Deunăzi am postat pe Facebook două poze (făcute într-un tren mai acătării decît ale CFR-ului) cu niște îmbrăcăminți de croissante aruncate în locașul destinat ziarelor și revistelor, despre care ăi’ de le aruncară crezuseră că era loc pentru gunoi. Sau nu. Nu știu care variantă e mai gravă. Am făcut și o referire la “Românica” și la locuitorii ei, care în majoritate se poartă ca niște cocalari, pentru că, ce să vezi, chiar sînt. Am primit un comment de la un amic în care eram sfătuit să nu mai iau în derîdere țara și simbolurile ei în numele ironiilor adresate unei clase politice sau unor indivizi. Acesta a fost răspunsul meu la comment-ul amicului:

“Din perspectiva mea, o țară nu este o entitate de sine stătătoare, cu simboluri și existență separate și fixe. România este suma, în permanentă schimbare, a tuturor gesturilor noastre, ale comunității care se dezvoltă (sau mai degrabă în cazul nostru, se subdezvoltă) în interiorul unor granițe delimitate arbitrar. La fel ca economia, care, obiectiv vorbind, nu este o știință, (fiind influențată de acțiunile noastre, ale oamenilor), o țară nu există singură, ci doar împreună cu poporul ei.
De pildă faptul că România mai are doar mai puțin de jumătate din suprafețele forestiere pe care le avea în 1990 este consecința acțiunilor diverselor guverne… dar ȘI a inacțiunii noastre a tuturor, care (cu excepția unor ONG-uri) nu am făcut practic nimic să oprim cursul despăduririlor, cu toate că avem la dispoziție toate mijloacele proprii unei societăți deschise. De aceea, deși în unele locuri mai găsești păduri neafectate, chiar virgine, în majoritatea regiunilor silvice s-au produs mari distrugeri. Știi foarte bine, că doar mergi pe munte destul. Asta e legătura nemijlocită dintre cum arată o țară (din punct de vedere strict fizico-geografic) la un moment dat și cum au participat locuitorii ei la ajungerea în acel punct.
La fel, deși poți găsi exemple de bune practici, venite aproape exclusiv din zona privată, norma este dată de nesimțire, nepăsare, corupție și lipsă de educație. De altfel, aici găsim, cred, marea deosebire dintre România și țările din vest, la civilizația cărora ne raportăm: ceea ce la ei este excepție, la noi este normă. 
De aceea o descriere obiectivă a țării în care trăim, respectiv a poporului din care facem parte, nu are cum să se centreze pe aspectele pozitive, decît dacă vorbești despre avangarda dadaistă sau despre tenisul feminin. 
Nu sînt mulțumit de modul în care au evoluat lucrurile în țară în anii maturității mele dar, pentru că îmi pasă de cum trăiește poporul meu (și implicit eu), am simțit nevoia să acționez. Am făcut-o timp de cîțiva ani. Acțiunile care au contat cel mai mult sunt participarea la campania de promovare a legii care a interzis fumatul în spațiile publice închise și participarea la campania Salvați Roșia Montană. În aceste ocazii am cunoscut și bunele practici (la persoanele sau organizațiile cu care am avut onoarea să colaborez) și norma, manifestată în intenția (transpartinică) de blocare a legilor pentru a apăra interesele industriei tutunului, respectiv ale celei miniere, și în nepăsare și apatie la nivelul majorității populației.
În ambele campanii am apelat întîi la bunul simț al oamenilor și la exemplele pozitive de care vorbești. Am constatat că nu funcționează. 
În schimb au funcționat, în primul caz, conexiunile politice, puse în mișcare de o deputată aflată la primul mandat (care drept mulțumire a fost dată afară din partidul ei) și presiunea externă. Iar în al doilea caz, Roșia Montană, hotărîtoare au fost demonstrațiile de stradă, respectiv o inițiativă personală a unei secretare de stat de la Ministerul Culturii. 
Ambele legi sunt acum amenințate: Roșia Montană – de către guvern (cea mai nenorocită adunătură de penali de pînă acum) care vrea să reintroducă toate facilitățile pentru ca industria minieră să reia demersurile. Legea cu fumatul e amenințată de noi toți; fie că acceptăm ca taximetristul să fumeze în mașină, fie fumăm împreună cu el, fie fumăm în (din ce în ce mai multe) spații închise. Sigur că în acest al doilea caz nici poliția nu face nimic chiar dacă primește reclamații (conform experienței mele) iar asta pur și simplu fiindcă în general poliția nu face nimic. 
Și uite așa am ajuns la singurele două modalități care cred că ar putea schimba ceva în bine: 
1. Aplicarea legii. Asta ar putea schimba multe, foarte rapid, cu un mare aport la buget, din amenzi, fără mare efort, singura condiție ar fi ca organele (în primul rînd poliția) să își facă datoria. 
2. Educarea. Asta din păcate este mai puțin eficientă și pe deasupra durează foarte mult. 
De aceea cred că cea mai eficientă modalitate de a schimba ceva este aplicarea legii, adică coerciția. Am fi, după părerea mea, naivi, să credem că civilizația țărilor din vest s-a construit cu vorba bună. Nicăieri în lume oamenii nu se nasc fundamental diferiți de noi. Dar în țările pe care le respectăm (sau ne place să spunem asta) legea se aplică. Sub formă de amenzi sau pîrnaie. În unele cazuri se găsesc soluții practice: la pisoarele de la bărbați se instalează fotocelule care să tragă apa după ei. Probabil fiindcă e mai puțin eficient să ai cîte un polițai în fiecare budă, deși majoritatea merită asta. Majoritatea polițailor, cu budele nu am nimic. 
La noi, atîta vreme cît ne parcăm mașinile pe trotuare sau pe trecerile de pietoni, cît curg gunoaiele pe pantele de pe Valea Prahovei, cît construim fără autorizație, cît plagiatorii nu fac pîrnaie profitînd de faptul că poliția și procuratura dorm în cizme, nu cred că avem vreo șansă să ne facem bine cu exemple pozitive. 
De ce românii (abia aici excepțiile, deși ne-au stricat imaginea, sunt irelevante) respectă legea cînd se află în vest? Fiindcă știu că vor plăti din buzunar cu mulți euro, neglijența, nepăsarea, ignorarea legii. De ce mulți străini sau corporații multinaționale devin la fel de sfidători față de lege odată ce vin să trăiască aici? Fiindcă nu li se întîmplă nimic.
Pînă de curînd am sperat că situația se poate îmbunătăți. Am apelat la excepțiile “bune”. Acum nu mai sper, de aceea nu mai urmăresc educarea. La adulți, în majoritatea cazurilor, ea nu funcționează. 
Referitor strict la exemplul dat, cel cu gunoaiele aruncate în locul destinat punerii ziarelor și revistelor, mi-e greu să cred că oricine altcineva s-ar fi gîndit că există și unii care NU aruncă gunoaiele acolo, și nu doar la autorii mîrlăniei. 
De la mine, în cazul de față, legătura cu “simbolurile țării” este greu de zărit, dar chiar dacă m-aș forța să o văd, nu am cum să respect niște semne din moment ce valorile comunității ce se identifică prin ele sînt altele decît ale mele. (Sau dacă pentru o parte sînt aceleași, comunitatea mea națională nu face în general nimic să le obțină.) 
În plus, vorba cuiva, atunci cînd nu mai ai chiar nimic, îți rămîne naționalismul…dar despre aceasta, în episodul viitor.”

Dar fiindcă mi se pare că acesta este realmente un subiect de interes, care se extinde și în alte direcții și care ne poate ajuta să ne cunoaștem mai bine, am simțit nevoia nu doar să îmi clarific poziția față de el, încercînd să mi-o și argumentez, ci și să abordez unele dintre direcții.

A face o disociere între simboluri (luate separat) pe care să le respecți a priori, și comunitatea cetățenilor, mi se pare greșit, deși la fel de greșite mi se par judecățile la grămadă, cînd vine vorba de diversele popoare. Nu pot să aud chestii ca “francezii sînt snobi”, “nemții sînt reci”, “italienii sînt superficiali” etc. Există însă, cred, trăsături comune tuturor celor ce vorbesc aceeași limbă și locuiesc același teritoriu într-un anumit context socio-politic care durează, să zicem, cîteva zeci de ani. Ele influențează în mod definitoriu percepția față de tot ceea ce reprezintă teritoriul respectiv în momentul dat. Nu cred că i se putea reproșa cuiva, în 1945, asocierea Germaniei cu ideea de masacru, respectiv identificarea germanilor cu agresivitatea, chiar dacă nu toți germanii au luat parte la război sau erau neapărat niște indivizi violenți. Ca cetățean german întreg la minte nu puteai spune că da, Hitler comandă exterminări în masă, dar să nu criticăm, bitte sehr! Să respectăm instituția cancelarului și Germania. Ca simbol. Iar dacă vorbim de simboluri, după război pînă și imnul Germaniei a fost schimbat, scoțîndu-se strofa cu sintagma “Deutschland uber alles”, deși ea nu însemna “Germania deasupra tuturor” sau “peste tot”, așa cum în mod firesc, dacă vreți, s-a interpretat, ci “Germania înainte de toate”. A fost, presupun, un fel de promisiune adresată lumii de către germani, care au ținut cont de percepția pe care lumea o avea, în urma anilor de război, față de țara lor.

Am fost întrebat de curînd ce mi-a plăcut în America în timpul lunilor pe care le-am petrecut acolo, și, spre surprinderea celui care m-a întrebat, am răspuns că oamenii. Spre deosebire de români, americanii (cel puțin cei pe care i-am întîlnit eu) nu întîrzie, au obiceiul de a te asculta, dacă nu știu, întreabă, respectă legile și regulile nescrise, sunt dispuși întotdeauna să ajute și nu se strîmbă dacă la coadă la Starbucks stau împreună cu o personă fără adăpost care răspîndește o duhoare greu suportabilă. Cu toate astea să respect instituția prezidențială americană în vremea lui Trump (nu că Obama ar fi fost vreun înger prezident) doar fiindcă este un simbol al SUA, mi se pare greu.

Un alt prieten îmi spune că nu ar trebui să îți vorbești de rău părinții și țara. Să avem pardon, dar părinții sunt responsabili de aproape toate tarele pe care le avem din copilărie, de aproape tot comportamentul nostru, dacă acesta nu este conștientizat și corectat. Iar de celelalte e responsabilă chiar “țara”. Fiindcă “țara” nu înseamnă, la nivel practic, drapelul și herburile, ci un set de valori și comportamente pe care copilul, iar mai tîrziu adultul, le adoptă prin contactele lui sociale. Dacă eviți să-ți vezi părinții în mod obiectiv, critic, perpetuarea comportamentului căpătat prin educație este și ea inevitabilă.

Am găsit, analizînd această tendință de a-ți crea un soi de tabu-uri, mai multe nuanțe. Mi-am amintit și de episodul Charlie Hebdo, care, după teribilul atentat, a continuat să facă umorul acela ireverențios. Mie nu îmi place și nu aș publica soiul ăla de caricaturi (deși în cerc restrîns spun niște bancuri cu Isus foarte tari) fiindcă iau în considerare faptul că mulți cetățeni se pot simți jigniți de luarea la mișto a lui Isus sau a lui Mahomed. Dar această jignire este, obiectiv vorbind, exclusiv problema celor care se simt ca atare, și nu a publicației. Iar manifestarea extremă a intoleranței față de spiritul critic și umorul afișate în felul acela, față de presupusa insultă adusă unor “simboluri”, a fost atentatul în sine.

Care este diferența dintre a lua în derîdere niște tabu-uri religioase și unele autoimpuse, convenționale, cum sînt drapelul și imnul de stat? Cu siguranță, doar una de nuanță. Că “cultul” se manifestă la un nivel sau la altul (idolatrizarea părinților îmi aduce aminte de cultul strămoșilor, prezent azi în multe zone din Vietnam), are prea puțină importanță.

Cu totul altfel stau lucrurile dacă luăm în discuție  mișto-ul la adresa unor indivizi sau a unor comunități întregi după criteriile cunoscute: rasă, religie, sex, etc.  Abia aici aș spune că luarea în rîs nu e la locul ei, iar diferența o face faptul că milioane de persoane au fost de-a lungul istoriei, discriminate după aceste criterii, chestie care a dus la pogromuri, sclavie, exterminare, lipsire de drepturi civile, etc … În spatele politically corecteness-ului, ale cărui forme pot apărea uneori drept hilare sau imposibil de aplicat, stă suferința unor indivizi, chestie pe care avem tendința să o uităm. Așa că, în vreme, ce statistic vorbind, românii sunt homofobi, rasiști și misogini, mi se pare ridicol să atragi atenția asupra sfințeniei cu care se presupune că ar trebui să respectăm “simbolurile” țării. La fel cum îmi vine să pufnesc în rîs cînd aud expresia “nevasta și mașina nu se împrumută”. Practic, fiecare e liber să își creeze cîte tabuuri vrea, dar asta nu înseamnă că trebuie să încerce să le impună și altora.

Îmi amintesc o scenă din “The Life of Brian”, cînd un amărît condamnat la moarte pentru că a rostit numele lui Iehova este amenințat de preot că dacă mai spune numele sfînt își înrăutățește situația. “Îmi fac situația mai grea?!! Cum aș putea?! Doar sînt condamnat la moarte!!” Și începe să țopăie dînd cu tifla și strigînd: Iehova! Iehova!…

Așa și eu: Românica, Românica!… Pînă la urmă, dacă nu critici, mai ales prin mijloace benigne ca ironia, cum să te aștepți ca lucrurile să se schimbe vreodată?

Și, vorba Irinei Nicolau, etnografă la MȚR, care a plecat dintre noi înainte de vreme: diferența dintre România și vest este că la ei totul e frumos, iar la noi totul e mișto!
Marius Vintilă

Deunăzi am postat pe Facebook două poze (făcute într-un tren mai acătării decît ale CFR-ului) cu niște îmbrăcăminți de croissante aruncate în locașul destinat ziarelor și revistelor, despre care ăi’ de le aruncară crezuseră că era loc pentru gunoi. Sau nu. Nu știu care variantă e mai gravă. Am făcut și o referire la “Românica” și la locuitorii ei, care în majoritate se poartă ca niște cocalari, pentru că, ce să vezi, chiar sînt. Am primit un comment de la un amic în care eram sfătuit să nu mai iau în derîdere țara și simbolurile ei în numele ironiilor adresate unei clase politice sau unor indivizi. Acesta a fost răspunsul meu la comment-ul amicului:

“Din perspectiva mea, o țară nu este o entitate de sine stătătoare, cu simboluri și existență separate și fixe. România este suma, în permanentă schimbare, a tuturor gesturilor noastre, ale comunității care se dezvoltă (sau mai degrabă în cazul nostru, se subdezvoltă) în interiorul unor granițe delimitate arbitrar. La fel ca economia, care, obiectiv vorbind, nu este o știință, (fiind influențată de acțiunile noastre, ale oamenilor), o țară nu există singură, ci doar împreună cu poporul ei.
De pildă faptul că România mai are doar mai puțin de jumătate din suprafețele forestiere pe care le avea în 1990 este consecința acțiunilor diverselor guverne… dar ȘI a inacțiunii noastre a tuturor, care (cu excepția unor ONG-uri) nu am făcut practic nimic să oprim cursul despăduririlor, cu toate că avem la dispoziție toate mijloacele proprii unei societăți deschise. De aceea, deși în unele locuri mai găsești păduri neafectate, chiar virgine, în majoritatea regiunilor silvice s-au produs mari distrugeri. Știi foarte bine, că doar mergi pe munte destul. Asta e legătura nemijlocită dintre cum arată o țară (din punct de vedere strict fizico-geografic) la un moment dat și cum au participat locuitorii ei la ajungerea în acel punct.
La fel, deși poți găsi exemple de bune practici, venite aproape exclusiv din zona privată, norma este dată de nesimțire, nepăsare, corupție și lipsă de educație. De altfel, aici găsim, cred, marea deosebire dintre România și țările din vest, la civilizația cărora ne raportăm: ceea ce la ei este excepție, la noi este normă. 
De aceea o descriere obiectivă a țării în care trăim, respectiv a poporului din care facem parte, nu are cum să se centreze pe aspectele pozitive, decît dacă vorbești despre avangarda dadaistă sau despre tenisul feminin. 
Nu sînt mulțumit de modul în care au evoluat lucrurile în țară în anii maturității mele dar, pentru că îmi pasă de cum trăiește poporul meu (și implicit eu), am simțit nevoia să acționez. Am făcut-o timp de cîțiva ani. Acțiunile care au contat cel mai mult sunt participarea la campania de promovare a legii care a interzis fumatul în spațiile publice închise și participarea la campania Salvați Roșia Montană. În aceste ocazii am cunoscut și bunele practici (la persoanele sau organizațiile cu care am avut onoarea să colaborez) și norma, manifestată în intenția (transpartinică) de blocare a legilor pentru a apăra interesele industriei tutunului, respectiv ale celei miniere, și în nepăsare și apatie la nivelul majorității populației.
În ambele campanii am apelat întîi la bunul simț al oamenilor și la exemplele pozitive de care vorbești. Am constatat că nu funcționează. 
În schimb au funcționat, în primul caz, conexiunile politice, puse în mișcare de o deputată aflată la primul mandat (care drept mulțumire a fost dată afară din partidul ei) și presiunea externă. Iar în al doilea caz, Roșia Montană, hotărîtoare au fost demonstrațiile de stradă, respectiv o inițiativă personală a unei secretare de stat de la Ministerul Culturii. 
Ambele legi sunt acum amenințate: Roșia Montană – de către guvern (cea mai nenorocită adunătură de penali de pînă acum) care vrea să reintroducă toate facilitățile pentru ca industria minieră să reia demersurile. Legea cu fumatul e amenințată de noi toți; fie că acceptăm ca taximetristul să fumeze în mașină, fie fumăm împreună cu el, fie fumăm în (din ce în ce mai multe) spații închise. Sigur că în acest al doilea caz nici poliția nu face nimic chiar dacă primește reclamații (conform experienței mele) iar asta pur și simplu fiindcă în general poliția nu face nimic. 
Și uite așa am ajuns la singurele două modalități care cred că ar putea schimba ceva în bine: 
1. Aplicarea legii. Asta ar putea schimba multe, foarte rapid, cu un mare aport la buget, din amenzi, fără mare efort, singura condiție ar fi ca organele (în primul rînd poliția) să își facă datoria. 
2. Educarea. Asta din păcate este mai puțin eficientă și pe deasupra durează foarte mult. 
De aceea cred că cea mai eficientă modalitate de a schimba ceva este aplicarea legii, adică coerciția. Am fi, după părerea mea, naivi, să credem că civilizația țărilor din vest s-a construit cu vorba bună. Nicăieri în lume oamenii nu se nasc fundamental diferiți de noi. Dar în țările pe care le respectăm (sau ne place să spunem asta) legea se aplică. Sub formă de amenzi sau pîrnaie. În unele cazuri se găsesc soluții practice: la pisoarele de la bărbați se instalează fotocelule care să tragă apa după ei. Probabil fiindcă e mai puțin eficient să ai cîte un polițai în fiecare budă, deși majoritatea merită asta. Majoritatea polițailor, cu budele nu am nimic. 
La noi, atîta vreme cît ne parcăm mașinile pe trotuare sau pe trecerile de pietoni, cît curg gunoaiele pe pantele de pe Valea Prahovei, cît construim fără autorizație, cît plagiatorii nu fac pîrnaie profitînd de faptul că poliția și procuratura dorm în cizme, nu cred că avem vreo șansă să ne facem bine cu exemple pozitive. 
De ce românii (abia aici excepțiile, deși ne-au stricat imaginea, sunt irelevante) respectă legea cînd se află în vest? Fiindcă știu că vor plăti din buzunar cu mulți euro, neglijența, nepăsarea, ignorarea legii. De ce mulți străini sau corporații multinaționale devin la fel de sfidători față de lege odată ce vin să trăiască aici? Fiindcă nu li se întîmplă nimic.
Pînă de curînd am sperat că situația se poate îmbunătăți. Am apelat la excepțiile “bune”. Acum nu mai sper, de aceea nu mai urmăresc educarea. La adulți, în majoritatea cazurilor, ea nu funcționează. 
Referitor strict la exemplul dat, cel cu gunoaiele aruncate în locul destinat punerii ziarelor și revistelor, mi-e greu să cred că oricine altcineva s-ar fi gîndit că există și unii care NU aruncă gunoaiele acolo, și nu doar la autorii mîrlăniei. 
De la mine, în cazul de față, legătura cu “simbolurile țării” este greu de zărit, dar chiar dacă m-aș forța să o văd, nu am cum să respect niște semne din moment ce valorile comunității ce se identifică prin ele sînt altele decît ale mele. (Sau dacă pentru o parte sînt aceleași, comunitatea mea națională nu face în general nimic să le obțină.) 
În plus, vorba cuiva, atunci cînd nu mai ai chiar nimic, îți rămîne naționalismul…dar despre aceasta, în episodul viitor.”

Dar fiindcă mi se pare că acesta este realmente un subiect de interes, care se extinde și în alte direcții și care ne poate ajuta să ne cunoaștem mai bine, am simțit nevoia nu doar să îmi clarific poziția față de el, încercînd să mi-o și argumentez, ci și să abordez unele dintre direcții.

A face o disociere între simboluri (luate separat) pe care să le respecți a priori, și comunitatea cetățenilor, mi se pare greșit, deși la fel de greșite mi se par judecățile la grămadă, cînd vine vorba de diversele popoare. Nu pot să aud chestii ca “francezii sînt snobi”, “nemții sînt reci”, “italienii sînt superficiali” etc. Există însă, cred, trăsături comune tuturor celor ce vorbesc aceeași limbă și locuiesc același teritoriu într-un anumit context socio-politic care durează, să zicem, cîteva zeci de ani. Ele influențează în mod definitoriu percepția față de tot ceea ce reprezintă teritoriul respectiv în momentul dat. Nu cred că i se putea reproșa cuiva, în 1945, asocierea Germaniei cu ideea de masacru, respectiv asimilarea germanilor cu agresivitatea, chiar dacă nu toți germanii au luat parte la război sau erau neapărat niște indivizi violenți. Ca cetățean german întreg la minte nu puteai spune că da, Hitler comandă exterminări în masă, dar să nu criticăm, bitte sehr! Să respectăm instituția cancelarului și Germania. Ca simbol. Iar dacă vorbim de simboluri, după război pînă și imnul Germaniei a fost schimbat, scoțîndu-se strofa cu sintagma “Deutschland uber alles”, deși ea nu însemna “Germania deasupra tuturor” sau “peste tot”, așa cum în mod firesc, dacă vreți, s-a interpretat, ci “Germania înainte de toate”. A fost, dacă vreți, o promisiune adresată lumii de către germani, care au ținut cont de percepția pe care lumea o avea, în urma anilor de război, în ceea ce privea țara lor.

Am fost întrebat de curînd ce mi-a plăcut în America în timpul lunilor pe care le-am petrecut acolo, și, spre surprinderea celui care m-a întrebat, am răspuns că oamenii. Spre deosebire de români, americanii (cel puțin cei pe care i-am întîlnit eu) nu întîrzie, au obiceiul de a te asculta, dacă nu știu, întreabă, respectă legile și regulile nescrise, sunt dispuși întotdeauna să ajute și nu se strîmbă dacă la coadă la Starbucks stau împreună cu o personă fără adăpost care răspîndește o duhoare greu suportabilă. Cu toate astea să respect instituția prezidențială americană în vremea lui Trump (nu că Obama ar fi fost vreun înger prezident) doar fiindcă este un simbol al SUA, mi se pare greu.

Un alt prieten îmi spune că nu ar trebui să îți vorbești de rău părinții și țara. Să avem pardon, dar părinții sunt responsabili de aproape toate tarele pe care le avem din copilărie, de aproape tot comportamentul nostru, dacă acesta nu este conștientizat și corectat. Iar de celelalte e responsabilă chiar “țara”. Fiindcă “țara” nu înseamnă, la nivel practic, drapelul și herburile, ci un set de valori și comportamente pe care copilul, iar mai tîrziu adultul, le adoptă prin contactele lui sociale. Dacă eviți să-ți vezi părinții în mod obiectiv, critic, perpetuarea comportamentului căpătat prin educație este și ea inevitabilă.

Am găsit, analizînd această tendință de a-ți crea un soi de tabu-uri, mai multe nuanțe. Mi-am amintit și de episodul Charlie Hebdo, care, după teribilul atentat, a continuat să facă umorul acela ireverențios. Mie nu îmi place și nu aș publica soiul ăla de caricaturi (deși în cerc restrîns spun niște bancuri cu Isus foarte tari) fiindcă iau în considerare faptul că mulți cetățeni se pot simți jigniți de luarea la mișto a lui Isus sau a lui Mahomed. Dar această jignire este, obiectiv vorbind, exclusiv problema celor care se simt ca atare, și nu a publicației. Iar manifestarea extremă a intoleranței față de spiritul critic și umorul afișate în felul acela, față de presupusa insultă adusă unor “simboluri”, a fost atentatul în sine.

Care este diferența dintre a lua în derîdere niște tabu-uri religioase și unele autoimpuse, convenționale, cum sînt drapelul și imnul de stat? Cu siguranță, doar una de nuanță. Că “cultul” se manifestă la un nivel sau la altul (idolatrizarea părinților îmi aduce aminte de cultul strămoșilor, prezent azi în multe zone din Vietnam), are prea puțină importanță.

Cu totul altfel stau lucrurile dacă luăm în discuție  mișto-ul la adresa unor indivizi sau a unor comunități întregi după criteriile cunoscute: rasă, religie, sex, etc.  Abia aici aș spune că luarea în rîs nu e la locul ei, iar diferența o face faptul că milioane de persoane au fost de-a lungul istoriei, discriminate după aceste criterii, chestie care a dus la pogromuri, sclavie, exterminare, lipsire de drepturi civile, etc … În spatele politically corecteness-ului, ale cărui forme pot apărea uneori drept hilare sau imposibil de aplicat, stă suferința unor indivizi, chestie pe care avem tendința să o uităm. Așa că, în vreme, ce statistic vorbind, românii sunt homofobi, rasiști și misogini, mi se pare ridicol să atragi atenția asupra sfințeniei cu care se presupune că ar trebui să respectăm “simbolurile” țării. La fel cum îmi vine să pufnesc în rîs cînd aud expresia “nevasta și mașina nu se împrumută”. Practic, fiecare e liber să își creeze cîte tabuuri vrea, dar asta nu înseamnă că trebuie să încerce să le impună și altora.

Îmi amintesc o scenă din “The Life of Brian”, cînd un amărît condamnat la moarte pentru că a rostit numele lui Iehova este amenințat de preot că dacă mai spune numele sfînt își înrăutățește situația. “Îmi fac situația mai grea?!! Cum aș putea?! Doar sînt condamnat la moarte!!” Și începe să țopăie dînd cu tifla și strigînd: Iehova! Iehova!…

Așa și eu: Românica, Românica!… Pînă la urmă, dacă nu critici, mai ales prin mijloace benigne ca ironia, cum să te aștepți ca lucrurile să se schimbe vreodată?

Și, vorba Irinei Nicolau, etnografă la MȚR, care a plecat dintre noi înainte de vreme: diferența dintre România și vest este că la ei totul e frumos, iar la noi totul e mișto!