REVISTA PRESEI PRO-ISRAELIENE ÎN FAPTE

Începem cu cele mai recente isprăvi ale armatei israeliene. Ieri aceasta a ucis un militar egiptean la granița cu Egiptul. Contextul nu e clar, dar ca de fiecare dată Israelului îi este permis să se ancheteze singur. Rezultatul va primi probabil nota maximă, zece-ce-ce-ce, eventual Israelul se va justifica declarînd că “se apăra”. Apoi, după ce Tribunalul Penal Internațional a anunțat, în mod cu totul nesperat (de mine), că a cerut mandate de arestare pentru Netanyahu și Gallant și la numai cîteva zile după ce ailaltă curte internațională a ordonat să înceteze imediat asediul împotriva orașului Rafah, ce a făcut Israelul? A atacat Rafah. 

Au trecut aproape opt luni de cînd armata israeliană, una dintre cele mai tehnologizate și mai bine înarmate din lume, încearcă să elimine o gașcă de cîteva zeci de mii de băieți dotați cu armament simplu, de gherilă. Dar dacă tot nu îi înving pe Hamas fiindcă se cacă pe ei de frică să intre după paramilitari în tuneluri, între timp, dacă tot s-au adunat de pe acasă, se mai excită fie fluturînd pe țeava puștii niște chiloți de damă (sau nu neapărat de damă) adunați de prin casele palestiniene, fie, pînă stau degeaba, mai împușcă niște civili, mai pun niște bolnavi de vii în groapa comună… Am văzut un psihopat din ăștia care s-a filmat după ce a incendiat o bibliotecă. Bibliotecile sînt, normal, locurile unde se ascunde Hamas. 

Cel puțin pe copiii palestinieni armata israeliană i-a biruit, acoperindu-se de glorie: la jumătatea lunii martie omorîse mai mulți copii decît în toate războaiele din lume între 2019 și 2022. Fiindcă ÎN EI se ascund teroriștii.

Reacția presei corporatiste? Niciuna. Lobby-ul a răspuns prezent încă o dată. Peste tot, cu puține excepții, se vorbește despre “războiul cu Hamas”, nu despre masacru sau genocid, iar opiniile sînt emise aproape numai de către israelieni sau pro-israelieni. Un foarte interesant sondaj publicat de The Intercept pe 30 aprilie arată că publicul care urmărește televiziunile de știri din America este aproape singurul grup care mai crede că Israelul NU comite un genocid în Gaza. 

Alte sondaje sînt și ele dezastruoase. Susținerea pentru Israel a populației americane între 18 și 34 de ani a scăzut în 2023 de la 64% la 38% conform Gallup. Pe simpatii politice, în grupul votanților democrați opinia favorabilă pentru Israel a scăzut de anul trecut de la 56 la 47 la sută, la republicani de la 82 la 77 la sută, iar în cadrul votanților independenți, cel mai numeros grup din SUA, de la 67 la 51 la sută. În ciuda acestor procente, care prezic că va pierde alegerile din cauza politicii externe- ceea ce nu i s-a mai întîmplat unui candidat la președinția SUA de la Vietnam încoace-Biden nu dă semne că-și va schimba politica față de Israel. Exemplul lui Reagan, care în august 1982 l-a sunat pe premierul israelian Menachem Begin și i-a ordonat practic să înceteze bombardamentul asupra Beirutului de vest altfel nu-i va mai trimite armament nu face să îi sune lui Biden vreo alarmă în cap. 

De altfel primii trei cei mai bine cotați candidați la președinție, Trump, Biden și Robert F Kennedy Jr., susțin necondiționat Israelul. Ca un făcut, toți trei sînt cam la fel de sparți la creier: RFK a declarat luna asta că un parazit i-a “mîncat” o parte din creier (!), Trump, amicul lui Epstein, spune că îi va deporta pe studenții protestatari dacă ajunge președinte, iar pe Biden îl știți.

Reacția Congresului față de Israel? Camera Reprezentanților a votat la începutul lunii mai o lege care extinde definiția antisemitismului pînă unde limitele extrem de vagi permit incriminarea oricărei opinii critice legate de sionism sau de acțiuni ale statului Israel. Legea reprezintă încălcarea flagrantă a principiului liberei exprimări stipulat în amendamentul 1 din Constituția SUA. 

Această lege plus retorica oficială israeliană care suprapune conceptul de sionism peste cel de iudaism, în vreme ce guvernul lui Bibi pretinde cu voce tare că statul condus de el și acțiunile lui îi reprezintă pe toți evreii face un imens deserviciu Israelului, stimulînd fenomenul de antisemitism real, periculos mai ales în această perioadă cînd extrema dreaptă capătă din ce în ce mai multă forță în SUA, în Argentina, în Germania și aiurea. Două precizări sînt necesare. Prima, că sionismul este mișcarea secularizată responsabilă pentru și care susține existența Israelului ca etno-stat evreiesc. După cum știm, pînă acum în Israel cetățenii născuți în etnia evreiască, fie non-religioși și/sau de religie iudaică, sînt cetățeni de categoria întîi și au toate drepturile, iar cei de altă etnie și/sau rasă și/sau religie sînt cetățeni de categoria a doua sau a treia, palestinienii făcînd parte din ultima. Asta face din statul Israel un stat Apartheid evaluat ca atare de ONG-uri precum Amnesty International sau cel israelian B’tselem. A doua precizare decurge din prima și este legată de faptul că milioane de evrei, din care majoritatea locuiesc în alte țări decît Israel, încearcă să se disocieze de acțiunile genocidare ale Ierusalimului, transmițînd mesaje precum “NOT IN MY NAME” și organizînd-cel puțin în SUA-o mare parte dintre protestele pro-palestiniene. 

În vremea asta lobby-ul israelian născocește nenumărate fațete pentru un așa-zis antisemitism de campus, un produs al imaginației lobby-iștilor care își instruiesc clienții din taberele republicană și democrată înainte de fiecare declarație, pînă acolo unde ele ajung în presă aproape identice. Se poate spune că politicienii americani se află la numitorul comun al perspectivei unui partid unic în ceea ce privește problema israeliano-palestiniană. “Antisemitismul” de campus este portretizat de mass media drept o amenințare la procesul de învățămînt care “afectează starea de confort interior a studenților evrei” care susțin Israelul.

Din nou, de cele mai multe ori media prezintă în detaliu punctul de vedere al studenților sensibili “deranjați” și doritori ca procesul de educație să se desfășoare “normal” în timp ce universitatea lor face cercetare în domeniul echipamentelor de ucis oameni care se exportă în Israel sau este finanțată direct de miliardari pro-israelieni, ca Bill Ackman, care a amenințat cu oprirea donațiilor către Harvard dacă Claudine Gay nu este ejectată din fotoliul de președinte. S-a făcut. Asta fiind, repet, o situație considerată normală. 

În mod fatal, aceeași presă a uitat să îi întrebe pe studenții evrei din spatele baricadelor de ce lor mesaje ca “Intifada!” (care înseamnă “rezistență” și nu “moarte evreilor” așa cum a încercat lobby-ul să acrediteze) sau “opriți genocidul israelian” nu le provoacă vreun disconfort. În afară de asta absurditatea acuzării unor evrei de antisemitism a devenit normalitate. Nu mai pun la socoteală obligativitatea menționării, din perspectivă jurnalistică, a faptului că, conform legislației internaționale ONU, faptul că dreptul Israelului la apărare nu există, fiindcă vorbim de o țară care ocupă ilegal un teritoriu și un popor, în schimb există dreptul palestinienilor la rezistență armată (exact așa!). Iar dacă e să mergem mai mult în urmă, pînă la originea conflictului, declarația Balfour, care are fix trei fraze, pe lîngă că menționează de două ori numele “Palestina”, subliniază faptul că, consecutiv ocupării de către israelieni a teritoriului locuit (ah, deci era locuit!) de arabi, era “de la sine înțeles să nu se facă nimic care ar prejudicia drepturile civile sau religioase ale comunităților non-evreiești existente în Palestina”. Altfel spus e foarte simplu să ajungem la concluzia că ceea ce face Israelul de 76 de ani contravine chiar și celui mai vechi act imperialisto-colonialist referitor la ocuparea teritoriilor palestiniene de către sioniști.     

Într-un text pe care l-am scris acum vreo o lună mă plîngeam că studenții români nu sînt activi în ceea ce privește protestele, cel puțin prin comparație cu cei din Statele Unite. De la începutul acestei săptămîni nemulțumirea mea nu mai este întemeiată. Studenții de la Universitatea București au pus corturile pe iarba dintre clădirea Facultății de Sociologie din Panduri și biserica renovată în stil nouăzecist cu termopane, al cărei nume nu îl știu. Începutul protestului lor a coincis cu cel al grevei studenților din domeniul postuniversitar din rețeaua de universități publice University of California, prima din SUA care a ieșit la grevă la nivel de postuniversitare prin sindicat, cei 48.000 de membri fiind afiliați unui sindicat american mamut, UAW. Fiindcă am o relație foarte apropiată cu o persoană care se află la studii doctorale la Universitatea din California Santa Cruz, am rugat-o să solicite colegilor ei un mesaj pentru studenții de la București, pe care l-am livrat personal vineri. La tabără, unde corturile se înmulțesc pe zi ce trece, am aflat că în acea zi ieșise și Clujul la proteste. Studenții petrec zilele în general învățînd. Sînt bine organizați, au avut parte de mîncare gătită în fiecare zi, corturile mari, cele în care nu se doarme, au fiecare funcția sa, există deja o minibibliotecă, iar administrația a fost suficient de înțelegătoare încît să îi lase pe studenți să folosească toaletele din clădirile apropiate. (La Columbia de exemplu una din marile probleme a fost faptul că administrația le-a interzis protestatarilor accesul în clădirile din campus.) 

Am petrecut aproape patru ore alături de studenți, care se pregăteau pentru o discuție cu rectoratul, referitoare la revendicările lor. După ce reprezentanții au plecat spre rectorat, studenții rămași, printre care și unul palestinian, au participat la un seminar ținut de Nona Șerbănescu, artist vizual și manager cultural. 

Ajutată de soarele filtrat printre crengile pomilor, atmosfera din tabără respira pace. O pace pe care aș fi dorit să o pot transmite printr-un salt cuantic celor care au atît de mare nevoie de ea, în Gaza. Dar nu numai celor de acolo. Din păcate nici taberele de corturi grupate în campusurile americane nu au avut parte de liniște. În presa din România nu am găsit relatări detaliate legate de protestele din campusuri, care s-au încheiat cam de trei săptămîni. Lupta pașnică s-a transformat de multe ori într-una reală, provocările fiind în general pornite de poliție. La UCLA protestatarii au fost atacați de susținători ai Israelului înarmați cu bîte, care timp de ore întregi au tot încercat să dărîme gardurile care delimitau tabăra, bătînd mai mulți protestatari, în vreme ce poliția stătea și privea. La una dintre universitățile publice din Indiana răspunsul poliției a cuprins inclusiv postarea unui trăgător de elită pe acoperișul unei clădiri de lîngă corturi. La un campus din Missouri unde a fost prezentă și Jill Stein, candidata Partidului Verde pentru președinția SUA, poliția a intervenit cu brutalitate. Jill Stein însăși, o femeie violentă și periculoasă în vîrstă de 70 de ani, de profesie medic, fost arestată și acuzată de agresarea unui polițist. În majoritatea campusurilor unde se protesta intervențiile poliției în echipamente antitero cu metode specifice au escaladat conflictul, fiind deosebit de dure. Un procent semnificativ dintre lucrătorii poliției americane sînt antrenați în Israel de către poliția locală sau de către polițiști israelieni aduși în SUA special pentru asta, deci metodele sînt exact cele folosite pentru a controla populația palestiniană aflată sub ocupație. Una dintre excepții a fost poliția din Washington DC, al cărei șef a răspuns negativ la solicitarea administrației Universității George Washington printr-un comunicat în care preciza că tabăra este supravegheată dar fiindcă studenții nu sînt violenți poliția nu are de ce să intervină. Se poate și așa. 

Întorcîndu-ne la Harvard, am fost profund impresionat de manifestările organizate de studenții absolvenți de acolo cu ocazia festivităților de absolvire de acum cîteva zile. Nu mă așteptam ca super-privilegiații de la una dintre cele mai bogate universități din lume să se manifeste astfel, mai ales că pe studenții de azi nu îi amenință luarea la armată cu arcanul, cum era pe vremea recrutării pentru Vietnam. Altfel spus, nu au niciun interes. Totuși, din solidaritate, peste o mie de absolvenți au ales să plece de la discursurile oficiale de absolvire. Alții au rezistat pînă la primirea diplomelor pe scenă, ocazie cu care au desfășurat cîte un steag cu mesaj pro-Palestina sau pentru încetarea urgentă a focului și boicotarea lsraelului. Mulți dintre profesori i-au însoțit. În fine, cei mai hotărîți au organizat o festivitate de absolvire alternativă, People’s Commencement, unde discursurile critice la adresa guvernului SUA și a conducerii universității au fost ca focul. Consecințele acestor gesturi în Societatea Capitalistă de Supraveghere în Masă din SUA nu sînt lipsite de importanță. Se poate spune că acei oameni își riscă potențiala carieră de succes (absolvenții de Harvard sînt ușor angajabili) pentru… chiar, pentru ce? Pentru a rămîne cu conștiința și sufletul curate. Mofturi! O profă de la SNSPA cu care am mers la tabăra de corturi de la Facultatea de Sociologie, al cărei nume îl sar pentru propria ei siguranță, mi se plîngea de faptul că oamenii din jurul ei, cadre universitare, iau prea ușor poziția de drepți pro-NATO din motive financiare. Mai o bursă, mai o sinecură… fiecare cum se descurcă. Mi-a spus: “Se vînd.” Mi-am amintit de o anecdotă despre G.B. Shaw, care cică spre finalul vieții ar fi fost invitat la o cină simandicoasă, unde l-au așezat lîngă o domnișoară tînără și foarte frumoasă. Nu mult după ce a luat loc, Shaw ar fi întrebat-o: “Domnișoară, v-ați culca cu un bărbat pentru suma de un milion de lire sterline?” Ea ar fi răspuns: “Depinde cum ar arăta…” “Dar pentru zece lire?” “Drept cine mă luați??!!” “Asta am stabilit deja, rămîne să mai negociem prețul.” La fel pentru profii de la SNSPA sau pentru oricine lucrează în mass media și are la dispoziție un microfon de la care îl aud un milion-sau peste-de persoane. Cînd își transformă poziția în sinecură prin evitarea abordării subiectului numit “genocid”, omul acela nu mai are scuze. Cînd e vorba de genocid responsabilitatea nu se negociază.

Dacă ne referim la poziția Israelului în lume, observăm cum acesta pierde aliați aproape săptămînal. Nu e nevoie să ne-o spună mass media, deși la faza asta unele dintre ziare și televiziuni au mai mișcat ceva. Însuși Jake Sullivan s-a arătat îngrijorat de faptul că Israelul pierde aliați. Nici măcar biciul SUA nu reușește să țină Europa grupată în front. Spania, Irlanda și Norvegia au anunțat clar că votează pentru un stat palestinian independent. (România recunoaște Palestina încă de pe vremea socialismului, iar acum să se întoarcă, din slugărnicie față de partenerul strategic, ar da prea rău.) Mesajele venite de la fostele mari puteri Franța și Germania spun practic că l-ar aresta pe Netanyahu conform legislației internaționale dacă l-ar prinde pe teritoriul lor după o eventuală emitere a mandatelor de arestare de către Tribunalul Penal Internațional.

De aceea mie mi se pare clar că Israelul, dintr-o lipsă de inteligență combinată cu o aroganță brutală și cu un rasism feroce, a luat doar decizii greșite. A pierdut lupta pe toate fronturile: propagandistic, economic, diplomatic (dacă se mai poate vorbi de așa ceva), ideologic, și pe cel efectiv, în Gaza. Imaginați-vă cum ar fi fost ca Israelul să nu aibă vreo reacție militară, ci să dea în judecată gruparea Hamas, care e și partid politic, la Tribunalul Penal Internațional. Să urmărească “teroriștii” și să îi prindă, cu ajutorul Mossad. Să elibereze cei peste zece mii de prizonierii palestinieni în schimbul ostaticilor evrei. Să recunoască că 7 octombrie a fost un atac petrecut ca reacție la anii de represiune la care au fost supuși arabii din Gaza. Să oprească colonizarea ilegală a Cisiordaniei. Să deschidă porțile presei internaționale. Popularitatea și sprijinul pe care le-ar fi ar fi cîștigat ar fi fost imense. Sigur că dacă ar fi procedat astfel, trecînd peste credința fascistă de nezdruncinat că palestinienii sînt niște Untermensch-i, s-ar fi aflat de cîți morți e responsabilă armata israeliană pe 7 octombrie și de directiva Hanibal și de sprijinul financiar pentru Hamas acordat cu știrea lui Bibi. Totuși Israelul ar fi fost victorios în războiul de propagandă fiindcă forța sa de influențare prin lobby-ul sionist este (mai precis era) colosală. Dar dorința de a curăța etnic teritoriul Marelui Israel de palestinieni, lăcomia de pămînt și dorința de răzbunare au fost prea puternice.

Din păcate nu îmi pot da seama cum se va încheia totul. În urma acțiunilor genocidare din Gaza, nu mai există posibilitatea reconcilierii între populațiile israeliană și palestiniană pentru a trăi în limitele unui singur stat, după modelul sud-african după 1990. În plus, gradul de distrugere a fîșiei este atît de mare încît se estimează că reconstrucția ar dura cam 80 de ani. Suprafața agricolă este distrusă, sistemul sanitar la fel, apa a fost contaminată de “cea mai morală armată din lume” cu apă din mare. Exact cum anunțase Gyora Eiland, consilier de securitate al lui Bibi, că se va proceda, palestinienii pot pleca sau pot rămîne și să moară de foame.

În schimb știu că va exista un moment cînd toți ăștia care s-au tîrît în genunchi în fața Israelului și a partenerului strategic comun vor întoarce-tot din interes, pentru cariere și bani-armele (citește “camerele”, “microfoanele”, etc.) și vor slobozi scuzele. Iar atunci, vorba unui slogan la nu știu ce supermarket, pregătește-te să fii scîrbit!

Leave a comment