Iarasi mari discutii cu englezii, de data asta cu serialul ala care se da la Channel 4, despre romanii care sunt de fapt tigani sau invers, ma rog, important e ca …vin. Zei ar caming, bai John ! Desi cred ca nici macar asta nu conteaza pentru englezi cat faptul ca se poate rade un pic pe seama cuiva care e mai brunet ca ei.

Romania a simtit din nou nevoia unei reactii oficiale, ceea ce mi se pare ca arata ca diplomatii nostri, cand nu monteaza microfoane prin crapaturilor birourilor lor din anii ’70 si nu scapa pe teava mailuri cui nu trebuie provocand scandaluri, nu au alta treaba pe acolo decat sa se uite la televizor. Daca ma intrebati, probabil ca urmatorul pas e sa intre si in cluburile de stand-up comedy de prin Londra sa vada cine mai face mishto de romani. Si desigur, sa protesteze.

S-a imprastiat mult prea mult pe net si reactia producatorilor acelui documentar-peltea despre Romania, Carpathians nu stiu cum, care, sa recunoastem, s-a bazat prea mult pe cadre din elicopter, deci trimate de PET-uri si alte suparari insalubre ca sa contina mai mult adevar decat filmul cu tiganii insusi.

In ceea ce priveste reactiile discriminatorii, astea sunt previzibile daca ne uitam un pic in istoria veche dar si in cea recenta, fiindca multi dintre englezi nu isi pot depasi nici azi conditia de imperialisti ignoranti, pentru care orice e strain si de neinteles e nasol si pute, incepand cu scotienii si irlandezii. Deci nu cred ca putem sa ne asteptam la mai multa intelegere, empatie, bunatate, rabdare chiar, din partea englezilor, de aici si inutilitatea unui protest oficial. Este ca si cand un diplomat maghiar s-ar plange presedintelui Romaniei ca exista Vadim.

Singura reactie la care nu ma asteptam a fost cea a cetatenilor romani din Anglia, din “za daiaspora” cum ar veni. Vorbesc despre cei care au iesit in strada cu mesajul “no discrimination” destinat englezilor care ii discrimineaza pe romani (corect pana aici) dar si cu un alt mesaj care zicea ”nu judecati un intreg popor dupa o minoritate de 3,3 la suta” !!! Ei bine, acest mesaj mi s-a parut prost gandit (deoarece comunicand asta romanii din diaspora faceau exact ceea ce le atrageau englezilor atentia sa nu faca, adica discriminau) si josnic (fiindca discriminandu-i pe tigani, romanii incercau practic sa se pupe cu englezii, plasandu-se astfel de partea “civilizatiei” si aratandu-i cu degetul pe conationalii-problema, care nu se aliniaza creand de atata vreme o groaza de batai de cap bunei Englitere).

Imi pare rau sa spun, dar cred ca de data asta romanii londonezi care au lansat acest mesaj au reusit sa treaca de partea englezilor intr-un fel nefericit, daca nu chiar regretabil. Probabil loviti in orgoliul lor de cetateni inregimentati ai Europei, dornici sa se dovedeasca supusi si complet integrati, au uitat sa intinda o mana minoritarilor, iar apoi sa se intoarca spre englezi si sa spuna “da, au probleme, sunt saraci, unii fura si de multe ori sunt nespalati dar sunt cetateni romani ca si noi, iar noi, “cultivatii”, “invatatii”, “civilizatii”, cu extraordinar de multi “i”, incercam sa ii ajutam cum putem. Nu ii discriminati.” Numai asa ne-am fi dovedit mai oameni decat englezii si le-am fi predat o lectie de solidaritate. Ca sa renunte odata pentru totdeauna la demersul lor de secol 19 care situeaza oamenii ce nu traiesc dupa standardele lor la nivel subuman.

Stiu, suna idealist. Poate e din cauza ca eu l-am cunoscut pe Tamango.

Daca e sa ne referim la film in sine, episodul 1 nu mi s-a parut in nici un moment discriminatoriu. A prezentat personaje bine alese in felul cel mai uman cu putinta, cu povesti interesante si foarte triste. Daca ambasada Romana la Londra vrea sa protesteze fata de ceva sau impotriva cuiva, sa o faca impotriva propriilor guverne si unei societati capitalist-corporatiste corupte si lipsite de compasiune, cu nimic mai buna din acest punct de vedere decat comunismul. Ele poarta in primul rand responsabilitatea pentru faptul ca saracia ii impinge pe oameni sa isi paraseasca familia si tara si sa doarma pe strazi la Londra. Nimic nu e mai penibil ba chiar mai periculos decat sa te repezi asupra mesagerului – in cazul de fata institutia mass media CH4 – care iti comunica un adevar cu care nu are relatie de cauzalitate. De unde si supozitia mea apropo de jobul diplomatului roman. Daca tot nu au ce face in birourile lor lustruite de coate de securisti si se uita la televizor, macar sa cheme pe cineva de la sectia de cultura sa le spuna ce vad.
Marius Vintilă

“Ca artista mi-am propus in viata o anumita tinuta morala iar in cazul de fata unde sunt binele si raul este foarte clar. Niste oameni in suferinta mi-au cerut ajutorul si li-l voi acorda. Sustin atat de indarjit cauza palestiniana tocmai fiindca sunt evreica si pretuiesc virtutile religiei noastre iar pe de alta parte nu pot sa nu ma gandesc la suferintele propriului meu popor. Cu ocazia vizitei in Palestina am vazut exact cum sunt tratati palestinienii de catre fortele israeliene. Lipsa lor de omenie ma dezgusta, nu vreau, pentru ca sunt evreica, sa fiu in vreun fel asimilata unui asemenea tip de comportament. Acum imi dau seama ca am fost mintiti cu totii timp de multi ani in legatura cu politica de baza a statului evreu.”

Miriam Margolyes ( actrita, Harry Potter, Romeo and Juliet etc.)

Iata o declaratie care imi sustine intr-un punct argumentatia scrisa intr-un text cu ocazia atentatului Charlie. (https://mrvintila.wordpress.com/2015/01/11/citeste-si-da-mai-departe-in-fratele-tau-musulman/)

Pentru mine e clar ca guvernul statului Israel duce mai departe in secolul 21 politica bantustanelor consacrata de Africa de Sud de-a lungul anilor de apartheid.

Dar cred ca e important sa vedem ca bastionul militar Israel si bastionul militar Turcia au acelasi stapan care cu ajutorul lor, inclina balanta Orientului Mijlociu in asa fel incat teava cu petrol sa curga, fara gres, la el in curte. Vorbesc desigur, de Statele Unite. Iar noi astia de dincoace de lac, nu ar trebui sa scapam din vedere faptul ca si Europa a fost (prin colonizatori) si este (prin capitalismul democrat) parte din tratamentul general aplicat de albi (mai ales de anglo-saxoni), tuturor nealbilor. Din care, ce sa vezi, o mare parte se nimereste sa fie musulmani.

Poveste 1: un algerian imi zicea acum vreo doua saptamani cum zeci de mii de compatrioti ai lui veniti in anii ‘60 in Franta au fost angajati la diverse uzine, intre care cunoscutele Renault, Peugeot etc. cu salarii si drepturi mai mici decat muncitorii francezi “rasfatati” care luptau prin sindicatele lor socialiste pentru lefuri mai mari si diverse alte drepturi. Banii erau atat de putini incat algerienii stateau cate zece intr-un apartament. Pe deasupra, sigur ca francezii i-au urat pe aia mici ca le-au luat joburile, dar algerienii ce sa faca ? Voiau si ei un trai normal. Insa nici acum la a doua sau la a treia generatie islamicii (nu doar ei) din fostele colonii nu sunt recunoscuti in vest ca cetateni de mana intai desi nu mai au aproape nimic in comun cu tara de unde au venit parintii sau bunicii lor.

Poveste doi: luna trecuta, o discutie cu doua eleve de 17 ani din State, una de origine romana, cealalta, evreica cu tatal emigrat din Israel. Desi prima dintre ele a avut de curand un “boyfriend” musulman nepracticant si stau in Los Angeles, deci in mijlocul melting –potului, ambele faceau spume la gura cand vorbeau de atentatul Charlie, zicand ca islamicii sunt cu totii niste ticalosi. Ca au vazut ele la televizor. Ma gandeam ca ar fi trebuit sa fie de fata alde Murdock sau ceva redactori sefi de pe la network-uri sa vada rezultatul produselor lor media. Ce se mai bucura politicienii cand se mai naste cate o generatie lobotomizata cu ajutorul televiziunilor, copii din astia care inghit totul pe nemestecate. Cand le-am spus de Gaza au zis ca asa le trebuie arabilor, ca sunt toti la fel. N-au stiut sa imi explice, daca sunt niste nenorociti cu totii, cum de atentatorii de la Paris erau musulmani si politistul impuscat la datorie tot musulman, dar …

Ideea e ca pentru relatiile de cacat pe care diverse popoare le au unele cu celelalte sau pe care diversi cetateni de etnii/religii/rase diferite din sanul aceluiasi popor le au intre ei, trebuie sa fim “recunoscatori” unor oameni de cacat (majoritatea) care formeaza de sute de ani guvernele noastre corupte. Din greseala in greseala spre victoria finala. Ave moi !

In afara de situatiile des intalnite prezentate in textul de saptamana trecuta, mai sunt desigur si alte cazuri extreme, acelea in care o zgarietura provoaca o criza de nervi iar o usa infundata, sfarsitul unei relatii de prietenie. Sau acelea cand masina capata personalitate, este sfintita ( am vazut si din alea cu “parinte, da si pe la bujii un pic” ) si parcata numai in curte, chiar daca pentru copiii casei nu mai ramane loc de joaca.
Iar acum vine intrebarea: pai cum altfel ne transportam decat cu masina ? Simplu. Se numeste transport in comun, se numeste bicicleta. Pai da, dar autobuzele in Bucuresti sunt naspa si merg mai incet. Da, fiindca nimeni nu s-a ocupat sa faca o banda pe toate arterele dedicata exclusiv transportului in comun. Pai da, dar primaria … Aici sunt doua aspecte:
Unu – nici un functionar public din Romania nu va face ceva in interes public din proprie initiativa sau fiindca asta ii cere jobul. Pana cand nu i se cere altceva, nu va face decat sa incaseze comisioane pe flori, ronduri, gazon si alte cacaturi. Pe scurt, daca vrem ceva, noi trebuie sa cerem si nu sa asteptam sa ni se dea. Si chestia e ca foarte curand, in ciuda inertiei de secole care zace in noi, va trebui sa cerem fiindca am ajuns sa facem un kilometru jumate in 30 de minute in orele de trafic intens. Este afectat si transportul in afara localitatii. Nu ma refer doar la imensele cozi de pe Valea Prahovei in weekend. Ultima data cand am venit de la Brasov am facut cu masina 2 ore si 5 minute pana pe centura si de acolo pana la mine langa Floreasca, deci in nordul capitalei, inca o ora !!! Asta in timp ce trenurile sunt goale, alea cate au mai ramas. Din nou, nimeni nu a cerut niciodata in Romania sa se modernizeze vreun tronson de cale ferata sau sa se bage bani in trenuri. In schimb, ne platim cu sfintenie RCA-ul, cat o fi el de scump si injuram drumurile nationale pe doua benzi. Tare !
Aspectul doi – constructorii de autoturisme si autoritatile inchid cercul vicios in urmatorul fel: este clar ca industria auto este profitabila ( ca sa iti dai seama cat de profitabila, iti spun ca fabricarea unui VW Golf cu dotari medii a costat fabrica aproximativ 3000 de euro si se vinde cu 15000 ) de aceea indiferent de consecinte ( de mediu, de sanatate a populatiei, etc ), ca orice corporatisti, constructorii auto vor vrea profit – si profit ACUM – pana la epuizarea totala a resurselor de petrol. Marketingul va deveni din ce in mai agresiv, in timp ce noile autoturisme nepoluante si mult mai eficiente vor zace in continuare in stadiu de proiect tot prin sertarele lor. Pe de alta parte, autoritatile, stiind cat de iubita e masina ( impotriva oricarui motiv rational ) nu vor avea niciodata curajul sa ia masuri nepopulare din categoria, sa zicem, a impunerii unei taxe de trecere prin centru, cum e la Londra, sau a maririi impozitului pana acolo incat macar o treime din safiori sa nu si-l mai permita. In schimb, ia de aici ! Guvernul initiaza programul “prima masina” in care se dau bani populatiei sa isi ia masini din categoria alora “ieftine”, sub 14000 de euro. Nu discut aspectul nelegal al masurii, care favorizeaza producatorii unor anumite modele, ci pur si simplu aspectul logic: nu avem drumuri, nu sunt parcari, nu mai ai loc de masini pe nicaieri, orasele sunt poluate ca iadul, dar luati-va masini, fraierilor, sa stati ca viermii pe DN 1 sau pe centura sau pe unde va mai pune necuratul sa conduceti. Fapte bune de politician !
Bun, asta la noi, sa zicem, dar “afara” cum stau lucrurile ? Ia sa vedem. Eu am iesit prima data din tara in 1990 septembrie. Prima tara occidentala, Austria. Primul drum, o autostrada, unde ce sa vezi, primul ambuteiaj, stat in trafic o ora, socializat cu “austriacii”. Astfel a stiut tanarul Vintila inca de atunci ca autostrada nu rezolva nici ea problema transportului cu masina individuala. Unii vor spune “ba da, caci ajungi la destinatie, chiar daca intarzii”. Insa eu cred ca daca pleci de la A spre B fara sa stii cat timp iti ia pana acolo – alo, traim totusi intr-un timp al tehnologiei deci al preciziei – nu ai rezolvat problema transportului.
Dar poate ca intre timp lucrurile s-au rezolvat. Oare ? Recent, prietenii pe care i-am vizitat cu ocazia mentionata mai sus au venit in Romania si intre altele mi-au povestit cum ocazional se duc de la Nurnberg spre Stuttgart unde inchiriaza o cabana. Le zic, a, pai sunt 200 de kilometri, ii faceti in doua ore. Ei, nu avem cum, spune ei, ca la ora aia vinerea se circula greu ca naiba, facem 3 ore si ceva. Legendara AUTOBAHN …
Unul din lucrurile care mi-au displacut profund in America a fost faptul ca viata oamenilor se invarteste in jurul masinii ca unic mod de transport pe distante scurte. Asta la ei inseamna pana in 300 de km sau mai degraba orice distanta care nu poate fi strabatuta cu avionul din cauza ca zborurile nu ar fi profitabile. De aceea daca ai un prieten care locuieste la o ora jumate distanta de condus de tine il vei vedea o data pe luna si asta dupa programari ferme anuntate cu saptamani inainte, aproape ca o nunta. In Los Angeles nu exista practic alternativa la transportul cu masina, s-a dat in folosinta acum putini ani o linie de metrou care strabate orasul de la sud la nord, dar linia e scurta si nu te ajuta decat daca ai zilnic acelasi traseu cu turistii care vor sa marga din downtown la Hollywood. Autobuzele sunt un dezastru. Le vei folosi numai daca obiectivul tau e sa cunosti America dincolo de filme si de stiri, doar atunci mersul cu autobuzul e obligatoriu fiindca acesta este mijlocul de transport al saracilor ( au si ei destui ). Aici nu exista corectitudine politica dar nici ipocrizie, aici viata nu rasfata pe nimeni. Dar daca te bazezi pe autobuz ca mijloc de transport, “forget about it !” vorba lui Donnie Brasco in film. Vin rar ( ba mi s-a intamplat chiar sa nu vina deloc ) merg foarte incet si sunt foarte murdare. Am facut cu autobuzul in aproape 3 ore un drum care cu taxiul mi-a luat 20 de minute si cu bicicleta 50.
Poate ca e firesc sa te intrebi de ce intr-o tara ca aia, intr-un oras ca ala, nu exista sute de statii de metrou in niste vremuri in care circula un tren magnetic superrapid intre Beijing si Kazahstan ?! Simplu, in anii ’20-’30 constructorii auto au facut lobby puternic pe langa primarie sa inchida lucrarile la noul metrou ( a carui retea de tuneluri poate fi vazuta in ziua de azi doar la Discovery ) pentru ca ei sa isi poata vinde masinile. Iar modelul e valabil pana in ziua de azi pe tot teritoriul Statelor Unite. In afara de New York unde metroul se foloseste ca mijloc de transport alternativ numai fiindca nu ai efectiv unde sa circuli si mai ales sa iti parchezi masina, eu nu stiu oras american cu retea de metrou capabila.
Si ca sa inchei intreaga argumentatie, da aveti dreptate, exista situatii cand ai nevoie de masina, fie ca il duci pe ala micu la medic fie ca trebuie sa transporti nu stiu ce rahaturi de marime medie desigur de la socri la tara sau invers. Iti mai trebuie daca vrei sa faci niste excursii in concediu sau alte excursii in weekend uri. Nu vad insa de ce atunci nu poti inchiria o masina sau de ce nu o poti folosi pe prietenilor care si asa sta in garaj. Functioneaza, va spun, ambele variante, si sunt mult mai ieftine. Sigur, daca ai un job care presupune cate 50 de km facuti pe zi in oras sau/si a avea la tine diverse sample-uri sau alte materiale prea grele sau voluminoase pentru a fi luate pe bicla, e altceva. Dar cati se pot lauda ca au ghinionul unui asemenea job ? In schimb argumentul cu “ajung la serviciu transpirat” nu prea tine. Corporatistii occidentali au rezolvat problema asta de mult. De exemplu, un prieten care lucreaza in Montreal la agentia de advertising care are contul mondial Adidas imi povesteste cum cei mai mari in grad doi directori ai agentiei vin chiar si la intalnirile oficiale cu clientii direct de pe bicicleta daca nu au apucat sa faca un dus inainte la baia de la birou. Si nu se stramba nimeni. Ba au si o competitie: care din ei merge cu bicla cat mai mult pe masura ce sezonul rece inainteaza …si nu e nevoie sa va spun ce toamne sau ierni sunt in Canada.
Studiile recent facute asupra obiceielor de trait la asa zisa generatie Y arata ca astia micii prefera sa locuiasca in zone in care te poti transporta pe jos sau cu bicla si sa nu isi ia masina decat de la inchirieri, prieteni sau firme care au masini de share-uit, gen ZIP-car. Numai 30 la suta din ei isi doresc masina proprie. Deci vestile sunt bune pe viitor, problema e ce facem acum ? Stiu, e greu sa te gandesti in fiecare zi, in momentul in care rasucesti cheia in contact, ca ii rapesti fiului sau nepotului tau sansa la aer curat si la un trai normal. Ca sa nu mai vorbim de bietele generatii nenascute. Cert e ca incepand de la cea mai frumoasa parcare a tarii, orasul Brasov si pana la Los Angeles, am vazut cum oamenii sunt invinsi de masini. E timpul sa ne luam orasele inapoi. Acum.

Ep. 1

Prima data cand am participat la Maratonul International Bucuresti, la editia inaugurala, cea din 2008, am ramas uimit sa aud pe traseu comentarii de genul “uite-i si pe astia, din cauza lor au oprit circulatia in zona Unirii … ” Cu toata intelegerea pe care o am fata de problemele altor oameni, ce fel de persoana poate sa nasca un asemenea gand ba sa ii mai dea si forma verbala ? Cine nu isi poate deplasa augustul trup o data pe an altfel decat cu masina personala ? Cine sunt grabitii de duminica ? Cine nu este mandru ca si orasul lui are o competitie care aduna cateva mii de alergatori ( ce-i drept atunci erau doar 120 de inscrisi la proba de maraton, dar stiti la ce se refera argumentatia mea ) ? Las la o parte posibilitatea intamplarii vreunei urgente, fiindca persoanele ce bombaneau pe sub spranceana incruntata nu erau in criza ci pareau mai degraba “cronici”. Sase editii ale maratonului au trecut, de sase ori s-au auzit comentarii referitoare la masini si trafic. Pe bune, o data pe an … Si chiar daca ar fi de mai multe ori, poate ca ar trebui sa fim de fapt fericiti ca ni se mai aminteste in felul asta ca avem picioare si cum se pot folosi ele. Macar duminica.
Dar de fapt cand ne-am captusit noi oamenii cu dependenta de masina ? Si in ce fel ne face masina mai buni, mai senini, mai fericiti, mai eficienti chiar ? ( Nu ii pun la socoteala pe prezentatorii de la Top Gear sau pe practicantii de sporturi cu motor ).
In volumul “Intre Orient si Occident”, Neagu Djuvara observa ( si enumera dovezi istorice in sprijinul acestui fapt ) ca de la aparitia in Bucuresti a trasurilor, pe la jumatatea secolului 18, romanii care isi permiteau trasura nu mai calcau ulita cu piciorul nici macar un cot, un stanjen sau o prajina, ca sa ramanem in unitatile de masura ale vremii. Curul in trasura si zbrrr ! pe Podul Mogosoaiei ( unde recent s-au facut ditai pistele de bicla care incurca atatia soferi !) In timp modul in care se obtine deplasarea a devenit unul motorizat iar cururile tot nu prea se misca cu ajutorul picioarelor ce le sprijina. Ba dimpotriva. Asa ca poate ar trebui sa vedem ce avantaje ofera masina ca mijloc de transport in zilele noastre in fata celorlalte variante.
Eficienta transportului ? Automobilul este una din minunile tehnologiei care au ramas extrem de aproape de forma lor initiala. Daca industria auto ar fi evoluat in ritmul celei IT de exemplu, se estimeaza ca in ziua de azi un automobil Rolls Royce ar fi costat un parai. Fiindca desigur nimeni nu l-ar mai dori. La peste 90 km/h randamentul unui motor cu combustie interna mediu devine ridicol, in cel mai bun caz depaseste 30%. In plus, faptul ca folosim multe autoturisme per capita face ca eficienta lor sa scada drastic. Cat priveste spatiul ocupat de masini, va invit doar la o plimbare pe trotuarele devenite parcare sau pe pistele de biciclete devenite parcare sau prin padurile devenite parcare ale patriei si in 10 minute va veti da seama cat de eficiente sunt masinile si din acest punct de vedere.
Costul transportului ? Aici va las sa radeti singuri daca nu cumva plangeti deja, ceea ce e foarte probabil daca sunteti posesori de masina.
Sanatatea ? Multi din voi stiu ca statul pe scaun e considerat noul fumat, deci nu e cazul sa vorbim de sanatate in cazul celor care aleg zilnic acest mijloc de transport pentru ca ar fi unul sanatos.
Ecologic ? Gazele de esapament sunt cea mai puternica sursa unica de poluare cu mono si dioxid de carbon a carui prezenta in atmosfera e acum un nivel nemaiatins in ultimul milion si jumate de ani ( National Geographic ). Cantitatea aflata actualmente in atmosfera terestra include o crestere cu o treime in ultima suta de ani, adica de cand avem fiecare masina, de la domnu Ford din – acum pustiul – Detroit, pana la Dacia Logan din Mioveni.
Relaxant ? Sa fim seriosi. Daca pleci din Drumul Taberei dimineata la opt spre centru, pana la Academia Militara esti un car de nervi. In plus, odata ajuns la destinatie incepe cosmarul cautarii unui loc de parcare. Iar pe drumurile nationale experienta condusului devine un vis urat si o inepuizabila sursa de stres, mai ales la vreme de noapte.
Simplu ? Pai, a avea o masina e aproape la fel complicat ca a avea un caine ( din punct de vedere strict logistic – identificarea masinii cu un soi de pui al familiei va face obiectul unor observatii ulterioare ). Da, masina este mai degraba o povara logistica decat o rezolvare. Revizii, piese de schimb, consumabile, loc de parcare, service – si numai Marele Mecanic stie cat e de greu sa gasesti un service cumsecade – apoi sa ii platesti toate alea regulat, etc.
Siguranta ? In Romania 3000 de persoane mor in fiecare an in masini, cel mai mult din Europa. Prin comparatie, numarul de victime ale accidentelor de autobuz e aproape neglijabil. Ce sa mai vorbesc despre accidentele de tren ? Sau de metrou ? Sau chiar de bicicleta ?
Ar mai ramane rapiditatea. Mda… Pai in principiu daca sunt in Bucuresti pe “inel” sau usor in afara lui, ma transport cu bicicleta mai rapid decat cu masina in, sa zicem, 70 % din cazuri. Exceptiile sunt seara sau in cele doua ceasuri din timpul zilei cand traficul e redus. Daca sunt in Brasov sunt mai putine semafoare si masini mai putine deci ma depasesc mai usor. Dar si distantele sunt mult mai mici. De fapt eu nu inteleg cum si de ce a devenit Brasovul orasul-parcare de la poalele Tampei. Vecinii mei din Brasov au fiecare cate doua masini cu care se deplaseaza in oras. Nu am sa pricep niciodata de ce. In fine, intre Brasov si Bucuresti trenul e o solutie decenta de cele mai multe ori, fiindca DN 1 e ce stim cu totii ca e. Ingust, aglomerat, prost marcat, periculos, pe scurt sursa de accidente. Ca sa nu mai spun ca luand trenul castig doua ore jumate de citit, scris, facut orice si ajung la Bucuresti odihnit. Pe cand cu masina …
Si atunci ce ne face sa preferam masina oricarui alt mijloc de transport ? Ce ne face sa trecem peste faptul ca masina este scumpa, periculoasa, daunatoare sanatatii, poluanta, lenta, enervanta si pe deasupra de multe ori ineficienta ? Raspunsul vine, dupa mine, din mai multe directii, nici una aflata la nivel rational. Ar putea fi senzatia de siguranta pe care ne-o ofera habitaclul, si impresia unei moi izolari temporare de lume si realitate, libertatea de a te scobi in nas uitand ca geamul e transparent, de a fuma, de a flatula, de a asculta muzica ta ( pe care de altfel o poti asculta la casti si in autobuz ) si faptul ca poti opri unde vrei – de fapt, repet, unde gasesti loc de parcare. Cu alte cuvinte, un pic de confort. Fizic ! Si ce nu face omul pentru un pic de confort fizic ? Pe scurt, uita de tot ce stie de fapt despre masina si se urca la volan.
O a doua cauza determinanta ar putea fi marketingul agresiv pe care constructorii de masini il practica. Povestea din spatele masinii, spoturile TV hi-tec spectaculoase, montaje line cu detalii stralucitoare si cadre nesfarsite in peisaje supranaturale pe sosele ca in palma pe unde circuli numai tu ! Caci daca in reclama actiunea e in trafic atunci produsul e sigur un medicament de prostata sau de nervi, nu o masina. Daca stai o clipa sa te gandesti, aceste scenarii sunt pentru tampiti, insa chiar nedandu-le atentie repetarea lor la nesfarsit iti induce ideea, la nivel subconstient desigur, ca achizitionarea unei masini te va face si pe tine sa traiesti intr-un soi de calup publicitar, intr-o lume unde coafurile sunt perfecte, pizza nu se arde decat daca e un spot la detergent de vase, lumina e diafana, fetele joaca volei de plaja in slomo, in contractele la banci literele sunt mari si dobanzile mici si nu invers, soselele sunt fara politie, iar rezervoarele, permanent pline.
Motivul trei: cutuma. Locuiesc langa unul din liceele din Bucuresti unde majoritatea elevilor vin din familii care o duc bine sau foarte bine. Asa ca dimineata la opt si apoi la douasprezece, doua si sase seara, zeci, poate chiar sute de masini claxoneaza dand tuturor de stire ca elevul roman s-a nascut in masina si se pregateste sa ramana acolo macar cateva zeci de ani timp de doua-trei ore pe zi. Moartea lui nu va fi neaparat un eveniment rutier dar ar putea fi pus la statistici ca atare, daca s-ar lua in considerare faptul ca in afara patului, unde in principiu petrece timp doar dormind, locul unde sta cel mai mult este habitaclul. O fictiune interesanta in legatura cu subiectul este “Autostrada de sud” de Julio Cortazar, in care viata oamenilor se desfasoara in ani pe o sectiune de autostrada blocata.
Motivul patru: stim ca de multe ori omul simte nevoia sa se legitimeze nu cu ce este ci cu ce are, iar intr-o lume in care posesiunea si individualismul sunt incurajate pana la boala de advertising si corporatism, a avea o masina “ca lumea” conteaza. Obtii si iti mentii pozita in grup cu ajutorul masinii. In grupul de cunoscuti, dar mai ales in grupul mai larg numit societate, de unde si puzderia de cocalari care dau rafe prin Dorobanti unor masini de sute de mii. Ca si cand te-ai deplasa de la Bucuresti la Crivina cu un F16. De fapt, mai tare, fiindca in cazul avionului nu se vede cine e pilotul si nici numarul de inmatriculare SEX, THC sau WIN. Visez sa intru intr-o buna zi pe strada Radu Beller la volanul unui cap de TIR pe care sa il parchez in fata cafenelelor. Sa le vad fetele …

continuarea in episodul 2

La intalnirea de 10 ani de la absolvirea liceului proful de romana care stia ca lucrez la Pro TV, s-a apropiat de mine si a inceput sa imi vorbeasca despre Adrian Sarbu, pe care il avusese elev cu niste ani inaintea mea. Mi-a spus ca Sarbu fusese stralucit, un elev din categoria celor care sunt buni la toate materiile, nu doar la cele de umanioare sau la stiintele exacte. L-am crezut. L-am crezut poate si pentru ca la vremea respectiva Sarbu era urias, era mai mult decat presedintele, era Zalmoxes si Gebeleizis, era dumnezeul romanilor, carora le impartea bani in premii la emisiuni si ocazional, gratuit, caciuli inscriptionate, din curul unor dube care strabateau tara.

Lucram pentru Adrian Sarbu de trei ani si deja ii eram dator, cu bani dar mai ales moral, fiindca in ’94 inainte de Craciun, desi eram numai de cateva luni la Profm, m-a ajutat decisiv intr-o situatie de viata si de moarte, situatie in care probabil nimeni altcineva nu m-ar fi ajutat. Nu am cum sa uit asta.

In perioada cand a avut loc discutia mea cu proful de romana, Sarbu era maret si tinea la maretia lui. De altfel cei care au avut ocazia sa stea de vorba atunci cu el oscilau intre a se lasa striviti cu mare placere intr-o admiratie asudata pentru directorul Pro si a-l acuza pe acesta de aroganta si inca de una ridicola, care copia la detaliu gesturi din filmele cu mafioti spalati. Adevarul e ca in anii aceia Adrian Sarbu, la fel ca un actor nesigur pe el, facea mult, dezvoltand din biroul lui de la Foisor, pe marginea mentalitatii “te-am luat din strada si te-am facut om”, un comportament generalizat la Mediapro la nivel de directori si directorasi.

Adrian Sarbu a crezut in mine cum nici eu nu am crezut decat din momentul in care am reusit sa ma desprind de trust in urma unei scenete care mi s-a parut ca a urmarit umilirea mea, sceneta a carui coautor a fost si el. Ma rog, banuiesc ca isi daduse seama ca nu mai jucam in filmul lui si a crezut ca nu mai are nevoie de mine. Oricum lucrurile pareau sa se schimbe. Oamenii vechi plecau si dintre ei au ramas, in ani, foarte putini. Au aparut incepand de atunci din ce in ce mai multi copii de ai aluia sau de ai aluilalt, culminand cu actuala sefa de stiri a Pro TV, don’soara Popescu, nimeni alta decat fiica vestitului Popescu-Dumnezeu, cenzorul-sef al PCR si constructorul cultului personalitatii lui Ceausescu. Ar fi trebuit sa mi se para normal ce se intampla in contextul in care Adrian Sarbu era fost secretar de partid la studiourile Sahia. Probabil facuse prea multe promisiuni iar acum trebuia sa si le tina.

Ulterior, din ce in ce mai mult absent din televiziune si din tara, Adrian Sarbu devenise un personaj ce traia in viata angajatilor Pro TV mai mult din folclorul care aparuse pe seama lui. Plecarea la Praga la conducerea CME, discreta, si plecarea de la Praga ( al carei zgomot nu s-a auzit din pricina unui clasic procedeu de aruncare a batistei pe tambal in stilul marilor corporatii ) au fost parantezele intre care se afla o perioada neinteresanta probabil chiar si pentru el, care isi doreste atat de mult sa fie admirat incat tine sa stea in continuare in Romania ( fiindca aici il stie lumea ), desi ar fi putut de mult sa inghita o zare de insula prin vreun arhipelag costisitor si fara taxe.

Care taxe se pare ca il scot in lumina reflectoarelor, pe el, regizorul, omul aflat de regula in spatele camerelor, unde el doar creeaza cadrul pe care altii il joaca. Regizorii vad lumina scenei doar in cazul in care sunt premiati si vin sa isi incaseze tablita sau statueta pe la vreun festival. Seara trecuta insa, mainile lui Adrian Sarbu au ridicat in fata reflectoarelor doar o pereche de catuse.

Inca din vara aflasem din trei surse ( mai jurnalistic decat atat nu se poate ! ) ca Adrian Sarbu va juca si el in productia DNA, despre care unii spun ca e fictiune, iar altii ca e un documentar bine pus la punct. Ultima oara cand mi-am vazut  fostul sef era la “Lacrimi si sfinti”, crasma lui Dinescu, de vorba cu poetul-prezentator si cu Gigi Netoiu. M-am intrebat atunci ce dracu poate discuta Sarbu ( un aficionado Fellini ) cu Netoiu, patron de fotbal si de vin prost. Nu vedeam unde se pot intersecta cele doua multimi de valori ale celor doua personalitati, care sunt componentele pe care le pot contine amandoua.

Nici macar acum, dupa ce am vazut cum Adrian Sarbu a incercat sa ii intimideze pe jurnalisti cu catusele la maini ( si chiar a reusit, asta ii iese intotdeauna ), nici dupa ce am auzit jalnicul comunicat de presa al lui, care semana prea bine cu discursul din Parlament al altui brasovean, senatorul Ioan Adam ( care isi ruga colegii sa nu ii ridice imunitatea insirand faptele bune “comise” ca pe niste carnati pe bat ) nu cred ca Sarbu este doar un infractor. Si banuiesc ca si altii care l-au cunoscut gandesc la fel.

Aseara, in direct, i-a zambit superior purtatorului microfonului inscriptionat Pro TV si l-am simtit la un pas de a-i da si vreo doua indicatii despre cum se tine microfonul si ce intrebare sa puna. In fine … Evazionist sau vizionar, mafiot sau creator, vazand imaginile de la iesirea de la DNA, mi s-a facut mila de cel caruia angajatii devotati ii spuneau, cel putin pana ieri, “Shogunul”. Desigur, o mila pentru care altadata ar fi trebuit sa ii cer aprobarea. Cert e ca pentru prima oara mi s-a parut ca maretia personajului principal cu catuse la maini din scenele citite sau vazute de mine prin filme, nu exista si in viata reala.