TOP 500 CEI MAI PATRIOȚI CETĂȚENI (români)

După cum deja se știe, bățul lui Nicolae, găsit de sărbătoarea asta sub toate formele la români, amintește de sfînta palmă cu care sus-numitul l-a gratulat pe un alt episcop la o adunare de specialitate pe la anul 325. S-ar zice că un asemenea exemplu ar fi mobilizat ceva lume într-o zi ca cea de ieri, să dăm o cafteală comună, fie și la modul figurat, ăstora cu idei de promovare a hoției. Doar că aseară la Parlament am fost 500 de chiori cu tot cu parlamentarii USR dinăuntru și am strigat HOȚII, plus alte trei-patru lozinci, plus unele la care eu nu mă alătur în cuget sau simțire, aia cu PSD ciuma roșie și cea cu DNA să vină să vă ia. Ce e drept, valabilitatea conținutului lozincii e altă discuție, care în context nu are loc și nici relevanță. Pentru că dincolo de orice s-a strigat, oamenii ăia 500 măcar AU FOST ACOLO!… și au încercat, cum au putut, să protesteze non-violent față de o hoție neascunsă, față de un abuz legal ce ar fi urmat să ducă la abuzuri legale mai mari și mai profitabile. Pardon, ar urma, fiindcă mîine se reia povestea. Și dacă USR a reușit aseară să salveze (hallelujah, brothers and sisters!) milioanele de cururi care nu s-au mișcat pînă la Parlament, nu se știe dacă data viitoare va mai reuși.

Tot aseară, pe partea ailaltă a Parlamentului, tot în sectorul 5, dar departe, în țara paralelă a tîrgurilor de Crăciun, a cîntat Andra laiv și erau mai multe mii de oameni.  Țara lu’ nea Nicu părea că își bea liniștită sărbătoriții.

Evident, cînd întrebi oamenii dacă se consideră patrioți, îți răspund că desigur, clar, fără îndoială, de la lacrimile vărsate la intonarea imnului după concursurile de gimnastică pînă la arborarea stegulețelor pe mașină, de 1 decembrie. Cine nu iubește țara asta minunată cu păduri virgine care se împuținează sub ochii noștri, cu munții plini de PET-uri pe care le lăsăm acolo cînd le vedem, cu aerul ei poluat de la Ploiești la Anina, cu animalele ei din povești pe capetele cărora se pun derogări de la legea vînătorii…? Cu marea ei…mă rog, ajunge.

În afară de asta, acum sincer, nu? Americanii sunt proști, englezii reci, germanii plictisitori, francezii ipocriți, ungurii parșivi, se știe. Într-o lume cu atîtea popoare penibile, cum să nu prețuiești românii? Noi suntem ospitalieri, descurcăreți, băieți faini și fete faine orice s-ar zice. Doar că suntem foarte defavorizați de niște politicieni corupți, care fac ce vor, nasoii naibii.

Păi dragilor, ei fac ce vor fiindcă noi îi lăsăm. Numărul foarte mic de oameni prezenți aseară la protest într-un moment cheie, împotriva adoptării unei legi esențiale despre care se discută de luni de zile, spune asta cu prisosință. Ia să fi fost în parcul Izvor 100 de mii de oameni gata să pătrundă în Parlament să le arate mafioților toiagul lui Moș Nicolae, să vedem dacă le mai ardea de votat legi strîmbe. Ar fi arătat parlamentarii ca niște sute de Ceaușești cu fața de “stați liniștiți la locurili voastre” cînd ăia nu stăteau. Numai gîndul că atîta amar de cetățeni ar fi putut intra direct din parc pe mochetele de la Cameră cu căcat de cîine pe pantofi le-ar fi dat ideea să renunțe la votul contestat de noi.

Dar, pe scurt, nu întreba ce să fi făcut dacă erai acolo! Întîi fii acolo! Asta dacă îți pasă ce se întîmplă în țara ta și dacă vrei ca măcar să te poți plînge în mod legitim de ce îți face clasa politică. Căci, paradoxal, clasa politică te lovește mult mai rău cînd stai liniștit la locul tău. N-am găsit altă rimă.

 

Advertisements

CÎT RESPECTĂM LEGEA CARE NU NE RESPECTĂ

Văd cu uimire că oameni de a căror bunăvoință nu am motive să mă îndoiesc fac mofturi la încruntarea oficială a Departamentului de Stat al SUA vis-à-vis de demersurile mafiei dîmbovițene de a-și legaliza activitatea. Adică de ce se intervine, și mai ales, de ce așa direct, fată, peste capul UE și peste capul democrației, chiar al ei. Cum ar veni, persoanele în cauză ar valida, măcar în spirit, un răspuns arțăgos la degetul arătător american, cam ca al lui Ponta către Angela Merkel, dat într-o situație cumva similară acum vreo trei ani, că “să își vadă de Germania ei”.

Să fim înțeleși: consider, cu argumente, că SUA suferă de imperialism cronic cu pusee și recidive la răstimpuri, ca să nu mai vorbim de accese de intervenționism motivate de interese directe. Cei care îmi citesc blogul cu păreri neautorizate știu. Însă cînd în România ținem de un an, cu greu, frontul luptei împotriva legalizării mafiei, cred că e cazul să ne bucurăm de fiecare mînă întinsă care nu ne vizează direct portofelul. Să nu cădem în ridicolul acelei “deontologii” care ar aduce într-un studio de televiziune, bunăoară, pe victima unui atentat și pe atentator, care să își expună punctele de vedere în mod echitabil(!). Ca și în acest exemplu absurd, la București, cu excepția unor televiziuni cu discurs securistico-schizoid care mimează o normalitate dezarticulată, se știe exact cine sunt băieții răi. Și se mai știe că în orice luptă trebuie să ai în vedere care sunt armele adversarului și felul în care el le folosește. E foarte frumos să ne imaginăm că vom mai ieși de trei ori în stradă duminica pe înserat, să mai strigăm la niște clădiri goale și gata!… se va renunța la promovarea acelei umilitoare legalizări a hoției. Dacă puterea de la București ar fi ținut seama de protestele noastre, pînă acum am fi aflat. Din păcate însă, nu suntem în ring cu un adversar de aceeași categorie, ci ne batem cu niște profesioniști ai minciunii, lăcomiei și perversității, cu niște Goliați ai corupției pe orice plan. Și dacă suntem la fel de inteligenți ca biblicul David, vom încerca să învingem cu armele noastre, mai degrabă decît să jucăm după niște reguli luate ad literam care funcționează doar la zero Kelvin.

Însă cînd aproape toate acțiunile politicului bucureștean sunt, tehnic vorbind, aproape legale, iar lotrii par deciși să facă ce și-au propus fiindcă, ce să vezi, chiar pot, atît de facto cît și (caz rar!) de jure, sunt de părere că putem pune la păstrare visul ăla cu democrația perfectă, să îl viseze următoarele generații. Să primim încurajările de pe margine, iar dacă ele sunt date de către bătăușul blocului, și el recidivist, asta e. Să nu uităm că, strict în litera legii, noi nici măcar nu prea avem ce căuta în stradă fără aprobări.

A, și dacă tot vorbim de asta, am participat duminică seară la cel mai flasc marș de 20.000 de pînă acum. Oamenii se tîrau răsfirați și fără de lozinci în gură, fără chef aș zice, printre căsuțele din povești ale tîrgului de Crăciun din Piața Constituției, de parcă erau fabricați din ceață. (Apropo, sper că știți că madam Firear a aprobat un tîrg de Crăciun preventiv și în Piața Victoriei, de pe 2 pînă pe 20 decembrie, astfel că orice manifestație pe locul respectiv devine și mai ilegală.) E adevărat, spre deosebire de acum cinci ani, zeci de mii de oameni au făcut pasul de pe canapea în stradă. Din păcate, cam tîrziu, fiindcă asta se pare că nu mai e de ajuns. Poate că a venit momentul să schimbăm ceva: fie programul marșurilor, fie intensitatea lor, fie itinerariul, fie pe toate trei. Sau să trecem direct la nesupunere civică. Care și ea este, în esență, ilegală, după cum ilegală a fost și demonstrația anti-Ceaușescu din 22 decembrie 1989, dacă înțelegeți ce vreau să zic.

Însă, doamnelor și domnilor ce vă manifestați exact ca românul care, dacă nu îl inviți la petrecere, e nemulțumit, iar dacă îl inviți, nu vine, unde găsim bucurie mai mare decît a ne opune cu ajutorul acțiunilor ilegale, unora profund și definitiv imorale?

 

*ALBUM DUMINICAL DIN 15 NOIEMBRIE ’87

Terminasem liceul în vară și îmi amînasem armata. Aș fi mers “la trupă”, un an și jumate, spaima oricărui potențial student “fin educat”, căci aș fi devenit “biban”, carnea de tun a “veteranilor” analfabeți și a gradaților frustrați. Dar ca norocul, ai mei au insistat să dau la medicină măcar doi ani la rînd și în iulie picasem abia prima oară. Așa că eram acasă în duminica aceea rece cu soare, după ce dimineața la ora nouă votasem pentru prima oară în viața mea. Votasem rebel-inconștient-riscant. De fapt doar scrisesem pe buletinul de vot “Jos Ceaușescu!” Cînd i-am spus lui tata, să leșine, el era în partid de mult timp, era și directorul celei mai mari școli generale din Brașov. În anii ’50 crezuse în “valorile comuniste”, acum nu mai era cazul, dar îi era frică rău, nu cumva să fie arestat și să rămîie familia fără el. Așa că se alinia, ca majoritatea, chestie pe care i-am reproșat-o în nenumărate rânduri mai târziu, dar mă rog… Treabă de opțiune.

1987 era continuarea unei perioade foarte proaste pentru români. Ceaușescu strânsese șurubul. Îi vînduse pînă și pe sași pe valută. Și pe evrei. Aveam întreruperi de electricitate zilnic, apa caldă cu program, iar în magazinele alimentare nu se mai găsea mai nimic. O imagine de neuitat; în rafturile unei Alimentara de lîngă gara Brasov erau expuse exact două produse. Vin spumant Zarea și chipsuri de creveți vietnamezi. Ele se succedau pe raft: o sticlă de spumant, o cutie de creveți, cam la 30 de centimetri una de alta. Lux. Creveți mai cumpăram uneori. Dacă aveam ulei, îi prăjeam în tigaie (conceptul nostru despre snack-uri) acasă la două surori ai căror părinți erau la muncă în URSS, deci aveam liber la adunări de tineri fără părinți la vedere.

Ai mei se mai descurcau, “făceau rost” de diverse produse necesare, uneori de delicatese precum salam de Sibiu sau cotlete de porc. Chiar lux.

În ce mă privea, aveam 19 ani, preocupările vîrstei erau muzica, chefurile și îndrăgosteala, dar eram destul de serios ca să nu fiu muncit și de soarta României. Nu îmi țineam gura, spuneam bancuri politice și comentam tot ce auzeam că spune la Europa Liberă Neculai Constantin Munteanu, cu care aveam sa lucrez în 2000 la ProTV (!), un om față de care mi-am menținut respectul total și după ce l-am cunoscut în persoană. Eu în anul 2000.

Dar atunci eram doar în ’87 și îl ascultam pe Nae Munteanu la Actualitatea Românească. El, disident cu patalama, eu disident amator, mai mult în cuget și simțiri, ca mulți dintre prietenii mei. În secret plănuiam să scriu niște manifeste (flyer-e, sic!) și mă tot munceam să găsesc un plan cum să le împrăștii fără să mă prindă. La noi în casă în fiecare seară radioul de la capul patului pe partea lui tata țiuia pe unde scurte la volum mare. Dacă era geamul deschis se auzea și în stradă. Dar toată lumea asculta Europa Liberă, deși pentru unii era doar sarcină de serviciu. Pe scurt, sistemul totalitar era în 1987 în plină acțiune. Nici o speranță să se termine vreodată.

Dar în duminica de 15 noiembrie, după ce venisem de la votare, a sunat telefonul. Prietena mea. Ăăă, era vreun meci azi? Auzise ea pe Calea Bucureștilor o mulțime de oameni strigând și văzuse pe geam o coloană mergînd spre centru. Hopaaa! Nu era nici un meci. Imediat după ce am vorbit cu ea sună soția unui prieten al tatii care lucra la “partid”. Printre sughițuri ne spune că e “nasol” (pentru noi era bine), în centru sunt oameni adunați. Au intrat în sediul Consiliului Județean de Partid, unde la subsol era pusă masa pentru mărimile județului, cu ocazia alegerilor, cu toată haleala pe care muncitorii români nu o mai văzuseră de ani buni. De ani răi.

Cum am auzit, mi-am luat haina și pe frate-miu cu mine, și am plecat spre centru cu ultimul troleibuz care mai circula. După aceea au întrerupt circulația să nu se umfle mulțimea cu cei veniți – eventual – din cartiere. Pînă să plecăm mama era în lacrimi dar nu voia să ne ia trăirea istoriei (se simțea deja) așa că ne-a zis să mergem dar să avem grijă și să venim repede înapoi.

Troleul a oprit la teatru și șoferul a dat jos captatoarele ca pe patești. Mai departe oricum nu putea merge. Mulțimea blocase toată piața delimitată de Modarom, Primărie și Consiliul Județean. Primul “cadru” pe care l-am văzut a fost cu un muncitor care spărgea un geam la parterul Consiliului Județean cu vîrful unui steag tricolor – alea roșii cu secera și ciocanul ardeau – în timp ce altul scria cu spray cu grund anticoroziv VREM DREPTATE ȘI FERICIRE ÎN ȚARĂ. Graffiti, doar că încă nu apăruse termenul.

Înotai prin aerul pieței, atâta emoție era. Nimeni nu se gândea încă la ce va urma, muncitorii care veniseră din Steagu’ (ulterior, Roman, azi vîndută la fier vechi de către băieții deștepți) ieșeau din județeana de partid cu roți de cașcaval în bățul de steag. Luxul luxului. “Ia uite ce mănîncă aștia și noi nu ne luăm banii și nu avem ce să le dăm la copii. Mă duc la dreapta spre Primărie. Muncitorii erau deja înăuntru. Picioarele scaunelor ieșeau prin ferestre aruncînd cioburile pe trotuar, apoi urmau telefoanele, care se opreau spînzurate de fir, cu receptoarele atîrnînd la rândul lor doi metri mai jos. În fața Primăriei, primele mașini de pompieri așteptau ordin să împrăștie manifestanții cu apă. Cocoțat pe una dintre ele, Femur, un coleg al meu de liceu de 1.95, în uniformă de pompier la termen redus. Ne-am privit în ochi, aci protestul, dincolo represiunea. Nu ne-am salutat. Se vedea că îi era mult mai frică decât mie. Frate-miu și cu mine am mai stat doar putin și, tot de frică, am plecat. Femur nu avea cum. La zece minute după ce am plecat au venit blindatele și USLA-șii. Au arestat oameni, care după aceea au fost anchetați cu lunile. Un prieten de familie, o colegă a mamei… Mai multe zeci dintre ei au fost anchetați, torturați, unii au murit, se spune, iradiați.

La “Album duminical” nu s-a zis de protest și nici George Marinescu nu a zis la știri, exact cum au facut televiziunile private și independente la marșurile cu Roșia Montană din 2013. Atunci, cînd cu zavera din ‘87, tot Nae Munteanu (adică mass media alternativă) a anunțat națiunea că muncitorii de la Brașov au ieșit în stradă.

Seara s-a închis centrul. Toți brașovenii care ar fi trebuit sa iasă dimineață, au ieșit seara, să vadă … ce? Chiar de ar fi putut vedea în spatele scuturilor și căștilor albe, acolo erau doar foarte mulți muncitori de la spații verzi care puneau geamuri la ferestre și plantau panseluțe, gest pe care îl vedem acum în noiembrie în fiecare an. Păi pentru asta am murit noi cînd cu 15 noiembrie?

Eu n-am murit. Eu am fost martor. Au murit alții. Între ei și învățătoarea Liana Iancu, colega mamei, ale cărei ultime cuvinte au fost “copii, feriți-vă, cade tabloul lui Ceaușescu pe voi!” Nu e poveste.

Discleimăr: În urma evenimentelor din 15 noiembrie 1987 de la Brașov nici un securist anchetator nu a suferit vreo condamnare. Deocamdată.

(*text modificat, publicat prima dată în 2015)

VĂ CER IERTARE, DOMNULE DRAGNEA!

În ultimele zile, în timp ce laptopul meu se umfla cu aprecieri, comentarii și vizualizări (pentru mine ca blogger mai degrabă inconsecvent, cele cîteva zeci de mii de vizitatori reprezintă un număr neobișnuit de mare) am avut timp să reanalizez comportamentul pe care l-am avut față de dumneavoastră în avionul spre București. Vă cer iertare, domnule Dragnea, dacă ați simțit cumva că v-am obligat să mă ascultați, în loc să fi avut curiozitatea să vă întreb niște lucruri concrete, aplicate, iar apoi și să aștept răspunsurile dumneavoastră. Sincer vă spun, înainte să pornesc spre locul dumneavoastră mi-a trecut prin cap că un bun subiect de conversație pentru o călătorie cu avionul era Mintia. Am vrut să vă întreb de ce ați declarat pe 2 noiembrie a.c. împreună cu premierul Tudose, că termocentrala de la Mintia nu va fi închisă. Asta în ciuda faptului că de cinci ani ea funcționează ilegal(!), adică fără autorizație de mediu, fără perspectiva de a o dobîndi, cu huilă predominant de import, cu o tehnologie veche de 50 de ani, în pierdere, cu emisii poluante și de zece ori mai mari decît cele admise, îmbolnăvind populația, poluînd zona și încălcînd legislația europeană de mediu, România fiind semnatară a tratatelor din domeniu (sursa: comunicat de presă Greenpeace). Eu bănuiesc că din populism, dar sunt sigur că dumneavoastră m-ați fi luminat spunîndu-mi adevărul. Doar că aveam un singur minut la dispoziție (venea doamna cu căruciorul și mă temeam să fi rămas de aceeași parte a căruciorului cu dumneavoastră) așa că am renunțat să deschid un dialog argumentat, la subiect, despre Mintia. Pe deasupra eram emoționat, căci în general mărimile din zona politică mă inhibă, iar atunci am ales o cale de comunicare de compromis. Una care să nu fie injurioasă, dar nici țintită spre un subiect restrîns. De aia spontaneitatea mea, și așa cam pe sponci, s-a dus fără să lase nimic în urmă, ca milionul dumneavoastră de coco pe cocotieri, după cum ați recunoscut public.

Am reușit totuși să evit simpla ridicare a degetului mijlociu – de curînd Donald Trump a văzut degetul mijlociu al unei femei de 50 de ani foarte aproape de geamul blindatei sale – dar evitînd această comunicare simplistă, am făcut, după unii, greșeli, cum a fost referirea la jumătatea educată și la… cealaltă jumătate. E adevărat că nu am zis “jumătatea needucată”, nici măcar “mai puțin educată” dar se pare că educația contează așa de mult pentru poporul nostru de conturi fictive de Facebook, mai ales pentru acea parte care face greșeli gramaticale, încît conturile s-au simțit ofensate și s-au repezit să mă întrebe cine sunt eu să mă consider un tip educat. Nici măcar faptul că vorbesc și scriu corect românește, ceea ce mă plasează în mod obiectiv într-o minoritate în țara mea, nu m-au scutit de acuzații. Asta în ciuda faptului că de 25 de ani știm că electoratul PSD a mers, statistic vorbind, mai puțin la școală (dar mai mult la vot) decît celălalt electorat. Ceea ce nu e neapărat ceva greșit, mai important în viață e să fii un om bun decît unul educat. Noi știm, domnule Dragnea, că doar amîndoi am terminat o facultate. Și la ce ne-a folosit?

De asemenea unii dintre cei ce mi-au arătat, cu ajutorul unor insulte aproape părintești, cît de mult am greșit să vă bruschez psihic în calitate de simplu pasager, (și nu în ultimul rind, de om), mi-au reproșat, dacă am citit eu bine printre înjurături, că am vorbit în numele unei comunități prea mari. Poate că au dreptate. Poate că jumătatea mai educată a acestei țări nu vă urăște (nici nu vă doresc asta!) ci mai degrabă vă dezaprobă. Nici eu nu vă urăsc, fiindcă am învățat să nu urăsc pe nimeni. Dar cu siguranță vă dezaprob și cred prea mult în atitudine și în acțiune ca să fi tăcut, ratînd prezența dumneavoastră la noi la economy, și să fi rămas liniștit “la locurili noastre”.

Vedeți, domnule Dragnea, eu cred că dumneavoastră sunteți înconjurat de persoane care vă spun doar ce vreți să auziți, iar asta dăunează grav sănătății democrației și națiunii. Dacă politicianul nu are contact direct și sincer cu cetățeanul se ajunge la crize ale democrației ca cea pe care o trăim. Nu doar noi, românii, ci o mare parte a lumii în frunte cu SUA. Unde chiar președintele Trump (pe care dumneavoastră voiați să îl întîlniți întru îmbunătățirea imaginii dumneavoastră publice, plătind unei firme 100.000 de dolari ca să vă aranjeze întîlnirea, conform site-ului riseproject.ro) se confruntă cu gesturi de atitudine publică de tip protestatar, livrate în grabă dar eficient, cum a fost degetul mijlociu menționat mai devreme. Gestul îi aparține unei femei educate, mamă a doi adolescenți, care recunoaște că nu îl folosește prea des, dar ce putea face ca să își exprime dezaprobarea cînd ea se afla pe bicicletă iar coloana oficială trecea în plină viteză pe lîngă ea?!…

Femeia a fost concediată de firma unde lucra, treabă care pute de la distanță a ipocrizie și a dictatură corporatistă, dar a primit multe felicitări și chiar flori din partea celor care au citit în gestul ei, aparent ofensator, o simplă atitudine de protest.

https://www.theguardian.com/us-news/2017/nov/07/cyclist-who-gave-trump-the-middle-finger-its-not-something-i-do-a-lot?CMP=Share_iOSApp_Other

Protest față de o administrație periculoasă a cărei activitate e presărată cu măsuri ce trădează prevalența intereselor economice ale unor persoane sau corporații în dauna intereselor comunității. Vă sună cunoscut? La noi, în plus, există o închidere aproape totală a comunicării cu cetățeanul de la venirea la guvernare a partidului dumneavoastră, la nivelul aproape oricărei instituții publice, chestiune susținută de toți cei care lucrează cu ele, mai puțin ONG-urile și firmele “de casă”.

E drept, alte întâlniri ale mele cu alt tip de politicieni, din nefericire extrem de puțini, pot fi diferite. La doamna Aurelia Cristea, (care a pierdut susținerea partidului dumneavoastră după primul mandat pentru că a contribuit decisiv la realizarea adoptării legii împotriva fumatului în spații publice, căreia dumneavoastră v-ați împotrivit cît ați putut), am ajuns printr-un simplu telefon dat la biroul dumneaei. A acceptat imediat ajutorul pe care i l-am oferit în promovarea legii 349, apoi am lucrat împreună și ne-am înțeles excelent, datorită faptului că doamna Cristea face parte din rara specie de politician care chiar vrea să facă ceva pentru cetățean. Iar de curînd m-am întîlnit întîmplător cu alt parlamentar, și el fost ministru, al cărui nume îl voi proteja, care mi-a spus, în cursul unei discuții amicale de cîteva minute, despre marele pericol reprezentat de infiltrarea de ofițeri acoperiți în mass-media românească.

Dar în principiu, domnule Dragnea, vă asigur că dacă m-aș întîlni cu 95 la sută dintre politicienii români, de la putere sau din opoziție, le-aș spune cam ceea ce v-am spus dumneavoastră și de asemenea aș ști că am dreptate. Pe domnul Iohannis l-aș întreba dacă consideră numărul de case ca fiind o mărime sau o micime fizică.

De altfel treaba asta cu confruntarea verbală e valabilă și pentru haterii, trolii, postacii a căror activitate am avut plăcerea să o experimentez zilele astea și care m-a distrat enorm. Cînd ne vom întîlni față în față sper să aibă curajul să își susțină opiniile. Avantajul e că nu o să se mai vadă lipsa cratimelor.

Dar cel mai amuzant moment al acestor zile a fost, de departe, acela în care un băiat de la o televiziune cunoscută mai cu seamă pentru vocabularul și comportamentul ofensatoare decît pentru acuratețea informației difuzate, mi-a dat în direct lecții de decență. Îl compătimesc sincer și îi mulțumesc. Confirmarea faptului că ai făcut un lucru bun vine cînd unul ca el începe să te jignească.

Însă din fericire, cei care au contestat cu ură și frustrare gestul meu au fost cam 10 la sută din toți cei care au reacționat. Restul m-au felicitat și mi-au susținut demersul, așa cum a fost el, lipsit de multă creativitate și pe alocuri cam șchiopătat. Le mulțumesc mult. Ei au priceput, bănuiesc, situația în care m-am găsit și au apreciat gestul meu drept ceea ce a fost, un protest (pe care l-aș dori repetat la fiecare întîlnire incidentală a cetățeanului cu alesul) împotriva unei guvernări cu mari probleme. Pentru noi, desigur. Cam cum au fost mai toate guvernările din ultimii 27…ba nu, 72 de ani.

În același timp recunosc că mi-ar plăcea să se producă o animozitate la fel de mare în jurul faptelor mele, cu preluări de către toate site-urile importante de știri (protv, hotnews, digi24, etc) și atunci cînd, de exemplu, strîng bani pentru copiii cu autism (vezi postarea de la maratonul București) sau reclam că folosirea trotuarelor de către persoanele care se deplasează cu un fotoliu rulant și de către nevăzători este imposibilă din cauza mașinilor parcate pe trotuare. Căci dacă pînă la Viena se poate zbura, de la Parlament la Victoriei nu prea se poate, decît dacă ești un politician privilegiat și sensibil ca dumneavoastră, domnule Dragnea, și ca restul nederanjabililor ce vă înconjoară. Însă noi trebuie să mergem pe jos. Uneori încolonați, cîteva mii. Cîteodată e mai eficient așa.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

O ROMÂNCĂ I-A ZIS LUI DRAGNEA…

Ieri la primele ore ale serii eram cu Irina la Viena înainte să ne îmbarcăm spre București. La coadă la duty-free vedem buza de jos a lui Sorin Oprescu atîrnînd deasupra uneia din casele de marcat. Probabil fostul primar penal găsise ceva chilipiruri mai ieftine decît el însuși. Îl înjurăm amîndoi printre dinți iar eu îi zic Irinei, care se minuna că Oprescu e liber, (ea îl știa la pîrnaie), că m-aș duce să îi zic ceva de bine față în față, măcar de atîta pedeapsă să aibă parte ăștia, dacă tot se plimbă liberi cu conturile pline din șpăgi încă nedovedite. Tot vorbind despre Oprescu, care se duce la cursa Tarom programată la aproximativ aceeași oră cu Austrian-ul nostru, ajungem la poarta de îmbarcare și ne așezăm. Funcționarul anunță la microfon trei nume printre care iese și un căznit “Dragnea” pe litere și Irina îmi spune “dacă ar fi să fie chiar Dragnea mergem să îi zicem ceva, și dacă da, ce îi zicem?”

   Nu termină bine că apare Dragnea cu doi badigarzi, dar nu apucă să se așeze că Irina saltă de lîngă mine și o ia spre el aproape alergînd. După 20 de secunde mă ridic și eu și mă iau după ea, nu ca să o opresc(u) ci ca să o susțin dacă oi putea.

   Ea ajunsese deja în fața lui Dragnea. Stă în picioare la doi metri de el.

Irina: – Să stiți că de aici noi ne ducem direct la protest în piața Victoriei. Nu veți cîștiga și o să vă mănînce pușcăria.

Dragnea: – Ce să cîștig?

Irina (un pic patetic): – Războiul pe care îl duceți împotriva poporului ăstuia.

Dragnea: (Își trage cu gesturi largi trei cruci)…

Irina: – Să știți că va fi nevoie de mult mai multe cruci. (Și vine spre mine cu mîinile tremurînd)

Lecție de atitudine, ce mai…!

    Între timp începuse îmbarcarea. Deși bănuiam că va sta la business, Dragnea se așează la jumatea avionului, la culoar. Aștept să decolăm și îmi plănuiesc și eu ambuscada verbală, în timp ce Irina pune pe Facebook poza cu Dragnea făcută de la distanță în sala de așteptare, cu textul pe care îl știți (sau nu).

Deși am emoții, știu că nu voi ateriza fără să îi spun lui Dragnea ceva, mai ales că gestul Irinei, încă foarte tulburată, a acționat ca un super-stimulent asupra mea. Dar ce să îi spun?

   Una e să te duci la Oprescu, un “fost”, și să îl înjuri (politicos, desigur) de capitala lui tac-su generalu’ de secu’. E ceva concret, știi de unde să apuci comunicarea. Sau să te duci la Stolojan, că și el era în avion (!), la business…mă gîndeam să nu cumva să îi vină lui Dumnezeu, dacă există, ideea să se răzbune pe ăștia tocmai ieri la zborul nostru. Stolo e și el un “fost”, poți să îi reproșezi chestii generale eventual, că cine-și mai amintește cu precizie ce tîmpenii a făcut…?

   Dar cu Dragnea e altceva. Dragnea e încă pe val. E cel mai puternic om din România la vedere. Face și desface chiar acum guvernele care au comis cele mai nasoale și mai inconștiente chestii de după ’89. Iar noi ne pregătim să mergem la protest imediat ce aterizăm. Cu legile justiției și cu ordonanța 13 transformată în lege. Sunt activist, sunt cu el în avion și am doar două-trei minute să îi spun ceva. Ceva pe un ton civilizat, deși îmi e greu, ceva care nu mă aștept să îi schimbe comportamentul de azi pe mîine dar care să conteze. Pentru mine, pentru el, și pentru cei care i-ar spune ceva dar nu au ocazia.

   M-am întrebat de multe ori de ce sunt oamenii, sau poate doar românii (?) atît de “cuminți” încît cînd văd cîte un politician lîngă ei fac obișnuitul mărunt din buze dar nu se duc să îl confrunte. Da, se înjură mult pe Facebook, pe bloguri, în piață. Dar dacă ajungi singur cu el, ce îi spui din tot ce ai să îi spui? Fără să îl jignești dar fără să cazi în ridicolul unei întrebări generale de tipul “de ce distrugeți țara, domnule X?” pe care ar rosti-o un reporter care l-a așteptat pe X mai mult de 3 ore în față la DNA, dar are doar zece secunde pînă cînd ăla se ascunde în limuzină. Și în concluzie, zero șanse la un răspuns.

   Nu mai aștept sa se stingă luminițele cu centura de siguranță. Vreau să îi vorbesc lui Dragnea înainte să ajungă căruciorul însoțitoarei de zbor în dreptul lui, altfel va fi probabil prea tîrziu. (Îi spusesem și Irinei; aproape sigur nu va trece pe la ghișeele prostimii, odată aterizat.)

   Mă ridic. Ajung în dreptul lui. Dragnea e cu o carte deschisă în mîini, pare că efectiv (!) citește. Un badigard de-a dreapta, celălalt pe același rînd dar peste culoar, la geam. Avionul e cu două șiruri de cîte două scaune. Cer voie să mă așez pe locul liber de vis-à-vis de Dragnea, în stînga culoarului. Badigardul mă lasă.

Eu: – Domnu’ Dragnea, mă numesc…(mi se pare de bun simț să mă prezint), și am lucrat ceva ani în mass-media. Aș vrea să vă spun cîteva lucruri. (Se ițesc cîteva capete care ascultă interesate ce spun. Îmi cam tremură vocea.)

Dragnea: (ridică privirea din carte, mă privește în ochi, așteaptă…)

Eu: – Aș fi vrut să pot să mă întîlnesc întîmplător cu cel mai puternic politician din țara mea și să îl felicit pentru activitatea pe care o are. Dar fiind vorba de dumneavoastră trebuie să vă spun…că eu cred că vă bateți joc de țara asta și mințiți un popor întreg. Vreți să legalizați hoția… (nu îmi vine să cred ce îi spun lui Dragnea!)

Dragnea (mă întrerupe): – …pe ce vă bazați?

Eu: – Domnu’ Dragnea, sunteți un politician bun. Mă uit acum în ochii dumneavoastră și îmi vine să vă cred. Dar amîndoi știm adevărul. Ce vă doresc eu e un proces cinstit în urma căruia să mergeți la pușcărie dacă asta meritați. (Nimănui pînă acum nu i-am mai dorit pușcăria drept în față.)

Dragnea: – Așa să fie. Deocamdată lumea pare să fie de acord cu…

Eu (îl întrerup): Care lume? Domnu’ Dragnea, în țara asta jumătate din oameni vă urăsc, și aia e jumătatea educată, iar celeilalte jumătăți nu îi pasă de dumneavoastră. Să știți asta.

Mă ridic să plec, dar mă întorc…

Eu: – Atît am vrut să vă spun dacă tot am avut ocazia să stau de vorbă cu dumneavoastră. Am ales să nu tac, ca ceilalți oameni din avion care v-ar fi spus probabil același lucru. Și dacă credeți că e bine ce faceți, faceți în continuare!

Și (chiar că) plec.

   Ajung la locul meu cu palmele uscate, destul de calm. Dimineața eram într-un muzeu vienez și mă gîndeam că la “remember”, acest 5th of November însemna pentru mine cel mult cei 9 ani, la zi, de cînd m-am lăsat de fumat. Seara îi spuneam celui mai periculos politician român că îl consider bun de pușcărie. Nu prea am avut timp să cîntăresc ce risc. Poate niște controale întîmplătoare de la finanțe, cum au avut cei de la Rise Project. Nu cred că-s atît de important. Și mi-am asumat riscul. Oricum, la cît de tîmpită e legislația română (și) în domeniul financiar, cînd vine ANAF-ul la o firmă găsește totdeauna ceva în neregulă.

   La aeroport era Tudor Brădățan (citise convocarea Irinei la flashmob), gata să scoată afișul portabil cu #rezist dacă ar fi apărut Dragnea. Ne spune că e posibil ca Dragnea să fi fost la Viena la firma care se ocupă de imaginea lui, aceeași care se ocupă de imaginea social-democraților austrieci, care-s finanțați de Schweighofer prin influența unui lider care-i un soi de șăf pe la Gold Corporation. Cum se leagă, dom’le…(Dar mai ales CÎND se leagă?) În orice caz dacă ăia cu imaginea l-au sfătuit pe Dragnea să zboare la economy și să stea de vorbă cu rumânii ca să deie o lovitură de imagine (ceea ce e posibil că altfel cum de m-a lăsat badigardul ăla să stau jos și de ce m-a lăsat Dragnea să îi vorbesc), s-ar putea ca el să regrete deja că i-a ascultat. Oare i-o păsa de ce i-am zis, Irina și eu?

Dacă nu, măcar mi-am luat din Viena o șapcă mișto.

 

DRAGĂ CEFEREULE,

Îți scriu din Gara de Nord, unde am eșuat la Subway, căruia sunt nevoit să îi ofer două ore și un sfert din viața mea, adică intervalul pe care trebuie să îl petrec pînă la următorul tren spre Brașov. Brașov, știi, satul ăla de peste munți la 180 de km distanță, pînă la care trenurile tale nu reușesc nicicum să scoată sub două ore și douăzeci. E sîmbătă, la trenul de zece se terminase oferta și la “fără loc” (!), clasa 1 – refugiul celor care cînd nu au pîine halesc cozonac – nu era deloc la trenu’ ăla (!!), iar următorul tren pînă la cel mai important punct aflat la sub 200 de km și probabil cel mai important oraș turistic al țării, e, cum ziceam, abia după două ore și ceva (!!!).

Bă cefereule, fiindcă mie uneori, ca activist de mediu, dar și ca om, îmi place să și fac ce zic, nu mi-am mai luat mașină de aproape șase ani. Io cred că mașina poluează, e scumpă, face burtă, și nici nu te ajută prea mult la transport într-un trafic ca ăla din București sau de pe Valea Prahovei. Am crezut că pot să circul și cu trenul pînă la Brașov și înapoi, deși în toți anii ăștia am găsit doar o singură dată o budă care să nu pută (am și scris despre ea, că a fost ca un nufăr alb înflorit din curul înnoroit al lacului), scaunele sunt vai mama lor, iar întîrzierile sunt imprevizibile iarna, dar și vara, deși un fost ministru al transporturilor mai ager ne-a atras atenția asupra diferenței dintre ele. Ei bine, felul în care circulă trenurile tale, bă cefereule, înghite diferența dintre iarnă și vară.

Astă iarnă am vrut să plec din Brașov cu un tren, să îi zicem trenul A. Dar în gară a venit primul, în locul lui, un alt tren care avea întîrziere două ore, în care am și urcat, să îi zicem trenul B. Imediat ce am urcat în B a venit la altă linie încă un tren, care avea întarziere doar o oră jumate, trenul C, dar care în ciuda faptului că avea întîrziere mai mică, urma să plece înaintea trenului B. (Informațiile astea nu ți le spune cineva de la CFR la stație sau la biroul de informații, ci le afli tu prin viu grai de pe la cetățenii cu bunăvoință cu care socializezi (că doar nu ai căzut pe gură cînd erai mic), și care au avut privilegiul de a fi găsit vreun oficial mai puțin nervos. Cum zicea tata, ”întrebi și tu, bă, te interesezi, știricești”). Așa că am coborît din trenul B și am urcat în trenul C, adunînd cu mine cît mai mulți cetățeni care prin interesul arătat, au dovedit că aveau dorința neclintită de a ajunge în București chiar în noaptea aia. Ceea ce s-a și petrecut, doar cu 90 de minute întîrziere, iar asta la vreme de iarnă e lux. Despre trenul A, la care aveam bilet, nu am mai aflat niciodată nimic. Probabil a fost înghițit de vortexul trenurilor de pe căile ferate carpato-danubiano-pontice, unde au sfîrșit atîtea garnituri, care și acum circulă noaptea, fără mecanic și fără naș, cu luminile aprinse și perdeluțele fluturînd în bucăți prin ferestrele deschise, fără să atingă liniile, avînd etern verde la semafoare.

Dar cel puțin întîrzierile trenurilor nu discriminează în funcție de anotimp. Vii la gara Brașov în oricare dimineață a anului și, dacă trenul nu e cu plecare din Brașov, chiar din oraș, că sunt vreo două din astea pe zi, te aștepți la orice întîrziere, în principiu de peste 20 de minute. Cele sub 20’ nu se afișează întotdeauna. Odată am citit în Almanahul Tineretului 1983, că conducerea căilor ferate din Japonia își ceruse scuze față de călători pentru că la finalul anului precedent cumulaseră întîrzieri de cinci minute. La toate trenurile, timp de un an.

Numai că la noi trenurile au personalitate. Mi le imaginez în depouri stînd de vorbă la o țigare, și cînd vine șefu’ de gară să le strige “1641, hai bă că ne așteaptă oamenii ăia…” ele comentează “stai, șefu’, că abia mi-am aprins-o…plec și io acuși, într-un sfert de oră” sau “hai bre că plouă rău, acu’ te găsiși?” și încep să își frece roțile nemulțumite.

Deci în concluzie: trenurile sunt rare dar proaste, gările stau să cadă, doamnele de la informații au geamul în față ca să nu atace omul (cum am mai scris). Doar nașii au rămas, cu unele excepții, ca pe vremuri. Cu șepcile slinoase lăsate pe spate, cu turul pantalonilor lucios și atîrnînd, cu gentuța moștenită de la alți nași de pe vremea NEP-ului, ei sunt oricînd gata să rezolve problemele călătorului în stil B2P, contra unui mic comision, dacă la Ploiești nu se urcă supracontrolul. Și nici nu te deranjează cînd îți fumezi țigarea civilizat, la capătul vagonului, decît dacă vreun călător mai neînțelegător, așa ca mine, le atrage atenția.

Bă cefereule, eu apreciez că vrei ne ții în formă, cu adrenalina la maxim, în tensiune permanentă, rîcîiți de întrebarea “ajung sau nțț ?” (și cine doamne iartă-mă are timp de reclamații că nu așa vreau să îmi petrec viața) dar să știi că deja am început să visez la o mașină. Pe care o să o urăsc mai mult ca pe tine, dar măcar o să am sentimentul că pot controla un drum București-Brașov. Dacă plec ca un om normal, la unu noaptea.

 

 

CE-AȘ MÎNCA DACĂ AȘ FI/ ANDREI PLEȘU, PENTRU-O ZI

De curînd domnul profesor Pleșu aborda în “Dilema Veche”, în treacăt, cu umorul și cu bonomia intelectuală care îl caracterizează, subiectul vegetarianismului. (http://dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/a-fi-sau-a-nu-fi-vegetarian)

Concluzia la care ajunge textul, fără mari eforturi de nuanțare, este că pe acest tărîm nu sunt dileme. Sunt doar etichete, clare pentru oricine înțelege cele mai elementare chestiuni despre libertatea de exprimare a gustului și poftei.
Se știe că orice scrie domnul Pleșu este citit în cheia unei recomandări condescendente cu aer demiurgic, respectată cu sfințenie… desigur. Ceea ce nu reprezintă o problemă per se. De fapt, Doamne ajută ca toți cei ascultați cu atenția de care beneficiază domnul Pleșu să gîndească precum dumnealui! O problemă per se mi se pare însă faptul că uneori domnul Pleșu pare să uite cîtă atenție se acordă fiecărui rînd scris de dumnealui și implicit responsabilitatea pe care vrînd-nevrînd o are la fiecare mesaj public.
Sunt vegetarian. Șase zile pe săptamînă – în medie – mănînc “de post”. Asta e formula pe care o folosesc la restaurant. La noi în țară puțină lume pare să știe că vegetarianul nu se hrănește cu produse de origine animală fără să țină post și doar cîțiva cetățeni pare să fi întîlnit unul în carne și oase (sic!). În una din șapte zile – tot în medie – îmi permit și produse de origine animală, de cele mai multe ori o brînză bună și (sau) ouă la micul dejun. Sunt vegetarian în primul rînd din motive etice, apoi fiindcă am “conștiință eco-planetară sănătoasă” adică sunt conștient de impactul pe care industria cărnii ieftine o are asupra mediului (studii recente relevă că este cea mai dăunătoare, mai poluantă chiar decît industria auto) și mă comport ca atare. În fine, sunt vinovat și de faptul că, la fel ca mulți contemporani informați, susțin că dieta vegetariană este mai sănătoasă. Pe deasupra, sunt și mîndru de opțiunile mele legate de dietă și conștient că altele oricum nu (mai) avem.
Uneori, pentru a căpăta mîncare “vegană”, (cuvînt pe care refuz să îl folosesc fiindcă limba română are deja termenul de “vegetarian”) adică patru garnituri pe o farfurie, folosesc terminologia ortodoxă ca să înțeleagă chelnerul ce îi cer și să nu îmi propună pește. Asta spune multe despre educația românilor în materie de vegetarianism.

Ironia e că posturile ortodoxe de o zi și de mai multe însumează   aproximativ 32 de săptămîni pe an, adică mai mult de trei cincimi din an ar trebui să ne hrănim exclusiv cu vegetale dacă am fi la fel de receptivi la dieta ortodoxă cum suntem la chemarea grătarului încins.

Omul e omnivor, spune poetul, adică poate mînca și carne, însă nu este obligatoriu să o facă. Poți trăi ani de zile, chiar toată viața, în post continuu, într-o foarte bună stare de sănătate, în vreme ce bolile pe care le capeți în relativ scurtă vreme dacă te hrănești predominant cu cărnuri sunt numeroase și teribile. De aceea medicii și dieteticienii zilelor noastre recomandă fie dieta exclusiv vegetariană, fie una cu foarte puțină carne.

Nu este obligatoriu să fii monah ca să ai conștiința deplină a alegerii dietei tale. Vegetarienii știu exact ce fac cînd renunță – zilnic – la carne. Pe de altă parte presupun că și monahii sunt conștienți de componenta etică a gestului lor de a nu mînca animal ucis, și nu doar de potențiala îngreunare a demersului lor spiritual la nivel de digestie și energie.
Pînă de curînd, majoritatea oamenilor erau atît de săraci încît rar își permiteau carne. A mînca cu precădere legume, rădăcinoase, cereale, fructe, nu era o treabă de opțiune. Aproape toți eram aproape vegetarieni, de cele mai multe ori din necesitate. În Japonia primul decret care le interzicea cetățenilor carnea datează din anul 675, apoi ele s-au înmulțit și au fost în vigoare sute de ani. Japonezii și-au dat repede seama că nu își permit să piardă atîtea suprafețe cultivabile cu legume și grîne în favoarea creșterii animalelor, ramură incomparabil mai consumatoare de resurse.

Astăzi, datorită (aș zice mai degrabă “din cauza”) petrolului ieftin, care în ultimii 60 de ani ne-a adus în pragul colapsului ecologic, adică al unei premature morți a speciei, avem putința de a mînca la fiecare masă carne. O simplă navigare pe net poate să îi dea oricui o idee despre costurile reale, în bani și în resurse, pe care le presupune treaba asta. Prețul moral: viața animalelor în ferme, moartea lor, sau chiar moartea noastră din cauză că suntem clienții fideli pe care industria cărnii ieftine se poate baza.

Din cei trei factori existenți în problemă, industria cărnii, total nesustenabilă, guvernele (conștiente de valorile poluării cauzate de industrie și de starea de sănătate a cetățenilor), și cetățenii înșiși, nici unul nu este dispus să cedeze. Ortodocși sau shintoiști (japonezii au ajuns unii dintre cei mai mari consumatori de carne per capita), nu ne putem opri din a crea, dintr-o poftă profund umană, o din ce în ce mai mare cerere de carne (profund animală) fără să ținem cont că planeta nu mai are resurse pentru poftele noastre. Iar faptul că poate sperăm să ni se termine mandatul înainte să vedem consecințele nu înseamnă că nu trebuie să ne pese.

Încă nu se taxează consumul de carne cum se taxează un motor uriaș pe o mașină “sport”, dar cred că în curînd se va ajunge și la asta, în ciuda unui lobby acerb ce va fi făcut de industrie.

Acestea sunt adevăruri, nu opinii – e, cum ar veni, realitatea. Suntem departe de epoca ceasurilor petrecute la o cinzeacă de țuică în băcănie, la degustare de mezeluri fine cu băieții. Și dacă nu ar fi vina noastră, a tuturor, s-ar putea spune că nu e vina nimănui, nici a ungurilor, nici măcar a vegetarienilor ălora militanți, că trăim alte vremuri.

Și eu îmi aduc aminte cu nostalgie de salamurile uscate pe care le “coștoleam” la o țuică sau la un pahar de vin. Însă mi se pare mai important să ai compasiunea și conștiința (eco-planetară sau nu) să renunți la o mică plăcere pentru a face foarte puțin bine (dar de ajuns) unui om pe care nu îl vei întîlni niciodată dar care datorită ție și altora ca tine va trăi o zi în plus sau va avea încă o zi apă curată de băut. Sau poate că ai scutit o vacă (o vacă proastă, normal, fără conștiință evoluată) de a trăi și muri într-o fermă din alea.

În nu mai știu care carte a lui Balzac, cred că în “Goriot”, se punea următoarea dilemă morală: devii nemăsurat de bogat instantaneu dacă accepți ca în momentul în care intri în posesia uriașei averi să moară un mandarin în China. O persoană pe care nu o cunoști, nu știi cum o cheamă, nu vei afla niciodată nimic despre ea, și nu vei fi pedepsit pentru moartea ei. Trebuie doar să accepți să moară ca să primești imensa avere. Ai face-o?

Dacă presupunem că pentru o persoană decentă minimum de moralitate înseamnă să nu facă rău în mod conștient, nici măcar indirect, vedem de ce un vegetarian are dreptul să fie și militant chiar dacă asta îi irită pe alții. Vegetarianul a renunțat la acea formă de a face rău pe care consumatorul de carne preferă să o ignore sau să o uite la fiecare masă. În virtutea cutumei de a nu privi în farfuria vecinului vegetarianul poate să îl lase în pace pe carnivor să își savureze friptura sau să îl facă atent că este responsabil pentru tot ce se află în farfuria lui dacă acel ceva a avut părinți. E de dezbătut care atitudine e de preferat, obiectiv vorbind. În schimb, e clar pe care o preferă carnivorul.

Vegetarianul dăunează mai puțin sănătății speciei decît carnivorul, avantajul său moral este evident, iar cine alege să mănînce carne își asumă și alt fel de responsabilitate decît pe aceea a propriei sănătăți, dacă este o persoană conștientă de sine. În această chestiune, nu se mai poate pune problema în acel fel simplist numit “fiecare cu opțiunea lui”. Dacă vegetarianul alege să vorbească despre asta, fie și la sfînta masă carnivoră, este, din punctul meu de vedere, îndreptățit să o facă. În general însă, experiența pe care o am cu vegetarienii e că ei preferă să tacă. Dacă sunt întrebați admit aproape cu un soi de jenă că nu mănîncă niciodată carne. Altfel, riscă să ajungă fără să vrea subiectul de discuție al convivilor, ceea ce nu e prea plăcut. Am mai scris despre asta.

Din nefericire, am ajuns să trăim vremurile în care a mînca carne a devenit un lux moral cu un cost economic acceptabil. Și dacă pe om luxul nu îl doare la buzunar sau fizic, nimic nu mai contează. Cînd nu se vede imediat, răul făcut nu există, nici măcar dacă ni-l facem nouă.

În fine, nu pentru oricine delicatesa reprezintă forma supremă de a-ți exprima bucuria de a trăi. Poate că pe un vegetarian a trăi conștient și corect față de ceilalți îl bucură la fel de mult cît pe un gurmand carnivor o îmbucătură de bife de lomo clasa una, adusă azi din Argentina cu avionul. Pun pariu că majoritatea vegetarienilor ar comanda un prînz fără carne chiar dacă acel prînz ar fi ultima lor dorință.

 

LEGALIZAȚI TRAFICUL RUTIER!

    Ce țară frumoasă avem! Și nu urmează ”ce păcat că e locuită”. La proba pe echipe nu cred că românii sunt mai corupți ca slovacii, mai hoți ca italienii, mai murdari sau mai proști decât americanii. Generalizări puerile…Dar dacă tot am intrat în hora asta, vreau să scriu despre un capitol la care mi-e rușine cu românii: felul în care circulăm cu mașina.

   Traficul: acel loc unde cocalarul este egal cu corporatistul și cu intelectualul, bogatul cu săracul, femeia cu bărbatul, tânărul cu bătrînul și nimeni cu el însuși. Nu contează cât de lung ai părul, cît de înalte tocurile, dacă ești un tip calm sau sub medicație, cîte infarcturi ai avut sau dacă ești în mașină cu gagica sau cu șeful și tu ești șoferul firmei. În trafic cel mai probabil vei înjura, vei gesticula, vei urla, pe scurt te vei purta ca majoritatea celorlalți șoferi. Ba chiar am auzit persoane zicînd că nu înjură decît în trafic, dar acolo “nu se pune”. Prostia aceea cu aer de mare șmecherie care se spunea despre revolverul lui Samuel Colt e valabilă pentru traficul din România. Că Dumnezeu i-a făcut pe oameni, dar traficul rutier i-a făcut egali. Traficul ne nivelează. Și, la fel ca și Colt-ul, numai în jos.

   Să dezvolt: sînt biciclist. Dacă nu–s atent, mor zilnic de cîte două-trei ori. De la înălțimea pe care mi-o dă cadrul, combinată cu fragilitatea instalației prin comparație cu tona jumate de metal care îi înconjoară pe automobiliști (ceea ce se traduce în atenție sporită pe secundă), e greu să ratez nepăsarea, mârlania, misecuvinismul si toate acele trăsături manifestate în decizia de la volan, care mă poate afecta fizic sau doar SCOATE DIN MINȚI!

   Mai jos am încercat o listă cu cele mai periculoase și mai deranjante 10 încălcări ale regulilor de circulație, precum și ale bunului simț sau logicii elementare, în funcție de frecvența cu care se petrec:

  • Parcarea pe trotuar, pe trecerea de pietoni, lîngă trecerea de pietoni, pe locurile pentru cetățenii cu dizabilități, în apropierea unor străzi laterale unde se obstrucționează vizibilitatea la ieșirea de pe acele străzi. Miercuri am avut invitați la emisiunea de la Radio7 trei nevăzători care mi-au spus în direct că dacă noi nu ne-am mai parca vehiculele pe trotuar s-ar face un mare pas spre atît de mult visata-în Occident de mult obținuta-deplasare neasistată a celor care nu văd.
  • Staționarea pe avarie pe banda a doua(!), în vreme ce prima bandă e deja ocupată cu vehicule parcate ilegal, obligînd tot sensul să circule pe o singură bandă. Aceasta se combină deseori cu deschiderea ușii de către șofer fără să se asigure în oglindă, spre deliciul biciclistului care trebuie să oprească brusc sau să intre în fața mașinilor de pe banda a treia.
  • Nesemnalizarea la schimbarea benzii sau la intrarea pe o stradă laterală
  • Neacordarea de proritate pietonilor. Brașovul, ai cărui șoferi îi înjură pe cei bucureșteni cu orice ocazie, a stabilit anul trecut un trist record: cei mai mulți oameni loviți mortal de mașini pe trecerea de pietoni. Iar cînd li s-au instalat “cocoașe” la zebre au început să se plîngă că s-a perturbat fluența circulației, că își strică mașinile, că ambulanțele nu mai pot circula destul de repede, deci este pusă în pericol viața bolnavilor. (Într-adevăr, ce poate fi mai plăcut decît să circuli fluent spulberînd cîte un pieton știind că în urma ta vine ambulanța cu viteză destul de mare încît să ajungă la spital cu victima încă caldă?!…)
  • Stropirea pietonilor cu apă din bălți
  • Folosirea claxonului, al cărei unic rezultat este de cele mai multe ori poluarea sonoră.
  • Vorbitul la telefon fără handsfree și tastatul la volan. Se poate vorbi la telefon în trafic fără handsfree, dar!… sunt foarte puțini șoferi care pot face asta fără să le fie afectată capacitatea de a conduce. (Nu pot descrie ce simt cînd văd că de pe o stradă laterală vine o mașină al cărei șofer nu are vizibilitate la stînga deci nu va opri în dreptul bordurilor ca să poată obține ceva vizibilitate pe după mașinile parcate prost, și în același timp ține cu o mînă telefonul la ureche). Cît despre tastat, se știe că cine tastează și șofează, nu șofează.
  • Depășirea biciclistului urmată de viraj la dreapta brusc, fără a semnaliza, tăind calea biciclistului. Sau a altei mașini.
  • Trecerea pe culoarea roșie. Din ce în ce mai frecventă și mai nesimțită. Poate și din cauza reacției flasce a agenților de la rutieră. Imediat și despre asta.
  • Neasigurarea în oglindă înainte de efectuarea unei manevre.

   Caz particular: curierii. Cînd ți-e lumea mai dragă, o dubă de curier pe avarie în fața ta. Nu te pui cu românul cînd e în misiune sau la servici. Știu că ai treabă, nene, dar care e vina mea să mă scuipi pe banda din stînga doar fiindcă ți-e lene să parchezi ca lumea și să faci cîțiva pași de la mașină pînă unde ai de lăsat pachetul…pe accesoriile alea care încep pe accelerație și ambreiaj și ți se termină în curul unde te doare de ceilalți?!

   În cazul în care încă nu suntem pe deplin lămuriți cum stau șoferii cu atenția în trafic, să aflăm din statistici: se estimează că un conducător auto este atent la șofat și numai la șofat în proporție de 15% din timpul petrecut la volan. Nu mă credeți pe cuvînt, verificați.

   Dar cum reacționează poliția rutieră la tot acest haos în care singura regulă care se respectă-nu tot timpul-e circulația pe dreapta? Poliția este de un calm letal: nu face nimic. Cîte milioane se pot încasa doar din parcările pe trotuare, complet blocate zilnic de mii de mașini? Cui îi pasă? În nici un caz poliției rutiere. La neacordarea de prioritate pentru pietoni agentul nici nu mai clipește sub caschetă. A mai vazut din astea.

    Aud foarte des întrebarea: “dar unde să parchez în altă parte, că nu am unde?” Poate că ar fi trebuit să ne gîndim la asta cînd am plecat în oraș cu mașina. Iarăși, ce vină are pietonul care-mi șterge mașina cu pantalonii că primăria nu a făcut parcări dar eu insist să vin cu mașina la muncă? Un taximetrist american mi-a spus odată, cu aerul cuiva care dă o replică memorabilă într-un film: “de toate găsesti în Los Angeles, în afară de două lucruri: puțină căldură umană și…un loc de parcare”. Sunt milioane de mașini în L.A. ai căror șoferi caută cu toții, zilnic, la aproximativ aceleași ore, un loc de parcare, totuși nu am văzut nici o mașină parcată aiurea, deși amenzile sunt mici pentru venitul lor. (Eu am luat una din neatenție și am plătit 67 de dolari). Dar acolo dacă-ți lași mașina greșit în cinci minute îți înmugurește amenda în parbriz.

   Anul trecut mi-am luat o sculă de metal de vreo 500 de grame cu care să dilesc oglinzile vehiculelor lăsate aiurea pe partea dreaptă a drumului, pe avarie sau nu. Nu am folosit-o niciodată, măcar din dorința de a-mi dovedi mie că sunt mai bun decît șafiorul ce comite mîrlănia. Mai recent am decis nici măcar să nu mai înjur sau să mă stropșesc. Iar săptămîna trecută am mai încercat ceva: i-am întrebat, pe un ton calm, pe doi șoferi care mi-au ieșit înainte de pe străzi laterale (eram cu bicicleta si evident că i-am ajuns la semafor) de ce nu mi-au acordat prioritate. Amîndoi și-au cerut scuze! Felul meu politicos de adresare a funcționat.

   Acum cîțiva ani pe un drum național secundar dinspre Sibiu spre Brașov am dat de un semafor roșu-verde care semnaliza restrîngerea circulației pe o singură bandă. Am oprit la roșu deși nu venea nimeni din față si aveam vizibilitate de aproape 1 km. Imediat m-au depășit toate patru mașinile din spate, trecînd fără ezitare de semafor. M-am gîndit atunci că într-o țară așa cum vrem noi să fie a noastră șoferii ar opri la roșu chiar și pe acel drum pustiu. Poate din cinci mașini ar trece totuși una, să nu se spună că suntem un popor stupid. Dar atîta vreme cît din cinci șoferi numai unul respectă semnul, mi-e teamă că suntem mai aproape de pumnii pe care-i schimbă șoferii ruși alcoolizați din montajele de pe youtube decît de plictiseala germană.

   Traficul rutier este, dacă nu chiar o măsură a civilizației, măcar una a respectului față de concetățean și a capacității de comunicare empatică între noi. Deocamdată le ratăm pe ambele. Romania staționează pe dreapta și nici măcar luminile de avarie nu îi funcționează.

 

CUM ERA EU SĂ LUCREZ LA ANTENA 3

De curînd am preluat în leasing cu acte, de la un clujean de onoare, o campanie https://www.de-clic.ro/petitii-active, care cere boicotarea produselor cu spoturi pe Antena3 și RTV. Adrian Docea, clujeanul, era convins, ca și mine, că dacă nu săltăm audiența petiției la 100.000 de semnături, ursul va trece în timp ce cîinele va răguși latrînd cu botul în gard. Totuși, cu toate că numărul de semnături e deocamdată mai modest, campania are efect, ajutată, desigur, de inițiative asemănătoare, de căpătîi fiind cea a Frontline Club, a cărui lideră, Raluca Feher, a centralizat, cu firească mîndrie, scuipăturile veninoase ale anteniștilor și romîniștilor (altfel cum să le zic ălora de la RTV?). Chestie care ne aduce la problema de fond, mai ales că acum 3 ani jumate era cît p-aci să lucrez pentru Antena3. Nu vă foiți în scaune !

Dragilor, cred că știți; lucrătorii din mass media se cam cunosc între ei. Chiar și un personaj mai puțin ascuțit, cum sunt eu, care își petrece weekendu’ mai degrabă într-un cort decît într-un club (nu că ar fi ceva rău cu clubu’, doar zic …) a întîlnit cîțiva oameni, inclusiv pe cîțiva din ăia care se ocupă cu hater-eala cotidiană la A3. Cu Adrian Ursu am fost coleg de facultate, am băut beri pe la Gambrinus de mai multe ori, acum o sută de ani, în ‘90 toamna. Mult mai tîrziu am fost colegi în trustul Realitatea și am fost invitat la el la emisiune de două ori. Mi s-a părut că Adrian era tipul jurnalistului corect, argumentat și tenace. Tot de două ori m-a invitat la emisiunea lui și Mircea Badea, pe care l-am întîlnit de mai multe ori și l-am urmărit la TV, cu rezervele de rigoare legate de mesaj, aproape doi ani. Cred în continuare că este un tip inteligent, citit și cu umor. Și pe Gîdea (jur că îmi scapă acum prenumele lui și nu am chef să îl caut) l-am întîlnit cel puțin o dată, cînd am stat de vorbă vreo două ore, prin 2008 cred. M-a chemat să lucrez la un radio de știri al Intact, News FM, care între timp a dispărut. (Poate dădea știri prea curate, s-or gîndi ei acum). Și Gîdea (încă nu mi-am amintit prenumele-i) părea în regulă, se purta … cum să zic eu ? Cam ca un om, așa. Și îl mai știu pe producătorul general de știri al trustului. Brașovean, șagunist ca mine, fost înotător de performanță, un tip fain și deștept. A fost unul dintre producătorii matinalului de la ProTV cînd eu eram gazda emisiunii. Ultima dată l-am sunat să îmi ajute un prieten să strîngă bani pentru o operație de cancer. L-a ajutat imediat fără ezitare.

DAR … (se zice că niciodată nu trebuie să reții nimic din ce precede cuvîntul “dar”) ceva se petrece cu acești oameni îndată ce sunt în emisie. Jetul de ură și de minciună “în falș”, de desconsiderare pentru regulile bunei practici jurnalistice și pentru inteligența publicului, pentru binele social pînă la urmă, nu poate avea decît una din două explicații sau pe amîndouă combinate. Fie oamenii cred ceea ce spun și fac ceea ce fac din convingere, fie nu cred și o fac pentru bani. Oricare dintre variante mi se pare la fel de gravă. Aseară în piață, cineva cu destule informații în pungă spunea că oamenii și-au asumat rolul de paiațe în circul antenist contra unor meleoane. Posibil, oricum sumele nu sunt importante, ci DACĂ este adevărat, și nu știu dacă e. Pot doar să bănuiesc.

În 2013, prin august, eram proaspăt întors din State unde voiam sa ajung din nou. Le-am propus celor de la A3 să le fac o emisiune săptămînală de 3 minute, cu diverse subiecte din California, pe care să o insereze în weekend între știri și breaking news-uri. Urma să mai am o întîlnire cu încă un factor de decizie să discutăm despre proiect, cînd au început protestele cu Roșia Montană. Am văzut cum au tratat Badea, Gîdea (încă nu … scuze) și Antena subiectul protestelor, odată ce s-au apucat de el. Iar pe mine m-a apucat o ciudată senzație combinată de indignare, vomă și rîs. Evident că nu m-am mai dus la nici o întîlnire cu nimeni de acolo vreodată.

Acuma, eu sunt convins că cei despre care am scris aici știu că nu am nimic cu ei personal, ci am o mare problemă doar cu felul iresponsabil în care tratează actul de presă. Nu mai cred nici în Moș Crăciun, nici în verificări din 3 surse, imparțialitate sau alte povești. Însă să țeși o realitate paralelă în emisiuni care se vor “de știri” mi se pare extrem de grav.

Grav e și faptul că toată gașca inamovibilă de la CNA se uită la televizor și se întreabă ce e oare de făcut, ca și cînd nu ar ști că difuzarea de știri e un serviciu public de seamă, chiar dacă e performat de o entitate privată, și că faultarea realității la oră de maximă audiență nu rămîne un delir personal al autorilor, ci are consecințe și mai ales este SANCȚIONABIL.

De aceea, în condițiile date, nu avem decît să continuăm sa luptăm singuri, adică fără nici un fel de ajutor de la autoritățile pe care le plătim să își facă treaba. Căci după cum se vede, companiile cumpărătoare de publicitate au priceput. Și dacă nu sunt încasări, pînă și răbdarea unui securist pîrnăiaș ajunge rapid la capăt. Iar atunci se va ieși la interval … cu scuze.

http://economie.hotnews.ro/stiri-media_publicitate-21605668-analiza-cum-resimt-antena-3-romania-presiunea-revoltei-anticoruptie-functioneaza-nu-impotriva-abuzurilor.htm

http://www.iqads.ro/articol/37789/cum-a-evoluat-publicitatea-difuzata-de-antena-3-si-romania-tv-in-ultimele-3

  • Cu tot cu corectură, mi-a luat cam trei ore să scriu textul ăsta. Poate părea mult, totuși nici acum nu mi-am amintit prenumele lui Gîdea, și nu am de gînd să îl caut că mi-e jenă de Google.
  • Pe parcursul scrierii acestui text nici un animal nu a fost rănit. Poate după publicare.

 

 

A DOUA MOARTE A DOMNULUI LIICEANU

Nu l-am citit pe d. Liiceanu. In afara unor articole si a unei carti (pe care am inceput-o, recunosc, din cauza unor pasaje ridiculizate in presa) si care mi s-a parut pana la urma destul de cinstita si valabila, nu stiu nimic din opera lui.

L-am respectat pentru legatura dumnealui cu un filosof mult-venerat, la umbra prejudecatii ca intelectualii adevarati merita respect a priori. Ce m-a facut sa pierd din respectul fata de dumnealui au fost, intre altele, guduratul pe langa Basescu (ocazie cu care am scris un text intitulat “Moartea domnului Liiceanu”, de unde si titlul textului de fata) si faptul (auzit de la mai multe persoane care au lucrat la editura dumnealui) ca isi plateste oamenii foarte tarziu si foarte prost, ceea ce spune mult despre calitatea umana a cuiva.

Revenind la primul motiv, dupa parerea mea atitudinea cetateanului fata de putere este o prelungire a atitudinii fata de aceasta a intelectualilor. Intelectualul nu isi poate permite luxul de a avea partizanate politice. Sunt de acord cu cei care cred ca “datoria intelectualului nu este de a rezolva crize, ci de a le crea.” Sau, macar, asa, la minim, “datoria numarul unu a intelectualilor este sa taca atunci cand nu pot fi de folos” – spunea Umberto Eco intr-un titlu din L’Expresso cu ceva ani in urma. Ceea ce este congruent cu ce ziceam eu mai sus, apropo de partizanat. De curand, premierul Turciei, Erdogan, intindea intelectualilor, neindemanatic, vechea capcana: intelectualii sunt fie de partea noastra (adica a unui guvern aproape dictatorial care are mari probleme cu drepturile omului), fie de partea teroristilor.

La fel ca in cazul politicii, cheia comportamentului societatii fata de valorile progresiste este pozitionarea intelectualilor acelei natii fata de respectivele valori.

Concret, iata de ce ma ambalez. Zilele trecute d. Liiceanu a avut la RFI o interventie la fel de gresita – asa se vede de la mine – ca cea a d-lui Patapievici in textul ala in care argumenteaza ca discursul politically correct este o fita stangista.

“Daca multiculturalismul devine criminal, trebuie sa ii punem limita”, spune d. Liiceanu. Din pacate, nimeni nu l-a intrebat atunci, pe loc, cum a devenit multiculturalismul criminal. Atentatele teroriste se trag cumva, dupa parerea d-lui Liiceanu, de la vreun exces multiculturalist ? Si daca da, in ce fel ? Cum de nu am avut nici un atentat in Dobrogea celor 50 de natii adunate laolalta, si nici un conflict interetnic, in atatia ani ? Apoi, cum ii putem pune multiculturalismului limite si unde anume ? Cam pana la ce nivel putem fi multiculturali si de unde devine inacceptabil sa mai fim ? Fiindca, zic eu, o miscare de deschidere nu poate fi extrema. Este ridicol sa ii spui cuiva ca e prea deschis, prea iubitor, prea tolerant, decat daca vrei sa faci un slogan publicitar de neuitat pentru produse lactate. Altfel, risti sa te alaturi celor care sunt de parere ca “daca esti bun, esti prost”, ca facerea de bine este f…ere de mama, sau, in termeni mai elevati, fiindca vine de la alt intelectual, “Isus a spus sa fim buni, nu prosti”. Acesta din urma nu e primul si nici ultimul panseu neinspirat al parintelui Steinhardt, caci lui ii e atribuit. (Culmea, tot Steinhardt da, parca in contrapartida, o etimologie interesanta si generoasa cuvantului fraier, care ar veni de la frei Herr, adica om liber [!]). Insa asta cu “buni, nu prosti” recomanda in cel mai bun caz un comportament calculat, pe modelul “meritocratiei” crestine de gasit in discursurile pastorilor de pe Bible Belt. Un comportament cam cum l-ar dori d. Liiceanu pe al europenilor, inteleg eu. Sa fim multiculturali si toleranti – cu limite ! – cu cine merita. Restul …

Chiar, ce ar fi de facut cu restul, care nu merita multiculturalismul nostru ? D. Liiceanu nu ne spune. Dar putem banui, caci ne sugereaza dumnealui tot in cursul acelei interventii, intr-o referire la situatia din Israel: “[Israelienii] … au acceptat ca pe o fatalitate că trebuie să trăiască cu mizeria, cu oroarea terorismului în sânul lor.” Mane, tekel, fares. Bagarea la buzunarul de la spate, in trei secunde, a unei situatii cu multe nuante de gri. Ca orice pensionar intre un patru-doi si un poarta-n casa pe banca din fata blocului. Rar o mai clara dovada de ignoranta sau dezinteres pentru diversitatea de surse de informatie din partea unui intelectual.

Si apoi, cum ne-ar putea ajuta pe noi europenii referirea la situatia din Israel ? Care e ideea ? Sa facem ca acolo ? Sa trimitem inapoi acasa ce vine acum din Orient si, pe de alta parte, sa enclavizam ce e nascut in Europa din parinti oachesi ? Si asa constatam ca am reusit sa nastem o suma de caractere cu I.D. de U.E. care sunt gata sa se arunce in aer in semn de multumire pentru o integrare corespunzatoare … lasand, desigur, buletinul in masina ca sa apara la buletinul de stiri. Sau asta e doar rezultatul “greselii” noastre de a incerca un multiculturalism onest ?

Cu alte cuvinte sa o ardem pe discriminare pentru a ne pastra toleranta, sa fim nemilosi ca ne conservam mila, sa intoarcem spatele pentru a arata cat suntem de buni, totul pentru ca intreaga lume sa poata aprecia cat de minunate sunt valorile europene. Sa le negam unora drepturile fundamentale pentru a le pastra pe ale noastre. Sa practicam dublul standard ca politica continentala.

Pe scurt, coreland cu ideea lui Eco, citata mai devreme, d. Liiceanu nu isi face datoria de a tacea, de parca ar tine neaparat sa formeze, impreuna cu d. Patapievici si d. Manolescu (care a dat tarii cea mai sablonarda descriere a femeilor din cate am intalnit in ultimii ani), o troika a ne-gandirii, o treime reactionara, o triada a retoricii secolului trecut.

Cunosc cel putin trei (sic!) adolescenti care ar putea sa ii ajute pe ganditori cu niste meditatii la umanitate. In grup, sa le faca si reducere.