Yeeah, Guerrilla pe 94, … Mare bucurie, etc. Cei doi prieteni ai mei Dobro si Mihaiu Liviu Georgica au luat atatea frecvente cate li s-au dat, adica sapte intr-o singura zi. Nu sunt sigur daca atatea si-au dorit, si veti vedea de ce.

Cu alte cuvinte, dupa un an petrecut la “fara frecventa” li s-a dat sansa sa mai arate o data cum se falimenteaza un radio. Aaa, stai, adica cum sa il falimenteze daca nu il au ? Fiindca aici e de fapt intrebarea: cand incepe ? Ca daca trece un an si pe frecventa aia nu se intampla nimic, pierd licenta. Din nou. Iar cand raspunsul la prima intrebare are o mie de cuvinte inseamna ca ceneaul ar fi putut sa se gandeasca de doua ori inainte sa acorde licente pe ochi frumosi. Sau, ma rog, albastri.

Prietenul Mihaiu s-a infatisat la CNA spunand ca 90 la suta din “vechea echipa” radio Guerrilla este gata pentru inceperea activitatii. Serios ? Eram 53. Acum sunt vreo 17. Iar daca e sa socotim timpul de emisie de la 7.00 la 23.00, din 16 ore mai sunt acoperite 4, din care 3 cu jumatate din echipa. Asta daca Dobro nu intarzie, evident. Craioveanu nu mai e, Vidia nu mai e, Bogdan Serban nu mai e, Calin Gheorghe nici el, eu nu mai sunt. Sigur, daca socotim in ego-uri, baietii aia doi cu ochi albastri deja sunt prea multi pentru un singur radio. Poate la asta s-o fi referit Georgica Mihaiu.

Dar sa vedem de ce mai are nevoie un radio pentru a exista si altfel decat in visele umede, fiindca in momentul de fata nu putem face diferenta dintre echipa Guerrilla si un grup de persoane arzand-o pe chill in fata la chiosc. Pai sa zicem ca un sediu ar fi folositor, doua emitatoare (unul de rezerva e obligatoriu), echipamentul de emisie si cel de productie. Initial Georgica umbla prin targ cautand un buget operational de 45.000 de euro pe luna, aproape juma’ de bulion de euro pentru un an. Cam mult, dar pun pariu ca aproape jumate sunt salariile Sfintei Doimi a radioului. Ma rog, se pare ca banutul nu s-a aratat, de vreme ce Mihaiu a emis (si inca fara antena) o cerere de finantare geniala – ca mai multe agentii de publicitate, vreo 4-5 asa, le spune el care, sa detina majoritatea la radio Guerrilla (!!!), urmand ca el sa furnizeze distractia, probabil. Dupa cum se vede distractia deja a inceput si e gratis, asa ca de ce ar mai cumpara agentiile pachet la Guerrilla ?

Dar sa revenim si sa fim putin atenti: Mihaiu s-a infatisat la CNA sa ia frecvente, spunand ca are ce, cum si cu ce. In realitate in momentul de fata radio Guerrilla nu are nimic, nici sediu, nici echipament si nici bani sa cumpere toate astea. Echipament si sediu ar fi putut avea macar temporar daca Sfanta Doime ar fi avut bunul simt sa faca ciocul mic cand venea vorba de Gold. Dar nu, Gold Fm este “fratele mai mic al lui Guerrilla”. Care l-a dat afara pe Dobro cand si-a dat seama ca face reclama desantat pentru Guerrilla pe frecventa Gold.

In plus, totul e x7, mai putin echipa si ceva echipament, ca orice statie locala din alea sapte are nevoie de un emitator si de un tovaras la intretinere, plus chirie, curent etc. etc. Banuiesc ca pe masura ce veneau vestile bune pe net cu inca o frecventa, si inca una, fetele se intunecau si creierele fierbeau. Mai putin al lui Mihaiu care e mai lejer, asa. De fapt, el s-a si grabit sa dea masura gravitatii situatiei si a competentei lui de manager degraba gasitoriu de solutii, care acum doi ani dadea staffului mailuri interne cu textul “mai mancati si pe la mama, ca vremurile sunt grele”. Ei bine … la doar doua zile dupa ce isi ia licentele, Mihaiu iese in public si spune: am de vanzare 50 pana la 75 la suta din firma. Da’ firma ce contine ? Pai nimic, niste licente pe care le-am luat de la stat marti. Aha … Misto. Erau cumva la fier vechi ? Ca imbogatiti din astia din categoria genialului om de afaceri Patriciu, care au vandut altora ce au luat gratis de la stat am mai vazut.

Bref… Desi Georgica Mihaiu ar trebui sa traiasca acum drama aluia care a capatat ce si-a dorit, avand pe cap sapte frecvente fara grija vreunui cont bancar de administrat, el da interviuri dintr-o realitate paralela si doar ca nu publica cererea de finantare in Anuntul Publicitar. Ma imperechez cu oricine pentru 180 de mii de euro, ca independenta editoriala se mai coase la loc daca e. De vazut interviul de pe paginademedia.ro, e spectaculos. Desi ceva rabdare e necesara, Mihaiu e fermecator cand vorbeste fara foile pe care producatoarea i le arunca in fata.

In orice caz daca e sa ne luam dupa inversunarea cu care acest Che Pierdevara al presei romanesti a urmarit ideea de gherila, cred ca pasiunea lui e conflictul. Conflictul de interese, in principiu. Cum ar fi ala dintre functia de guvernator al Deltei si persoana care semneaza autorizatia pentru benzinarii intr-o rezervatie din patrimoniul UNESCO. Benzinarii care nu folosesc barcilor pescaresti locale, cu motoare intre 4 si 9 cai, ci cocalarilor cu barci rapide si propulsoare de cate 150-200 de cai, care se duc in Delta la gratare. Asa a salvat Mihaiu Delta dupa ce a salvat Vama, desigur. Si acum ne pregatim sa salveze iar Guerrilla.

“Noi suntem un radio care elibereaza mintile.” Nici o grija, baieti, mintile voastre sunt complet eliberate. Guerrilla 2.0. Doi aroganti, zero sanse de castig. Cat priveste competenta lui Mihaiu in radio, ca de la asta trebuie plecat, e de notat ca, din fericire, nu orice ascultator de radio are aroganta de a se socoti si realizator dupa cum nu orice pacient are aroganta de a se crede psiholog.

Binili invinge. Mai are un pic si ii invinge. Eu zic maxim un an. Data trecuta am gresit cu cateva luni.

Sa reiau. In ianuarie 2012 am iesit in strada pentru Arafat. O luna, in fiecare seara. A nins mult, au fost si geruri de minus 20 de grade. Niciodata nu am iesit mai multi de 2000, iar asta fost doar o data, maxim de doua ori. In rest, 4-500. Nu am mai facut asa ceva pentru nici o alta persoana. Din punctul meu de vedere, asta e cuantificarea respectului pe care i-l purtam doctorului Arafat.

Dupa protestele din 2012 am presupus ca isi vede de treaba, cand … a venit avionul din Apuseni, apoi sprijinul politic pentru Ponta, apoi Siutghiol, apoi Postavaru’.

Si apoi a venit focul, iar in urma lui, cautarile prin cenusa. Au inceput si scartaielile tipice sistemului si intrebarile si niste decese care dupa unii puteau fi evitate. Si se pare ca exact ca in cazul de mai jos, in care statul roman neaga saracia propriilor cetateni – http://www.hotnews.ro/stiri-esential-20579034-raportor-onu-romania-neaga-amploarea-saraciei-discriminarii-34-dintre-copii-sufera-privatiuni-materiale-severe.htm – ministrul Banicioiu a negat saracia propriilor spitale bogate (supersectia de arsi de la Urgenta de 8 milioane de euro, facuta de pretenaru’ lu’ primaru’ arestatu’, inaugurata acum sapte luni, nu a functionat nici o singura zi) iar doctorul Arafat a negat eficienta mecanismului de intrajutorare eropean pe care a decis sa il activeze abia in a sasea zi de la incendiu. Nu se va sti niciodata daca si cate vieti ar fi putut fi salvate, dar nu ar fi fost minunat sa nu ne punem niciodata aceasta intrebare ? Mai cu seama daca suntem parintii unei vieti pierdute … Nici in prima zi, nici in a doua, ci abia in sasea zi.

Dar … ISU nu a cerut ajutor la timp nici de la ambulantele private care erau la maxim cinci minute de Colectiv. Din surse proprii: imediat ce au auzit prin statii despre incendiu, cei de la BGS a pus la dispozitie cinci ambulante cu medic (spre deosebire de SMURD care au paramedici, BGS are la fiecare masina echipa condusa de un medic) care erau libere si se aflau la maxim cinci minute de locul incendiului. Ele nu pot interveni din cauza ordinului 203/2010, care prevede ca doar ISU poate sa cheme ambulantele private DACA este nevoie. ISU nu a avut nevoie, se pare, preferand sa cheme o masini SMURD de pe la Chitila si sa refuze ambulantele BGS-ul. Ce mai conteaza un sfert de ora in plus sau in minus cand petrecerea nu poate incepe fara tine ?

In lumea ambulantelor se stie deja ca doctorul Arafat tine la SMURD, unicul lui copil, si ii da numai lui urgente bune-bune. Ceilalti copii sa se joace la scara lor. Privata. Unii spun ca exclusiv din invidie lumea medicala din urgente care nu apartine SMURD ii poarta sambetele (sau ma rog, joile, daca e sa ne raportam strict la religie) lui Arafat, dar … sa fie doar invidie ? Sa nu fie si o parte din tot ce au descoperit cei care au avut un pic de rabdare sa caute, cum e Tolo.ro(ntan) ? Sa nu fie si controversatele interventii din Apuseni, Siutghiol, Postavaru ? Sa nu fie si evitarea implicarii in urgente – domeniu care are de a face mai mult decat oricare cu castigarea sau pierderea luptei cu moartea – a colegilor ambulantieri de la stat si din privat ? Si asta, cu ce pret ? Sa nu fie si dubiosul sistem de obtinere de sponsorizari ? Si fundatia cu membri si presedinti onorifici de prin presa si de prin media tabloidarda ? Si sustinerea lui Ponta la prezidentiale ?

Si peste toate vine atitudinea si minciuna. Mi-ar fi placut sa il vad pe doctorul Arafat iesind la o conferinta de presa unde sa isi ceara scuze pentru lipsa de coerenta si pentru unele decizii ulterioare incendiului Colectiv, mi-ar fi placut sa vad ca isi ofera demisia de onoare si credeti-ma, as fi fost de parere ca nu trebuie sa i-o acceptam. Insa ce am vazut a fost un om arogant, care se “trage pe cur”- daca stiti expresia – si care a mintit intr-una ca sa se scoata. Si inca nu vreau sa stiu ce se va mai gasi, caci mizeriile de sub pres sunt in cazul oricarui dezastru proportionale cantitativ cu numarul mormintelor care si-au inghitit victima. Nu vreau sa uitam ce a facut Raed pentru noi, dar … a facut. Nu mai face. Asa ca pana la a trece peste derapajele din ultimii doi ani e cale lunga. In plus, un sistem bine pus la punct functioneaza si singur. Daca seful lui l-a facut sa depinda de el, atunci l-a facut prost.

A doua zi dupa atentatele de la Paris avioane franceze au bombardat o localitate, distrugand o baza sau ceva ce parea din aer sau din satelit sau din rapoartele de spionaj, o baza ISIS. Poate nu era, dar Franta trebuia sa isi arate muschii dupa cum ii duce mintea pe aproape toti oamenii politici ai secolului nostru: distrugand, omorand. Stai, dar astia parca erau teroristii. Pai nu, terorism e cand il fac ei. Cand il facem noi se numeste “prevenirea unor atentate”, “lupta impotriva extremismului”, “razboiul impotriva terorii”, eventual “represalii”. Povestea cu bombardamentele tintite la precizie de 1 metru pe care Bush Sr. si Jr. o invatasera de la acelasi prof si o repetau mecanic nu mai tine, fiindca in timp s-a verificat ca e BS (bullshit adica). Nici macar dronele lui Obama nu garanteaza ca prin Pakistan (numai in “zona tribala”, desigur) nu mor si niscai civili odata cu presupusii teroristi cand cade bombardeaua. In patru ani au murit aproape 1000 de civili. Intre ei, bunica unui baietel de 8 ani care dupa aia spunea ca el nu isi mai doreste zile senine, ca daca cerul e senin sigur vin dronele. (Daca e innorat opereaza mai greu). Tineti minte operatiunea pentru care americanii au fost batuti pe spate de 99 la suta din presa lor dupa ofensiva din Fallujah ? Atacul asupra unui spital, unde ranitii au fost ridicati din paturi sub amenintarea armei, pusi la podea si incatusati. Dupa toate conventiile semnate si nesemnate din lumea asta, asa ceva se numeste crima de razboi. Dar mai trebuie ca cineva sa o si spuna. Au fost vreo doi.

La inceputul lui octombrie 2015, spitalul din Kunduz a fost bombardat, peste 20 de civili au murit – inclusiv membri ai Medecins Sans Frontieres. In ciuda apelurilor disperate ale MSF pentru oprirea bombardamentului, acesta a durat, conform BBC, peste o ora.

Din pacate exemple din acestea sunt cu miile si se intind pe sute de ani, ceea ce face sa ne fie greu sa ne dam seama in ce fel suntem noi diferiti fata de ei sau, mai concret, in ce fel e crestinismul, prin asemenea manifesatri ale adeptilor lui, mai bland ca Islamul, acuzat mai ales zilele astea ca e o “religie violenta”. In realitate nu religiile sunt violente, ci oamenii. Asta in ciuda faptului ca pot sa nu fie, daca ALEG sa nu fie.

Un amic imi scrie ca a inceput sa ii placa de Putin si de Orban in ceea ce priveste politica fata de refugiatii musulmani. Sa completez eu: ii uraste atat de tare pe refugiati (fara un motiv anume, numai fiindca sunt diferiti fata de noi), incat incepe sa fie de acord cu niste politicieni ultranationalisti, cunoscuti pentru intoleranta lor, pentru coruptie, pentru nerespectarea drepturilor omului, a Constitutiei propriilor tari si pentru cenzurarea presei. Pe scurt, daca as fi in locul amicului meu si as baga de seama ca incepe sa imi placa de Putin mi-as pune niste intrebari in legatura cu corectitudinea felului in care gandesc.

Cred ca de fapt problema alora din ISIS cu noi, care e tradusa gresit in problema noastra cu musulmanii in general, este ura. E drept ca asimilarea extremistilor si a faptelor lor cu Islamul cuprinde niste suprapuneri recunoscute. Ura ancestrala si comuna tuturor oamenilor pentru tot ce le e strain, pentru o cultura de neinteles si pe care nu am avut timpul si curiozitatea sa o intelegem (aici vorbesc despre ambele parti), desi suntem in contact de zeci de ani. Ura unei civilizatii pe care am adoptat-o doar la modul fizic si pe care am hranit-o numai cu mancare crezand ca asta e de ajuns. Ura unor popoare secatuite de averea luata de omul alb prin dreptul celui mai tare. Si in fine, ura unor emigranti fara accent – a treia generatie – fata de o societate care le-a promis totul si nu le-a dat nimic.

Am auzit de curand o poveste clasica budista: un monstru a venit in lipsa imparatesei si s-a asezat pe tronul din palatul ei. Slujitorii au incercat sa il goneasca cu ocari din cele mai aprige fiindca nu aveau curajul sa se apropie prea mult. Cu fiecare vorba plina de ura monstrul crestea pana cand a ajuns la tavanul salii tronului. Atunci a venit acasa imparateasa, care s-a apropiat de monstru in ciuda marimii si duhorii lui care se simtea rau in jur, si l-a intrebat senin daca vrea un ceai, apoi a inceput sa ii vorbeasca cu blandete. Vorbele bune curgeau una dupa alta din gura imparatesei si odata ce le auzea, monstrul se micsora pana cand a disparut de tot. Buddha a spus: ”trebuie sa fi fost unul din demonii aceia care se hranesc cu ura.”

Sigur, in poveste oamenii aia aveau noroc de un lider intelept – imparateasa – in vreme ce noi nu putem visa ca loazele care conduc destinele Europei, Americii, Asiei etc. sa ne dea asa o pilda.

De aia lupta cu monstrul trebuie pornita de noi. Sa ne pregatim rabdarea, bunatatea si vorbele frumoase. Pentru ca in ceea ce ii priveste pe vorbitorii limbajului urii, ei nu pot avea niciodata ultimul cuvant, desi asta e singurul lucru pe care si-l doresc. Continue reading →

Terminasem liceul în vară și îmi amânasem armata. Aș fi mers “la trupă”, un an și jumate, spaima oricărui potențial student fin educat, căci aș fi devenit un “biban”, carnea de tun a “veteranilor” analfabeți și a gradaților frustrați. Dar ca norocul, ai mei au insistat să dau la medicină măcar doi ani la rând și în iulie picasem prima oară. Așa că eram acasă în duminica aia rece cu soare, dupa ce dimineața la 9 votasem prima oară în viata mea. Votasem rebel-inconștient-riscant. Scrisesem pe buletinul de vot “Jos Ceaușescu !” Când i-am spus lui tata, să leșine, el era membru de partid cu vechime, directorul celei mai mari școli din Brasov și deputat de zonă. Nu că ar fi crezut în valorile comuniste, dar îi era frică rău nu cumva sa fie arestat să rămânem noi singuri cu mama. Chestie pe care i-am reproșat-o în nenumărate rânduri mai târziu, dar mă rog … Treabă de opțiune.

1987 era continuarea unei perioade foarte proaste pentru români. Ceaușescu strânsese șurubul. Îi vânduse pâna și pe sași pe valută. Și pe evrei. Aveam întreruperi de electricitate zilnic, apa caldă cu program, iar în alimentare nu se mai găsea mai nimic. O imagine definitorie. În rafturile unei alimentare de lângă gara Brasov erau expuse exact două produse: vin spumant Zarea și chipsuri de creveți vietnamezi. Ele se succedau pe raft: o sticlă de vin spumant, o cutie de creveți, cam la 30 de centimetri una de alta. Lux. Creveți mai cumpăram uneori. Daca aveam ulei, îi prăjeam în tigaie acasă la două surori ai căror părinți erau la muncă în Turkmenistan, pe atunci, URSS, deci aveam liber la adunări de tineri fără “babaci”.

Ai mei se mai descurcau, “faceau rost” de diverse produse necesare, uneori chiar de salam de Sibiu sau cotlete de porc. Chiar lux.

În ce mă privea, aveam 19 ani și deși eram cam îndrăgostit, eram puternic muncit de soarta poporului meu. Nu îmi țineam gura, spuneam bancuri politice și comentam tot ce auzeam că spune la Europa Liberă Neculai Constantin Munteanu, cu care – culmea ! – aveam sa lucrez în 2000 la ProTV și care mi-a câștigat un enorm respect și după ce l-am cunoscut în persoană. Eu în anul 2000… Dar atunci eram doar în ’87 și îl ascultam pe Nae Munteanu la Actualitatea Românească. El, disident cu patalama, eu disident amator, mai mult în gând, ca mulți dintre prietenii mei. În secret plănuiam să scriu niște manifeste (flyer-e, sic !) și mă tot munceam să gândesc un plan cum să le împrăștii fără să mă prindă. La noi în casă în fiecare seară radioul de la capul patului pe partea lui tata țiuia pe unde scurte de mama focului. Daca era geamul deschis se auzea și în stradă. Dar toată lumea asculta Europa Liberă, deși pentru unii era doar sarcină de serviciu. Pe scurt, sistemul totalitar era in 1987 în plină acțiune. Nici o speranță să se termine vreodată.

Dar în duminica de 15 noiembrie după ce venisem de la votare a sunat telefonul. Prietena mea. Ăăă, era vreun meci azi ? Auzise ea pe Calea Bucureștilor o mulțime de oameni strigând și văzuse pe geam o coloană mergând spre centru. Hopaaa ! Nu era nici un meci. Imediat după ce am vorbit cu ea sună soția unui prieten al tatii care lucra la “partid”. Printre sughițuri ne spune că e “nasol” (pentru noi era bine), în centru sunt oameni adunați. Au intrat în sediul Consiliului Județean de Partid, unde la subsol era pusă masa pentru mărimile județului, cu toată haleala pe care muncitorii români nu o mai vazuseră de ani buni. De ani răi.

Cum am auzit mi-am luat o haină și pe frate-miu cu mine și am plecat spre centru cu ultimul troleibuz care mai circula. Dupa aceea au întrerupt circulația să nu se umfle mulțimea cu cei veniți – eventual – din cartiere. Până să plecăm mama era în lacrimi dar nu voia să ne ia trăirea istoriei (se simțea deja) așa că ne-a zis să mergem dar să avem grija și să venim repede inapoi.

Troleul a oprit la teatru și a dat jos captatoarele ca pe patești. Mai departe oricum nu putea merge. Mulțimea blocase toata piața delimitată de Modarom, Primărie și Consiliul Județean. Primul “cadru” pe care l-am vazut a fost cu un muncitor care spărgea un geam la parterul consiliului Județean cu vârful unui steag tricolor – alea roșii cu secera și ciocanul ardeau – în timp ce altul scria cu spray cu grund anticoroziv VREM DREPTATE ȘI FERICIRE ÎN ȚARĂ. Graffiti, doar că nu apăruse termenul.

Înotai prin aerul pieței, atâta emoție era. Nimeni nu se gândea încă la ce va urma, muncitorii care veniseră din Steagu’ (Roman) ieșeau din județeana de partid cu roți de cașcaval în bățul de steag. Luxul luxului. “Ia uite ce mănâncă aștia și noi nu ne luăm banii și nu avem ce să le dăm la copii”. Ma duc la dreapta spre Primărie. Muncitorii erau deja înăuntru. Picioarele scaunelor ieșeau prin ferestre aruncând cioburile pe trotuar, apoi urmau telefoanele, care se opreau spânzurate de fir, cu receptoarele spânzurate la rândul lor doi metri mai jos. În fața Primăriei, primele mașini de pompieri așteptau ordin să împraștie manifestanții cu apă. Cocoțat pe una dintre ele, Cristi, zis “Femur”, un coleg al meu de liceu de 1.95, în uniformă de pompier TR – termen redus. Ne-am privit în ochi, aci protestul, dincolo represiunea. Nu ne-am salutat. Îi era mult mai frică decât mie. Frate-miu și cu mine am mai stat doar putin și, tot de frică, am plecat. Femur nu avea cum. La zece minute după ce am plecat au venit blindatele și USLA-șii. Au arestat oameni, care după aceea au fost anchetați cu lunile. Un prieten de familie, o colegă a mamei … Mai multe zeci dintre ei au murit, unii iradiați.

La “Album duminical” nu s-a spus despre protest și nici George Marinescu nu a zis la știri. (Exact cum au facut și televiziunile private și “independente” la marșurile cu Roșia). Tot Nae Munteanu a anunțat nația că muncitorii de la Brașov au ieșit în stradă.

Seara au inchis centrul. Toți brașovenii care ar fi trebuit sa iasă dimineață, au ieșit seara, să vadă … ce ? Chiar de ar fi putut vedea în spatele scuturilor și căștilor albe, acolo erau doar foarte mulți muncitori de la spații verzi care puneau geamuri la ferestre și plantau panseluțe, gest pe care il vedem acum în noiembrie în fiecare an… Păi pentru asta am murit noi când cu 15 noiembrie ? Eu n-am murit. Eu am fost martor. Au murit alții. Între ei și învățătoarea Liana Iancu, colega mamei, ale cărei ultime cuvinte au fost “copii, feriți-vă, cade tabloul lui Ceaușescu pe voi !” Nu e poveste.

De patru ani de cand merg la proteste tanjesc dupa infiintarea unei tribune unde sa vorbeasca cine vrea, ca pe vremea Pietii Universitatii din 1990. Desi balconul era un element dominator, fie si numai din punct de vedere fizic, si desi un triaj avea loc totusi, se pare ca in general cei care au ajuns acolo au avut intr-adevar ceva de spus. E adevarat ca marii intelectuali ai tarii care ar fi vorbit la o tribuna ca asta au cam facut burti, fie fizice, fie morale, deci niste spiciuri profi ar lipsi. Dar in general in orice adunare se simte nevoia canalizarii energiei spre sau de catre un vorbitor, asa ca alaltaieri s-a adus in PU o scena. Cel care a adus-o, Teodor Maries, ar fi promis initial ca nu va urca pe scena, totusi in momentul cand scena a fost instalata, dumnealui a urcat si a anuntat ca scena este adusa prin intermediul Nasul TV si este acolo pentru ca liderii pietei (wtf!?) sa poata vorbi. O greseala care a declansat niste huiduieli monumentale, mai ales din partea galeriilor. In mod legitim oamenii s-au simtit amenintati nu doar de prezenta intruziva, fie ea si indirecta, a unei institutii media in spatele protestului, dar si de ideea ca o scena profesionala nu a putut fi adusa decat cu niste cheltuieli care reclamau intrebarea “cine a platit pentru asta ?” Noi astia de aici, nu numai ca nu avem bani de inchiriat instalatii, dar chiar si folosirea unei portavoci de 1000 de lei ridica sprancene. Huiduielile nu au incetat decat peste 15 minute, cand plafonul scenei a fost coborat iar luminile, stinse. Pe de alta parte, alti protestatari vorbeau intre ei contestand reactia galeriilor si argumentand ca intr-adevar niste persoane ar trebui sa se adreseze pietei de la o tribuna, caci “nu poti sa sari si sa scandezi aceleasi lozinci din doua versuri la nesfarsit”. Sunt de acord si cu asta. Vorba lui varu-meu:”dupa patru zile nici nu stii ce sa mai strigi.”

Tot alaltaieri a avut loc acea intalnire la Cotroceni, care a actionat ca un cutit cu care presedintele a intepat abil anvelopele protestului, lasandu-l pe jante. Toate avertismentele catre cei convocati de a nu se duce caci vor discredita protestul au ramas fara raspuns, ei fiind croiti sa ii spuna in fata lui Iohannis, fara ocolisuri “la televizor pareti mai inalt”. Sau alte cuvinte esentiale pentru situatia data, gen “stiti, eu de fapt nu reprezint piata, ci propriul meu ONG”, de altfel agreat de baietii care i-au sunat etc. Este greu sa gasesti intalnirii alt scop decat acela evident, de dezamorsare a bombei PU, care in ciuda demisiei guvernului, statea sa explodeze.

In felul acesta am ajuns in numai patru zile de la 30 de mii la 3 mii de oameni in piata, ceea ce probabil ca le-a mai adus inima la loc politicienilor care se pregateau unii de debarcare, altii de imbarcare.

Contextul actual arata asa: 43 de morti si mai urmeaza, focul de la Colectiv numai la opt zile distanta, scandal urias fiindca autoritatile din domeniul medical incearca sa acopere esecul intregului sistem plus probabil niste serioase urme de coruptie cu pretul vietii victimelor, iar datele preliminare ale anchetei indica o coruptie generalizata in intreaga ramura a administratiei care se ocupa cu autorizarea si controlul functionarii spatiilor publice. Au fost publicate cifre de speriat, de exemplu numai 7% dintre scolile romanesti au autorizatie ISU (!!!), conform unei declaratii a premierului interimar. In conditiile astea trebuie sa fii alcatuit dintr-un material special – eventual ignifug – ca sa renunti la sansa atat de rara a unei schimbari din temelii a sistemului, si sa te aciuezi la caldurica langa promisiunea unui linistitor guvern de tehnocrati care sa te scoata in primavara unor alegeri tot dintre aia (pe modelul detinutilor care se bucura ca isi schimba hainele … intre ei). Mi se pare ca in sfarsit se poate spune ca “ne meritam soarta” din cauza unei lipse acute si cronice a memoriei si a unei inactiuni sau a unei akrasii (slabiciune a vointei) vecine cu nesimtirea. Intrebarea cea mai comuna e aceeasi: ”Si crezi ca se rezolva daca iesi la protest ?” Poate ca nu, dar daca nu iesi, SIGUR nu va face nimeni nimic.

In ciuda atmosferei molatece din ultimele doua seri, eu sper totusi ca PU se va reactiva incepand chiar de azi. Victimele focului, murind una cate una, ne reamintesc in fiecare clipa de ce trebuie sa iesim in piata iar si iar.

Cica un evreu e indrumat de rabin sa se impace neconditionat cu fratele sau cerandu-i acestuia iertare. Rabinul nu accepta nici o alta varianta, dar evreului tot nu ii venea sa se duca la frate-su sa il roage sa il ierte. In cele din urma, dupa o noapte nedormita apare la usa la frate-sau si suna. Frate-sau iese, iar evreul spune: “- Buna dimineata, aici sta familia Bershkowitz ?” Frate-sau, contrariat, zice: “Nuuu…” La care evreul: “A, ma iertati.”

La fel ca la personajul bancului exista la unele “marimi” (sau … “enormitati”), ciocoi ai democratiei capitaliste, o golaneala a retoricii, pe care o folosesc, dupa chipul si asemanarea lor. Iata exemplul fostului premier roman: “Sper ca depunerea mandatului meu sa satisfaca asteptarile strazii” si sa “revenim cat mai rapid la ratiune si la solutii rationale”. Cu alte cuvinte, tu, pe care o mare nenorocire te-a scos in strada si protestezi fata de un milion de alte nenorociri, esti, in viziunea lui Tonta, DECAT un bou carele vei reveni la “ratiune” cand vei intra dracu’ inapoi in casa, vei relua circuitul “birou-televizor-pat” si te vei supune fara cracnire unei oranduiri corupte al carui exponent la varf este el, fostul presh-wannabe. Asta este mesajul lui de plagiator dovedit, de anchetat penal si de mincinos patentat, catre tine, cu ocazia demisiei lui retarde. In sensul de tarzie, desigur. In paranteza fie spus, nu la fel de retarda ca demisia lui Gabriel O., caruia parea ca i s-au lipit izmenele de scaunul de ministru. Chemarea lui Ponta la ratiune nu e, totusi, aruncata in gol. Fiindca tocmai somnul acesteia, prelungit inca de la Goya incoace,  i-a fatat pe cei ca el, avocatei de tip smecheras descurcaret, care dupa o joaca nesperat de lunga de-a politica, lasa, inainte sa o stearga definitiv din istorie, o urma de cacat finala pe faianta gazdelor. Marca lor. Masura potentei lor morale si de comprehensiune a contextului. Daciana are doi copii: unul are patruzeci si doi de ani si inca se joaca de-a Micky Mouse. Duuh !

Din aceeasi categorie face parte Daniel, CEO la BOR SRL, dar la un alt nivel. Daca joaca lui Tonta i-a surprins doar pe oamenii de bun simt care asteptau ca macar in al paispelea ceas fostul premier sa arate ca a priceput finalmente gravitatea situatiei, artificiile de limba ale administratorului BOR, care ar trebui sa fie indrumatorul spiritual al unei societati din ce in ce mai putin secularizate (odihneasca in pace domnul Cuza!) frizeaza, prin agresivitatea lor pasiva, un narcisism aproape bolnavicios. “Ne cerem iertare daca unele cuvinte ale noastre au fost insuficient de lamuritoare sau rastalmacite.” Cat jeg poti aduna sub sutana, Inaltpreaaroganta Ta, ca sa pretinzi ca prin aceasta declaratie iti ceri iertare fata de niste amarati care te-au intrebat de ce nu ai venit sa te rogi pentru ei cand aveau nevoie !? Declaratie, de altfel, preluata de presa grabita sub forma preanefericita “Patriarhul isi cere iertare”. Ba Danutz, ca sa vorbesc pe intelesul tau de valutist, uite care e treaba: auzisi tu de unu’ Matei care scrise o Evanghelie ? (Evanghelie, ba, nu Vanghelie !) Ia auzi acia ce spune Matei ala: “Si cine e cel mai mare intre voi va fi slujitorul vostru”. Sau poate asta iti suna mai familiar, citez din memorie: “Mai degraba intra un Mercedes prin urechile acului decat un om bogat in rai …“ Sau asa ceva.

Din pacate pentru noi, Gabriel, Viorel si Daniel, autori ai adevaratelor cimilituri ale iertarii, sunt produsul aceleiasi societati, una care impune folosirea ca instrument de baza de catre individ a exceptionalismului personal, caruia i se mai spune si dublu standard. Ce li se aplica altora mie nu mi se aplica. Iertare sa isi ceara civilii. Eu sunt altceva.

De aici tifla si aroganta pana la plasele in discursul livrat la nivel de sef de guvern si sef de biserica. De ce altora nu li se intampla ? Ghinion.

In urma apelului meu catre presa nu s-a intamplat, evident, nimic, dar nu imi pare rau ca l-am facut, el fiind in acord cu gandurile multor compatrioti.

De cinci zile presa se mataie, ofteaza, jeleste, in manifestari care nu au nimic de face nici cu mila si nici cu respectul fata de durere ci mai degraba cu un bocet platit, procedeu des intalnit la tara si care are acelasi rol: de entertainment, audienta si barfa. Cei care nu se lamenteaza acuza, si uite asa au mai facut rost de un dezastru aducator de rating. Desi sunt puternic afectat (din momentul aflarii vestii imi amintesc de tragedie la fiecare cateva secunde si imi imaginez prin ce au trecut bietii oameni aflati acolo), am luat relatarile despre eveniment in doze mici, aproape numai de pe online, treaba mai usoara daca de un an si jumate nu am televizor. Cand am dat de televizor mi s-a confirmat ceea ce aflasem despre mine de cativa ani: ca nu mai stiu sa ma uit la stiri fiindca ele se desfasoara pe cel putin trei ecrane simultan, cu doua burtiere incarcate de rezultate din divizia a doua la fotbal. Ma rog, am adunat totusi o seama de aberatii pe care le consider cele mai grave din cele pe care le-am intalnit si vi le redau aici:

– Reporter TV catre cardinalul Robu: “Ce i-ati spus lui D-zeu cand ati ingenunchiat ?”

– Un intelept de pe un site ortodox:”Pai cum, vor spune unii, cum sa ii pomenim daca nu stim ca au credinta in Dumnezeu…. Da, atât de „nebună” e iubirea Lui (Dumnezeu) încât, cu siguranță, îi cuprinde și pe rockerii din Colectiv”- condescedenta nu e iubire, ortodoxu’ tatii !

– Ministrul Sanatatii Banicioiu (despre sectia de arsi de 8,5 mil. de euro inaugurata de el acum sapte luni – facuta prin participarea la licitatie a unei singure firme, a unui prieten al lui Oprescu – dar care nu are personal si nu a functionat nici o zi): “Sectia este IN STARE A FI functionala”.

– Primarul sectorului 4: “Nu am nimic sa imi reprosez.”

– Prietena a doua fete ucise de flacari care a oferit pentru Realitatea TV un necrolog “super”: “erau persoane super, ne intelegeam superbine, ieseam in fiecare zi impreuna, erau superdragute …”

– Daniel, CEO la BOR SRL: “Nu invatati voi biserica ce rol are ea …”

Sigur ca nu doar fatucile sau baietii de pe teren sau din studiourile tv-urilor de stiri, din care majoritatea nu sunt in stare sa lege doua propozitii coerente, au comis-o, ci chiar si jurnalisti considerati seriosi – de exemplu o discutie la care participau Tolontan si Moise a luat-o pe aratura ajungand la “cine organizeaza baluri ale bobocilor in licee”. Pe bune ? Da. Pentru ca atunci cand se vorbeste mult e foarte greu sa mentii linia fina care delimiteaza banalul de esential, sau in cazul nostru discursul cotidian de cel de doliu national.

Cand faceam apel catre presa sa se abtina de la multe ore de tratat subiectul ma gandeam mai ales la doua aspecte: unul, ca in momentul in care se vorbeste foarte mult, este inevitabil sa se spuna si multe prostii, in special amanunte care arunca in derizoriu durerea oamenilor implicati direct in groaznicul eveniment, si al doilea, ca mintea umana suporta doar o anumita cantitate de informatie legata de un subiect si cu cat mai intensa e tocarea marunta a incendiului, cu atat subiectul va muri mai repede. Strict din punctul de vedere al mintii umane si al capacitatii ei innascute de a uita pentru a merge mai departe, acesta e un proces normal. Si fiindca cred ca de data asta nu mai avem voie sa uitam, sa trecem peste, sa musamalizam sau sa stingem, a insista pe toate amanuntele comune nelegate sau chiar legate de incendiul din club nu este benefic. Dimpotriva, fiindca abia acum incepe suferinta pentru cei ce au pierdut pe cineva sau pentru cei care vor supravietui (recuperarea cu arsuri este un iad), avem datoria sa mentinem flacara furiei care sa ne permita schimbari radicale.

Pentru ca nu e cinstit ca in focul de la Colectiv sa fi fost prinsi doar nevinovati, el trebuie sa ii arda si pe cei responsabili, de la patroni la primar, inspectori, ministri. Altfel, nevinovatii vor fi devenit inca un sir de victime in zadar. Insa acesta e doar primul pas. Nu ar fi cinstit sa uitam nici responsabilitatea fiecaruia dintre noi si sa ne amintim ca inainte sa cerem altora sa respecte regulile, suntem datori sa le respectam noi insine. Fiindca schimbarea incepe cu tine si cu mine si cu cei 30 000 de oameni din Bucuresti care au cerut aseara schimbarea asumandu-si-o intai pe cea proprie. Fiindca asa cum spun versurile piesei “The Day We Die” a trupei Goodbye To Gravity, pe care nimeni (nici eu) nu a avut curiozitatea sa le citeasca: “We’re not numbers, we’re free, we’re so alive /And the day we give in is the day we die.”

(“Nu suntem numere, ci liberi si-atat de vii / Iar ziua cand cedam e ziua cand vom muri.”)