O VESTE DE CRĂCIUN. ALTA.

 12 decembrie 2018

Katowice

(capitala poloneză a cărbunelui)

Plenul COP 24

(summit-ul ONU pentru schimbări climatice)

“Mă numesc Greta Thunberg, am 15 ani, sunt din Suedia, și vorbesc în numele justiției climatice*. Mulți spun că Suedia e o țară mică și acțiunile ei nu contează, dar am învățat că niciodată nu ești prea mic ca să faci diferența. Iar dacă cîțiva copii au apărut la televiziuni din toată lumea (n.r.: în România nu au apărut) doar fiindcă au protestat nemergînd la școală, imaginați-vă ce am putea face împreună dacă am vrea cu adevărat. Dar să acționăm împreună înseamnă să spunem întîi lucrurilor pe nume, indiferent cît de puțin ne-ar plăcea să auzim anumite lucruri. Voi (n.r.: politicienii) vorbiți numai despre o perpetuă creștere economică pe principii eco, fiindcă vă e prea frică să nu deveniți nepopulari. Vorbiți doar despre continuarea drumului pe care suntem, promovînd aceleși idei stupide care ne-au adus în situația de față, cînd de fapt singura acțiune care ar avea sens cu adevărat este să tragem frîna de urgență. Nu aveți nici măcar maturitatea necesară pentru a descrie situația așa cum este, pînă și această povară o lăsați pe umerii noștri, ai copiilor. Mie nu îmi pasă că multora nu le convine ce spun. Îmi pasă doar de justiția climatică și de o planetă vie. Civilizația noastră depinde de cîțiva oameni care au și fac foarte mulți bani. Biosfera este sacrificată pentru ca un foarte mic număr de oameni, în țări ca a mea, să poată trăi în lux. Suferința celor mulți plătește luxul cîtorva. În anul 2078 îmi voi sărbători cea de a cea 75-a aniversare. Dacă o să am copii poate îmi vor fi alături și poate mă vor întreba despre voi, de ce nu ați făcut nimic cît încă se putea face ceva. Spuneți că înainte de orice vă iubiți copiii, totuși le furați viitorul sub privirile lor! Pînă cînd nu vă veți concentra pe ceee ce este necesar a se face cu adevărat și nu pe ceea ce este posibil din punct de vedere politic, nu avem nici o speranță. Nu putem să rezolvăm o criză fără să o tratăm ca pe o criză. Trebuie să lăsăm combustibilii fosili în pămînt și trebuie să ne concentrăm pe echitate. Și dacă soluțiile nu sunt de găsit în interiorul actualului sistem, să schimbăm sistemul! Nu am venit aici să ne rugăm de voi să vă pese! Pînă acum ne-ați ignorat și veți continua să ne ignorați. Oricum, voi nu mai aveți scuze, iar noi nu mai avem timp. Am venit să vă anunțăm că schimbările vin, fie că vă place sau nu. Adevărata putere aparține celor mulți. Mulțumesc!”

Discursul Gretei Thunberg nu a fost aplaudat decît de foarte puțini, din motive evidente. Motivul pentru care l-am tradus și vi l-am dat este de asemenea evident: acest discurs, “mai important decît toate discuțiile oficiale din ultimii 25 de ani referitoare la criza climei”, cum a spus profesorul Kevin Anderson de la Centrul Tyndall de Cercetare a Climei din Manchester, nu a fost între titlurile preferate de știri din mass media de mainstream nicăieri în lumea “civilizată”, cu atît mai puțin în România. Eu am plîns ascultîndu-l.

Oricine urmărește, fie și cu coada ochiului, mersul schimbărilor climatice (termen pe care mă feresc să îl mai folosesc fiindcă e ca și cînd țăranii moldoveni de pe vremea lui Ștefan ar fi spus, cînd dădeau tătarii, “avem musafiri neașteptați”), a auzit vorbindu-se de limitarea creșterii – de la 4 sau 5 grade, la 2 grade Celsius – a temperaturii planetei, pînă în 2050, conform COP de la Paris din 2015. Altfel civilizația umană așa cum o cunoaștem noi va înceta să existe.

Dar în ultima lună și jumătate, cel puțin 3 studii, două coordonate de ONU și unul făcut public chiar de către guvernul SUA (e drept, de Black Friday, cînd cetățenii nu citesc altceva decît etichete de prețuri), anunță că estimările semnate la Paris au fost optimiste, că în oceanul planetar a fost stocată mult mai multă căldură decît arătau numerele care erau luate în considerare pînă acum și că de fapt creșterea trebuie limitată la maximum 1,5 grade C. Iar deadline-ul (mai sinistru nu a sunat niciodată acest termen) în cadrul căruia trebuie să acționăm este de maximum 12 ani. Altfel spus, dacă în 12 ani nu se reduc emisiile de carbon într-o măsură în care scăderea să semene grafic cu căderea principală la un montagne rousse, situația e albastră. Cum spunea cîntecul; “hello loneliness, I think I’m gonna cry…”

Dar să vedem de unde ar fi trebuit noi să aflăm aceste informații și ce am putea să facem cu ele. Mai sus spuneam că summit-ul ONU de la Katowice, pe “schimbări climatice”, cum se zice, nu a fost prea popular la televizor nicăieri în lume. Normal. Vine perioada sfîntă a cumpărăturilor fără măsură și a îndopatului, cu precădere prin gură. Am căutat pe știrileprotv.ro și pe digi24.ro și nu am găsit NIMIC în ultimele zile, referitor la summit.

Care va să zică mass media “mare” nu zice nimic. De ce? Păi să schițăm pe înțelesul tuturor, inclusiv a elevilor de liceu care au avut răbdarea să citească pînă aici, circuitul știrilor despre mediu în natură, cu cauză și efect.

Cauza principală a crizei climatice este consumul de combustibili fosili. Fără petrol ieftin civilizația noastră nu poate exista în înfățișarea actuală fiindcă la Mega nu ai mai găsi nici 10% din produse, căci 90% vin din alte părți ale continentului și a lumii. Și pot veni atîția kilometri numai fiindcă transportul rapid este ieftin (nu vorbim de impactul asupra climei). A doua cauză principală este consumul de carne la nivel industrial. A treia cauză principală este consumerismul în general, în cadrul căruia produsele fabricate din petrol (plastic) ocupă un loc foarte important și sunt des înlocuite. Acestea nu sunt opinii, ci fapte.

Acum… mai știm cu toții că cele mai puternice industrii din lume, cea a energiei, cea de armament, cea auto, cea alimentară etc., industriile în general, nu pot exista fără consum și nu pot exista nici fără să polueze. Ca să fie consum, deci profit, trebuie două chestii: prima – un cadru legal, care, spre exemplu, să permită Coca Cola să vîndă produse în ambalaje de plastic fără să fie obligată să le colecteze/recicleze, deși responsabilitatea îi aparține, sau să permită funcționarilor de stat din România să vîndă unei companii străine, să-i zicem la mișto OMV, resursele naturale ale patriei care noi cu toții o iubim pe ea. A doua – publicitate. De cadrul legal se ocupă politicienii, deveniți de mult marionete ale diverselor industrii, iar de publicitate se ocupă media, no problemo, maan, deși nu asta îi era la origine “ocupațiunea principală.” Mass media este și ea într-o anumită (cam mare) măsură controlată de guverne, deci de politicieni.

Pe scurt, dacă mass media prezintă cetățenilor probleme reale, generate de existența și funcționarea industriilor, adică a corporațiilor (ai căror acționari trebuie să se îmbogățească în trimestrul 4 din 2018 mai mult decît în trimestrul 3), e posibil ca cetățenii să diminueze consumul (treabă obligatoriu de făcut de acum, adică chiar de acum din momentul ăsta!) iar acționarii să se îmbogățească mai puțin. Ceea ce, să recunoaștem, ar fi o problemă… pentru cei 1% din populația lumii. Așa, problemele vor fi împărțite de ceilalți 99%, și ele vor fi: inundații, foamete, criză a locuințelor, asistență medicală inexistentă, migrație economică, epidemii cu zeci de milioane de morți, războaie, bla-bla, chestii din astea plictisitoare care nu mai sperie pe nimeni.

Buun. Ca să vedem ce șanse avem ca politicienii să își revină dintr-o dată și să se apuce brusc să lucreze pentru cetățean și nu pentru propriul buzunar sau/și pentru corporații, să ne gîndim doar la faptul că din 1990 încoace, de cînd se vorbește despre diminuarea impactului oamenilor asupra planetei și reducerea emisiilor de carbon, aceste emisii au crescut cu 65%. Să credem că politicienii ar mai putea să facă o schimbare în cadrul actualului sistem eșuat (fiindcă doar dacă luăm în considerare alegerile libere în urma cărora au venit extremiști și naziști la putere, din SUA și Brazilia pînă în Grecia și Germania, ne dăm seama că democrația capitalistă a eșuat) înseamnă că speranța noastră triumfă asupra experienței. Este deci vremea să încercăm altceva.

Dar… dar… să mai spun doar una sau două chestii înainte să închei: unde găsim criza climei și ce facem noi cu ea? Noi, românii, zic, acu’, înainte de sfintele sărbători cu ocazia cărora ne internăm cu crize de bilă. Foarte pe scurt:

– Nu folosi mașina decît dacă e absolut necesar. Poluarea și încălzirea climei sunt la tine în parcare, nu la televizor.

– Renunță la carne. Dacă nu poți, mănîncă de două ori pe săptămînă. Dacă nici asta nu poți, gîndește-te că fiul tău va trăi peste 25 de ani, în cel mai bun caz, într-o lume Mad Max, și sunt toate șansele ca nu el să fie Mel Gibson.

– Dă termostatul de la 25 de grade la 20-21. Nu moare nimeni, dimpotrivă, va trăi toată lumea mai mult. Nu trebe să stai iarna în chiloți în casă.

– Și nu în ultimul rînd, cumpără mai puține chestii. Nu. Mult mai puține. Nu. Mult, mult mai puține. De la mîncare pînă la blugi.

Și în încheiere, o urare tradițională pentru unii concetățeni informați, dar fericiți: băga-v-ar și scoate-v-ar (vedeți că e greu de scris corect astea două) Belzebut, în și din cur, pentru eternitate, toți brazii tăiați pe care i-ați cumpărat ca să îi faceți pomi de Crăciun. PE care, da?!…

*Conceptul de “justiție climatică” se referă la următorul fenomen: majoritatea populației lumii, din care cea mai mare parte trăiește în țările sărace, nu e responsabilă decît în foarte mică măsură de consumul excesiv de resurse, consum care a declanșat criza mondială a climei, în vreme ce o minoritate de doar 10% din populația planetei este responsabilă de 50% din emisiile de carbon la nivel mondial, principala cauză a crizei. Totuși, primii afectați de schimbările climatice sunt cei mai săraci cetățeni ai lumii (exemplu: milioane de persoane din Bangladesh își părăsesc casele fiindcă clima nu le mai permite să se susțină din agricultura de subzistență). De aceea tot mai multe voci cer, prin acțiuni oficiale la nivelul ONU, dar nu numai, măsuri clare prin care țările responsabile de cea mai mare parte a emisiilor de carbon să compenseze financiar țările sărace și pe cetățenii lor. E ca atunci cînd diverși boi de Dorobanți conduc mașini cu motoare HEMI de 5,7 litri, sau Diesel-uri gigante, dar cel care se îmbolnăvește primul de plămîni ești tu, fiindcă îți pasă de climă și mergi cu bicicleta. Un exemplu ales la întîmplare. Cu deosebirea că cel care folosește bicicleta face o alegere conștientă, iar sărakii din Bangladesh nu au avut posibilitatea…

** Vestea la care mă refer în titlu e una proastă: tot ce am scris aici e adevărat.  Repet, sunt fapte, nu opinii. Nu le căutați în mass media mare, că nu are rost. Nimeni dintre ăia mari, de “impact”, nu vă va spune lucrurile atît de direct, deși aceste lucruri sunt esențiale. Vestea (în continuare) bună este că tot de noi depinde să schimbăm în mod esențial aceste lucruri esențiale. Dar trebuie să vrem acum.

Advertisements

11 DECEMBRIE, ZIUA INTERNAȚIONALĂ A MUNTELUI

În textul meu precedent, https://cuvintecuvintila.blog/2018/12/04/mostenirea-uitata-a-lui-bush-sau-adevaruri-istorice-care-nu-intereseaza-pe-nimeni/, susțin că mass media din România, dar și de aiurea, funcționează la fel ca Piramidon-ul românesc din bancul de pe vremea lui Ceașcă: nu face nici bine, nici rău. De fapt, din experiențele pe care le-am avut, ăsta este idealul de funcționare pentru orice instituție media așa zis “comercială”: să facă audiență fără implicare politică și fără opinii, difuzînd prostioare și vulgarități, inclusiv la știri. Cele mai grăitoare exemple de asemenea “știri” le avem acum, în perioada Crăciunului, cînd orice buletin te face să vomiți, atît prin subiecte cît și prin exprimare. Doar că prin esența ei ca instituție, nefăcînd bine, adică ignorînd adevăratele știri, pe cele cu impact real asupra publicului, mass media face automat rău. Jurnalismul este, vrem, nu vrem, unul din acele fenomene unde nu există nuanțe de gri pe lîngă alb și negru. Mass media menține atenția publicului la lucrurile neimportante (uneori realmente fără să vrea, dintr-o lipsă criminală de profesionalism) oferind posibilitatea celor esențiale să se desfășoare pe un curs greșit și dăunător. Pentru că ziua de 11 decembrie este decretată de ONU Ziua Internațională a Muntelui, să lucrăm cu acest exemplu și să vedem care sunt faptele și acțiunile pe care mass media a reușit să le ignore ani de zile și care sunt consecințele ocolirii unui subiect esențial precum munții și relația noastră cu ei.

Mai întîi, pădurile. În România, majoritatea exploatărilor forestiere se află pe munți. Normele UE în ceea ce privește suprafața împădurită a unei țări: nu mai puțin de 32%, pentru ca acea țară să nu înceapă să tușească, la propriu. La noi acum vreo cinci ani se vorbea de 27%, prea puțin încă de atunci. Între timp s-a tăiat la greu, indiferent de guvernare. La un moment dat tăierile (ilegale) scăzuseră semnificativ, conform unor date făcute publice de niște ONG-uri de mediu în urmă cu vreo doi ani. Totuși, nu tăierile ilegale de pădure sunt singura problemă, ci (mai ales) cele legale: se dau și acum autorizații de tăiere în parcurile naționale, și cum să nu se dea cînd parcurile naționale sunt sub jurisdicția Romsilva?! Lupul paznic la oi. Cel mai recent exemplu de care am auzit: partea dîmbovițeană a Pietrei Craiului. Se taie fără milă și fără discernămînt, la ras. Cîte știri ați văzut, auzit, citit, despre acest subiect în mass media (cea “mare”, nu online), deși vorbim de un subiect esențial, fiindcă fără păduri nu respirăm…? Lemnul tăiat nu se prelucrează sub formă de mobilă, proces prin care ar căpăta valoare adăugată. Nu, majoritatea lemnului se toacă (!), din el se face cea mai păguboasă materie primă pentru mobila proastă: PAL-ul melaminat. Acesta are trei calități: este fragil, greu și otrăvitor. Într-o acțiune disperată, mii de locuitori ai orașului Sebeș au ieșit în stradă acum cîțiva ani să protesteze față de principalul producător de PAL melaminat din România și principal poluator al zonei: Kronospan. Răspunsul autorităților române a fost unul fără echivoc: s-a autorizat deschiderea încă unei “fabrici” Kronospan, la Brașov. Cîte știri ați auzit, văzut, citit, despre asta, în mass media “mare”?

Înainte de anul 2013 era de neconceput să auzi la televizor sau la radio măcar o frază critică la adresa RMGC, “Goldu’ ”, cum îi spuneau protestatarii, compania minieră canadiană care a pus la cale distrugerea, practic, a localității Roșia Montană și a patru munți din jur, pentru exploatarea cu cianuri a 200 de tone de aur. Susținută de toate guvernele care s-au perindat la putere, RMGC era oficial prezentă în mass media prin campanii fundamental mincinoase, create în principal de unul dintre cei mai șarmanți publicitari români, Bogdan Naumovici, (zis “era ta’su, bă!”), contra cost, desigur. Costul fiind cel din “Faust”, dar ce mai contează? Pînă la protestele din toamna lui 2013, la nici o televiziune nu se vorbea de exploatarea de la Roșia Montană altfel decît elogios, deși o arie montană imensă și un patrimoniu arhitectural inestimabil urma să fie distruse. Deși la plecare guvernul Cioloș a recomandat în sfîrșit, oficial, (printr-un gest curajos al Corinei Șuteu, după nepermise coieli ale lui Cioloș de care nimeni nu își mai amintește), includerea Roșiei Montane în patrimoniul UNESCO, recent lucrurile au reintrat pe vechiul făgaș. Un actoraș care a jucat foarte prost rolul de ministru al culturii, George Ivașcu, a ajutat la posibila reluare a procesului de începere a lucrărilor de minerit la Roșia, printr-o prestație de grețoasă obediență față de cei care l-au ridicat cu bărbia mai sus de masă. La figurat, desigur, fiindcă la propriu a rămas ceea ce a fost dintotdeauna: un personaj perfect pentru spălatul pe jos. Cu șorțuleț și cu mănuși imaculate, dacă înțelegeți ce vreau să zic, nici nu îl observi cînd îți iese cu mopul dintre picioare.

Munții României sunt casa celor mai multe carnivore mari din Europa: urșii, rîșii, lupii. Cei mai mulți munți de pe continent sunt adevărate deșerturi verzi, de unde prădătorii mari au fost exterminați în urmă cu mai multe zeci de ani.

După ce decenii de-a rîndul, încă de pe vremea lui Dej, s-a vînat “la capete” sau “la trofeu” adică s-au selectat spre împușcare cele mai mari și mai frumoase exemplare, acum doi ani ONG-urile de mediu (și cetățenii conștienți) au jubilat cînd au obținut, în sfîrșit, o lege a vînătorii care interzicea uciderea carnivorelor mari. În cazuri absolut justificate, derogările aveau să fie obținute cu destulă dificultate, doar cînd prădătorii ar fi amenințat direct vieți umane. Unul din primele anunțuri făcute de ministra mediului PSD după alegeri a fost că va da niscai derogări la urs. Fiindcă era destul de probabil ca derogările să fi fost cadouri pentru niște amatori de plăceri cinegetice cu probleme de erecție, procesul a mai durat puțin, dar acum cîteva luni s-au dat primele șase, făcîndu-se caz de prezența frecventă a urșilor la marginea satelor și a orașelor de la munte. Această prezență este o problemă complexă, cauzată exclusiv de om, iar soluția nu este eliminarea animalelor. De altfel, chiar și în cazurile în care s-a apelat la această soluție, de cele mai multe ori situația nu s-a rezolvat cum scrie la lege, care cere strămutarea de două ori a animalului înainte ca el să fie ucis. Din cauza “grabei”, se sare peste încercările de strămutare și oricum, nu se împușcă urșii care au cauzat problemele, ci alții, mai mari și mai frumoși, derogarea respectivă fiind, cum ziceam, făcută cadou vreunui vînător cu bani. Toate aceste afirmații pot fi verificate, ele sunt provenite din sursele diferitelor ONG-uri care le-au și publicat, dar care niciodată nu ajung subiecte de știri în mass media de impact. Dacă ursul vine în Brașov sare imediat toată lumea să îl omoare, fără să își bată capul să se întrebe de ce vine.

Munții, pe care astăzi, 11 decembrie, ar trebui să îi sărbătorim, au fost victime și în vremea boom-ului microhidrocentralelor, pretext excelent pentru obținerea de fonduri europene, în realitate adevărate dezastre ecologice, construite fără nici un alt scop decît ca baronii locali să își umple buzunarele. Dacă toate MHC-urile proiectate ar fi fost construite, s-ar fi obținut mai puțin de 0,5 procente din necesarul de energie al României, cu niște costuri uriașe în echilibrul ecologic al regiunilor montane respective.

Tot pe munți se pun antene de telefonie mobilă, se face agrement cu ATV-urili, se depozitează gunoaie, se pregătesc alte exploatări miniere, la Certej cea mai mare dintre cele peste 60 plănuite doar pentru Apuseni, se proiectează traversări pentru linii de înaltă tensiune de 400 de KV, după cum scrie domnul Radu Mititeanu aici https://ccncluj.blogspot.com/2018/12/ganduri-pentru-carpati-de-11-decembrie.html?fbclid=IwAR1vKUw1mcw9G8Y_vtI2MNIK2l1i2np7id23dm9U3uioENw70Q2TF4AYJe8.

Se construiesc șosele la altitudine, se permite peste tot accesul cu mașina sau cu motocicleta, se construiesc, împotriva normelor europene, instalații de transport pe cablu la mai puțin de 1800 de metri altitudine (oricum schiul ca sport de masă cu instalațiile respective e un alt mare dușman al munților, nu doar la noi).

De altfel, în vestul Europei, în America sau pe oriunde au ajuns vajnicii prieteni ai munților occidentali, dezastrele se țin lanț: în Alpii austrieci și în Franța se împușcă anual sute de mii de căprioare, altfel ele se înmulțesc și distrug recoltele și pădurile, nemaiavînd prădători la capătul lanțului trofic, regiuni întregi din munții Appalachi sunt practic zone moarte din cauza mineritului, Everestul este cel mai populat dar poate și cel mai poluat munte înalt din lume, fiindcă mii de “alpiniști” din sute de expediții se dispensează la peste 8000 de metri de tuburile de oxigen pe care nimeni nu se mai obosește să le care și în jos.

Dintre toate acestea, dacă apare cîte ceva la televizor, se întîmplă extrem de rar. Iar paradoxul este că nu munții au nevoie de noi, ci noi de ei; pentru apă, pentru păduri, aer curat, plante, faună. Munții au existat cu mult înainte ca oamenii să înceapă să îi urce și cel mai probabil vor exista și după dispariția oamenilor în configurația curentă, chestie care, în ritmul ăsta, nu va mai dura mult. Vă dorim o apocalipsă scurtă dar plăcută alături de cei dragi, și de programele postului nostru TV! Publicitate să avem…

MOȘTENIREA UITATĂ A LUI BUSH (SAU ADEVĂRURI ISTORICE CARE NU INTERESEAZĂ PE NIMENI)

Pe 30 noiembrie, umflați de precentenară mîndrie, am trecut lejer peste vestea morții celui de al 41-lea președinte american, George H.W. Bush, denumit Sr. de cînd cu juniorul. Eventual ne-am lăsat impresionați (dacă am văzut poza sau am citit) de cîinele lui, bietul, care și-a luat adio de la stăpîn lîngă sicriu. De aia sînt cîinii mișto, ei iubesc necondiționat orice soi de om. Dacă am fost puțin mai atenți, am citit și ce s-a dat la noi la știri despre G.H.W. Bush, despre activitatea lui, cariera impresionantă etc. În fine, dacă ne-am fi amintit despre cît rahat mănîncă mass media, despre scopurile ei reale dar și despre ignoranța ei, poate am fi vrut cu adevărat să aflăm ce a fost cu domnul Bush ăsta. Care “pînă la 40 de ani a devenit milionar din afaceri cu petrol” cum spune site-ul Știrile Protv. Cu puțină curiozitate, profitînd de accesul la sursele independente de informație, am fi găsit lucruri mult mai interesante și am fi înțeles în ce fel activitatea lui pe funcția de “cel mai puternic om din lume” a influențat lumea și a contribuit la actuala ei formă.

Sper că nu sunteți adepții zicalei “despre morți numai de bine”, că nu prin asta se manifestă respectul pentru cineva, chiar dacă acel cineva a murit recent. Dacă în viață cineva a fost un ticălos, faptul că a murit nu va schimba asta. Pe de altă parte, în mass media se vorbește despre activitatea lui Bush ca președinte, și tot din activitatea de președinte fac parte și lucrurile despre care scriu aici.

Nu știu sigur pentru ce treburi nea Buș merită lăudat, dar precis le veți găsi prin mult mai multe publicații decît ar fi de dorit. Vă spun însă care sunt chestiile pentru care merită blamat, acțiuni al căror rezultat a fost un mare număr de morți și uriașe distrugeri, pentru care, la cîteva decenii de atunci, lumea arată așa cum e în ziua de azi, și ale căror consecințe le simțim și acum, sau abia acum. Această uriașă răspundere, de a lua decizii care realmente influențează lumea pentru decenii, face parte din job-description-ul președintelui SUA.

Mai întîi, domnul Bush nu avea cum să devină milionar din afaceri cu petrol fiindcă deja era milionar din naștere. Tăticul lui George H.W., Prescott Bush, era director și acționar la o bancă de investiții a cărei activitate a fost oprită de autoritățile federale între 1942 și ’45 din motive ce intrau sub incidența unei legi ce interzicea afacerile cu inamicul. Adică, banca tatălui lu senioru’ și a bunicului lui junioru’ făcea afaceri cu firma Thyssen, care, ați ghicit, erau furnizori de bază pentru statul nazist. La un moment dat, tot în anii ’40, banca condusă de Prescott s-a pomenit și într-o anchetă federală legată de presupusa adăpostire a unor cantități de aur furat de la evrei, aur pe care l-ar fi avut de la parteneri de afaceri germani, dar a ieșit basma curată. După unele surse verdictul de nevinovăție s-a dat prea devreme, dar în fine.

Să revenim la viața lui G. Bush, tînăr milionar “din petrol”, care – de acum ne dăm seama – nu prea avea cum să greșească în viață. Nici la alegeri nu prea avea cum să greșească, căci aici greșesc doar alegătorii, așa că și-a început cariera politică ca reprezentant în congresul SUA, cu circumscripție în Texas. În anii ’70, timp de un an, Bush a fost director al CIA, fiind singurul președinte american care a ocupat și această funcție. În paranteză avem lista cu asemănările și deosebirile dintre CIA și KGB, exceptînd limba de predare a cursurilor. ( ). Iar decada ’80 a petrecut-o G. ca vice pentru cel mai de paie președinte american, actorul Ronald Reagan.

La alegerile din ’88, staff-ul lui Bush a folosit un spot pentru publicitate negativă a cărui difuzare se predă și astăzi la școlile de comunicare și jurnalism ca prima acțiune pe coloana “așa nu”, din motive de rasism feroce. De altfel pînă la Trump, acesta a fost considerat cel mai rasist mesaj promovat vreodată de un candidat la președinție după 1945. Nu se pot măsura consecințele pe termen lung ale difuzării lui, spotul avîndu-l ca personaj central pe un ucigaș de culoare, Willie Horton. Căutați-l, e educativ.

Așa a devenit Georgică Buș prezident – și rezident la Casa Albă. Aici el în primul rînd s-a făcut remarcat pentru invazia din Panama pentru capturarea lui Manuel Noriega, de profesie dictator și traficant de droguri. Ce s-a aflat mai tîrziu a fost că Noriega era și pe ștatul de plată al CIA, dar, ca dictator al unei țări cît o pălărie, ce nu face omul pentru un venit suplimentar?… cum zic ăia de la firmele tip multi-level marketing.  În Panama americanii au intrat cu elicoptere, avioane și 24.000 de oșteni, ucigînd din greșeală cam 3000 de civili și distrugînd și ceva obiective civile din avînt. De altfel, recent, Comisia Interamericană pentru Drepturile Omului a aprobat cereri ale familiilor victimelor civile de despăgubiri ce vor trebui acordate de către SUA, fiindcă intervenția din Panama a fost considerată invazie, deci nelegitimă. Bine că s-a dus Georgică, să nu mai vadă și asta, că să supăra rău! Sau aflase și tocma’ asta l-a băgat în pămînt?!…

Apoi, după cum știm cu toții ăia de văzurăm filmul “Philadelphia”, anii ’80 și ’90 la început, au avut o mare problemă: epidemia de SIDA, boală cu care nici azi nu te simți prea bine, dar de care atunci de cele mai multe ori se murea de tot. Georgică a fost surd la cererile a mii de demonstranți și zeci de organizații care voiau o intervenție directă a președinției în criza epidemiei, și i-a lăsat pe oameni să moară, tot cu miile.

Tot Bush Sr. e responsabil de o continuare peste măsură de activă a războiului împotriva drogurilor, care a devenit o adevărată vînătoare de potențiali pușcăriași, majoritatea de culoare, deschizînd drumul fenomenului încarcerării în masă, astfel încît în prezent SUA are, la aproape 6% din populația totală a lumii, aproape 25% din totalul numărului de deținuți. Și mai zic vesticii de noi că suntem o nație de hoți.

A venit apoi 1991, anul din care Saddam nu a înțeles nimic. Administrația americană a părut brusc lovită de amnezie în ceea ce îl privea pe vechiul lor prieten din Golf, pe care l-au menținut cu multă bunăvoință la putere încă din anii ’70, din mai multe motive: Saddam era un dictator pe care te puteai baza să îi certe cu gloanțe, fără să se lase prea mult rugat, pe liderii partidelor progresiste pan-arabe din Irak și pe comuniștii irakieni, ăștia din urmă finanțați de Moscova. Tot Saddam, cu ajutorul armelor americane moderne, a ținut în șah, ca să zicem așa, Iranul (de unde șahul, alt prieten al americanilor, plecase alungat), pe durata a opt ani de război. În plus, Saddam primise un fel de undă de culoare cel puțin galben-verde-deschis apropo de eventuala invazie a Kuweitului (aflăm din telegramele publicate de Chelsea “Bradley” Manning) prin ambasadoarea americană la Bagdad, care a spus că SUA nu are nici o poziție oficială asupra conflictului dintre Kuweit, fostă provincie irakiană aflată sub protectorat britanic pînă prin anii ’50, și Irak. Avînd și experiența faptului că înaltul prieten de la Washington nu îl certase nici cînd a folosit gaz sarin în războiul cu Iranul, Saddam a intrat în Kuweit. Inițial părea să fi avut dreptate cînd a mizat pe prietenia istorică cu Georgică, apoi însă, în urma unei întîlniri de două zile cu madam Thatcher, Georgică a intervenit în forță, zicînd între altele și că Saddam ar fi avut intenția să construiască bombe nucleare, ceea ce era fals, și că ar fi avut forțe comasate la granița cu Arabia Saudită, ceea ce era o altă minciună. Răspunsul militar al lui Saddam a fost foarte lent, suspect de lent pentru cineva care aștepta o intervenție de pedepsire, asta fiindcă de fapt el nu o aștepta, adică, exact ca în banc, nu îi venea să creadă. Amănuntele sunt interesante, dar ar lua mult timp, așa că trecem direct la alte fapte.

SUA și aliații au distrus în primul război din Irak o mare parte din infrastructura civilă și au bombardat ținte civile. Acuratețea bombardamentelor, promovată de mass media a fost un produs media și atît. Adică o minciună. În realitate, numărul victimelor civile este necunoscut, în schimb numărul de morți (din care jumătate, copii) în urma sancțiunilor impuse Irakului a fost de ordinul sutelor de mii. Iar ca să facă pînă la capăt dovada unui comportament dihotomic model la nivel decizional, SUA l-a lăsat pe Saddam la putere. E drept, masacrul a fost cu succes continuat de următorii lui Georgică: Slick Willy, Georgică 2 și Mbarack, numărul de morți fiind estimat ca fiind undeva între cîteva sute de mii și 2,5 milioane. Astfel că acum, în 2018, nu avem de a face doar cu o țară completamente distrusă, dar și cu o puternică forță a răului regurgitată de cei aproape 30 de ani de război (început de Buș), numită ISIL (nu ISIS, că mă ia amețeala!).

Și, ca să încheiem cu o bomboană pe coliva federală, să vorbim și despre ultimul gest al lui Buș ca președinte. Grațierea celor mai importanți șase membri ai administrației Reagan care s-au ocupat de afacerea (devenită scandal) Iran-Contras. Pe scurt: Congresul (pe atunci congresul era mai prezent în unele decizii minore cum ar fi conflictele armate, administrația nu își permitea să susțină o parte sau alta fără aprobare, cum face acum cu Arabia în războiul cu Yemen) votase ca SUA să nu se amestece în conflictul dintre guvernul social-democrat ales democratic în Nicaragua, și forțele reacționare Contras. Totuși, nește domni din guvern care se temeau că pierd influența în Nicaragua au decis să vîndă Iranului dușman arme, iar din sumele respective să finanțeze forțele Contras. Reacția lui Buș? A blocat ancheta cît a putut și a refuzat să fie audiat de comisarul care o conducea. (Bush fusese vicepreședinte al SUA pe durata scandalului, fusese director CIA în ‘76-‘77, iar tentativa de “asasenilizat” asupra lui Reagan cam reușise. În al doilea mandat președintele Reagan era realmente o păpușă, incapabil de a mai lua decizii.) Revenim: la final de mandat, Bush i-a grațiat pe ăia șase. O premieră în lunga istorie de obstrucționare a justiției de către Casa Albă, istorie care se îmbogățește zilnic de cînd cu Trump. Punct.

Cam asta ar fi trebuit să vedem noi la TV despre George H.W. Bush, sau să fi citit pe site-ul Știrile ProTV, în loc de https://stirileprotv.ro/stiri/international/sua-in-doliu-dupa-moartea-lui-george-bush-sr-cariera-remarcabila-a-celui-de-al-41-lea-presedinte-american.html, dacă acolo ar fi lucrat oameni care să își respecte publicul și meseria de jurnalist.

Așa, în loc să afle o țară întreagă, printr-o instituție media de mare impact, adevărul despre un președinte, ne mulțumim cu un public modest ca număr, dar vîrlav la gîndire, probabil nu mai mult de 200 de persoane, public ce va înțelege repriza de iubire pentru adevărul istoric, care m-a ținut cîteva ore.

Cel puțin ne-am dat seama împreună că la americani democrația se termină cînd încep nominalizările de politruci de dinastie. Ca la ruși, dar puțin mai cu rușine. Aparent. De altfel, singura calitate a lui Trump este că i-a ținut departe de tron pe Jeb, fratele lui Georgică 2 din dinastia Bush, și pe Hillary, din dinastia Slick Willy (sau Dong). Deocamdată. Pentru că Jeb mai are un as în mînecă: George Prescott Bush este născut în 1976, an în care bunelu’ era numit director al CIA. G.P. este Land Comissioner al Texas-ului și, ce chestie, e în afaceri cu imobiliare. Deci acu’ bididiul e la copt. Așteaptă doar ca publicul să digere minciunile despre respectabilitatea lui bunelu’, ca să bage la portofel primul veac al dinastiei. Un veac de publicitate. Ferească Dumnezeu! Nu Popescu-Dumnezeu, ălălalt. Știrile Proteve știu de ce.