, Ivermectina a fost întîi testată în laborator la mai multe universități din lume pe la finalul lunii martie (am găsit o știre Mediafax din aprilie despre testele de la universitatea australiană Monash), apoi în condiții reale, fiindcă au existat multe situații în care medicii nu au știut ce să mai dea bolnavilor pentru ameliorarea simptomelor. S-a constatat că ivermectina omoară Coronavirusul în 48 de ore de la începerea administrării, este foarte bine suportată de organism și aproape că nu are efecte secundare. Am găsit inclusiv o descriere pe larg a efectelor ei în română pe Facebook, autor fiind o persoană care a urmat tratamentul timp de 30 de zile, tratament care costă sub 100 de lei.  

Deși acum 3 săptămîni un prof de medicină de la St Luke’s Aurora Medical Center a fost audiat de o comisie a senatului american pe acest subiect, la știri (atît în SUA cît și la noi) nu se vorbește de această substanță, dar orice buletin ne face capul mare despre vaccinurile zilei. Am întrebat trei medici, dintre ei doar unul auzise de ivermectină, însă nu știa amănunte despre ea. În schimb, fiind american, se vaccinase cu Pfizer. 

Motivul lipsei de informare este simplu: fabricanții de vaccinuri trebuie să facă bani. Mulți mulți bani. Iar cînd e vorba despre asta, marile firme de farmaceutice nu au mamă, nu au tată, riscă viața pacienților cu lejeritatea cu care noi băgăm vara în priză pastila anti-țînțari. Sînt sigur că nu e ceva nou pentru nimeni, dar totuși … Ultimul dintre cele mai grave exemple este cazul Purdue Pharma, firma care fabrică Oxycontin. Medicamentul a ucis sute de mii de oameni în SUA în ultimii 22 de ani, contribuind la criza opioidelor. Firma și-a declarat falimentul după ce a plătit 8 miliarde de dolari despăgubiri, dar Oxycontin încă se prescrie în spitale, ceea ce dovedește puterea uriașă a lobby-ului farma în SUA. Sau oriunde.

Probabil că vaccinurile anti Sars Cov 2 nu te omoară, dar sînt o mulțime de întrebări pe care ar fi necesar să ți le pui în legătură cu eficiența lor dacă tot ești supus mesajului mașinii de propagandă corporatiste farma. 

Încă ceva. În ultimele două luni au apărut cazuri din ce în ce mai multe de cenzură pe aplicațiile social media a oricărei opinii care este sau doar pare antivaccin, (cenzură prin algoritmi, desigur), chestie deosebit de periculoasă în orice societate care se pretinde democratică. Nu e vorba doar de cenzura în sine, ci și de faptul că aceste entități private, care acum controlează agenda publică, nu pot fi trase la răspundere, cum se poate face în cazul guvernelor, de exemplu. Nu sînt de acord cu conspiraționiștii cu cipuri, 5G, Gates, dar cred că fiecare dintre ei trebuie să fie liber să creadă ce vrea, atîta vreme cît respectă regulile ca să nu îi infecteze pe alții, sau cît nu apelează la hate-speech sau discriminare. 

În loc de concluzie, pe care vă invit să v-o formulați singuri… Mie mi se pare că știm destul de multe despre virus pentru ca, cu voință politică, puțină disciplină și investiții minime să putem să scăpăm de el în maxim 3 luni, cum au făcut țările despre care vorbeam mai sus. Totuși, sînt convins că această criză se va prelungi (în mod criminal și intenționat) nepermis de mult, poate chiar ani (după vaccinul 2020 va veni ediția 2021) fiindcă nu doar marile corporații farma ci și aplicații ca Fb, Youtube, Google, sau cele din zona Amazon etc. au de cîștigat multe miliarde de pe urma izolării noastre la domiciliu.

Iar organizarea de care avem nevoie în aceste condiții pentru ca să ne “invităm” guvernele la treabă este aproape imposibilă, chiar dacă oamenii ar începe să dea semne că s-au săturat de seriale Netflix cu 70% CGI. 

La puțini ani de molimă vă doresc, dumneavoastră și pacienților dumneavoastră! 

“Eeee, de ce nu mă face Allah pe mine calif o zi măcar, numai o zi…?” spunea Sandu Sticlaru în rolul lui Abu Hassan, varianta editată de Electrecord, pe care am ascultat-o cu frate-miu pînă i-am învățat pe dinafară și zgîrieturile. Povestea asta din “1001 de nopți”, ascultată de doi copii care aveau mult timp dar un singur disc cu povești, e în aceeași măsură parte din ideea noastră despre “acasă” cum e mersul direct cu patinele în picioare la patinoarul de la rafinărie – sunetul de oțel pe cimentul scării, un deliciu – sau magnolia uriașă din curtea grădiniței de la Strungu’, care dădea primăvara în cartier. Magnolia, grădinița, patinoarul, rafinăria au dispărut, dar fac parte din jumătatea din viață pe care am trăit-o la Brașov pînă în ’90 cînd am plecat la București la facultate. În facultate, dar mai ales în București, am rămas nepermis de mult. Pînă în 2012 am făcut doar vizite prea scurte la Brașov dar de atunci sînt prezent destul cît să îi învăț ritmul, schimbările și problemele, cum ar veni, “zgîrieturile”. Și la fel ca Abu Hassan, personajul unei povești cu miez profund social, ajuns, pentru scurtă vreme, calif, deci în poziția de a lua decizii care schimbă viața comunității, vreau să înșir problemele orașului meu, precum și posibile rezolvări ale lor, fără pretenția că dețin adevărul. Deși nu cred că ai nevoie de înalte studii ca să îți dai seama cum trebuie, dar mai ales cum nu trebuie să arate orașul tău ca să te simți bine în el. Știu că multe dintre probleme au fost deja ridicate de cetățeni, dar răspunsul edilului a fost o mare golănie: cui nu îi convine cum e Brașovul, să plece. Un prim lucru pe care nu vrei să îl auzi cînd revii în orașul natal.

Dacă vii pentru uichend Brașovul poate părea dumnezeu, chior în țara orbilor prin contrast cu centrele urbane ceaușiste ale țării. Dar după vreo trei zile șederea la Brașov pare să se împută (uneori literalmente) ca peștele. Dacă nu ești pasionat de sporturi în aer liber care să te țină ocupat prin munții și pădurile în mijlocul cărora orașul e minunat așezat (așezarea și patrimoniul medieval sînt printre puținele avuții ale lui), vei vedea Brașovul așa cum e: înghesuit de mașini, care ocupă majoritatea străzilor și trotuarelor, zgomotos, unde respiri gaz de eșapament și industrial, cu ambuteiaje (de necrezut într-un oraș pe care îl poți străbate de la un cap la altul PE JOS într-o oră și un sfert) și care ocazional pute de la groapa de gunoi “eco”. Cultura brașoveană a fost redusă la minimum de un primar cu nume de muzicant după ureche, iar vitrinele goale de pe străzile principale din centru în locațiile părăsite de serii de comercianți o dată la șase luni vorbesc despre chiriile uriașe și despre sărăcia deverului. 

Dar principala problemă a Brașovului este poluarea aerului. Nu aș fi crezut că mai e posibil, deși poluarea a mai fost pe vremuri o treabă gravă. Rafinăria lîngă care locuiam nu însemna doar bucuria patinoarului. În unele dimineți de iarnă aerul era iute, fiecare respirație ustura de la fumul galben care brăzda cerul. Din fericire (în unele cazuri din nefericire) fabricile și uzinele celui de al doilea cel mai industrializat centru al țării s-au închis pe rînd după ’90 iar aerul depresiunii Bîrsei a redevenit respirabil. Pentru un timp… Acum sînt trei surse mari de poluare la Brașov: gazele de eșapament, industria și groapa de gunoi “ecologică”. Primăria și-a dat acordul pentru deschiderea pe raza municipiului a unor fabrici precum Kronospan, care după ce că ne toacă codrii, poluează cu o chimicală otrăvitoare numită formaldehidă. Cetățenii Sebeșului, orașul primului Kronospan, unde marea de trunchiuri îmi aduce lacrimi în ochi de fiecare dată cînd trec pe acolo, s-au revoltat și au ieșit pe străzi de mai multe ori în ultimii ani. La Brașov oamenii nu au ieșit, iar primăria a fost cea care a eliberat permisele…

Evident că dacă cetățenii s-ar sesiza și primăria i-ar sprijini, orice fabrică ar putea fi închisă. În timp ce otrăvirea aerului e un loc comun atît în România ceaușistă cît și în România corporatistă, închiderea unei fabrici din voința cetățenilor și cu sprijinul celor pe care îi reprezintă ar fi o premieră. Dar o premieră a fost și revolta muncitorilor în ’87… doar zic.

Asta însă tot nu ar fi de ajuns pentru ca aerul să redevină sănătos. Brașovul este între primele trei orașe cu aerul cel mai poluat din țară, în cea mai mare măsură de la gazele de eșapament. Într-un oraș de vreo 7 kilometri lungime unele familii au cîte două mașini. În ultimii 20 de ani în burgurile Europei (uau, nu sîntem singurul oraș medieval de la poalele unor munți? să egzistă Salzburg, Freiburg etc.) zonele destinate circulației auto s-au închis progresiv. La Brașov s-a făcut “sistematizare” în funcție exclusiv de mașini, de către edili a căror idee despre civilizație se reduce la parcări, asfalt și marcaje. Sensurile unice din Brașov te poartă pe niște trasee fanteziste care acoperă kilometri în plus, pentru care cetățeanul plătește din buzunarul lui – la stația de benzină și apoi la medici. Pînă și trotuarele s-au îngustat! Alea neîngustate sînt pline de mașini. Poliția locală nu amendează, probabil primăria le-a transmis să nu deranjeze alegătorul cu amenzi pentru ilegalități de rahat. Transportul public este în multe zone o glumă. Ca să ajung de la mine pînă după pasajul Fartec fac 35 de minute pe jos sau 28 cu autobuzul – diesel turcesc cumpărat de primărie cu banul jos în plină încălzire globală, în loc să ia electrice pe fonduri.

Cum s-ar putea rezolva dubla problemă, cea a poluării și a traficului? S-ar putea încerca dezvoltarea unei infrastructuri pentru transportul alternativ? Da. Există propuneri? Da. De mult. Vezi optar.ro. Ei au deja propuneri pentru acest tip de optimizare, chiar pentru Brașov. Cu ce? Cu bița, cu trotineta, chiar cu acele oribile scutere cu roți groase, care cel puțin sînt silențioase și electrice. Și pe jos. Sau cu transportul public – minibusul electric. Centrul vechi ar putea fi complet închis, cu excepția riveranilor. Taxele locale mult mărite pentru a doua mașină și amendarea serioasă a parcării ilegale ar putea descuraja folosirea turismelor.

Foarte important: moratoriu imediat pe tăierea pădurilor aflate la mai puțin 20 de km de Brașov, renunțarea la tîmpenia numită “parc dendrologic” care ia ființă PRIN TĂIEREA PĂDURII (!) în cartierul Noua. Regia Kronstadt a autorizat exploatări pînă cînd codrii au devenit rariște. Ar fi cazul să înceteze. Renunțarea la cadourile aiuristice sub formă de PUZ către dezvoltatorii imobiliari, fără infrastructură, fără studii de impact. Cînd vii dinspre Sibiu Brașovul arată ca Phenian-ul, să mă scuze cei care locuiesc în acele blocuri… Una dintre cele mai nesănătoase trebi ale ceaușismului erau cartierele de blocuri. Ne întoarcem în ele de bunăvoie?

Sîntem ultimul oraș mare din România la metrii pătrați de spațiu verde pe cap de locuitor – 5. Conform normelor UE ar trebui cel puțin 22, parcă. Pădurile din jur nu intră, că ele sînt la altitudine, forma de găleată fiind caracteristică zonei. Zona fostei rafinării Lubrifin ar putea fi un mare parc, dacă marii porci nu l-ar dori complex imobiliar.

Și o cireașă pe tort, inspirată tot din legislația din vest: sancționarea cu amendă pentru staționarea cu motorul pornit. Între -10 și +30 de grade jur că nu pățește nimeni ceva dacă nu are căldură sau aer condiționat. E vorba despre un minim respect pentru concetățenii tăi, care îți respiră gazele, mîrlane!

Apoi… acum că avem aer curat, să trecem la a doua problemă, legată tot de sănătate. Ultimul spital din Brașov s-a făcut în plin ceaușism. La vremea construcției lui, în anii ’70, era deja subdimensionat. Avem nevoie de un spital public și de un sistem public de sănătate unde toți cetățenii Brașovului să beneficieze de servicii gratuite. Inclusiv – sau mai ales – pensionarii, cetățenii care trăiesc în sărăcie și cei fără adăpost. Apropo, e rușinos ca un oraș care se consideră prosper să aibă oameni pe străzi. Ăsta nu e un dat de la dumnezeu, este alegerea comunității. Am făcut o dată un material despre oamenii străzii împreună cu cei de la Samu Social din România. Majoritatea sînt oameni bolnavi psihic sau alcoolici sau ambele, și chiar dacă nu pot fi total exonerați de responsabilitate, majoritatea sînt victime ale sistemului sau ale unor conjuncturi nefaste. Noi cei care îi judecăm de cele mai multe ori habar nu avem despre vorbim. Mie mi se pare că nici o comunitate nu se poate considera împlinită cîtă vreme are cetățeni care dorm pe stradă. Un centru social urban pentru oamenii străzii nu ar nenoroci excedentul bugetar al Brașovului de aproximativ 100 de milioane de euro pe an.

Bun – deja sîntem mai sănătoși, să ne gîndim la învățămînt. Cel brașovean e praf, cu excepția colegiului Șaguna care e pe locul 7 în țară între licee. Dar asta nu înseamnă mai nimic. La fel ca în economie, nici în educație nu funcționează chestia cu “trickle down”. Învățătura nu se ia de la elevii buni la ăia mai slabi. Olimpicii pleacă în treaba lor la universități tari din vest și gata.

Pe diploma mea de facultate scrie “Universitatea Transilvania”, dar experiențele recente cu ea m-au învățat că actul educațional aici este submediocru. UNITBV scoate casieri de supermarket cu diplomă. Nu e rușinos să fii casier, dar de ce să faci facultate pentru asta? Totul se reduce, bănuiesc, la teama profilor că dacă studenții pică, după cum merită, rezultatele pe facultate vor fi atît de proaste încît pînă și ministerul educației, care doarme pe el de decenii, s-ar putea sesiza. Și ei și-ar putea pierde poziția. Nu știu exact cum s-ar putea implica aici consiliul local, pentru ridicarea nivelului UNITBV, dar se pot găsi soluții. Între altele să susțină profii care ar rămîne pe bară dacă ar fi să corecteze lucrările studenților pe bune…cîțiva ani, pînă cînd nivelul universității ar crește iar lumea s-ar lămuri că la Brașov se poate face școală serios. Sau să se creeze instituții acreditate de minister care să funcționeze cu bani de la primărie. Nu știu legislația dar mi se pare de bun simț să existe această posibilitate, din moment ce există atîtea fabrici de diplome private.   

Cultura – pardon de expresie, don’ primar – e acel domeniu de unde se taie bugetul. Avem o operă, ceea ce nu e puțin lucru. Doar cîteva dintre orașele mari ale României au. Doar că a noastră funcționează cu bani de la consiliul local, drept urmare pînă acum vreun an jumate toată lumea avea salarii de mizerie. Iar ca solist de operă sau chiar ca corist muncești, nu glumă. Apoi artiștii au acționat consiliul local în justiție pentru mărirea salariilor în baza unei legi de pe vremea lui Boc. Au cîștigat, o parte din ei au început a lua bani mai mulți, apoi la cîteva luni a venit covidu’. Chestia e că opera din Brașov are cele 300 de locuri permanent pline. E de neînțeles pentru primarul cu nume de urechist, dar există public de operă. Public e, dar opera însăși n-o să mai fie multă vreme fiindcă stă să cadă. Dar ca să vorbim de infrastructură pentru cultură, Sala Patria, refreșată de curînd, e o oroare acustică și o jenă logistică. Nu intru în detalii, deși aș putea. Mai departe la secțiunea cultură…teatrul, unde primarul are cozile lui de topor, a fost în ultimii ani scena (joc de cuvinte intenționat) unei greve a actorilor, în urma abuzurilor conducerii. Greviștii au fost epurați.

Sportul – aici nu (mai) am mare lucru de menționat. Mai era o echipa de handbal, aia cu dopingul, și una de hochei. Pa. Infrastructură pentru sportul de masă? Piste de alergare? Parcuri? Marș de aici! Ceea ce sportivul amator brașovean a și făcut: s-a cărat în codru.

Nu voi fi în asentimentul majorității brașovenilor cu următoarea afirmație: nu sînt pentru lărgirea domeniului schiabil. Încă de acum vreo 15 ani, UE recomanda să nu se mai dezvolte zone de schi la sub 1800 de metri altitudine, fiindcă… criză climatică. A noastră e toată sub 1800. Sezonul trecut ne-a arătat că UE avea dreptate. În Alpi s-au închis în ultimii ani cam 220 de stațiuni! Ar fi o prostie să dezvoltăm ceva – spre Rîșnov sau oriunde. În schimb se pot face niște piste de bike – o minune! Acum vreo 12 ani exista un proiect foarte mișto, întrebați-l pe Maxi. Nu s-a făcut, iar riderii vin pe poteci. Dreptul lor, dar unii drumeți se sperie. Și asta e de înțeles.

Ce ar mai fi? Ah, festivalurile – în Brașov după cum se știe, nu e mare lucru de făcut dacă ai venit deja de trei zile. Festivalurile pot fi salvarea ta, dacă nu e vorba de festivalurile de casă, ale primăriei, unde ea este partener și eventual și invitat principal. Primăriile, se știe sînt principala sursă de bănel dacă ești un impresar talentat cu mulți artiști la centură. Zilele orașului, Revu’, toate celelalte fieste românești de bun gust (foarte puține) sau de prost gust (majoritatea) se manifestă printr-o scenă în mijlocul Pieței Sfatului, wați fără număr și aceleași chioșcuri cu aceleași 10 produse de calitate cel puțin dubioasă, de la kurtos kalacs la salam de biscuiți. Dar dacă se fac bani, ce mai contează calitatea halelii și a băuturilor sau nivelul artistic al maimuțărelii? De aia avem la Brașov maxim 10 restaurante peste medie, restul satisfăcînd perfect apetitul turistului în trening, care a schimbat, pentru două zile, șaorma pe tradiționale românești. Cu cartofi prăjiți, desigur.

Mă opresc aici dar nu fiindcă problemele ălui mai oraș frumos s-au terminat ci fiindcă nu mai am puterea să scriu despre ele. Iar voi de citit, cred că nici atît.

Dar pentru curioșii care au ajuns pînă aici continui dialogul din Abu Hassan:

“Și… să spunem că ai fi calif… ce ai face?”

“Ce aș face? Aș face ceva să rămînă de pomină: aș pune să îi tragă fiecăruia dintre ei cîte o sută de bețe la tălpi, iar imamului – patru sute. Să îi învăț eu pe dumnealor să mai tulbure viața mahalagiilor.” Miza acestor alegeri este pentru edil pîrnaia – iar pentru noi, PUG-ul care se aprobă la anul. Fiindcă edilul însuși este de cele mai multe ori cauza din spatele acestor probleme, vă imaginați cam ce proiecte ar încheia cariera de primar a vajnicului bărbat care zîmbește tăcut fiindcă nu știe să vorbește. Iată de ce au avut loc atacurile mafioțești asupra firmelor care au îndrăznit să vîndă publicitate de campanie altor partide, iată de ce intimidările gangsterești slujesc drept metodă de convingere a electoratului sau a celor ce îl pot influența.

În ceea ce mă privește, într-un fel mă pot considera norocos la alegerile astea: pot vota un primar care și-a dat măsura indolenței și incompetenței și a adus un oraș frumos în starea descrisă, un primar care nu a mișcat un deget în toate lunile cînd orașul administrat de el a fost unul dintre cele mai afectate din România de covid, sau un candidat cu o gîndire articulată și o vorbire la fel, căruia îi pasă de lege și de calitatea vieții cetățenilor din orașul lui natal, căruia îi place să joace go și apreciază natura fiindcă participă la concursuri de anduranță pe munți și care ascultă cu cea mai mare atenție părerea oricui în ideea că poate învăța ceva nou de la oricine.

Pe de altă parte, primarul are dreptate: dacă el va ocupa din nou funcția de edil, mă gîndesc serios să plec din oraș. Dacă iese Allen și mă va dezamăgi, la fel. Așa că singura mea șansă să rămîn într-un Brașov pe măsura potențialului lui este să cîștige Allen și să fie un primar bun. Așa că eu îl votez.
Noul meu blog este la www.mariusvintila.ro

Sînt doar cinci săptămîni de consemn la domiciliu. Doar cinci. O fărîmătură din cei șapte ani și ceva, cît a petrecut Julian Assange închis în ambasada Ecuadorului, cu internet și cu tot ce avem și noi, bula, dar fără să o poată părăsi. Deloc. Pe noi, însă, ne ia capul, începem să ne plîngem, să cîrtim, să batem isteric din picior ca niște copii răsfățați.

De pe 21 martie m-am abținut să mai scriu ceva despre pandemie, consemn sau efectele lor, ca să văd desfășurarea evenimentelor în perspectivă înainte să formulez niște concluzii argumentate după chipul și asemănarea mea, fiindcă lucrurile s-au petrecut prea rapid ca să poată căpăta greutate sau ritmicitate. Acum parcă începe să se întrezărească un model de comportament în ceea ce privește toate părțile implicate: guverne, corporații, media, cetățeni. Numai virusul rămîne, în mare parte, un mister. În afară de faptul că se transmite în mod nemilos de rapid imediat ce lumea iese de la izolare (vezi creșterea numărului de cazuri în proaspăt eliberatul Wuhan), nu am aflat mare lucru despre el. Ucide tot felul de oameni, nu doar în vîrstă și bolnavi, nu știm dacă sîntem imunizați sau pe ce perioadă odată ce l-am avut, și probabil va mai fi printre noi și prin noi o lungă vreme de acum încolo. Nici vaccinul nu e încă la orizont și chiar cînd va fi, nu ne vom afla mult mai aproape de rezolvarea problemei. E important de știut că toate aceste virusuri rămîn printre noi și adesea scot capul, corelate cu probleme legate de igienă, care la rîndul lor sînt legate în principal de sărăcie, respectiv inegalitate economică.

Guvernele. Reacția lor a fost previzibilă, poate chiar mai gravă, mai tupeistă și mai dictatorială decît mă așteptam.

SUA, cazul cel mai grav. S-a votat o mare sumă de bani pe care Federal Reserve o dă corporațiilor: 2,5 trilioane. După cum se vede, faptul că economia mondială nu mai funcționează cu bani care să aibă acoperire, iar băncile naționale creează în prostie bani virtuali sub formă de credite acordate oricui, numai corporație să fie, a adăugat serios la numărul de zerouri dintr-un număr. Congresul SUA a votat această sumă la grămadă cu cele 390 de miliarde de parai pe care le acordă propriilor supuși, pe aceeași lege, ca să nu îi vină ideea vreunui Bernie să spună că de ce capitalismul american ia din nou măsuri socialiste costisitoare, în beneficiul corporațiilor, și să nu voteze măsura. Așa că supușii primesc (unii au primit) 1200 de dolari fiecare și 500 – copilul aflat în grijă în mod legal. La prețurile din SUA, pentru multe familii banii ăștia nu reprezintă decît prelungirea perioadei pînă la faliment cu maximum o lună. De altfel chiar și distribuirea acestor cecuri întîrzie fiindcă debilului președinte Trump i-a venit ideea să își tipărească numele pe ele. Comportamentul administrației – de fapt, cu puține excepții, al întregii clase politice – față de cetățeni, este ca și cînd ai vedea pe stradă două persoane, una îmbrăcată cu un costum de 1000 de dolari, cealaltă – un homeless, și i-ai da bogătanului un sutar, homeless-ului – 50 de cenți, apoi i-ai spune ăstuia din urmă să îți aprecieze mărinimia!

Toți experții în economie independenți sînt de acord că clasa politică americană nu a făcut decît să ascundă în spatele coronaviruslui această a treia (deja) criză financiară din primii (doar) 20 de ani ai mileniului: dotcom în 2001, subprime în 2008, iar acum, coronavirusul. Totuși botezarea acestor crize nu poate ascunde faptul că apucăturile neoliberale ale unui sistem care și așa avea mari probleme aduseseră deja economia mondială în pragul uneia noi. Nu era nevoie de coronavirus, dar pe aripile lui, criza a sosit mai repede.

Israel. Și aici lucrurile au evoluat previzibil. Prima grijă a lui Beni Netanyahu a fost să suspende repede procesele, cu vreo două zile înainte să înceapă al lui, pentru corupție. În plus, s-a trecut în sfîrșit, sub pretextul virusului, la supravegherea în masă 24/7 a întregului popor ales, cu mijloacele de care pînă acum se bucuraseră doar „teroriștii” ăia de palestinieni (două milioane din care un milion de copii), pe care îi țin închiși în Gaza pentru …același motiv. De altfel evreii au ripostat ținînd prima demonstrație anti-Netanyahu de după lockdown, într-o piață din Tel Aviv, la doi metri distanță unul de altul.

La polul opus față de aceste măsuri de-a dreptul anti-cetățean stă micuțul El Salvador, o țară săracă, al cărei guvern a decis că măcar un lucru poate face pentru oameni: a suspendat plata chiriei, ratelor și utilităților pe perioada crizei. Multe țări bogate sau mediu dezvoltate nu au reușit să se ridice la acest nivel.

În general guvernele au luat măsuri autoritare, unele absurde sau abuzive, dar probabil cele mai multe utile, în contextul în care consemnul la domiciliu (cînd acesta există sau poate asigura izolarea indivizilor – în țări ca India majoritatea cetățenilor nu au acest lux)  este printre puținele variante pe care le avem în ceea ce privește încercarea de limitare a răspîndirii virusului. Cetățenii, în general, au ascultat, previzibil, de guverne, fiindcă chiar dacă în mod normal majoritatea politicienilor îți vînd doar minciuni, iar tu știi asta, la vreme de criză mai că îți vine să crezi că de fapt îți vor binele. Cînd ești disperat, unde să te duci și cui să îi ceri ajutorul?

Tot previzibil, majoritatea guvernelor au eșuat în a preveni sau controla pandemia, de la grava amînare a unor măsuri nepopulare, care nu cadrau cu setea „liderilor” de a se ridica în sondaje, pînă la minciuni, cenzură, inconștiență, haos. Elveția, cu sistemul ei sanitar perfect, a amînat închiderea țării, la fel ca Italia, și s-a ars, chiar ascunzînd numărul de îmbolnăviri, Suedia, care se lăfăia pe terase privind de la înălțimea unor infinite posibilități de testare și control, cu milă, miliardele de cetățeni ai altor țări închiși în case, își revine acum, tîrziu. Iar la guverne în haos nu avem cum să îl sărim pe cel român, care nu avea nevoie de covid ca să își dea măsura incompetenței. Ce e drept pînă acum, prin noroc, simțul datoriei personalului sanitar și respectarea cît de cît a consemnului la domiciliu, numărul de îmbolnăviri și decese raportate (!) a fost relativ mic, dar după vizitele la domiciliu ale milițienilor ortodocși probabil că acul crizei va sări în roșu.

Cîteva guverne au manifestat totuși un simț al răspunderii deosebit (față de alte aparate de stat, desigur, altfel normal, fiind vorba de respectul față de viețile omenești). Taiwan, o țară dezvoltată unde avem o democrație cu surse credibile, a controlat criza aproape perfect, îmbinînd măsurile de îngrădire a libertății individuale fără să abuzeze de ele, cu testarea masivă și izolarea focarelor. În Taiwan, cu toate că activitățile normale nu au fost întrerupte, nu s-a trecut de 400 de îmbolnăviri (la 23 de milioane de locuitori), și cîteva zeci de decese.

O statistică faină relevă că în topul statelor care au controlat criza mult mai bine ca majoritatea, primele șapte sînt conduse de femei, între ele Taiwan, Noua Zeelandă, Germania, Grecia chiar. De văzut mesajul în care premierul Noii Zeelande, Jacinda Ardern, a anunțat lockdown-ul pe Facebook live, de acasă, scuzîndu-se pentru ținută, un tricou bine purtat, că tocmai își culcase copilul.

Poliția. Aici avem de a face cu un alt capitol unde situația din țara noastră se aseamănă cu cea din SUA. O poliție grasă cu uniforme care crapă pe ea, sau cu părul lăsat liber, mult ruj și unghii lungi, are sezon deschis la abuzuri. În sfîrșit, polițistul român se află în elementul lui: orice civil aflat pe stradă este, în lumina noilor legi, aproape vinovat. Ce e drept, fără amenzi, șansele ca românii, care au un banc mai bun sau mai prost pentru încălcarea oricărei reguli, să rămînă acasă, ar fi fost foarte mici, spre nule.

BOR. Comportament previzibil din partea celei mai corupte instituții (probabil) din România: nu s-a putut abține să nu arunce în haos o sărbătoare căreia tot creștinul ortodox dac îi pusese, să zicem așa, cruce. Dacă peste maxim 14 zile numărul de bolnavi de Covid va sări pînă la cer (!), vom ști exact cine e de vină. Dar probabil că Danny boy a luat personal faptul că va trebui să plătească întreținerea la bartai catedrala fără să o poată folosi vreo trei ani de acum încolo, și vrea să mai scoată un leuț cinstit din înmormîntări.

Concluzia, previzibilă și ea, este că în cele mai multe cazuri, reacțiile guvernelor și ale sistemelor sanitare aferente au fost ca ale primăriei capitalei cînd ninge pentru prima dată la mijlocul lui ianuarie. De surpriză. Asta fiindcă un sistem capitalist bazat pe profit nu poate genera sisteme sanitare care să fie pregătite să își protejeze cetățenii în caz de pandemie, deși pandemii mai fuseră în istoria omenirii și nu e ca și cînd am auzit prima dată de ele. Și chiar și atunci cînd sînt pregătite, ele trebuie să se ferească în primul rînd de acțiunile nocive ale propriilor guverne „democratice”, formate în urma alegerilor – desigur, libere – din membrii unei noi clase sociale, cea a politicienilor, care a pierdut de mult contactul cu cetățenii. Ele manifestă tot spectrul de probleme, de la iresponsabilitatea generată de gîndirea prin prisma următoarelor alegeri, la o încetineală decizională înnebunitoare. În lumina acestei experiențe, vedem că, în fapt, democrația capitalistă eșuează în același loc ca și comunismul și trebuie regîndită la nivel logic. Deși este ușor să greșim, fiindcă liderii politici sînt susținuți de un sistem mediatic de propagandă bine pus la punct, comitem o eroare dacă plecăm de la premiza că aleșii au ca prim scop binele cetățenilor și nu pe al lor. Iar în continuarea acestei observații, o organizație de tip stat național trebuie în primul rînd să limiteze posibilitățile politicienilor de a lua decizii la nivel de stat care îi avantajează cu precădere pe ei și pe colegii lor de „breaslă”, sau pe clienții lor politici. Și asta cu mijloace cît mai directe. Am mai dat acest citat din Panait Istrati (aproximativ): orice organizație nu va sluji decît membrilor ei și interesului acestora.

Deci dacă ne-a mai rămas ceva minte în cap după ce am atins niveluri de neimaginat la Minecraft, după pandemia asta (care, cred eu, în cel mai fericit caz va dura vreo doi ani) ne vom apuca să reformăm un sistem care ne poartă de pe o criză pe alta și aruncă vina tot pe noi, ăștia mulți, care de obicei avem grijă și de nota de plată.

Corporațiile. Aici lucrurile au fost chiar mai previzibile decît în cazul guvernelor, și dacă la numărătoarea „pe țări” am început cu cea mai bogată din lume, la firme vom face la fel: Amazon a funcționat pînă acum ca cel mai puternic exemplu negativ.

„Filiala” Amazon din Barcelona e cea mai mare din regiune și deși a avut primele cazuri de Covid în urmă cu mai mult de o lună, este deschisă și în ziua de azi. Probabil politica Amazon e că din moment ce muncitorii sînt încărcați cu muncă dublă față de cît pot duce, dacă i-ar trimite acasă ar pierde, nu-i așa, dublu… Nici pe propriul teren Amazon nu e mai îngăduitoare: în SUA a decis să dea concediu medical plătit angajaților doar după ce 14 guvernatori de state i-au scris că pun în pericol sănătatea publică. Și fiindcă nu există corporație multinațională care să nu fie și ipocrită, Amazon și-a făcut un spot video în care își preamărește angajații, pe care îi numește „eroi”. Iar noi, clienții, putem pune la încercare calitățile unui asemenea „erou”, comandînd pe site diverse produse de primă necesitate precum vibratoare sau uleiuri parfumate, pe care Amazon se mîndrește că ni le poate aduce pînă în prag, odată cu o porție de Sars 2- Cov de la bietul „erou” care nu vrea să ni-l dea, dar care nu își permite să stea acasă.

La noi, corporațiile care s-au remarcat pînă acum pe timp de molimă au fost furnizorii de lemn ai vestitelor Schweighofer și Kronospan. Sute de camioane cu lemn tăiat au invadat șoselele goale ale țării. Strigătele mediului online rămîn acolo, sînt la fel de virtuale pentru guvernanți ca orice protest care nu se desfășoară la zece metri în fața casei lor.

Tot corporațiile sînt cele care s-au dat aproape acum de guvernanții de pe toate meridianele și le șoptesc perfid „it’s the economy, stupid”, economia trebuie să trăiască, adică dividendele trimestriale ale acționarilor noștri. Păi și oamenii? Mda, mă rog, și ei. Dar dați odată adunarea să se întoarcă cetățenii la muncă! Fiindcă, în concepția sistemului pe care îl credem (făcînd umbra lui Voltaire să se cace pe ea de rîs), „cea mai bună dintre lumile posibile”, noi avem doar două posibilități: stăm acasă și murim de foame, sau ne întoarcem la muncă și riscăm să luăm Covid, pe care să îl ducem acasă, unde nu putem sta, că murim de foame.

Într-o lume mai normală decît „cea mai bună dintre toate lumile posibile” am avea următoarele posibilități: prima, să stăm acasă să facem un protest din ăla care nu s-a mai pomenit, o nesupunere civică cu gunoi neridicat cu săptămînile și să cerem guvernelor să ne dea bani să stăm acasă CU TOȚII minus esențialii (care ar trebui protejați și îngrijiți cum îngrijesc popii bisericile aducătoare de public și bani) pînă la momentul în care acest virus va fi controlat (3-6 luni). Nu mulți bani, dar suficienți cît să supraviețuim decent. A doua, cu ajutorul aceleiași nesupuneri, să cerem condiții adecvate dacă ne vor întorși la muncă. Dreptul la suplimente de periculozitate, locuri de muncă dezinfectate, echipament de protecție, concedii medicale plătite de cîte ori e nevoie. Întoarcerea la fostul „normal”, care este tocmai ceea ce a provocat această criză, este inacceptabilă.

În mod ironic, situația de față, în care sîntem în aceeași oală, deși separați fizic, este extrem de favorabilă ambelor variante dorite de noi, cei mulți. Probabil că și de aia corporațiile au trecut deja la presiuni pentru reluarea lucrului: ca să nu uităm de unde am plecat, să nu uităm situația „normală”.

Doar că cetățenii abrutizați de televiziune, indiferent că vorbim de Antene sau Netflix (fiecare după posibilități) nu au idee de teama pe care o inspiră corporației un asemenea protest, fiindcă nu l-au mai făcut niciodată. Și atunci, cel mai probabil, se vor întoarce la muncă, supuși, în vreme ce curbele cu cazurile de Covid se vor plimba în sus și în jos ca traseul unui montagne russe, iar guvernele nu vor mai ști cum să le ascundă. Oricum le va fi mai ușor decît cu miile de cadavre.

Mass media. Zilele trecute am găsit pe prima pagină a site-ului Digi 24 un amplu material cu Chris Cuomo, un prezentator de la CNN care are Covid și care povestea, în termeni bombastici, despre teribila lui experiență. Apetitul mass media (nu doar) din România pentru prezentarea ca știre de interes public a unor experiențe ale vedetelor este cunoscut. Visul umed al oricărui jurnalist de televiziune român este de a se face Chris Cuomo cînd va fi mare, adică un multimilionar-vedetă care încearcă din toate puterile să își facă treaba în așa fel încît nimic să nu se schimbe în societate care să îi afecteze acest statut privilegiat, și pe care adevărul îl lasă, în principiu, rece. Cuomo a fost de curînd subiectul unui scandal după ce un vecin de 65 de ani a trecut pe strada lui și văzîndu-l în mijlocul unei adunări cu prieteni, rude și copii, i-a strigat că nu se face să încalce consemnul tocmai el, mai ales că e și bolnav de Covid. La care Cuomo i-a răspuns (atunci, dar și în cadrul unui interviu!) că era pe moșia lui, și că o să îi tăbăcească el curul gras cînd îl mai prinde prin cartier. De fapt, exprimarea lui Cuomo a vizat și zona „degeaba ai milioane de dolari salariu și stai într-o zonă exclusivistă dacă vine cîte unul din ăsta, îți strică ziua și tu nu poți să îi spui să se ducă în mă-sa…” Despre asta nu a mai scris Digi 24. În schimb nevasta lui Cuomo a luat și ea Covid.

Acești băieți (vorbesc de cei de la București, CNN păstrează încă rezerve față de discuție) vorbesc deschis despre „repornirea economiei” fiindcă au auzit și ei treaba asta afară. Că în România la ce „repornire” ne raportăm? Economia noastră se bazează pe consum. Redeschiderea mall-urilor? (Sau alte unități, tot de consum…? Prea multe sectoare care produc nu avem.) Probabil că da, din moment ce joi atît Kaufland cît și Lidl erau pline la Brașov, fără ca cineva să își mai bată capul cu numărul de persoane care sînt lăsate în magazin deodată.

Am dat exemplul Digi24 fiindcă e printre cele 2-3 canale pe care teoretic ai putea să te bazezi, restul mass media este chiar mult mai rău. La noi media este predominant de dreapta, capitalistă din tată securist în fiu jurnalist în multe cazuri, cu condiția să ne mai scutească statul din cînd în cînd, și pe noi, tembeliziunile, de niscai taxe. Meritocrația ține pînă pe 25 ale fiecărei luni, sau trimestrial, după caz, la plata taxelor. Iar presa „de stînga” este, bănuiesc, aia care ține cu PSD-ul, adică cea cu discursul cel mai virulent, cel mai naționalist. De aceea în principiu nu are sens să încercăm să înțelegem cine cu cine este, mai ales că patronii de presă sînt toți fie infractori, fie securiști, fie ambele. Un lucru trebuie reținut: niciodată presa nu va lua partea celor mulți, care reprezintă propria audiență, ci va susține politicienii și corporațiile.

În fine, Oamenii. Singurii care au avut reacții cît de cît imprevizibile. Ne-am fi așteptat la disciplină din partea vesticilor, și la dezordine în rest. Nu a fost chiar așa. În nenumărate cazuri cetățenii țărilor unde legea înseamnă ceva au reacționat ca românii, în vreme ce atenienii, spre exemplu, se comportă, după spusele unui amic al meu pe care l-am auzit în direct la Morning Glory, ca niște scandinavi. Sub atenta supraveghere a unei poliții îndrumate de primul premier grec femeie, grecii au redescoperit disciplina spartană. Biserica ortodoxă elenă a anunțat că de înviere pune lacăt pe biserici și așa a rămas. În schimb austriecii, care în general nu ies din linie, au avut altă abordare. La începutul crizei, undeva lîngă Innsbruck, la intrarea pe un domeniu schiabil rămas fără turiști, localnicii au umplut la refuz parcările și cabanele, confundînd consemnul cu vacanța și trăgînd niște beții monumentale. Răspunsul autorităților a fost să închidă rapid sezonul, ceea ce s-a întîrziat la Chamonix, care a apucat să devină focar de Covid.

Așa cum mă așteptam, fiindcă ne găsim în epoca socio-politico-mediatică botezată trist „post-truth”, cînd, indiferent de adevărul faptic, fiecare are o opinie fără să simtă nevoia să o susțină, au apărut tot felul de teorii, diverși autori dubioși susținînd idei asemenea, de la cea că virusul nu există, la cea că el se răspîndește în zonele unde au fost instalate antene 5G. În mod clar minciunile avînd ca sursă instituții ale sistemului, plus panica și frica, și ele lucrul dracu’, împing rațiunea la marginea procesului de gîndire, deci enormitățile sînt explicabile. Statisticile arată că nici jumătate din cei care navighează zilnic pe net nu știu să deosebească știrile false de cele adevărate, asta în cazul în care și-ar bate capul să le verifice. Să nu uităm că există o societate cu milioane de membri care susține că Pămîntul e plat. Totuși, nu e bine să crezi ceva doar fiindcă e scris, iar ție îți sună corect ca variantă. E indicat să verifici. Sigur, în multe cazuri guvernele abia așteaptă să îți mai taie din libertăți, sînt primul care susține că (aproape) orice autoritate este nelegitimă, dar în cazul ăsta faptul că există niște poliții care i-au ținut pe oameni departe de îmbulzeala aducătoare de Covid, a fost un lucru mai degrabă bun decît rău.

Apoi mai e curentul de gîndire cu „economia”, preluat desigur, de la media corporatistă. Am găsit cetățeni care păreau oameni dar foloseau aritmetica strîmbă a unui Trump sau Bolsonaro și erau de părere că „ăștia oricum trebuia să moară.” Greșit. Un diabetic de 65 de ani are șanse să trăiască și 15 ani de acum înainte, iar dacă el moare de Covid fiindcă nu se găsește pat liber la ATI este la fel de nedrept ca și cînd pe tine, tînărul capitalist de 35 de ani, te-ar omorî o mașină pe trecerea de pietoni. Adică o moarte care poate fi evitată cu puțină grijă din partea altei părți decît victima.

În fine, nerăbdătorii…aceia care „nu mai pot” să stea în casă și încearcă prin toate mijloacele să justifice reluarea activităților gregare în numele ideii că omul este un animal de turmă, de comunitate, etc. E greu să stăm izolați, știu. În tradiția yoga, chakra responsabilă de sex este și cea care coordonează activitatea socială, ceea ce de fapt pentru mulți nu reprezintă mai mult decît ieșitul în club sau la mall. Dar presupun că dacă nu ai un partener să îi spunem …satisfăcător, statul în casă devine o problemă. Am citit un studiu care arăta că omul are atîta nevoie de socializare încît în multe cazuri izolarea se poate dovedi mai dăunătoare chiar decît motivul pentru care ai fost nevoit să o alegi. Doar că în cazul ăsta se pune problema de viață și de moarte într-un fel similar unei rulete rusești cel puțin duble: ești responsabil pentru moartea ta dar și pentru moartea altei (altor) persoane. În cazul cel mai grav (și cel mai frecvent) acea persoană îți e apropiată. Dar chiar dacă nu îți este… Se pune următoarea dilemă morală, pe care am mai luat-o ca exemplu. Te poți îmbogăți pentru tot restul vieții dacă accepți ca pentru asta să moară, în cu totul altă parte a lumii, o persoană pe care nu o cunoști, nu știi nimic despre ea, nu vei auzi vreodată nimic despre ea și, desigur, nu vei fi pedepsit pentru moartea ei. Accepți?

Deci dacă nu ne testează de virus statul ai cărui cetățeni sîntem, ne testează virusul însuși. Imunitatea, dar și umanitatea. Să nu picăm testul! Măcar la individual compus să facem bine, dacă la proba pe echipe vom eșua.

Fiindcă, dacă cunosc suficient de bine oamenii, probabil că următoarea perioadă, care va dura vreo doi ani, va fi aceea în care ne vom întoarce cu toții la muncă, supuși, perpetuînd un sistem greșit din multe puncte de vedere, deși o ocazie mai bună să reglăm niște conturi (pe unele la propriu) nu vom avea. Speriați de orice înseamnă condiții noi, obișnuiți cu șopingu’, cu meciurile de fotbal, cu grătarele cu prietenii noștri ușor idioți, dar simpatici, de care ne era atît de dor. Vom primi și virusul în viața noastră, mai mult sau mai puțin controlat, îi vom urmări curba pînă cînd vom deveni parte din ea. În definitiv în istoria omenirii doar două boli au fost eradicate: variola și pesta bovină, restul sînt printre noi. Vom înghiți o nouă categorie de minciuni din partea guvernelor noastre, cele din spectrul Covid. Căci probabil, ca să „meargă economia”, ni se va ascunde numărul real de victime și vom fi scandalizați cam un sfert de oră pe seară de noi reportaje despre oameni care nu își găsesc morții, sau despre unii care găsesc morți și nu știu ai cui sînt. Unii dintre noi ne vom imuniza de la sine, alții ne vom vaccina, cei mai mulți nu vom avea simptome. Iar Julian Assange va înțelege în sfîrșit că cetățenii pentru care a stat șapte ani închis în casă nu aveau cum să sară în apărarea lui din moment ce sunt lipsiți de reacție pînă și în fața propriei condamnări.

Cînd am început să înțeleg cîte ceva din viață, România era de 30 de ani pe drumul spre “comunism”, un drum care părea fără întoarcere. Pînă prin clasa a opta ai mei m-au lăsat să cred ce voiam și din faza cu comunismul, ca și din cea cu pionierii, cu toate că nu prea se fereau cînd înjurau regimul. Vedeam la televizor emisiuni despre Occident, cu oameni care dormeau pe străzi sau care făceau greve și cozi la birourile de muncă și mi se părea că eram totuși, ca societate, pe calea cea bună. Pe străzile Brașovului nu vedeam oameni fără adăpost. Avea să treacă mult pînă să îmi dau seama că regimul de la București mințea doar cînd era vorba de situația din țară și din celelalte țări comunistoide, în vreme ce despre occident aproape totdeauna spunea adevărul. Partea de adevăr neplăcută, desigur, care discredita capitalismul, dar asta nu făcea ca lucrurile să fie mai puțin adevărate.

Apoi am dat de Europa Liberă. Ca și Vocea Americii, E.L. era un instrument de propagandă anticomunistă înființat și finanțat de SUA. E.L. și V.A. aveau succes din mai multe motive. În primul rînd erau interzise, ceea ce mărea considerabil gradul de plăcere a ascultării. Apoi spuneau niște adevăruri pe care noi le trăiam dar despre care nu se vorbea niciodată oficial. În al treilea rînd foloseau o retorică și o terminologie care accentuau diferența dintre civilizațiile despărțite de Cortina de Fier, ceea ce îi făcea și mai dezirabili. Spre exemplu, “lumea liberă”- termen inventat în SUA pentru a se referi la… SUA și aliații. Și fiindcă acest termen nu a fost chestionat de la început la modul serios, a intrat în uz. Oricum e clar că prin comparație cu “lagărul comunist”, alt termen folosit la E.L., vestul era o lume mult mai liberă.

Existau de fapt numai două mari deosebiri între regimurile situate de o parte și de cealaltă a Cortinei de Fier. Prima – societățile din vest erau prospere și majoritatea populației nu suferea din lipsa unor produse sau servicii de primă necesitate. A doua – societățile din vest ofereau individului sau grupurilor de indivizi un grad de libertate mult mai mare, de la libera circulație și deciziile de consum libere pînă la iluzia unor alegeri libere sau a exprimării libere. În Occident, limitele erau situate la alt nivel, dar în realitate, dacă individul încerca să le forțeze, observa că de fapt cele două tipuri de societate reacționau într-o manieră la fel de opresivă. Adică, în vreme ce zăbrelele “lagărului comunist” se zăreau cu ochiul liber, chiar și de către o majoritate orbită de foame, “lumea liberă” se putea mîndri că pune la dispoziția individului o cușcă premium, ale cărei gratii se vedeau numai în zilele înnorate și care erau de fapt limitele sistemului. (Unul dintre indivizii care au încercat încă de timpuriu limitele ambelor sisteme a fost Panait Istrati. Vă recomand să îl citiți.)

În 1990 am împlinit 22 de ani. Nu cred că poate cineva să îmi povestească despre “era Ceaușescu” lucruri pe care să nu le fi trăit sau despre care să nu fi auzit atunci, la prima mînă. Mi-am făcut temele de nenumărate ori la lumina lămpii cu gaz fiindcă ni se oprea curentul electric zilnic. Am dormit iarna în pulover și cu căciulă fiindcă în ultimele ierni ceaușiste temperatura în cameră era 12-13 grade. Prima mea prezență la un protest a fost – am mai spus-o – pe 15 noiembrie 1987, la Brașov.

De aceea indiferent cît de disperată a fost situația în România acestor ultimi 30 de ani, niciodată nu am regretat România lui Ceaușescu. Niciodată nu mi-am dorit să revenim pe calea spre “comunism”.

Dar îmi dau seama că anii petrecuți în spatele Cortinei de Fier au reprezentat motivul pentru care, în momentul cînd comunismul a căzut, noi am crezut că a fost învins de capitalism, care a sărbătorit o victorie ce nu i-a aparținut.

De fapt, comunismul a căzut fiindcă, deși avea la bază intenția – normală – de a construi o societate mai bună pentru a îmbunătăți viața celor mulți (scopul oricărei societăți de onoare), el a pornit de la niște premise greșite, a debutat cu mari erori și compromisuri, și a devenit în scurtă vreme o orînduire falimentară, nu doar din punct de vedere economic.

Revin. În 1990, nu capitalismul a învins comunismul. Comunismul a făcut implozie (și să zicem merci că nu a făcut explozie). Dar în țările capitaliste, mai ales în SUA, mass media a acreditat ideea că odată rămas cît de cît singur acasă, adică pe planetă, capitalismul este singura rețetă care poate să aducă întregii omeniri fericire, un strat de grăsime peste curea și zece feluri ca să scapi de el. Nu asta ne dorim cu toții?

De aceea întreaga țară românească a îmbrățișat fără urmă de regret (cu excepția vreunui sfert din populație!) noua orînduire, care era una veche. Căci după cum ne amintim, lucrurile s-au petrecut așa: românii au vrut să revină la calea capitalistă (mitul prosperității interbelice se răspîndise și el) pe care să îi conducă niște foști demnitari comuniști.

Așa a început. Restul îl știm, rezultatul îl simțim: trăim într-o țară unde nu doar că nici o instituție de stat nu funcționează, dar lucrurile au mers din rău în mai rău și nici măcar nu există perspectiva unei îmbunătățiri. Cu toate astea, statul înghite sau risipește o mare parte din buget. Iar sistemul privat nu face nici el, de multe ori, o figură mai frumoasă, tocmai fiindcă nu este nevoit să răspundă în fața vreunei instituții de stat, așa cum ar fi normal.

De unde ar trebui cineva să înceapă să facă curat? De sus, unde un președinte care a făcut șmenuri cu case a înlocuit un președinte care a făcut șmenuri cu vase? Sau de jos, de la procentul de 40% de analfabeți și analfabeți funcțional abrutizați de alcool și de sărăcie? Sau poate de la mijloc, de la sutele de mii de orășeni cu două mașini care au semnat pentru referendumul cu familia? Sau care au uitat de arșii de la Colectiv și citesc fără să gîndească la intrarea în magazine că “această clădire nu are aviz ISU”? De la infrastructură sau de la educație? De la autoritățile române, care au permis ca zeci de ani produsele de import din vest să fie sub calitatea celor similare din vest, sau de la UE, care a permis și ea aceasta fără procese de conștiință? De la RMGC sau de la Bechtel? București sau Bruxelles?

Sînt țări care nu se fac bine niciodată, iar dintre ele face parte, cred, și România. Dacă vrem să ne vindecăm trebuie să începem ieri.

Mai e ceva: în cei 30 de ani de cădere a noastră, capitalismul ăla victorios din anii ’90 a început să se sleiască. Unii ne dăm seama că visul cu două mașini, o casă cu garaj dublu și copii la facultate nu e posibil pentru toți, așa cum ni se spusese. Dimpotrivă, e posibil numai pentru o minoritate. Și că de fapt, sănătatea e și ea numai pentru unii, educația – la fel.

Cu libertatea lucrurile stau chiar mai rău fiindcă libertatea nu este atunci cînd te duci la mall și ești liber să alegi la ce film intri și ce comanzi la bufet. Nu. Libertatea este atunci cînd participi direct la luarea deciziilor care te privesc ca cetățean, iar asta nu există nici la noi, nici la ei, de fapt există în foarte puține locuri cunoscute. Care e calea de urmat? Că pe noi pînă acum ne-au ruinat și comunismul și capitalismul.

Cînd urmărim știrile externe, care la televiziunile din România nu prea se dau, confuzia e cu atît mai mare. Să ne uităm la cea mai mare țară capitalistă și la cea mai mare țară comunistă.

SUA. Îndatorată pînă peste cap, cu economia în picaj, ne pregătește încă o criză financiară mondială. Bogații se împuținează dar se îmbogățesc, săracii sărăcesc dar se înmulțesc. 40% dintre americani nu au de unde să scoată 600 de dolari dacă ar fi să aibă mîine o urgență în familie. Infrastructura e praf, în SUA nu se mai fabrică multe lucruri. Poliția ucide oameni nevinovați pe stradă (cu precădere de culoare), închide copii de emigranți în închisori, companiile farma ucid oameni cu zecile de mii, companiile de fracking distrug și pămîntul de sub picioarele cetățeanului, zilnic cîte un om deschide focul asupra altor oameni, agențiile de stat spionează tot ce mișcă iar dacă ești avertizor de integritate ești chiar tu arestat. Nimeni nu e găsit responsabil. SUA are 4,5 la sută din populația lumii și un sfert din totalul deținuților. Majoritatea muncesc, în unele cazuri gratuit, adică ca sclavii, alții cu doi-trei cenți pe oră. Mitul că SUA dorește întotdeauna pacea este contrazis de Donald Trump, care a retras SUA din cel mai important tratat de non-proliferare nucleară, semnat de Gorbaciov si Reagan în 1987, a retras SUA din tratatul de non-proliferare nucleară cu Iran. Dar și din tratatul de la Paris, care a adunat 190 de țări într-o declarație comună care să ajute planeta să ne suporte. În plus, SUA este în momentul de față angajată în 9 conflicte armate, adică aproape nici o schimbare față de ultimii, să zicem, 130 de ani. Nu în ultimul rînd, cea mai mare democrație a lumii care are numai două partide și o singură direcție – pro-corporatistă – a refuzat din nou candidaților din partea unei a treia forțe prezența în campania la prezidențiale în derulare. În aceste condiții nu miră pe nimeni faptul că singura forță de opoziție reală din SUA care are un candidat cu șanse la prezidențiale, este una socialistă.

China. Și aici problemele legate de respectarea drepturilor omului sînt la ordinea zilei. China e țara în care trebuie să ai grijă ce spui, cum, cui. În curînd probabil că va trebui ca cetățenii să aibă grijă și ce gîndesc, fiindcă tehnologia de recunoaștere a fețelor deja împînzește multe orașe, iar fața poate arăta ce gîndești… O anume comunitate, cea a  uigurilor, e dintre cele mai oprimate. Etnie turcică, majoritatea musulmani, peste un milion de uiguri sînt chiar acum la spălat de creier în închisori de stat. O altă comunitate religioasă care are aproape 30 de milioane de membri, Falun Gong, este interzisă. China are și ea un singur partid – pe același – și un lider cu apucături dictatoriale, Xi Jing Ping, dar nu a pretins niciodată că ar fi o democrație. În China, anul trecut, un funcționar de stat care a furat 20 de milioane de dolari a fost executat. China este numărul 1 în lume la investițiile în energie curată. Ceea ce e important fiindcă visul cu două mașini, garaj dublu și copii la facultate nu ni se poate împlini și din cauza fițelor noastre că vrem, vezi Doamne, să respirăm aer cît de cît curat, a mofturilor pe care le facem cînd e vorba să ne hrănim cu plastic, că noi preferăm plantele, chestii din astea…

Dar – mai ales – China a scos din sărăcie 600 de milioane de oameni în ultimii 20 de ani, ceea ce nu a mai reușit pînă acum nici o țară. Și China nu a fost implicată în nici un conflict armat de la războiul din Vietnam pînă acum.

Dar în vreme ce mesajele despre America sînt în majoritate pozitive, mesaje de consum, care au în general legătură cu uriașa uzină de divertisment care funcționează acolo, dinspre China rareori primim ceva pozitiv.

Cel mai mare avantaj al unei societăți prospere din punct de vedere economic este că propaganda sistemului nu are nevoie de mari eforturi ca să creeze iluzia democrației, libertății, etc. Mai mult, jurnaliștii își dezvoltă un soi de autocenzură. De cele mai multe ori ei știu exact ce se poate “da” și ce nu se poate, nu mai e nevoie să prezinte materialul redactorului șef. Ei fac parte din sistem în asemenea măsură încît nu îl mai pun la îndoială. Ca și cum nici nu ar avea de ce. We are the good guys. Punct. Este ceea ce SUA a creat cu mulți ani în urmă, iar acum acest mecanism – deși funcționează doar din inerție fiindcă în teren lucrurile s-au schimbat mult – menține impresia că SUA încă plutește.

Dar dacă ne uităm la cele de mai sus vedem că, în ciuda derapajelor grave în ceea ce privește drepturile omului pe care le au ambele țări, China este pe val datorită controlului strict pe care statul centralizat îl are asupra capitalului, iar SUA sub val din cauză că nu vrea să controleze capitalul.

Păi bine, și io cu cine votez? Exact.

Pe vremea lui Eisenhower, republican, nivelul cel mai ridicat de taxare în SUA era de 70 la sută. Acum, marele capital nu doar că nu mai plătește nimic, dar i se și returnează cel puțin cîteva zeci de milioane pe an. Anii ’50-’70 au reprezentat cel mai echilibrat punct în capitalism, cînd diferențele dintre bogați și săraci nu situau cele două categorii în două regnuri diferite, cînd sindicatele aveau putere, universitățile erau aproape gratuite, iar activitatea băncilor de pe Wall Street, strict reglementată. Vedem cu ochii noștri diferențele, chiar și de aici de peste Atlantic.

În China, anii ‘50-‘70 au reprezentat una dintre cele mai oribile perioade înregistrate vreodată în istoria omenirii, care a culminat cu “revoluția culturală” a lui Mao. Atunci nu aveai dreptul nici asupra propriului gînd. Vedem și aici diferența pe care prezența capitalului a făcut-o, de data asta în celălalt sens.

Nu a existat niciodată o societate ideală. Din fericire cred că am depășit de mult și faza cu nostalgia după “democrația” din antichitatea greacă, în care femeile nu aveau dreptul la avere, la divorț, la vot, și pe care nici măcar mintea sclipitoare a lui Aristotel nu a fost în stare să și-o imagineze fără sclavi. Comunismul nu a reprezentat decît o încercare a omului de a îmbunătăți societatea. A murit după 70 de ani. Capitalismul a rezistat mai mult, aproape dublu, dar e pe moarte. Din păcate ne cam ia cu el. În condițiile de față, e posibil ca civilizația umană așa cum o știm să moară odată cu capitalismul. Asta dacă nu acționăm repede. Fiindcă avem dreptul și obligația să ne construim o societate mai bună, nu contează cum se numește ea, dincolo de convenții și etichete, motivați de – și învățînd din – experiențele trecute.

Asta cu stînga și dreapta e doar ce am zis – o convenție. Pînă la urmă singura rețetă a fericirii comune este cea care oferă mulțumire majorității. Poate chiar tuturor, într-un caz ideal. Să ne închidem în bule ca niște matrioști nu e o soluție. Fiindcă dintre matrioști, numai cea mai mare vede lumina. Restul sînt permanent în întuneric.

Deunăzi am postat pe Facebook două poze (făcute într-un tren mai acătării decît ale CFR-ului) cu niște îmbrăcăminți de croissante aruncate în locașul destinat ziarelor și revistelor, despre care ăi’ de le aruncară crezuseră că era loc pentru gunoi. Sau nu. Nu știu care variantă e mai gravă. Am făcut și o referire la “Românica” și la locuitorii ei, care în majoritate se poartă ca niște cocalari, pentru că, ce să vezi, chiar sînt. Am primit un comment de la un amic în care eram sfătuit să nu mai iau în derîdere țara și simbolurile ei în numele ironiilor adresate unei clase politice sau unor indivizi. Acesta a fost răspunsul meu la comment-ul amicului:

“Din perspectiva mea, o țară nu este o entitate de sine stătătoare, cu simboluri și existență separate și fixe. România este suma, în permanentă schimbare, a tuturor gesturilor noastre, ale comunității care se dezvoltă (sau mai degrabă în cazul nostru, se subdezvoltă) în interiorul unor granițe delimitate arbitrar. La fel ca economia, care, obiectiv vorbind, nu este o știință, (fiind influențată de acțiunile noastre, ale oamenilor), o țară nu există singură, ci doar împreună cu poporul ei.
De pildă faptul că România mai are doar mai puțin de jumătate din suprafețele forestiere pe care le avea în 1990 este consecința acțiunilor diverselor guverne… dar ȘI a inacțiunii noastre a tuturor, care (cu excepția unor ONG-uri) nu am făcut practic nimic să oprim cursul despăduririlor, cu toate că avem la dispoziție toate mijloacele proprii unei societăți deschise. De aceea, deși în unele locuri mai găsești păduri neafectate, chiar virgine, în majoritatea regiunilor silvice s-au produs mari distrugeri. Știi foarte bine, că doar mergi pe munte destul. Asta e legătura nemijlocită dintre cum arată o țară (din punct de vedere strict fizico-geografic) la un moment dat și cum au participat locuitorii ei la ajungerea în acel punct.
La fel, deși poți găsi exemple de bune practici, venite aproape exclusiv din zona privată, norma este dată de nesimțire, nepăsare, corupție și lipsă de educație. De altfel, aici găsim, cred, marea deosebire dintre România și țările din vest, la civilizația cărora ne raportăm: ceea ce la ei este excepție, la noi este normă. 
De aceea o descriere obiectivă a țării în care trăim, respectiv a poporului din care facem parte, nu are cum să se centreze pe aspectele pozitive, decît dacă vorbești despre avangarda dadaistă sau despre tenisul feminin. 
Nu sînt mulțumit de modul în care au evoluat lucrurile în țară în anii maturității mele dar, pentru că îmi pasă de cum trăiește poporul meu (și implicit eu), am simțit nevoia să acționez. Am făcut-o timp de cîțiva ani. Acțiunile care au contat cel mai mult sunt participarea la campania de promovare a legii care a interzis fumatul în spațiile publice închise și participarea la campania Salvați Roșia Montană. În aceste ocazii am cunoscut și bunele practici (la persoanele sau organizațiile cu care am avut onoarea să colaborez) și norma, manifestată în intenția (transpartinică) de blocare a legilor pentru a apăra interesele industriei tutunului, respectiv ale celei miniere, și în nepăsare și apatie la nivelul majorității populației.
În ambele campanii am apelat întîi la bunul simț al oamenilor și la exemplele pozitive de care vorbești. Am constatat că nu funcționează. 
În schimb au funcționat, în primul caz, conexiunile politice, puse în mișcare de o deputată aflată la primul mandat (care drept mulțumire a fost dată afară din partidul ei) și presiunea externă. Iar în al doilea caz, Roșia Montană, hotărîtoare au fost demonstrațiile de stradă, respectiv o inițiativă personală a unei secretare de stat de la Ministerul Culturii. 
Ambele legi sunt acum amenințate: Roșia Montană – de către guvern (cea mai nenorocită adunătură de penali de pînă acum) care vrea să reintroducă toate facilitățile pentru ca industria minieră să reia demersurile. Legea cu fumatul e amenințată de noi toți; fie că acceptăm ca taximetristul să fumeze în mașină, fie fumăm împreună cu el, fie fumăm în (din ce în ce mai multe) spații închise. Sigur că în acest al doilea caz nici poliția nu face nimic chiar dacă primește reclamații (conform experienței mele) iar asta pur și simplu fiindcă în general poliția nu face nimic. 
Și uite așa am ajuns la singurele două modalități care cred că ar putea schimba ceva în bine: 
1. Aplicarea legii. Asta ar putea schimba multe, foarte rapid, cu un mare aport la buget, din amenzi, fără mare efort, singura condiție ar fi ca organele (în primul rînd poliția) să își facă datoria. 
2. Educarea. Asta din păcate este mai puțin eficientă și pe deasupra durează foarte mult. 
De aceea cred că cea mai eficientă modalitate de a schimba ceva este aplicarea legii, adică coerciția. Am fi, după părerea mea, naivi, să credem că civilizația țărilor din vest s-a construit cu vorba bună. Nicăieri în lume oamenii nu se nasc fundamental diferiți de noi. Dar în țările pe care le respectăm (sau ne place să spunem asta) legea se aplică. Sub formă de amenzi sau pîrnaie. În unele cazuri se găsesc soluții practice: la pisoarele de la bărbați se instalează fotocelule care să tragă apa după ei. Probabil fiindcă e mai puțin eficient să ai cîte un polițai în fiecare budă, deși majoritatea merită asta. Majoritatea polițailor, cu budele nu am nimic. 
La noi, atîta vreme cît ne parcăm mașinile pe trotuare sau pe trecerile de pietoni, cît curg gunoaiele pe pantele de pe Valea Prahovei, cît construim fără autorizație, cît plagiatorii nu fac pîrnaie profitînd de faptul că poliția și procuratura dorm în cizme, nu cred că avem vreo șansă să ne facem bine cu exemple pozitive. 
De ce românii (abia aici excepțiile, deși ne-au stricat imaginea, sunt irelevante) respectă legea cînd se află în vest? Fiindcă știu că vor plăti din buzunar cu mulți euro, neglijența, nepăsarea, ignorarea legii. De ce mulți străini sau corporații multinaționale devin la fel de sfidători față de lege odată ce vin să trăiască aici? Fiindcă nu li se întîmplă nimic.
Pînă de curînd am sperat că situația se poate îmbunătăți. Am apelat la excepțiile “bune”. Acum nu mai sper, de aceea nu mai urmăresc educarea. La adulți, în majoritatea cazurilor, ea nu funcționează. 
Referitor strict la exemplul dat, cel cu gunoaiele aruncate în locul destinat punerii ziarelor și revistelor, mi-e greu să cred că oricine altcineva s-ar fi gîndit că există și unii care NU aruncă gunoaiele acolo, și nu doar la autorii mîrlăniei. 
De la mine, în cazul de față, legătura cu “simbolurile țării” este greu de zărit, dar chiar dacă m-aș forța să o văd, nu am cum să respect niște semne din moment ce valorile comunității ce se identifică prin ele sînt altele decît ale mele. (Sau dacă pentru o parte sînt aceleași, comunitatea mea națională nu face în general nimic să le obțină.) 
În plus, vorba cuiva, atunci cînd nu mai ai chiar nimic, îți rămîne naționalismul…dar despre aceasta, în episodul viitor.”

Dar fiindcă mi se pare că acesta este realmente un subiect de interes, care se extinde și în alte direcții și care ne poate ajuta să ne cunoaștem mai bine, am simțit nevoia nu doar să îmi clarific poziția față de el, încercînd să mi-o și argumentez, ci și să abordez unele dintre direcții.

A face o disociere între simboluri (luate separat) pe care să le respecți a priori, și comunitatea cetățenilor, mi se pare greșit, deși la fel de greșite mi se par judecățile la grămadă, cînd vine vorba de diversele popoare. Nu pot să aud chestii ca “francezii sînt snobi”, “nemții sînt reci”, “italienii sînt superficiali” etc. Există însă, cred, trăsături comune tuturor celor ce vorbesc aceeași limbă și locuiesc același teritoriu într-un anumit context socio-politic care durează, să zicem, cîteva zeci de ani. Ele influențează în mod definitoriu percepția față de tot ceea ce reprezintă teritoriul respectiv în momentul dat. Nu cred că i se putea reproșa cuiva, în 1945, asocierea Germaniei cu ideea de masacru, respectiv identificarea germanilor cu agresivitatea, chiar dacă nu toți germanii au luat parte la război sau erau neapărat niște indivizi violenți. Ca cetățean german întreg la minte nu puteai spune că da, Hitler comandă exterminări în masă, dar să nu criticăm, bitte sehr! Să respectăm instituția cancelarului și Germania. Ca simbol. Iar dacă vorbim de simboluri, după război pînă și imnul Germaniei a fost schimbat, scoțîndu-se strofa cu sintagma “Deutschland uber alles”, deși ea nu însemna “Germania deasupra tuturor” sau “peste tot”, așa cum în mod firesc, dacă vreți, s-a interpretat, ci “Germania înainte de toate”. A fost, presupun, un fel de promisiune adresată lumii de către germani, care au ținut cont de percepția pe care lumea o avea, în urma anilor de război, față de țara lor.

Am fost întrebat de curînd ce mi-a plăcut în America în timpul lunilor pe care le-am petrecut acolo, și, spre surprinderea celui care m-a întrebat, am răspuns că oamenii. Spre deosebire de români, americanii (cel puțin cei pe care i-am întîlnit eu) nu întîrzie, au obiceiul de a te asculta, dacă nu știu, întreabă, respectă legile și regulile nescrise, sunt dispuși întotdeauna să ajute și nu se strîmbă dacă la coadă la Starbucks stau împreună cu o personă fără adăpost care răspîndește o duhoare greu suportabilă. Cu toate astea să respect instituția prezidențială americană în vremea lui Trump (nu că Obama ar fi fost vreun înger prezident) doar fiindcă este un simbol al SUA, mi se pare greu.

Un alt prieten îmi spune că nu ar trebui să îți vorbești de rău părinții și țara. Să avem pardon, dar părinții sunt responsabili de aproape toate tarele pe care le avem din copilărie, de aproape tot comportamentul nostru, dacă acesta nu este conștientizat și corectat. Iar de celelalte e responsabilă chiar “țara”. Fiindcă “țara” nu înseamnă, la nivel practic, drapelul și herburile, ci un set de valori și comportamente pe care copilul, iar mai tîrziu adultul, le adoptă prin contactele lui sociale. Dacă eviți să-ți vezi părinții în mod obiectiv, critic, perpetuarea comportamentului căpătat prin educație este și ea inevitabilă.

Am găsit, analizînd această tendință de a-ți crea un soi de tabu-uri, mai multe nuanțe. Mi-am amintit și de episodul Charlie Hebdo, care, după teribilul atentat, a continuat să facă umorul acela ireverențios. Mie nu îmi place și nu aș publica soiul ăla de caricaturi (deși în cerc restrîns spun niște bancuri cu Isus foarte tari) fiindcă iau în considerare faptul că mulți cetățeni se pot simți jigniți de luarea la mișto a lui Isus sau a lui Mahomed. Dar această jignire este, obiectiv vorbind, exclusiv problema celor care se simt ca atare, și nu a publicației. Iar manifestarea extremă a intoleranței față de spiritul critic și umorul afișate în felul acela, față de presupusa insultă adusă unor “simboluri”, a fost atentatul în sine.

Care este diferența dintre a lua în derîdere niște tabu-uri religioase și unele autoimpuse, convenționale, cum sînt drapelul și imnul de stat? Cu siguranță, doar una de nuanță. Că “cultul” se manifestă la un nivel sau la altul (idolatrizarea părinților îmi aduce aminte de cultul strămoșilor, prezent azi în multe zone din Vietnam), are prea puțină importanță.

Cu totul altfel stau lucrurile dacă luăm în discuție  mișto-ul la adresa unor indivizi sau a unor comunități întregi după criteriile cunoscute: rasă, religie, sex, etc.  Abia aici aș spune că luarea în rîs nu e la locul ei, iar diferența o face faptul că milioane de persoane au fost de-a lungul istoriei, discriminate după aceste criterii, chestie care a dus la pogromuri, sclavie, exterminare, lipsire de drepturi civile, etc … În spatele politically corecteness-ului, ale cărui forme pot apărea uneori drept hilare sau imposibil de aplicat, stă suferința unor indivizi, chestie pe care avem tendința să o uităm. Așa că, în vreme, ce statistic vorbind, românii sunt homofobi, rasiști și misogini, mi se pare ridicol să atragi atenția asupra sfințeniei cu care se presupune că ar trebui să respectăm “simbolurile” țării. La fel cum îmi vine să pufnesc în rîs cînd aud expresia “nevasta și mașina nu se împrumută”. Practic, fiecare e liber să își creeze cîte tabuuri vrea, dar asta nu înseamnă că trebuie să încerce să le impună și altora.

Îmi amintesc o scenă din “The Life of Brian”, cînd un amărît condamnat la moarte pentru că a rostit numele lui Iehova este amenințat de preot că dacă mai spune numele sfînt își înrăutățește situația. “Îmi fac situația mai grea?!! Cum aș putea?! Doar sînt condamnat la moarte!!” Și începe să țopăie dînd cu tifla și strigînd: Iehova! Iehova!…

Așa și eu: Românica, Românica!… Pînă la urmă, dacă nu critici, mai ales prin mijloace benigne ca ironia, cum să te aștepți ca lucrurile să se schimbe vreodată?

Și, vorba Irinei Nicolau, etnografă la MȚR, care a plecat dintre noi înainte de vreme: diferența dintre România și vest este că la ei totul e frumos, iar la noi totul e mișto!
Marius Vintilă

Deunăzi am postat pe Facebook două poze (făcute într-un tren mai acătării decît ale CFR-ului) cu niște îmbrăcăminți de croissante aruncate în locașul destinat ziarelor și revistelor, despre care ăi’ de le aruncară crezuseră că era loc pentru gunoi. Sau nu. Nu știu care variantă e mai gravă. Am făcut și o referire la “Românica” și la locuitorii ei, care în majoritate se poartă ca niște cocalari, pentru că, ce să vezi, chiar sînt. Am primit un comment de la un amic în care eram sfătuit să nu mai iau în derîdere țara și simbolurile ei în numele ironiilor adresate unei clase politice sau unor indivizi. Acesta a fost răspunsul meu la comment-ul amicului:

“Din perspectiva mea, o țară nu este o entitate de sine stătătoare, cu simboluri și existență separate și fixe. România este suma, în permanentă schimbare, a tuturor gesturilor noastre, ale comunității care se dezvoltă (sau mai degrabă în cazul nostru, se subdezvoltă) în interiorul unor granițe delimitate arbitrar. La fel ca economia, care, obiectiv vorbind, nu este o știință, (fiind influențată de acțiunile noastre, ale oamenilor), o țară nu există singură, ci doar împreună cu poporul ei.
De pildă faptul că România mai are doar mai puțin de jumătate din suprafețele forestiere pe care le avea în 1990 este consecința acțiunilor diverselor guverne… dar ȘI a inacțiunii noastre a tuturor, care (cu excepția unor ONG-uri) nu am făcut practic nimic să oprim cursul despăduririlor, cu toate că avem la dispoziție toate mijloacele proprii unei societăți deschise. De aceea, deși în unele locuri mai găsești păduri neafectate, chiar virgine, în majoritatea regiunilor silvice s-au produs mari distrugeri. Știi foarte bine, că doar mergi pe munte destul. Asta e legătura nemijlocită dintre cum arată o țară (din punct de vedere strict fizico-geografic) la un moment dat și cum au participat locuitorii ei la ajungerea în acel punct.
La fel, deși poți găsi exemple de bune practici, venite aproape exclusiv din zona privată, norma este dată de nesimțire, nepăsare, corupție și lipsă de educație. De altfel, aici găsim, cred, marea deosebire dintre România și țările din vest, la civilizația cărora ne raportăm: ceea ce la ei este excepție, la noi este normă. 
De aceea o descriere obiectivă a țării în care trăim, respectiv a poporului din care facem parte, nu are cum să se centreze pe aspectele pozitive, decît dacă vorbești despre avangarda dadaistă sau despre tenisul feminin. 
Nu sînt mulțumit de modul în care au evoluat lucrurile în țară în anii maturității mele dar, pentru că îmi pasă de cum trăiește poporul meu (și implicit eu), am simțit nevoia să acționez. Am făcut-o timp de cîțiva ani. Acțiunile care au contat cel mai mult sunt participarea la campania de promovare a legii care a interzis fumatul în spațiile publice închise și participarea la campania Salvați Roșia Montană. În aceste ocazii am cunoscut și bunele practici (la persoanele sau organizațiile cu care am avut onoarea să colaborez) și norma, manifestată în intenția (transpartinică) de blocare a legilor pentru a apăra interesele industriei tutunului, respectiv ale celei miniere, și în nepăsare și apatie la nivelul majorității populației.
În ambele campanii am apelat întîi la bunul simț al oamenilor și la exemplele pozitive de care vorbești. Am constatat că nu funcționează. 
În schimb au funcționat, în primul caz, conexiunile politice, puse în mișcare de o deputată aflată la primul mandat (care drept mulțumire a fost dată afară din partidul ei) și presiunea externă. Iar în al doilea caz, Roșia Montană, hotărîtoare au fost demonstrațiile de stradă, respectiv o inițiativă personală a unei secretare de stat de la Ministerul Culturii. 
Ambele legi sunt acum amenințate: Roșia Montană – de către guvern (cea mai nenorocită adunătură de penali de pînă acum) care vrea să reintroducă toate facilitățile pentru ca industria minieră să reia demersurile. Legea cu fumatul e amenințată de noi toți; fie că acceptăm ca taximetristul să fumeze în mașină, fie fumăm împreună cu el, fie fumăm în (din ce în ce mai multe) spații închise. Sigur că în acest al doilea caz nici poliția nu face nimic chiar dacă primește reclamații (conform experienței mele) iar asta pur și simplu fiindcă în general poliția nu face nimic. 
Și uite așa am ajuns la singurele două modalități care cred că ar putea schimba ceva în bine: 
1. Aplicarea legii. Asta ar putea schimba multe, foarte rapid, cu un mare aport la buget, din amenzi, fără mare efort, singura condiție ar fi ca organele (în primul rînd poliția) să își facă datoria. 
2. Educarea. Asta din păcate este mai puțin eficientă și pe deasupra durează foarte mult. 
De aceea cred că cea mai eficientă modalitate de a schimba ceva este aplicarea legii, adică coerciția. Am fi, după părerea mea, naivi, să credem că civilizația țărilor din vest s-a construit cu vorba bună. Nicăieri în lume oamenii nu se nasc fundamental diferiți de noi. Dar în țările pe care le respectăm (sau ne place să spunem asta) legea se aplică. Sub formă de amenzi sau pîrnaie. În unele cazuri se găsesc soluții practice: la pisoarele de la bărbați se instalează fotocelule care să tragă apa după ei. Probabil fiindcă e mai puțin eficient să ai cîte un polițai în fiecare budă, deși majoritatea merită asta. Majoritatea polițailor, cu budele nu am nimic. 
La noi, atîta vreme cît ne parcăm mașinile pe trotuare sau pe trecerile de pietoni, cît curg gunoaiele pe pantele de pe Valea Prahovei, cît construim fără autorizație, cît plagiatorii nu fac pîrnaie profitînd de faptul că poliția și procuratura dorm în cizme, nu cred că avem vreo șansă să ne facem bine cu exemple pozitive. 
De ce românii (abia aici excepțiile, deși ne-au stricat imaginea, sunt irelevante) respectă legea cînd se află în vest? Fiindcă știu că vor plăti din buzunar cu mulți euro, neglijența, nepăsarea, ignorarea legii. De ce mulți străini sau corporații multinaționale devin la fel de sfidători față de lege odată ce vin să trăiască aici? Fiindcă nu li se întîmplă nimic.
Pînă de curînd am sperat că situația se poate îmbunătăți. Am apelat la excepțiile “bune”. Acum nu mai sper, de aceea nu mai urmăresc educarea. La adulți, în majoritatea cazurilor, ea nu funcționează. 
Referitor strict la exemplul dat, cel cu gunoaiele aruncate în locul destinat punerii ziarelor și revistelor, mi-e greu să cred că oricine altcineva s-ar fi gîndit că există și unii care NU aruncă gunoaiele acolo, și nu doar la autorii mîrlăniei. 
De la mine, în cazul de față, legătura cu “simbolurile țării” este greu de zărit, dar chiar dacă m-aș forța să o văd, nu am cum să respect niște semne din moment ce valorile comunității ce se identifică prin ele sînt altele decît ale mele. (Sau dacă pentru o parte sînt aceleași, comunitatea mea națională nu face în general nimic să le obțină.) 
În plus, vorba cuiva, atunci cînd nu mai ai chiar nimic, îți rămîne naționalismul…dar despre aceasta, în episodul viitor.”

Dar fiindcă mi se pare că acesta este realmente un subiect de interes, care se extinde și în alte direcții și care ne poate ajuta să ne cunoaștem mai bine, am simțit nevoia nu doar să îmi clarific poziția față de el, încercînd să mi-o și argumentez, ci și să abordez unele dintre direcții.

A face o disociere între simboluri (luate separat) pe care să le respecți a priori, și comunitatea cetățenilor, mi se pare greșit, deși la fel de greșite mi se par judecățile la grămadă, cînd vine vorba de diversele popoare. Nu pot să aud chestii ca “francezii sînt snobi”, “nemții sînt reci”, “italienii sînt superficiali” etc. Există însă, cred, trăsături comune tuturor celor ce vorbesc aceeași limbă și locuiesc același teritoriu într-un anumit context socio-politic care durează, să zicem, cîteva zeci de ani. Ele influențează în mod definitoriu percepția față de tot ceea ce reprezintă teritoriul respectiv în momentul dat. Nu cred că i se putea reproșa cuiva, în 1945, asocierea Germaniei cu ideea de masacru, respectiv asimilarea germanilor cu agresivitatea, chiar dacă nu toți germanii au luat parte la război sau erau neapărat niște indivizi violenți. Ca cetățean german întreg la minte nu puteai spune că da, Hitler comandă exterminări în masă, dar să nu criticăm, bitte sehr! Să respectăm instituția cancelarului și Germania. Ca simbol. Iar dacă vorbim de simboluri, după război pînă și imnul Germaniei a fost schimbat, scoțîndu-se strofa cu sintagma “Deutschland uber alles”, deși ea nu însemna “Germania deasupra tuturor” sau “peste tot”, așa cum în mod firesc, dacă vreți, s-a interpretat, ci “Germania înainte de toate”. A fost, dacă vreți, o promisiune adresată lumii de către germani, care au ținut cont de percepția pe care lumea o avea, în urma anilor de război, în ceea ce privea țara lor.

Am fost întrebat de curînd ce mi-a plăcut în America în timpul lunilor pe care le-am petrecut acolo, și, spre surprinderea celui care m-a întrebat, am răspuns că oamenii. Spre deosebire de români, americanii (cel puțin cei pe care i-am întîlnit eu) nu întîrzie, au obiceiul de a te asculta, dacă nu știu, întreabă, respectă legile și regulile nescrise, sunt dispuși întotdeauna să ajute și nu se strîmbă dacă la coadă la Starbucks stau împreună cu o personă fără adăpost care răspîndește o duhoare greu suportabilă. Cu toate astea să respect instituția prezidențială americană în vremea lui Trump (nu că Obama ar fi fost vreun înger prezident) doar fiindcă este un simbol al SUA, mi se pare greu.

Un alt prieten îmi spune că nu ar trebui să îți vorbești de rău părinții și țara. Să avem pardon, dar părinții sunt responsabili de aproape toate tarele pe care le avem din copilărie, de aproape tot comportamentul nostru, dacă acesta nu este conștientizat și corectat. Iar de celelalte e responsabilă chiar “țara”. Fiindcă “țara” nu înseamnă, la nivel practic, drapelul și herburile, ci un set de valori și comportamente pe care copilul, iar mai tîrziu adultul, le adoptă prin contactele lui sociale. Dacă eviți să-ți vezi părinții în mod obiectiv, critic, perpetuarea comportamentului căpătat prin educație este și ea inevitabilă.

Am găsit, analizînd această tendință de a-ți crea un soi de tabu-uri, mai multe nuanțe. Mi-am amintit și de episodul Charlie Hebdo, care, după teribilul atentat, a continuat să facă umorul acela ireverențios. Mie nu îmi place și nu aș publica soiul ăla de caricaturi (deși în cerc restrîns spun niște bancuri cu Isus foarte tari) fiindcă iau în considerare faptul că mulți cetățeni se pot simți jigniți de luarea la mișto a lui Isus sau a lui Mahomed. Dar această jignire este, obiectiv vorbind, exclusiv problema celor care se simt ca atare, și nu a publicației. Iar manifestarea extremă a intoleranței față de spiritul critic și umorul afișate în felul acela, față de presupusa insultă adusă unor “simboluri”, a fost atentatul în sine.

Care este diferența dintre a lua în derîdere niște tabu-uri religioase și unele autoimpuse, convenționale, cum sînt drapelul și imnul de stat? Cu siguranță, doar una de nuanță. Că “cultul” se manifestă la un nivel sau la altul (idolatrizarea părinților îmi aduce aminte de cultul strămoșilor, prezent azi în multe zone din Vietnam), are prea puțină importanță.

Cu totul altfel stau lucrurile dacă luăm în discuție  mișto-ul la adresa unor indivizi sau a unor comunități întregi după criteriile cunoscute: rasă, religie, sex, etc.  Abia aici aș spune că luarea în rîs nu e la locul ei, iar diferența o face faptul că milioane de persoane au fost de-a lungul istoriei, discriminate după aceste criterii, chestie care a dus la pogromuri, sclavie, exterminare, lipsire de drepturi civile, etc … În spatele politically corecteness-ului, ale cărui forme pot apărea uneori drept hilare sau imposibil de aplicat, stă suferința unor indivizi, chestie pe care avem tendința să o uităm. Așa că, în vreme, ce statistic vorbind, românii sunt homofobi, rasiști și misogini, mi se pare ridicol să atragi atenția asupra sfințeniei cu care se presupune că ar trebui să respectăm “simbolurile” țării. La fel cum îmi vine să pufnesc în rîs cînd aud expresia “nevasta și mașina nu se împrumută”. Practic, fiecare e liber să își creeze cîte tabuuri vrea, dar asta nu înseamnă că trebuie să încerce să le impună și altora.

Îmi amintesc o scenă din “The Life of Brian”, cînd un amărît condamnat la moarte pentru că a rostit numele lui Iehova este amenințat de preot că dacă mai spune numele sfînt își înrăutățește situația. “Îmi fac situația mai grea?!! Cum aș putea?! Doar sînt condamnat la moarte!!” Și începe să țopăie dînd cu tifla și strigînd: Iehova! Iehova!…

Așa și eu: Românica, Românica!… Pînă la urmă, dacă nu critici, mai ales prin mijloace benigne ca ironia, cum să te aștepți ca lucrurile să se schimbe vreodată?

Și, vorba Irinei Nicolau, etnografă la MȚR, care a plecat dintre noi înainte de vreme: diferența dintre România și vest este că la ei totul e frumos, iar la noi totul e mișto!

De-a lungul anilor de radio am avut bafta să mă întîlnesc cu mai mulți dintre cei pe care i-am admirat ca simplu amator de muzică. Primul meu star-interview live la radio a fost în 1996, cu Jason Newsted, pe atunci basist la Metallica. Mai apoi i-am întîlnit față în față pe Robert Plant, pe Ian Gillan și restul greilor de la Deep Purple, sau pe Faithless, cu care am avut un incredibil interviu video de o oră și jumătate! Se terminase caseta, dar noi, adică “fratemeleu” George și cu mine, nu terminaserăm de vorbit cu alte Sister Bliss, cu charismaticul Maxi Jazz și cu Jamie (care atunci era și el în trupă). Am mai vorbit cu Ronnie James Dio, cu Blondie, cu Goran Bregovic, cu Massive Attack (de două ori, de fiecare dată am fost dezamăgit fiindcă aveam prea mari așteptări), cu Sophie Ellis Bextor, cu The Shamen, cu Editors, cu Kraftwerk, cu IAMX, ca să îi numesc doar pe cei mai cunoscuți. Ba în ’96 am fost suficient de tîmpit încît să refuz să îl intervievez pe Moby (ei bine, da!) pentru simplul motiv că aflasem că el era vegan și ultraecologist, ceea ce mi se părea o fiță de marketing. Ce ironie, dacă e să mă raportez la valorile mele curente! În plus, un gest total neprofesionist din parte-mi. Dar ăsta e adevărul.

În 1997 am avut un interviu și cu The Prodigy. Umpluseră deja Sala Polivalentă o dată, cu doi ani înainte. Nu mă pricep la dans, poate și din cauza faptului că fizicul meu mare are conștiința unor gesturi de urs dansator atunci cînd se dezlănțuie. Dar la concertul Prodigy din noiembrie ’95 nu am stat decît cît să țip între piese, eu fiind crescut “rocker”. Breakbeat-ul ăla sălbatic combinat cu chitara în cel mai pur stil “punk” m-au prins atît de tare, că am lăsat la o parte orice jenă și am dansat ca un nebun o oră și patruzeci de minute, încît jeanșii mei de culoare kaki scoteau aburi cînd am ieșit în noapte. “A night to remember”, cum mi-a scris ieri o fostă (în două etape) iubită, pe care am cunoscut-o la acel concert și care avea să devină una dintre persoanele care mi-au influențat viața în mod decisiv. Culmea, am vorbit despre acel concert chiar în urmă cu cîteva zile, cînd m-am reîntîlnit cu un personaj foarte interesant care avea o emisiune la Profm în acea perioadă. Magul de la Snagov… În fine, cum se spune, “I am losing my train of thought here”. Adică bat cîmpii.

Ca să revin la The Prodigy, în 1997 cînd ei s-au întors la București am reușit să fim singurii dintre realizatorii de la toate radiourile din București care am “obținut” acces la interviu. Între televiziuni au avut exclusivitate cei de la Atomic, reprezentați de Dobrică de la Șuie, dacă îmi amintesc bine, și de Oana Giurgiu, după cum povestea ieri pe Fb.

(Bine, trebuie spus că în general radiourile nu se omoară cu difuzarea interviurilor. De la Profm pînă la Guerrilla, de nenumărate ori mi-au auzit urechile “ăăă, și cînd să îl dăm?” “șiiii… cine îl traduce?”, “și pe cine interesează, audiența noastră vrea muzică” și alte considerații, în general suficiente, ignorante și, desigur, arogante. Oameni de radio dedicați, precum Jefe, care face călătorii pe la concerte pe banii lui, e prieten cu nenumărați muzicieni și autor al multor interviuri, au avut și ei această experiență.)

Interviul nostru cu Prodigy se ținea la Inter, la mezanin. “Băieții” nu s-au lăsat mult așteptați, au venit la vreme. Arătau șmecher și erau super relaxați. Eu mimam relaxarea și coolness-ul. Frate-miu chiar era cool și relaxat, întotdeauna m-am întrebat cum reușea.

Singura întrebare pe care mi-o amintesc din interviu îi era adresată lui Keith, era o prostie, o semi-glumă, o joacă, dar pe care el a luat-o surprinzător de “în serios”:

“So you’re the firestarter… Is it because your name is Flint (flint înseamnă piatră de brichetă, cea care produce scînteia) ?”

Lumea “se rîde” un pic, politicos, gluma nu e grozavă, dar Keith se uită la mine serios și zice că nu și-a pus niciodată problema din perspectiva asta.

Iarăși, clișeul din jurul unor morți neașteptate (extraordinar, bă, dar nu știu de ce, Jung și memoria colectivă, genul ăla de discuții), dar e pe bune, mi-a venit acest episod în minte acum cel mult o săptămînă.

Pentru cei care nu au realizat ce a însemnat the Prodigy pentru ultimii 25 de ani de muzică, aș spune că a fost una dintre puținele trupe care au reușit intrarea în mainstream cu același sound necompromis cu care a cucerit underground-ul. Fiindcă erau în topurile americane în același timp cu autori de dulcegării ca Boys II Men și alte mizerii, “nu aveam încotro și trebuia” să îi difuzăm pe radioul lui Adrian Sîrbu, care nu ezita să sune la radio și să îl facă de căcat pe oricine punea “Breathe”. Dar acum aveam o scuză. Profm difuza Weekly Top 40, așa că “trebuia” să difuzăm piesele din el.

La doi ani după întîlnirea cu Prodigy, în timpul interviului cu Robert Plant și Jimmy Page, l-am întrebat pe Robert Plant ce părere are despre faptul că muzica de dans (am folosit chiar termenul generic “dance music”) are atîta succes la radiouri. El m-a întrebat la ce mă refer cînd spun “dance music”. I-am răspuns “de exemplu the Prodigy…” El se uită la mine, zîmbește și îmi răspunde: “If the Prodigy is dance music, then I’m going to dance. I will just need a few more towels.”

 12 decembrie 2018

Katowice

(capitala poloneză a cărbunelui)

Plenul COP 24

(summit-ul ONU pentru schimbări climatice)

“Mă numesc Greta Thunberg, am 15 ani, sunt din Suedia, și vorbesc în numele justiției climatice*. Mulți spun că Suedia e o țară mică și acțiunile ei nu contează, dar am învățat că niciodată nu ești prea mic ca să faci diferența. Iar dacă cîțiva copii au apărut la televiziuni din toată lumea (n.r.: în România nu au apărut) doar fiindcă au protestat nemergînd la școală, imaginați-vă ce am putea face împreună dacă am vrea cu adevărat. Dar să acționăm împreună înseamnă să spunem întîi lucrurilor pe nume, indiferent cît de puțin ne-ar plăcea să auzim anumite lucruri. Voi (n.r.: politicienii) vorbiți numai despre o perpetuă creștere economică pe principii eco, fiindcă vă e prea frică să nu deveniți nepopulari. Vorbiți doar despre continuarea drumului pe care suntem, promovînd aceleși idei stupide care ne-au adus în situația de față, cînd de fapt singura acțiune care ar avea sens cu adevărat este să tragem frîna de urgență. Nu aveți nici măcar maturitatea necesară pentru a descrie situația așa cum este, pînă și această povară o lăsați pe umerii noștri, ai copiilor. Mie nu îmi pasă că multora nu le convine ce spun. Îmi pasă doar de justiția climatică și de o planetă vie. Civilizația noastră depinde de cîțiva oameni care au și fac foarte mulți bani. Biosfera este sacrificată pentru ca un foarte mic număr de oameni, în țări ca a mea, să poată trăi în lux. Suferința celor mulți plătește luxul cîtorva. În anul 2078 îmi voi sărbători cea de a cea 75-a aniversare. Dacă o să am copii poate îmi vor fi alături și poate mă vor întreba despre voi, de ce nu ați făcut nimic cît încă se putea face ceva. Spuneți că înainte de orice vă iubiți copiii, totuși le furați viitorul sub privirile lor! Pînă cînd nu vă veți concentra pe ceee ce este necesar a se face cu adevărat și nu pe ceea ce este posibil din punct de vedere politic, nu avem nici o speranță. Nu putem să rezolvăm o criză fără să o tratăm ca pe o criză. Trebuie să lăsăm combustibilii fosili în pămînt și trebuie să ne concentrăm pe echitate. Și dacă soluțiile nu sunt de găsit în interiorul actualului sistem, să schimbăm sistemul! Nu am venit aici să ne rugăm de voi să vă pese! Pînă acum ne-ați ignorat și veți continua să ne ignorați. Oricum, voi nu mai aveți scuze, iar noi nu mai avem timp. Am venit să vă anunțăm că schimbările vin, fie că vă place sau nu. Adevărata putere aparține celor mulți. Mulțumesc!”

Discursul Gretei Thunberg nu a fost aplaudat decît de foarte puțini, din motive evidente. Motivul pentru care l-am tradus și vi l-am dat este de asemenea evident: acest discurs, “mai important decît toate discuțiile oficiale din ultimii 25 de ani referitoare la criza climei”, cum a spus profesorul Kevin Anderson de la Centrul Tyndall de Cercetare a Climei din Manchester, nu a fost între titlurile preferate de știri din mass media de mainstream nicăieri în lumea “civilizată”, cu atît mai puțin în România. Eu am plîns ascultîndu-l.

Oricine urmărește, fie și cu coada ochiului, mersul schimbărilor climatice (termen pe care mă feresc să îl mai folosesc fiindcă e ca și cînd țăranii moldoveni de pe vremea lui Ștefan ar fi spus, cînd dădeau tătarii, “avem musafiri neașteptați”), a auzit vorbindu-se de limitarea creșterii – de la 4 sau 5 grade, la 2 grade Celsius – a temperaturii planetei, pînă în 2050, conform COP de la Paris din 2015. Altfel civilizația umană așa cum o cunoaștem noi va înceta să existe.

Dar în ultima lună și jumătate, cel puțin 3 studii, două coordonate de ONU și unul făcut public chiar de către guvernul SUA (e drept, de Black Friday, cînd cetățenii nu citesc altceva decît etichete de prețuri), anunță că estimările semnate la Paris au fost optimiste, că în oceanul planetar a fost stocată mult mai multă căldură decît arătau numerele care erau luate în considerare pînă acum și că de fapt creșterea trebuie limitată la maximum 1,5 grade C. Iar deadline-ul (mai sinistru nu a sunat niciodată acest termen) în cadrul căruia trebuie să acționăm este de maximum 12 ani. Altfel spus, dacă în 12 ani nu se reduc emisiile de carbon într-o măsură în care scăderea să semene grafic cu căderea principală la un montagne rousse, situația e albastră. Cum spunea cîntecul; “hello loneliness, I think I’m gonna cry…”

Dar să vedem de unde ar fi trebuit noi să aflăm aceste informații și ce am putea să facem cu ele. Mai sus spuneam că summit-ul ONU de la Katowice, pe “schimbări climatice”, cum se zice, nu a fost prea popular la televizor nicăieri în lume. Normal. Vine perioada sfîntă a cumpărăturilor fără măsură și a îndopatului, cu precădere prin gură. Am căutat pe știrileprotv.ro și pe digi24.ro și nu am găsit NIMIC în ultimele zile, referitor la summit.

Care va să zică mass media “mare” nu zice nimic. De ce? Păi să schițăm pe înțelesul tuturor, inclusiv a elevilor de liceu care au avut răbdarea să citească pînă aici, circuitul știrilor despre mediu în natură, cu cauză și efect.

Cauza principală a crizei climatice este consumul de combustibili fosili. Fără petrol ieftin civilizația noastră nu poate exista în înfățișarea actuală fiindcă la Mega nu ai mai găsi nici 10% din produse, căci 90% vin din alte părți ale continentului și a lumii. Și pot veni atîția kilometri numai fiindcă transportul rapid este ieftin (nu vorbim de impactul asupra climei). A doua cauză principală este consumul de carne la nivel industrial. A treia cauză principală este consumerismul în general, în cadrul căruia produsele fabricate din petrol (plastic) ocupă un loc foarte important și sunt des înlocuite. Acestea nu sunt opinii, ci fapte.

Acum… mai știm cu toții că cele mai puternice industrii din lume, cea a energiei, cea de armament, cea auto, cea alimentară etc., industriile în general, nu pot exista fără consum și nu pot exista nici fără să polueze. Ca să fie consum, deci profit, trebuie două chestii: prima – un cadru legal, care, spre exemplu, să permită Coca Cola să vîndă produse în ambalaje de plastic fără să fie obligată să le colecteze/recicleze, deși responsabilitatea îi aparține, sau să permită funcționarilor de stat din România să vîndă unei companii străine, să-i zicem la mișto OMV, resursele naturale ale patriei care noi cu toții o iubim pe ea. A doua – publicitate. De cadrul legal se ocupă politicienii, deveniți de mult marionete ale diverselor industrii, iar de publicitate se ocupă media, no problemo, maan, deși nu asta îi era la origine “ocupațiunea principală.” Mass media este și ea într-o anumită (cam mare) măsură controlată de guverne, deci de politicieni.

Pe scurt, dacă mass media prezintă cetățenilor probleme reale, generate de existența și funcționarea industriilor, adică a corporațiilor (ai căror acționari trebuie să se îmbogățească în trimestrul 4 din 2018 mai mult decît în trimestrul 3), e posibil ca cetățenii să diminueze consumul (treabă obligatoriu de făcut de acum, adică chiar de acum din momentul ăsta!) iar acționarii să se îmbogățească mai puțin. Ceea ce, să recunoaștem, ar fi o problemă… pentru cei 1% din populația lumii. Așa, problemele vor fi împărțite de ceilalți 99%, și ele vor fi: inundații, foamete, criză a locuințelor, asistență medicală inexistentă, migrație economică, epidemii cu zeci de milioane de morți, războaie, bla-bla, chestii din astea plictisitoare care nu mai sperie pe nimeni.

Buun. Ca să vedem ce șanse avem ca politicienii să își revină dintr-o dată și să se apuce brusc să lucreze pentru cetățean și nu pentru propriul buzunar sau/și pentru corporații, să ne gîndim doar la faptul că din 1990 încoace, de cînd se vorbește despre diminuarea impactului oamenilor asupra planetei și reducerea emisiilor de carbon, aceste emisii au crescut cu 65%. Să credem că politicienii ar mai putea să facă o schimbare în cadrul actualului sistem eșuat (fiindcă doar dacă luăm în considerare alegerile libere în urma cărora au venit extremiști și naziști la putere, din SUA și Brazilia pînă în Grecia și Germania, ne dăm seama că democrația capitalistă a eșuat) înseamnă că speranța noastră triumfă asupra experienței. Este deci vremea să încercăm altceva.

Dar… dar… să mai spun doar una sau două chestii înainte să închei: unde găsim criza climei și ce facem noi cu ea? Noi, românii, zic, acu’, înainte de sfintele sărbători cu ocazia cărora ne internăm cu crize de bilă. Foarte pe scurt:

– Nu folosi mașina decît dacă e absolut necesar. Poluarea și încălzirea climei sunt la tine în parcare, nu la televizor.

– Renunță la carne. Dacă nu poți, mănîncă de două ori pe săptămînă. Dacă nici asta nu poți, gîndește-te că fiul tău va trăi peste 25 de ani, în cel mai bun caz, într-o lume Mad Max, și sunt toate șansele ca nu el să fie Mel Gibson.

– Dă termostatul de la 25 de grade la 20-21. Nu moare nimeni, dimpotrivă, va trăi toată lumea mai mult. Nu trebe să stai iarna în chiloți în casă.

– Și nu în ultimul rînd, cumpără mai puține chestii. Nu. Mult mai puține. Nu. Mult, mult mai puține. De la mîncare pînă la blugi.

Și în încheiere, o urare tradițională pentru unii concetățeni informați, dar fericiți: băga-v-ar și scoate-v-ar (vedeți că e greu de scris corect astea două) Belzebut, în și din cur, pentru eternitate, toți brazii tăiați pe care i-ați cumpărat ca să îi faceți pomi de Crăciun. PE care, da?!…

*Conceptul de “justiție climatică” se referă la următorul fenomen: majoritatea populației lumii, din care cea mai mare parte trăiește în țările sărace, nu e responsabilă decît în foarte mică măsură de consumul excesiv de resurse, consum care a declanșat criza mondială a climei, în vreme ce o minoritate de doar 10% din populația planetei este responsabilă de 50% din emisiile de carbon la nivel mondial, principala cauză a crizei. Totuși, primii afectați de schimbările climatice sunt cei mai săraci cetățeni ai lumii (exemplu: milioane de persoane din Bangladesh își părăsesc casele fiindcă clima nu le mai permite să se susțină din agricultura de subzistență). De aceea tot mai multe voci cer, prin acțiuni oficiale la nivelul ONU, dar nu numai, măsuri clare prin care țările responsabile de cea mai mare parte a emisiilor de carbon să compenseze financiar țările sărace și pe cetățenii lor. E ca atunci cînd diverși boi de Dorobanți conduc mașini cu motoare HEMI de 5,7 litri, sau Diesel-uri gigante, dar cel care se îmbolnăvește primul de plămîni ești tu, fiindcă îți pasă de climă și mergi cu bicicleta. Un exemplu ales la întîmplare. Cu deosebirea că cel care folosește bicicleta face o alegere conștientă, iar sărakii din Bangladesh nu au avut posibilitatea…

** Vestea la care mă refer în titlu e una proastă: tot ce am scris aici e adevărat.  Repet, sunt fapte, nu opinii. Nu le căutați în mass media mare, că nu are rost. Nimeni dintre ăia mari, de “impact”, nu vă va spune lucrurile atît de direct, deși aceste lucruri sunt esențiale. Vestea (în continuare) bună este că tot de noi depinde să schimbăm în mod esențial aceste lucruri esențiale. Dar trebuie să vrem acum.