CÎND NICI DREAPTA NICI STÎNGA NU MAI SPALĂ FAȚA

Cînd am început să înțeleg cîte ceva din viață, România era de 30 de ani pe drumul spre “comunism”, un drum care părea fără întoarcere. Pînă prin clasa a opta ai mei m-au lăsat să cred ce voiam și din faza cu comunismul, ca și din cea cu pionierii, cu toate că nu prea se fereau cînd înjurau regimul. Vedeam la televizor emisiuni despre Occident, cu oameni care dormeau pe străzi sau care făceau greve și cozi la birourile de muncă și mi se părea că eram totuși, ca societate, pe calea cea bună. Pe străzile Brașovului nu vedeam oameni fără adăpost. Avea să treacă mult pînă să îmi dau seama că regimul de la București mințea doar cînd era vorba de situația din țară și din celelalte țări comunistoide, în vreme ce despre occident aproape totdeauna spunea adevărul. Partea de adevăr neplăcută, desigur, care discredita capitalismul, dar asta nu făcea ca lucrurile să fie mai puțin adevărate.

Apoi am dat de Europa Liberă. Ca și Vocea Americii, E.L. era un instrument de propagandă anticomunistă înființat și finanțat de SUA. E.L. și V.A. aveau succes din mai multe motive. În primul rînd erau interzise, ceea ce mărea considerabil gradul de plăcere a ascultării. Apoi spuneau niște adevăruri pe care noi le trăiam dar despre care nu se vorbea niciodată oficial. În al treilea rînd foloseau o retorică și o terminologie care accentuau diferența dintre civilizațiile despărțite de Cortina de Fier, ceea ce îi făcea și mai dezirabili. Spre exemplu, “lumea liberă”- termen inventat în SUA pentru a se referi la… SUA și aliații. Și fiindcă acest termen nu a fost chestionat de la început la modul serios, a intrat în uz. Oricum e clar că prin comparație cu “lagărul comunist”, alt termen folosit la E.L., vestul era o lume mult mai liberă.

Existau de fapt numai două mari deosebiri între regimurile situate de o parte și de cealaltă a Cortinei de Fier. Prima – societățile din vest erau prospere și majoritatea populației nu suferea din lipsa unor produse sau servicii de primă necesitate. A doua – societățile din vest ofereau individului sau grupurilor de indivizi un grad de libertate mult mai mare, de la libera circulație și deciziile de consum libere pînă la iluzia unor alegeri libere sau a exprimării libere. În Occident, limitele erau situate la alt nivel, dar în realitate, dacă individul încerca să le forțeze, observa că de fapt cele două tipuri de societate reacționau într-o manieră la fel de opresivă. Adică, în vreme ce zăbrelele “lagărului comunist” se zăreau cu ochiul liber, chiar și de către o majoritate orbită de foame, “lumea liberă” se putea mîndri că pune la dispoziția individului o cușcă premium, ale cărei gratii se vedeau numai în zilele înnorate și care erau de fapt limitele sistemului. (Unul dintre indivizii care au încercat încă de timpuriu limitele ambelor sisteme a fost Panait Istrati. Vă recomand să îl citiți.)

În 1990 am împlinit 22 de ani. Nu cred că poate cineva să îmi povestească despre “era Ceaușescu” lucruri pe care să nu le fi trăit sau despre care să nu fi auzit atunci, la prima mînă. Mi-am făcut temele de nenumărate ori la lumina lămpii cu gaz fiindcă ni se oprea curentul electric zilnic. Am dormit iarna în pulover și cu căciulă fiindcă în ultimele ierni ceaușiste temperatura în cameră era 12-13 grade. Prima mea prezență la un protest a fost – am mai spus-o – pe 15 noiembrie 1987, la Brașov.

De aceea indiferent cît de disperată a fost situația în România acestor ultimi 30 de ani, niciodată nu am regretat România lui Ceaușescu. Niciodată nu mi-am dorit să revenim pe calea spre “comunism”.

Dar îmi dau seama că anii petrecuți în spatele Cortinei de Fier au reprezentat motivul pentru care, în momentul cînd comunismul a căzut, noi am crezut că a fost învins de capitalism, care a sărbătorit o victorie ce nu i-a aparținut.

De fapt, comunismul a căzut fiindcă, deși avea la bază intenția – normală – de a construi o societate mai bună pentru a îmbunătăți viața celor mulți (scopul oricărei societăți de onoare), el a pornit de la niște premise greșite, a debutat cu mari erori și compromisuri, și a devenit în scurtă vreme o orînduire falimentară, nu doar din punct de vedere economic.

Revin. În 1990, nu capitalismul a învins comunismul. Comunismul a făcut implozie (și să zicem merci că nu a făcut explozie). Dar în țările capitaliste, mai ales în SUA, mass media a acreditat ideea că odată rămas cît de cît singur acasă, adică pe planetă, capitalismul este singura rețetă care poate să aducă întregii omeniri fericire, un strat de grăsime peste curea și zece feluri ca să scapi de el. Nu asta ne dorim cu toții?

De aceea întreaga țară românească a îmbrățișat fără urmă de regret (cu excepția vreunui sfert din populație!) noua orînduire, care era una veche. Căci după cum ne amintim, lucrurile s-au petrecut așa: românii au vrut să revină la calea capitalistă (mitul prosperității interbelice se răspîndise și el) pe care să îi conducă niște foști demnitari comuniști.

Așa a început. Restul îl știm, rezultatul îl simțim: trăim într-o țară unde nu doar că nici o instituție de stat nu funcționează, dar lucrurile au mers din rău în mai rău și nici măcar nu există perspectiva unei îmbunătățiri. Cu toate astea, statul înghite sau risipește o mare parte din buget. Iar sistemul privat nu face nici el, de multe ori, o figură mai frumoasă, tocmai fiindcă nu este nevoit să răspundă în fața vreunei instituții de stat, așa cum ar fi normal.

De unde ar trebui cineva să înceapă să facă curat? De sus, unde un președinte care a făcut șmenuri cu case a înlocuit un președinte care a făcut șmenuri cu vase? Sau de jos, de la procentul de 40% de analfabeți și analfabeți funcțional abrutizați de alcool și de sărăcie? Sau poate de la mijloc, de la sutele de mii de orășeni cu două mașini care au semnat pentru referendumul cu familia? Sau care au uitat de arșii de la Colectiv și citesc fără să gîndească la intrarea în magazine că “această clădire nu are aviz ISU”? De la infrastructură sau de la educație? De la autoritățile române, care au permis ca zeci de ani produsele de import din vest să fie sub calitatea celor similare din vest, sau de la UE, care a permis și ea aceasta fără procese de conștiință? De la RMGC sau de la Bechtel? București sau Bruxelles?

Sînt țări care nu se fac bine niciodată, iar dintre ele face parte, cred, și România. Dacă vrem să ne vindecăm trebuie să începem ieri.

Mai e ceva: în cei 30 de ani de cădere a noastră, capitalismul ăla victorios din anii ’90 a început să se sleiască. Unii ne dăm seama că visul cu două mașini, o casă cu garaj dublu și copii la facultate nu e posibil pentru toți, așa cum ni se spusese. Dimpotrivă, e posibil numai pentru o minoritate. Și că de fapt, sănătatea e și ea numai pentru unii, educația – la fel.

Cu libertatea lucrurile stau chiar mai rău fiindcă libertatea nu este atunci cînd te duci la mall și ești liber să alegi la ce film intri și ce comanzi la bufet. Nu. Libertatea este atunci cînd participi direct la luarea deciziilor care te privesc ca cetățean, iar asta nu există nici la noi, nici la ei, de fapt există în foarte puține locuri cunoscute. Care e calea de urmat? Că pe noi pînă acum ne-au ruinat și comunismul și capitalismul.

Cînd urmărim știrile externe, care la televiziunile din România nu prea se dau, confuzia e cu atît mai mare. Să ne uităm la cea mai mare țară capitalistă și la cea mai mare țară comunistă.

SUA. Îndatorată pînă peste cap, cu economia în picaj, ne pregătește încă o criză financiară mondială. Bogații se împuținează dar se îmbogățesc, săracii sărăcesc dar se înmulțesc. 40% dintre americani nu au de unde să scoată 600 de dolari dacă ar fi să aibă mîine o urgență în familie. Infrastructura e praf, în SUA nu se mai fabrică multe lucruri. Poliția ucide oameni nevinovați pe stradă (cu precădere de culoare), închide copii de emigranți în închisori, companiile farma ucid oameni cu zecile de mii, companiile de fracking distrug și pămîntul de sub picioarele cetățeanului, zilnic cîte un om deschide focul asupra altor oameni, agențiile de stat spionează tot ce mișcă iar dacă ești avertizor de integritate ești chiar tu arestat. Nimeni nu e găsit responsabil. SUA are 4,5 la sută din populația lumii și un sfert din totalul deținuților. Majoritatea muncesc, în unele cazuri gratuit, adică ca sclavii, alții cu doi-trei cenți pe oră. Mitul că SUA dorește întotdeauna pacea este contrazis de Donald Trump, care a retras SUA din cel mai important tratat de non-proliferare nucleară, semnat de Gorbaciov si Reagan în 1987, a retras SUA din tratatul de non-proliferare nucleară cu Iran. Dar și din tratatul de la Paris, care a adunat 190 de țări într-o declarație comună care să ajute planeta să ne suporte. În plus, SUA este în momentul de față angajată în 9 conflicte armate, adică aproape nici o schimbare față de ultimii, să zicem, 130 de ani. Nu în ultimul rînd, cea mai mare democrație a lumii care are numai două partide și o singură direcție – pro-corporatistă – a refuzat din nou candidaților din partea unei a treia forțe prezența în campania la prezidențiale în derulare. În aceste condiții nu miră pe nimeni faptul că singura forță de opoziție reală din SUA care are un candidat cu șanse la prezidențiale, este una socialistă.

China. Și aici problemele legate de respectarea drepturilor omului sînt la ordinea zilei. China e țara în care trebuie să ai grijă ce spui, cum, cui. În curînd probabil că va trebui ca cetățenii să aibă grijă și ce gîndesc, fiindcă tehnologia de recunoaștere a fețelor deja împînzește multe orașe, iar fața poate arăta ce gîndești… O anume comunitate, cea a  uigurilor, e dintre cele mai oprimate. Etnie turcică, majoritatea musulmani, peste un milion de uiguri sînt chiar acum la spălat de creier în închisori de stat. O altă comunitate religioasă care are aproape 30 de milioane de membri, Falun Gong, este interzisă. China are și ea un singur partid – pe același – și un lider cu apucături dictatoriale, Xi Jing Ping, dar nu a pretins niciodată că ar fi o democrație. În China, anul trecut, un funcționar de stat care a furat 20 de milioane de dolari a fost executat. China este numărul 1 în lume la investițiile în energie curată. Ceea ce e important fiindcă visul cu două mașini, garaj dublu și copii la facultate nu ni se poate împlini și din cauza fițelor noastre că vrem, vezi Doamne, să respirăm aer cît de cît curat, a mofturilor pe care le facem cînd e vorba să ne hrănim cu plastic, că noi preferăm plantele, chestii din astea…

Dar – mai ales – China a scos din sărăcie 600 de milioane de oameni în ultimii 20 de ani, ceea ce nu a mai reușit pînă acum nici o țară. Și China nu a fost implicată în nici un conflict armat de la războiul din Vietnam pînă acum.

Dar în vreme ce mesajele despre America sînt în majoritate pozitive, mesaje de consum, care au în general legătură cu uriașa uzină de divertisment care funcționează acolo, dinspre China rareori primim ceva pozitiv.

Cel mai mare avantaj al unei societăți prospere din punct de vedere economic este că propaganda sistemului nu are nevoie de mari eforturi ca să creeze iluzia democrației, libertății, etc. Mai mult, jurnaliștii își dezvoltă un soi de autocenzură. De cele mai multe ori ei știu exact ce se poate “da” și ce nu se poate, nu mai e nevoie să prezinte materialul redactorului șef. Ei fac parte din sistem în asemenea măsură încît nu îl mai pun la îndoială. Ca și cum nici nu ar avea de ce. We are the good guys. Punct. Este ceea ce SUA a creat cu mulți ani în urmă, iar acum acest mecanism – deși funcționează doar din inerție fiindcă în teren lucrurile s-au schimbat mult – menține impresia că SUA încă plutește.

Dar dacă ne uităm la cele de mai sus vedem că, în ciuda derapajelor grave în ceea ce privește drepturile omului pe care le au ambele țări, China este pe val datorită controlului strict pe care statul centralizat îl are asupra capitalului, iar SUA sub val din cauză că nu vrea să controleze capitalul.

Păi bine, și io cu cine votez? Exact.

Pe vremea lui Eisenhower, republican, nivelul cel mai ridicat de taxare în SUA era de 70 la sută. Acum, marele capital nu doar că nu mai plătește nimic, dar i se și returnează cel puțin cîteva zeci de milioane pe an. Anii ’50-’70 au reprezentat cel mai echilibrat punct în capitalism, cînd diferențele dintre bogați și săraci nu situau cele două categorii în două regnuri diferite, cînd sindicatele aveau putere, universitățile erau aproape gratuite, iar activitatea băncilor de pe Wall Street, strict reglementată. Vedem cu ochii noștri diferențele, chiar și de aici de peste Atlantic.

În China, anii ‘50-‘70 au reprezentat una dintre cele mai oribile perioade înregistrate vreodată în istoria omenirii, care a culminat cu “revoluția culturală” a lui Mao. Atunci nu aveai dreptul nici asupra propriului gînd. Vedem și aici diferența pe care prezența capitalului a făcut-o, de data asta în celălalt sens.

Nu a existat niciodată o societate ideală. Din fericire cred că am depășit de mult și faza cu nostalgia după “democrația” din antichitatea greacă, în care femeile nu aveau dreptul la avere, la divorț, la vot, și pe care nici măcar mintea sclipitoare a lui Aristotel nu a fost în stare să și-o imagineze fără sclavi. Comunismul nu a reprezentat decît o încercare a omului de a îmbunătăți societatea. A murit după 70 de ani. Capitalismul a rezistat mai mult, aproape dublu, dar e pe moarte. Din păcate ne cam ia cu el. În condițiile de față, e posibil ca civilizația umană așa cum o știm să moară odată cu capitalismul. Asta dacă nu acționăm repede. Fiindcă avem dreptul și obligația să ne construim o societate mai bună, nu contează cum se numește ea, dincolo de convenții și etichete, motivați de – și învățînd din – experiențele trecute.

Asta cu stînga și dreapta e doar ce am zis – o convenție. Pînă la urmă singura rețetă a fericirii comune este cea care oferă mulțumire majorității. Poate chiar tuturor, într-un caz ideal. Să ne închidem în bule ca niște matrioști nu e o soluție. Fiindcă dintre matrioști, numai cea mai mare vede lumina. Restul sînt permanent în întuneric.

One thought on “CÎND NICI DREAPTA NICI STÎNGA NU MAI SPALĂ FAȚA

  1. Superb articol dar mai ales superba incheiere. Sunt complet de acord cu fraza urmatoare: “Sînt țări care nu se fac bine niciodată, iar dintre ele face parte, cred, și România. Dacă vrem să ne vindecăm trebuie să începem ieri.” De multe ori, de prea multe ori am gandit la fel despre tara noastra.

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s