Începem cu cele mai recente isprăvi ale armatei israeliene. Ieri aceasta a ucis un militar egiptean la granița cu Egiptul. Contextul nu e clar, dar ca de fiecare dată Israelului îi este permis să se ancheteze singur. Rezultatul va primi probabil nota maximă, zece-ce-ce-ce, eventual Israelul se va justifica declarînd că “se apăra”. Apoi, după ce Tribunalul Penal Internațional a anunțat, în mod cu totul nesperat (de mine), că a cerut mandate de arestare pentru Netanyahu și Gallant și la numai cîteva zile după ce ailaltă curte internațională a ordonat să înceteze imediat asediul împotriva orașului Rafah, ce a făcut Israelul? A atacat Rafah. 

Au trecut aproape opt luni de cînd armata israeliană, una dintre cele mai tehnologizate și mai bine înarmate din lume, încearcă să elimine o gașcă de cîteva zeci de mii de băieți dotați cu armament simplu, de gherilă. Dar dacă tot nu îi înving pe Hamas fiindcă se cacă pe ei de frică să intre după paramilitari în tuneluri, între timp, dacă tot s-au adunat de pe acasă, se mai excită fie fluturînd pe țeava puștii niște chiloți de damă (sau nu neapărat de damă) adunați de prin casele palestiniene, fie, pînă stau degeaba, mai împușcă niște civili, mai pun niște bolnavi de vii în groapa comună… Am văzut un psihopat din ăștia care s-a filmat după ce a incendiat o bibliotecă. Bibliotecile sînt, normal, locurile unde se ascunde Hamas. 

Cel puțin pe copiii palestinieni armata israeliană i-a biruit, acoperindu-se de glorie: la jumătatea lunii martie omorîse mai mulți copii decît în toate războaiele din lume între 2019 și 2022. Fiindcă ÎN EI se ascund teroriștii.

Reacția presei corporatiste? Niciuna. Lobby-ul a răspuns prezent încă o dată. Peste tot, cu puține excepții, se vorbește despre “războiul cu Hamas”, nu despre masacru sau genocid, iar opiniile sînt emise aproape numai de către israelieni sau pro-israelieni. Un foarte interesant sondaj publicat de The Intercept pe 30 aprilie arată că publicul care urmărește televiziunile de știri din America este aproape singurul grup care mai crede că Israelul NU comite un genocid în Gaza. 

Alte sondaje sînt și ele dezastruoase. Susținerea pentru Israel a populației americane între 18 și 34 de ani a scăzut în 2023 de la 64% la 38% conform Gallup. Pe simpatii politice, în grupul votanților democrați opinia favorabilă pentru Israel a scăzut de anul trecut de la 56 la 47 la sută, la republicani de la 82 la 77 la sută, iar în cadrul votanților independenți, cel mai numeros grup din SUA, de la 67 la 51 la sută. În ciuda acestor procente, care prezic că va pierde alegerile din cauza politicii externe- ceea ce nu i s-a mai întîmplat unui candidat la președinția SUA de la Vietnam încoace-Biden nu dă semne că-și va schimba politica față de Israel. Exemplul lui Reagan, care în august 1982 l-a sunat pe premierul israelian Menachem Begin și i-a ordonat practic să înceteze bombardamentul asupra Beirutului de vest altfel nu-i va mai trimite armament nu face să îi sune lui Biden vreo alarmă în cap. 

De altfel primii trei cei mai bine cotați candidați la președinție, Trump, Biden și Robert F Kennedy Jr., susțin necondiționat Israelul. Ca un făcut, toți trei sînt cam la fel de sparți la creier: RFK a declarat luna asta că un parazit i-a “mîncat” o parte din creier (!), Trump, amicul lui Epstein, spune că îi va deporta pe studenții protestatari dacă ajunge președinte, iar pe Biden îl știți.

Reacția Congresului față de Israel? Camera Reprezentanților a votat la începutul lunii mai o lege care extinde definiția antisemitismului pînă unde limitele extrem de vagi permit incriminarea oricărei opinii critice legate de sionism sau de acțiuni ale statului Israel. Legea reprezintă încălcarea flagrantă a principiului liberei exprimări stipulat în amendamentul 1 din Constituția SUA. 

Această lege plus retorica oficială israeliană care suprapune conceptul de sionism peste cel de iudaism, în vreme ce guvernul lui Bibi pretinde cu voce tare că statul condus de el și acțiunile lui îi reprezintă pe toți evreii face un imens deserviciu Israelului, stimulînd fenomenul de antisemitism real, periculos mai ales în această perioadă cînd extrema dreaptă capătă din ce în ce mai multă forță în SUA, în Argentina, în Germania și aiurea. Două precizări sînt necesare. Prima, că sionismul este mișcarea secularizată responsabilă pentru și care susține existența Israelului ca etno-stat evreiesc. După cum știm, pînă acum în Israel cetățenii născuți în etnia evreiască, fie non-religioși și/sau de religie iudaică, sînt cetățeni de categoria întîi și au toate drepturile, iar cei de altă etnie și/sau rasă și/sau religie sînt cetățeni de categoria a doua sau a treia, palestinienii făcînd parte din ultima. Asta face din statul Israel un stat Apartheid evaluat ca atare de ONG-uri precum Amnesty International sau cel israelian B’tselem. A doua precizare decurge din prima și este legată de faptul că milioane de evrei, din care majoritatea locuiesc în alte țări decît Israel, încearcă să se disocieze de acțiunile genocidare ale Ierusalimului, transmițînd mesaje precum “NOT IN MY NAME” și organizînd-cel puțin în SUA-o mare parte dintre protestele pro-palestiniene. 

În vremea asta lobby-ul israelian născocește nenumărate fațete pentru un așa-zis antisemitism de campus, un produs al imaginației lobby-iștilor care își instruiesc clienții din taberele republicană și democrată înainte de fiecare declarație, pînă acolo unde ele ajung în presă aproape identice. Se poate spune că politicienii americani se află la numitorul comun al perspectivei unui partid unic în ceea ce privește problema israeliano-palestiniană. “Antisemitismul” de campus este portretizat de mass media drept o amenințare la procesul de învățămînt care “afectează starea de confort interior a studenților evrei” care susțin Israelul.

Din nou, de cele mai multe ori media prezintă în detaliu punctul de vedere al studenților sensibili “deranjați” și doritori ca procesul de educație să se desfășoare “normal” în timp ce universitatea lor face cercetare în domeniul echipamentelor de ucis oameni care se exportă în Israel sau este finanțată direct de miliardari pro-israelieni, ca Bill Ackman, care a amenințat cu oprirea donațiilor către Harvard dacă Claudine Gay nu este ejectată din fotoliul de președinte. S-a făcut. Asta fiind, repet, o situație considerată normală. 

În mod fatal, aceeași presă a uitat să îi întrebe pe studenții evrei din spatele baricadelor de ce lor mesaje ca “Intifada!” (care înseamnă “rezistență” și nu “moarte evreilor” așa cum a încercat lobby-ul să acrediteze) sau “opriți genocidul israelian” nu le provoacă vreun disconfort. În afară de asta absurditatea acuzării unor evrei de antisemitism a devenit normalitate. Nu mai pun la socoteală obligativitatea menționării, din perspectivă jurnalistică, a faptului că, conform legislației internaționale ONU, faptul că dreptul Israelului la apărare nu există, fiindcă vorbim de o țară care ocupă ilegal un teritoriu și un popor, în schimb există dreptul palestinienilor la rezistență armată (exact așa!). Iar dacă e să mergem mai mult în urmă, pînă la originea conflictului, declarația Balfour, care are fix trei fraze, pe lîngă că menționează de două ori numele “Palestina”, subliniază faptul că, consecutiv ocupării de către israelieni a teritoriului locuit (ah, deci era locuit!) de arabi, era “de la sine înțeles să nu se facă nimic care ar prejudicia drepturile civile sau religioase ale comunităților non-evreiești existente în Palestina”. Altfel spus e foarte simplu să ajungem la concluzia că ceea ce face Israelul de 76 de ani contravine chiar și celui mai vechi act imperialisto-colonialist referitor la ocuparea teritoriilor palestiniene de către sioniști.     

Într-un text pe care l-am scris acum vreo o lună mă plîngeam că studenții români nu sînt activi în ceea ce privește protestele, cel puțin prin comparație cu cei din Statele Unite. De la începutul acestei săptămîni nemulțumirea mea nu mai este întemeiată. Studenții de la Universitatea București au pus corturile pe iarba dintre clădirea Facultății de Sociologie din Panduri și biserica renovată în stil nouăzecist cu termopane, al cărei nume nu îl știu. Începutul protestului lor a coincis cu cel al grevei studenților din domeniul postuniversitar din rețeaua de universități publice University of California, prima din SUA care a ieșit la grevă la nivel de postuniversitare prin sindicat, cei 48.000 de membri fiind afiliați unui sindicat american mamut, UAW. Fiindcă am o relație foarte apropiată cu o persoană care se află la studii doctorale la Universitatea din California Santa Cruz, am rugat-o să solicite colegilor ei un mesaj pentru studenții de la București, pe care l-am livrat personal vineri. La tabără, unde corturile se înmulțesc pe zi ce trece, am aflat că în acea zi ieșise și Clujul la proteste. Studenții petrec zilele în general învățînd. Sînt bine organizați, au avut parte de mîncare gătită în fiecare zi, corturile mari, cele în care nu se doarme, au fiecare funcția sa, există deja o minibibliotecă, iar administrația a fost suficient de înțelegătoare încît să îi lase pe studenți să folosească toaletele din clădirile apropiate. (La Columbia de exemplu una din marile probleme a fost faptul că administrația le-a interzis protestatarilor accesul în clădirile din campus.) 

Am petrecut aproape patru ore alături de studenți, care se pregăteau pentru o discuție cu rectoratul, referitoare la revendicările lor. După ce reprezentanții au plecat spre rectorat, studenții rămași, printre care și unul palestinian, au participat la un seminar ținut de Nona Șerbănescu, artist vizual și manager cultural. 

Ajutată de soarele filtrat printre crengile pomilor, atmosfera din tabără respira pace. O pace pe care aș fi dorit să o pot transmite printr-un salt cuantic celor care au atît de mare nevoie de ea, în Gaza. Dar nu numai celor de acolo. Din păcate nici taberele de corturi grupate în campusurile americane nu au avut parte de liniște. În presa din România nu am găsit relatări detaliate legate de protestele din campusuri, care s-au încheiat cam de trei săptămîni. Lupta pașnică s-a transformat de multe ori într-una reală, provocările fiind în general pornite de poliție. La UCLA protestatarii au fost atacați de susținători ai Israelului înarmați cu bîte, care timp de ore întregi au tot încercat să dărîme gardurile care delimitau tabăra, bătînd mai mulți protestatari, în vreme ce poliția stătea și privea. La una dintre universitățile publice din Indiana răspunsul poliției a cuprins inclusiv postarea unui trăgător de elită pe acoperișul unei clădiri de lîngă corturi. La un campus din Missouri unde a fost prezentă și Jill Stein, candidata Partidului Verde pentru președinția SUA, poliția a intervenit cu brutalitate. Jill Stein însăși, o femeie violentă și periculoasă în vîrstă de 70 de ani, de profesie medic, fost arestată și acuzată de agresarea unui polițist. În majoritatea campusurilor unde se protesta intervențiile poliției în echipamente antitero cu metode specifice au escaladat conflictul, fiind deosebit de dure. Un procent semnificativ dintre lucrătorii poliției americane sînt antrenați în Israel de către poliția locală sau de către polițiști israelieni aduși în SUA special pentru asta, deci metodele sînt exact cele folosite pentru a controla populația palestiniană aflată sub ocupație. Una dintre excepții a fost poliția din Washington DC, al cărei șef a răspuns negativ la solicitarea administrației Universității George Washington printr-un comunicat în care preciza că tabăra este supravegheată dar fiindcă studenții nu sînt violenți poliția nu are de ce să intervină. Se poate și așa. 

Întorcîndu-ne la Harvard, am fost profund impresionat de manifestările organizate de studenții absolvenți de acolo cu ocazia festivităților de absolvire de acum cîteva zile. Nu mă așteptam ca super-privilegiații de la una dintre cele mai bogate universități din lume să se manifeste astfel, mai ales că pe studenții de azi nu îi amenință luarea la armată cu arcanul, cum era pe vremea recrutării pentru Vietnam. Altfel spus, nu au niciun interes. Totuși, din solidaritate, peste o mie de absolvenți au ales să plece de la discursurile oficiale de absolvire. Alții au rezistat pînă la primirea diplomelor pe scenă, ocazie cu care au desfășurat cîte un steag cu mesaj pro-Palestina sau pentru încetarea urgentă a focului și boicotarea lsraelului. Mulți dintre profesori i-au însoțit. În fine, cei mai hotărîți au organizat o festivitate de absolvire alternativă, People’s Commencement, unde discursurile critice la adresa guvernului SUA și a conducerii universității au fost ca focul. Consecințele acestor gesturi în Societatea Capitalistă de Supraveghere în Masă din SUA nu sînt lipsite de importanță. Se poate spune că acei oameni își riscă potențiala carieră de succes (absolvenții de Harvard sînt ușor angajabili) pentru… chiar, pentru ce? Pentru a rămîne cu conștiința și sufletul curate. Mofturi! O profă de la SNSPA cu care am mers la tabăra de corturi de la Facultatea de Sociologie, al cărei nume îl sar pentru propria ei siguranță, mi se plîngea de faptul că oamenii din jurul ei, cadre universitare, iau prea ușor poziția de drepți pro-NATO din motive financiare. Mai o bursă, mai o sinecură… fiecare cum se descurcă. Mi-a spus: “Se vînd.” Mi-am amintit de o anecdotă despre G.B. Shaw, care cică spre finalul vieții ar fi fost invitat la o cină simandicoasă, unde l-au așezat lîngă o domnișoară tînără și foarte frumoasă. Nu mult după ce a luat loc, Shaw ar fi întrebat-o: “Domnișoară, v-ați culca cu un bărbat pentru suma de un milion de lire sterline?” Ea ar fi răspuns: “Depinde cum ar arăta…” “Dar pentru zece lire?” “Drept cine mă luați??!!” “Asta am stabilit deja, rămîne să mai negociem prețul.” La fel pentru profii de la SNSPA sau pentru oricine lucrează în mass media și are la dispoziție un microfon de la care îl aud un milion-sau peste-de persoane. Cînd își transformă poziția în sinecură prin evitarea abordării subiectului numit “genocid”, omul acela nu mai are scuze. Cînd e vorba de genocid responsabilitatea nu se negociază.

Dacă ne referim la poziția Israelului în lume, observăm cum acesta pierde aliați aproape săptămînal. Nu e nevoie să ne-o spună mass media, deși la faza asta unele dintre ziare și televiziuni au mai mișcat ceva. Însuși Jake Sullivan s-a arătat îngrijorat de faptul că Israelul pierde aliați. Nici măcar biciul SUA nu reușește să țină Europa grupată în front. Spania, Irlanda și Norvegia au anunțat clar că votează pentru un stat palestinian independent. (România recunoaște Palestina încă de pe vremea socialismului, iar acum să se întoarcă, din slugărnicie față de partenerul strategic, ar da prea rău.) Mesajele venite de la fostele mari puteri Franța și Germania spun practic că l-ar aresta pe Netanyahu conform legislației internaționale dacă l-ar prinde pe teritoriul lor după o eventuală emitere a mandatelor de arestare de către Tribunalul Penal Internațional.

De aceea mie mi se pare clar că Israelul, dintr-o lipsă de inteligență combinată cu o aroganță brutală și cu un rasism feroce, a luat doar decizii greșite. A pierdut lupta pe toate fronturile: propagandistic, economic, diplomatic (dacă se mai poate vorbi de așa ceva), ideologic, și pe cel efectiv, în Gaza. Imaginați-vă cum ar fi fost ca Israelul să nu aibă vreo reacție militară, ci să dea în judecată gruparea Hamas, care e și partid politic, la Tribunalul Penal Internațional. Să urmărească “teroriștii” și să îi prindă, cu ajutorul Mossad. Să elibereze cei peste zece mii de prizonierii palestinieni în schimbul ostaticilor evrei. Să recunoască că 7 octombrie a fost un atac petrecut ca reacție la anii de represiune la care au fost supuși arabii din Gaza. Să oprească colonizarea ilegală a Cisiordaniei. Să deschidă porțile presei internaționale. Popularitatea și sprijinul pe care le-ar fi ar fi cîștigat ar fi fost imense. Sigur că dacă ar fi procedat astfel, trecînd peste credința fascistă de nezdruncinat că palestinienii sînt niște Untermensch-i, s-ar fi aflat de cîți morți e responsabilă armata israeliană pe 7 octombrie și de directiva Hanibal și de sprijinul financiar pentru Hamas acordat cu știrea lui Bibi. Totuși Israelul ar fi fost victorios în războiul de propagandă fiindcă forța sa de influențare prin lobby-ul sionist este (mai precis era) colosală. Dar dorința de a curăța etnic teritoriul Marelui Israel de palestinieni, lăcomia de pămînt și dorința de răzbunare au fost prea puternice.

Din păcate nu îmi pot da seama cum se va încheia totul. În urma acțiunilor genocidare din Gaza, nu mai există posibilitatea reconcilierii între populațiile israeliană și palestiniană pentru a trăi în limitele unui singur stat, după modelul sud-african după 1990. În plus, gradul de distrugere a fîșiei este atît de mare încît se estimează că reconstrucția ar dura cam 80 de ani. Suprafața agricolă este distrusă, sistemul sanitar la fel, apa a fost contaminată de “cea mai morală armată din lume” cu apă din mare. Exact cum anunțase Gyora Eiland, consilier de securitate al lui Bibi, că se va proceda, palestinienii pot pleca sau pot rămîne și să moară de foame.

În schimb știu că va exista un moment cînd toți ăștia care s-au tîrît în genunchi în fața Israelului și a partenerului strategic comun vor întoarce-tot din interes, pentru cariere și bani-armele (citește “camerele”, “microfoanele”, etc.) și vor slobozi scuzele. Iar atunci, vorba unui slogan la nu știu ce supermarket, pregătește-te să fii scîrbit!

Prin 1999 pe cînd lucram încă la radio Pro FM am făcut un comentariu legat de participarea echipei de baschet Maccabi Tel Aviv în competițiile europene. Comentariul meu a fost motivat mai puțin de antisemitism și mai mult de ceva destul de greu interpretabil: geografia. Am fost admonestat imediat printr-o scrisoare scrisă cu pixul pe hîrtie (pe atunci la radio se primeau sute de astfel de scrisori de la ascultători) de la o persoană cu cetățenie dublă, română și israeliană. Că sînt antisemit. Nimic surprinzător în a fi acuzat de antisemitism avînd în vedere că sînt fiul unui popor care a ieșit pe locul doi la Holocaust, imediat după Germania, la numărul de evrei uciși în timpul celui de al doilea război. Armata română deține și acum oribilul record al celui mai mare masacru organizat, cel de la Odesa, unde în zilele de 22, 23 și 24 octombrie 1941 armata română a executat între 34.000 și 100.000 de evrei, în funcție de cum și pînă unde se măsoară anvergura măcelului. 

Fiind ea însăși româncă, istoria noastră se descurcă și ocolește evenimentele care i-ar putea incrimina pe ai săi. În Germania Holocaustul s-a studiat pînă în cele mai teribile detalii pînă cînd trei generații de nemți au dat semne că ar fi priceput ce au făcut rău. A trebuit să vină genocidul ăsta nou, din Gaza (Palestina), ca să ne dăm seama că de fapt Germania nu a învățat decît o regulă, pe dinafară, fără să își însușească principiul. Regula: să nu ucizi în masă evrei. Principiul: să nu ucizi în masă PE NIMENI. Astfel, Germania furnizează armament și echipament Israelului, care ucide zeci de mii de civili palestinieni sub pretextul “războiului împotriva Hamas.” 

Cum un popor care a fost victima unui genocid a devenit autorul altuia? Dincolo de procesul cunoscut din psihologie, cu victima care devine călău,  este o întrebare la care ne este greu să răspundem dacă nu cunoaștem elemente importante despre cum a luat ființă și a evoluat statul Israel dar și societatea israeliană. Cum s-a ajuns la discursurile oficialilor în care intenția genocidului este rostită pe față, într-un fel pe care pînă și Hitler îl ocolea cu grijă? Se aliniază oare narativa acestor oficiali cu convingerile majorității cetățenilor israelieni? 

După 7 octombrie am ascultat sute de interviuri cu diverse personalități, situate de ambele părți ale baricadei. Unul dintre cele mai relevante a fost cel acordat lui Owen Jones, un jurnalist de opinie britanic de stînga, de către un fost cadru universitar israelian care are un doctorat în studii pentru Orientul Mijlociu, pe nume Ori Goldberg. Îl găsiți pe tube. Cred că Goldberg reușește să se plaseze în poziția profesorului fără să o părăsească pe cea a cetățeanului israelian care cunoaște bine societatea în care trăiește și activează. După ce l-am ascultat am reușit să îmi răspund la mai multe întrebări, începînd cu cea pe care mi-o puneam cu voce tare la microfon în 1999, adică de ce sportivii și echipele din Israel participă, împotriva geografiei, în campionatele europene. E simplu și are mai puțin legătură cu faptul că federațiile europene acceptă asta din simpatie pentru statul Israel sau din obligație politică. Conform lui Goldberg, israelienii, deși semiți și reveniți între alte popoare semite pe teritoriul pe care unii dintre ei ei cred că Dumnezeu li l-a pus la dispoziție, se consideră europeni, vestici, aparținînd nordului global. Bibi Netanyahu a fost născut în Israel dar a făcut liceul și facultatea la Philadelphia, respectiv Boston. Golda Meir s-a născut la Kiev dar a făcut școala în Milwaukee. Majoritatea cetățenilor israelieni dețin și un al doilea pașaport, al unei țări din Europa de Vest, din America, rusesc, românesc etc. 

În Israel concursul Eurovision este luat foarte în serios, iar acest fel de a fi privit este motivat de sentimentul de apartenență al israelienilor la Europa, mai spune Goldberg. Ei nu se simt acasă ca vecini ai arabilor, cu care nu au multe lucruri în comun. Partea proastă, spun eu, este că, mulți dintre ei manifestînd un rasism de tip alb, european, nici nu își doresc să aibă și nici să facă vreun compromis pentru conviețuirea împreună, nici ca vecini, cu atît mai puțin ca concetățeni. Iar asta a dus în timp la impregnarea societății cu manifestări dar și cu numeroase politici și legi rasiste. 

Mișcarea sionistă este prin concepția ei, una etnocentrică, deci de excludere. De excludere, din păcate, chiar fizică. Tații sionismului au știut de la bun început că va trebui să scape cumva de populația arabă de pe teritoriul Palestinei atunci cînd au ocupat-o. David Ben Gurion spunea că e nevoie de o proporție între evrei și arabi de 4 la 1 pentru ca statul israelian să poată fi creat și susținut. Asta însemnînd un stat în care evreii să fie mai egali decît arabii. Un stat evreu. Palestinienii nu ar fi votat pentru crearea unui asemenea stat. De aceea a avut loc așa numita Nakba, în limba arabă “catastrofa”, perioada din 1948 cînd milițiile israeliene sioniste Haganah, Irgun și Lehi au ucis 15.000 de palestinieni, au expulzat aproximativ 750.000, și au ras de pe fața pămîntului mai mult de 600 de sate, ale căror fîntîni le-au otrăvit pentru ca cei plecați să nu mai revină. Nakba este comemorată în ziua de 15 mai. În momentul de față dacă se ia în calcul populația palestiniană din Gaza, Cisiordania plus urmașii refugiaților palestinieni din Iordania, Liban, Egipt, Siria, numărul arabilor a căror casă se află sau s-a aflat pe teritoriul fostei Palestine este egal cu cel al israelienilor. În 1967, după războiul de șase zile, ONU a decis că Cisiordania, Gaza și Ierusalimul de est sînt teritorii ocupate și trebuie să fie returnate populației palestiniene, în conformitate cu actul de creare a Israelului, care ocupa în 1948 doar 56% din fostul protectorat britanic al Palestinei. Israelul nu s-a conformat niciodată. De asemenea, împotriva legislației internaționale, contestă dreptul refugiaților de a se întoarce, pe deasupra ocupînd permanent și ilegal noi și noi case și terenuri în Cisiordania, unde numărul coloniștilor israelieni, cetățenii de categoria 1 ai Israelului, a ajuns la 700.000. Iar acum armata israeliană a distrus Gaza, ucigînd nu mai spun cîți civili, dintre care 40% copii. 

Totuși, în vreme ce căsăpește civili în Gaza, Israelul nu uită nicio clipă să joace și rolul de victimă, la adăpostul milioanelor de evrei omorîți în Holocaust. Rolul de victimă este asumat, după Ori Goldberg, și în raport cu segregarea la care evreii au fost supuși în Europa în cei două mii de ani. Astfel, la declarațiile – altfel complet lipsite de acoperire – ale lui Biden, că nu va mai trimite arme Israelului pentru a susține genocidul din Gaza, societatea israeliană suspină. Iar am fost lăsați singuri, am știut că nimeni din America și din Europa nu ne iubește, nu-i nimic, vom lupta prin noi înșine… Goldberg descrie această dublă identitate, de victimă și de călău, proprie societății israeliene, drept “schizofrenică”. Răspunzînd și la întrebarea “cum totuși un popor acceptă cu seninătate atrocitățile pe care armata sa le comite asupra unor persoane nevinovate?”, el face referire la un sondaj dat publicității acum cîteva săptămîni. Subiecții au fost întrebați dacă cred că IDF a folosit destulă forță în Gaza, prea puțină sau tocmai de ajuns. 11% dintre răspunsuri au fost că IDF a fost prea brutală. Cam tot atîția cetățeni au considerat că IDF nu a fost destul de dură. Iar restul au răspuns că “armata israeliană este cea mai morală forță militară din lume. Ei au juriști chiar și printre soldații din prima linie și noi știm că niciodată nu ar comite gesturi nepermise de tratatele internaționale.” De ce cetățenii israelieni nu se informează, de ce acceptă această îndoctrinare vizavi de Gaza? Goldberg răspunde: fiindcă nu ne pasă de palestinieni. Asta e realitatea. Nu ne pasă. Încă de la crearea statului Israel, pentru ca populația israeliană evreiască să accepte purificarea etnică, crimele de tot felul, întemnițarea fără mandat și fără justificare (actualmente Israelul are peste 10.000 de prizonieri palestinieni în diverse lagăre, unde după cum am văzut recent, tortura este ceva la ordinea zilei), ocuparea abuzivă a caselor, discriminarea etc., a trebuit ca palestinienii să nu mai poată fi priviți ca oameni, ca semeni. Acest proces de dezumanizare, început chiar dinainte de 1948 de către artizanii sionismului (nu de evreii care au locuit în Palestina împreună cu arabii timp de sute de ani), a fost continuat prin propagandă, iar rezultatele se văd acum. Ori Goldberg spune “procesul de dezumanizare a unui grup acționează atît asupra felului în care privești membrii acelui grup, dar și asupra ta, fiindcă după o vreme îți vei pierde tu însuți umanitatea.” 

Astfel intenția Israelului, pentru unii ascunsă, de a elimina orice posiblitate pentru palestinienii din Gaza de a se întoarce acasă, devine evidentă și, în mintea lor, justificată. Așa-zisa soluție a celor două state este contestată cu voce tare de Bibi și de ai lui, de altfel este greu de susținut cu 700.000 de coloniști evrei în Cisiordania. Am văzut cu toții atitudinea ambasadorului Israelului la ONU cînd a tocat statutul organizației în fața adunării generale, care se chinuia să voteze constituirea unui stat palestinian cu granițele de dinainte de 1967. Soluția unui singur stat în care cetățenii să aibă aceleași drepturi este de asemenea respinsă de Israel. Și atunci ce rămîne? Un genocid transmis live, înfometarea a peste un milion și jumătate de persoane, totul sub protecția nemijlocită a partenerului strategic, al lor și al nostru, care toacă în fața întregii lumi ideea de democrație, de drept internațional, de umanitate. 

În orice caz, în ultimele săptămîni, în ciuda eforturilor mass media corporatistă de a susține hazbaraua, odată cu începerea protestelor studențești popularitatea lui Biden scade pe măsură ce crește conștientizarea genocidului de către publicul american. Probabil că singurul loc unde Biden va mai obține voturi va fi tot Eurovision, unde să adulmece pe la spate părul unor fete cu 60 de ani mai tinere decît el nu este considerat ieșit din comun. 

Reiau prezența mea în blogosferă cu un text care ar putea fi despre geopolitică, despre justiție, despre lobby, despre șantaj sau despre genocid. Ar putea fi într-adevăr despre toate acestea, dar cred că în primul rînd este despre ipocrizie. 

Războiul din Ucraina a reprezentat pentru mine un punct de cotitură înainte de orice în sfera relațiilor umane. În ce fel? Urmăream situația din Ucraina în presa alternativă cu cel puțin cinci ani înainte de invazia rușilor din februarie 2022. Cunoșteam cu exactitate felul în care SUA, prin persoane cu influență în Departamentul de Stat, precum Victoria Nuland, au participat decisiv la schimbarea de regim din 2014, eliminîndu-l pe Ianukovici printr-o lovitură de stat. De aceea atitudinea mea față de invazie a fost complet diferită față de a multor persoane care au urmărit doar știrile din mass media corporatistă. Am condamnat atunci și condamn în continuare agresiunea rusească, dar cunoscînd contextul în care ea s-a petrecut și pe care mass media corporatistă l-a ascuns cu grijă publicului său, mi-am explicat-o și am încercat să le-o explic și amicilor mei de pe rețelele sociale. Am devenit în maxim două săptămîni “pro-rus”, “putinist”, “plătit de Kremlin”. Imediat nuanțele au dispărut sub mormane de invective, iar discursul oficial a devenit sfînt. Nu mai conta dacă nu ne cunoșteam decît de pe Fb sau din viața reală, de doi ani sau de douăzeci. Doamne ferește să încerci să aduci vorba despre context, nimeni nu voia să vadă decît teroarea rusească, agresiunea asiaticilor cu care NU ARE ROST să încerci să negociezi fiindcă  cu ei nu se poate negocia. Răul personificat. Putler. Pînă în ziua de azi nu m-a spălat nicio apă. Mulți dintre amicii mei de rețele sociale au părăsit corabia care li se părea că se scufundă. Le-au luat locul alții, mai aplecați spre nuanțe și spre cunoașterea contextului, chestie fără de care sîntem de acord că nimic nu se întîmplă. În viața mea, cel puțin.

Propaganda mincinoasă (există și informații reale folosite în scop propagandistic) are un puternic și ciudat efect. Dacă minciuna este inițial crezută și a șocat, îndreptarea ulterioară a informației – eventual infirmarea acelui fapt – nu își mai face loc în capul receptorului. Zeci de declarații din presa mare care dovedesc că știrea inițială era falsă pot trece liniștite pe lîngă urechile celor păcăliți în prima fază. Ei își pun din nou mîna la gură pe stilul “vaaai de mine” de fiecare dată cînd aud informația inițială – despre care se știe deja că era falsă – ca un copil care se sperie în continuare de lupul din Scufița Roșie deși i s-a spus că povestea e ficțiune. Un exemplu care are legătură cu relatarea mea de mai sus este faptul că la nici o lună de la invazie Zelenski negocia de zor cu Lavrov la Istanbul. Doar sosirea intempestivă a lui Boris Johnson cu mesajul de război al Vestului a împiedicat semnarea unui document care ar fi salvat Ucraina de la dezastrul aflat în plină desfășurare. Toți cei care mă înjurau zicîndu-mi “putinist” au aflat despre aceste lucruri, la fel cum toți au aflat de afirmația lui Stoltenberg de acum cîteva luni că “războiul din Ucraina a început din cauza extinderii NATO”. Dar de asemenea toți se manifestă ca și cînd nimic nu s-ar mai fi întîmplat de la primele știri despre război din februarie 2022, conform cărora Rusia a atacat NEPROVOCAT Ucraina. 

Bineînțeles că amicii mei de pe rețele au preluat din mers întregul discurs american despre Rusia, Putin, autoritarism, homo și transfobie, lipsa libertății de expresie și a libertății presei. La care se adaugă evident, imperialismul rusesc, expansiunea sovietică, și gulagul. Totul bine amestecat cu vodcă și novicioc. Nu cunosc Rusia. Nu am fost acolo niciodată, nu vorbesc limba rusă. Și de la mine pare că în Rusia unele lucruri pe care noi, “vesticii”, teoretic le-am ridicat la rang de valori se găsesc rar. Lipsurile enumerate mai sus ar fi reale. În schimb cunosc limba engleză foarte bine, am fost în SUA de vreo opt ori și am petrecut acolo în total mai mult de un an de zile. Fiindcă SUA este fără îndoială – și pînă de curînd fără rival – cea mai importantă forță economică, militară și politică a lumii, mi se pare normal să urmăresc tot ce se întîmplă în societatea americană – atît prin mass media mare cît mai ales prin cea alternativă. Iar concluzia pe care am tras-o în urmă cu vreo cinci ani că aceleași probleme pe care SUA le arată public cu degetul cînd vine vorba de Rusia au răsărit – mai ales după anul 2000 – și în ograda americanilor. Pedepsirea prin întemnițare a avertizorilor de integritate (whisteblowers – ca în cazurile Daniel Hale și Snowden), întemnițarea lui Assange, cenzurarea strictă a informației în presa domestică (nepreluarea cazului laptopului lui Hunter Biden publicat de New York Post) dar și interzicerea instituțiilor de presă străine (RT și Sputnik), falsificarea procesului democratic în alegeri (desemnarea lui Biden drept candidat democrat prin influență politică și anularea avantajului la vot al lui Bernie Sanders), prevalența în sistemul juridic a înțelegilor dintre inculpați și judecători care au luat locul proceselor publice cu jurați (doar 6% din cazuri se mai judecă în proces public), presiunea pusă pe patronii rețelelor sociale pentru a cenzura informația (cazul lui Zuckerberg) și a supraveghea și modera mesajul participanților la discurs (dosarele Twitter), trecerea prin Congres a unei legi care obligă o rețea socială (TikTok) să își schimbe acționariatul cu unul majoritar american sînt numai cîteva din exemplele care mi-au influențat concluzia. Nu mai vorbesc despre informațiile – publice, obținute de la CRC (Congressional Research Center) – conform cărora SUA a fost autoarea a peste 60 de schimbări de regim în diverse țări ale lumii după 1945 și a 251 de intervenții militare după 1991, anul cînd a avut loc dizolvarea oficială a URSS.    

Singura mea problemă este că această concluzie personală  datează de prin 2019 și privește doar anii de după 2000. În realitate, după cum arată profesorul de filozofie la Universitatea Villanova din Pennsylvania Gabriel Rockhill, SUA a conceput un plan propagandistic de cucerire a inimilor și minților la nivel mondial care să zugrăvească o imagine inversată a celui mai puternic imperiu din istorie încă din anul 1946, de la ieșirea din război ca națiune care deținea aproape o jumătate din averea tuturor țărilor lumii. 

Astfel SUA, unde șase mega-corporații dețin literalmente toată presa în sistem de oligopol, are grijă ca prin întreaga rețea a industriilor culturale, cum le numește Rockhill, să disemineze atît la nivel domestic cît și internațional exclusiv mesaje unde ea însăși apare drept “fata bună” în timp ce oricine altcineva nu îi este prietenă apare drept partea care dorește răul democrației și civilizației. (Însuși Putin, întrebat de Tucker Carlson în timpul îndelung-înjuratului interviu de ce nu dă publicității unele informații despre conflictul din Ucraina, informații necunoscute de cetățenii occidentali care pe aceștia i-ar interesa, a răspuns că nu se poate bate cu SUA la propagandă, că pe acel front americanii sînt cei mai buni.)   

De aceea nu e de mirare că ați scăpat, dacă urmăriți numai canalele presei oficiale (infiltrate de agenți ai serviciilor de informații, acest lucru fiind recunoscut chiar de agenții) povestea despre scrisoarea celor doisprezece senatori americani către Tribunalul Penal Internațional. Nu e o scrisoare publică obișnuită. Ea a fost scrisă la 24 aprilie 2024 ca răspuns la zvonurile că Tribunalul pregătește niște mandate de arestare pentru Netanyahu și pentru alți cîțiva oficiali israelieni pentru crime de război. Tribunalul nu a infirmat aceste zvonuri și atunci mafia senatorială americană a trecut la treabă. Don (Ted) Cruz, Don (Marco) Rubio, Don (Tom) Cotton și încă nouă vrednici mafioți republicani au scris Tribunalului că “orice atac la adresa liderilor israelieni” va fi interpretat drept o amenințare a suveranității Israelului și în consecință, “a suveranității SUA”!!! “Target Israel and we will target you! (…) You have been warned.” Și apoi toți 12 s-au semnat fără jenă. Ar fi putut măcar să le trimită o amenințare anonimă, din aia cu capul tăiat al calului preferat așa încît bieții judecători să aibă la dispoziție varianta că poate au supărat vreun veterinar din zona Haga. 

Ei, ați auzit în presa mare despre scrisoare? La noi numai Cotidianul și G4 Media au publicat ceva despre asta, în SUA cele mai mari instituții de presă care i-au dat atenție au fost Politico și The Hill, adică două dintre cele relativ mici și puțin mai independente. Iar asta nu este o știre ci o ȘTIROAIE care arată exact cam cîți bani dă SUA pe ideea de justiție internațională cînd vine vorba de protejatul lor, statul Israel, atît singura cît și unica democrație din Orientul extrem de Apropiat. Menționez de asemenea faptul că SUA nu recunoaște Tribunalul Penal Internațional, mai mult, există o lege în vigoare care stipulează că SUA va ataca Haga (!) dacă un cetățean american sau un aliat al SUA va fi inculpat. 

Dar, cum zice amicul Exarhu, ține este Hitler în mass media corporatistă? Ține, ține? Vlăduț Putin… Nu-i vorbă că au mai fost Hitleri de serviciu, a fost și Saddam și Ben Laden și Gaddafi, important e să fie inamic al SUA la un moment dat. Căci atîta vreme cît au fost aliații SUA nici unul dintre ăștia trei nu avea a se teme. 

Întorcîndu-mă la amicii mei de pe rețele, mulți dintre ei mă trimit în…Rusia, la Putin, dacă nu îmi convine cu partenerul strategic. Păi nu vreau la Putin că am auzit că nu e bine. Nu ziceți voi că îi mor criticii pe capete, săriți de la balcoane? Dar cu partenerul de ce nu se poate mai bine, de ce nu am voie să îl critic dacă merită? De ce postările mele despre corupția Pentagonului, despre naziștii din Ucraina și despre genocidul din Gaza sînt suprimate? Nu libertatea de exprimare și libertatea presei ni se promiteau dacă ne lăsăm de comunism? Eu încă aștept să mă invite cineva la un tocșou la TVR. Să vorbim despre ipocrizie împreună cu ambasadoarea SUA la București. Despre ipocrizie și despre genocid. Apoi putem să vorbim și despre Putin.