Ce mai freamăt, ce mai zbucium…! Cîți biți de rasism scurși pe platforme fără măcar o încercare de reflexie asupra propriei atitudini! Și mai ales, cîte mii de scuze individuale care intră, aproape toate, sub umbrela eternei credințe că dacă cineva își salută cei doi vecini romi și ascultă Romica Puceanu înseamnă ca e neprihănit în fața acuzației de discriminare. Nu e rasism, pur și simplu nu ne plac manelele fiindcă “sînt de prost gust”. Iar noi, mai ales dacă sîntem la Coldplay, și mai ales fiindcă AM PLĂTIT BILET, am devenit, desigur, arbitrii eleganței și ai rafinamentului în muzică, dar nu numai. 

Nu scriu acest text doar ca să arăt că am și eu o părere, ci ca să arăt că ceea ce s-a petrecut în prima seară la Coldplay este, din punctul meu de vedere, rezultatul a trei factori: rasismul adînc înrădăcinat și neconștientizat, ipocrizia rezultată din acesta și o mentalitate a consumatorului prost înțeleasă în comunitatea noastră largă, adică a românilor.

Ca să vedem cum stăm, am adunat cîteva idei de la diverse prezențe de marcă în bula mea pe feisbucul în limba română, ca popularitate și ca poziție.  

Dar înainte de asta, o experiență personală. La liceul Andrei Șaguna din Brașov se obișnuia în anii ‘80 ca clasele de a 12-a să pregătească un “program artistic” de absolvire, pe care să îl prezinte pe rînd tuturor colegilor mai mici, în propriile lor săli de clasă. Nu era ceva oficial, deși avea loc cu acordul direcțiunii-altfel nu se putea. Erau cîntece despre experiențele din liceu ale absolvenților, întretăiate de scenete scrise și jucate tot de elevi. Era o luare în balon mai fină sau mai groasă a profesorilor. Îi știam pe cei care aveau umor, le închinam ironii mai subtile sau mai evidente, îi evitam pe “naziști”. Cîntecele luau naștere astfel: pe o melodie la modă sau doar foarte cunoscută celor mai mulți elevi din liceu se compuneau versuri corespunzătoare tonului pe care voiai să îți transmiți mesajul. “Spectacolele” din ultima lună transformau școala într-un prilej de chiul pentru toate clasele din toți anii, de rîs, de chefuri și beri după ore dar și de momente lacrimogene. Fiindcă singurul cîntec care era obligatoriu să fie serios/trist/languros/melancolic/tempus fugit era “cîntecul clasei”. Acesta se cînta la final și era adio-ul pe care clasa îl adresa celor care rămîneau în liceu, elevi și profi. 

Clasa mea a fost una excepțională, fiindcă 1986 a fost primul și ultimul an cînd liceul Șaguna înființa după treapta a doua (la liceu se susținea atunci un examen de “treaptă”, care selecta elevii care aveau să rămînă în liceu în clasele a 11-a și a 12-a) o a șaptea clasă, clasa G. De două ori campioană a liceului la fotbal, într-a 11-a și a 12-a, dominată de băieți (aveam numai 11 fete în clasă și din cauza asta eram înscriși oficial cu două echipe de fotbal în competiția liceului), clasa mea, 12G (azi i-aș zice 12O.G.) a fost deci specială. Cînd pregăteam spectacolul de absolvire colegii mi-au propus să facem cîntecul clasei pe melodia piesei Mona a formației Azur, care abia apăruse și era probabil populară în unele cercuri. Era o manea. Atunci nu cunoșteam termenul, dar era ușor, ascultînd piesa, să îți dai seama, chiar ca elev de liceu, ce e cu ea și de unde provenea, cu toate că era de iubire și nu de bani, valoare, mașini, dujmani. Colegii mei ascultau multe genuri muzicale. E mai ușor prin exemple: Michael Jackson era regele, George Michael cu Wham și fără, Queen, Erasure, Bronski Beat, A-ha, Stevie Wonder, Chris De Burgh, Depeche Mode, Alphaville, erau frecvent în playlist-urile de la chefuri (party-uri), diverse topuri germane, apoi Scorpions (!), Accept, Beatles, Rolling Stones, Genesis cu Phil Collins, Vangelis, Jean Michel Jarre, Phoenix, Sfinx, dar și chestii mai “grele” ca Pink Floyd sau Kate Bush – de unii din ei probabil că mulți dintre ăia care au fost la Coldplay nici nu au auzit. Toată lumea depășise de niște ani faza ABBA. În plus, mai mulți colegi mergeau în fiecare luni seara la concertul de muzică clasică de la Teatrul Dramatic (Sică Alexandrescu) din Brașov. Totuși am căzut de acord să folosim Mona ca melodie pentru cîntecul clasei. Nici măcar eu, care aveam să compun versurile, nu m-am opus. Nici nu mi-a plăcutși nu am fost singurul, dar am mers cu majoritatea. Și? Și atît. Mi se pare relevant modul de abordare a situației. Da, era o manea. Ascultam noi manele, frecvent sau măcar rar? Niciodată. Eu nu-mi amintesc să fi pus vreodată așa ceva la casetofon în mod conștient, indiferent de context. Dar asta le-a plăcut unora și am decis să o cîntăm cu toții. Fără jenă, deși nu ne reprezenta, fără încrîncenare, fără elitism deși învățam la cel mai al dracului liceu de elită din Brașov. Am dat acum cîteva zile peste un clip cu absolvenții de medicină de la Tg. Mureș care au pus versurile lor pe melodia unei manele, ca să facă un cîntec de absolvire. (https://www.facebook.com/story.php?story_fbid=1245605863477051&id=1670331648)

Unii ne continuă “tradiția”.

Încep acum selecția fragmentelor din postări de feisbuc pe care am făcut-o. 

Deschide lista Liviu Popescu, jurnalist cu școala BBC absovită de mult, destul de recent președinte interimar al Societății Române de Radiodifuziune. Liviu mi-a fost coleg la Profm, un știrist cu un stil de lucru extrem de riguros, de la care am avut mult de învățat. Ne-am înțeles bine spre foarte bine, deși prieteni nu am fost niciodată. În postarea lui despre maneaua de la Coldplay, Liviu afirmă că huiduielile nu au avut la bază rasismul, ci au fost motivate de faptul că manelele au un mesaj de prost gust. Cu toate astea cuvîntul cu “ț” apare de trei ori în postarea lui de jumate de A4. Nu cred că mai am ce arăta aici apropo de rasism. Nici apropo de bun gust. Ironic este faptul că pe Liviu l-am întîlnit ultima oară cînd am fost la radioul de stat să propun conducerii o emisiune despre rasism și conștientizarea acestuia, care a luat în cele din urmă forma unui videopodcast (se numește Autocorrect și îl găsiți pe youtube, primul sezon are zece episoade). RRA nu mi-a acceptat propunerea.

Cătălin Prisacariu, care lucrează la intreprinderea de jurnalism a lui Mircea Marian, marele ziarist care înaintea meciului cu Ucraina a afirmat că ține cu ucrainenii fiindcă au nevoie de o victorie de moral în război, cheamă în ajutor BBC, instanța supremă. BBC a scris că genul controversat manele are versuri vulgare și misogine, acesta fiind motivul pentru care apariția lui Babasha a fost huiduită. Acest model de autocolonizare e frecvent în atitudinea multor români, în special a bulei prezente la concert. Am muncit zeci de ani să fim ca occidentalii, credem din nou în valorile unei monarhii vestice, facem consum și turism ca vesticii, ținem cu echipele lor, ascultăm muzica lor…deci să nu cumva să creadă ei că pe noi ne legitimează maneliștii – cu toate că majoritatea românilor ascultă manele. Deci vă rugăm, dragi români, să îl credeți pe cuvînt pe BBC că are dreptate, mai ales cînd nouă ne convine că nu ne face rasiști. 

Dani Klinger este o persoană care lucrează în radio de prin 1990. Domeniul lui este cel tehnic nu cel de programe sau cel muzical. Totuși postarea de pe pagina lui de Fb din care am selectat următoarele fragmente avea peste 4000 de reacții. L-am ales fiindcă la el am găsit toate argumentele pentru care ar fi fost normal ca publicul să se manifeste în acel fel la prezența lui Babasha pe scenă. El scrie: “Spectatorii au venit la un concert Coldplay. Pe bani.” Această afirmație susține în mod precis argumentul meu referitor la felul în care românii se raportează la un concert. Nu îl degustă ca pe artă ci îl consumă ca pe un produs. (În cazul acesta chiar este un produs.) Am plătit Coldplay, vreau Coldplay. Iarăși în mod ironic, aceasta este chiar atitudinea cu care ne-au obișnuit maneliștii, cînd dau bani “fără număr” pe dedicații la petreceri. Odată ce și-a luat bănelu’ gros, Chris Martin și-a pierdut dreptul de a face propuneri publicului român. Să cînte ce vrem noi, de fapt să zică mersi că l-am lăsat să își facă singur playlistul. De asemenea, odată ce fanii Coldplay au plătit biletul, Chris Martin și-a pierdut și statutul de oaspete de onoare. El a devenit lăutar-fapt paradoxal în contextul cu Babasha, care era invitatul oaspetelui de onoare. Dar românii sînt capitaliști fără scrupule și fără nuanțe. Dacă e pe bani și nu le place de invitatul oaspetelui, îl dau afară de pe scenă.  

Mai scrie Klinger: “sa spui ca maneaua aia e muzica romaneasca foarte frumoasa si ca artisti ca Babasha sunt artisti foarte talentati, este o jignire adusa celor 50.000 de ascultatori de muzica Coldplay prezenti pe stadion. De asta huiduielile au fost o reactie fireasca.” Altfel spus Chris Martin nu are nici dreptul la aprecierea unei piese sau a unui artist. Dani Klinger și cei 50.000 de spectatori știu mai bine ce e muzica bună. Muzica proastă și artistul prost i-au jignit, iar odată jigniți, ei huiduie, normal. Dani îmi va fi recunoscător că nu scriu aici ce cred despre un asemenea argument. Apoi continuă: “nici un radio din Romania nu difuzeaza manele. Stiti cati ascultatori aduna radiourile din Romania? Conform ultimei masuratori, 11,2 milioane de romani asculta ZILNIC macar un post de radio. Numai KISS FM singur este ascultat zilnic de 2,7 milioane de romani. Toate aceste radiouri difuzeaza orice muzica, doar manele nu. Este atunci explicabil de ce consumatorii de manele nu au de ales decat sa asculte muzica lor preferata din online si sa genereze astfel un numar mare de ascultari. Practic compenseaza prin online lipsa manelelor de pe radio. Si comparativ cu 11 milioane de ascultatori zilnic de pe radiouri, cei 6,7 milioane de ascultatori stransi in 10 zile de Babasha cu ultima sa piesa, nu mai pare asa o performanta. O piesa aflata in heavy rotation se difuzeaza de 10 ori pe zi. In 10 zile se difuzeaza de 100 de ori doar la KISS. Care e ascultat de 2,7 milioane de romani. Piesa aia se difuzeaza si la ZU, Pro FM, Virgin, Europa. Faceti si voi calculul cate ascultari aduna. Asta ca sa lamurim cu numarul 1 in trending. Si cu mitul ca manelele se asculta mai mult decat muzica mainstream. Nu se asculta mai mult, doar ca e mai agresiva in a-ti patrunde cu forta in spatiul tau.”

Una dintre afirmații este de-a dreptul greșită, iar datele care sînt corecte sînt interpretate în mod eronat, nu știu dacă voit sau nu. În primul rînd există cel puțin un radio de manele în România. Se numește Super FM și îi aparține “magnatului” brașovean de presă Aristotel Căncescu, actualmente la zdup pentru abuz în serviciu sau ceva asemănător. Din cîte știu eu este singurul radio de manele din țară. Emite în Brașov, probabil cel mai frumos oraș etc., care în rîndul fanilor manelelor este cunoscut și pentru acest lucru, nu doar pentru Tîmpa. Un bun prieten care a lucrat cu Super FM mi-a povestit un experiment de tip sondaj făcut într-o spălătorie auto, unde lucrătorii au fost rugați să numere mașinile care aveau radioul pe frecvența Super FM. Au ieșit mai mult de jumătate. Cu toate astea, postul nu merge prea bine. Clienții nu cumpără publicitate. Cauza? Rasismul și ipocrizia generată de acesta; nu vor să se asocieze fenomenului etc. Dar îndrăznesc să fac o predicție: într-o bună zi, care nu e departe, niște capitaliști mai ai naibii decît ăștia vor cumpăra publicitate la un radio de manele, la fel cum online avem publicitate între manele și nimănui nu îi pasă fiindcă banii nu au culoare. La fel, mai multe radiouri vor da manele. Pun pariu. Oricum nu contează fiindcă la drept vorbind stilurile de muzică difuzate la radio în ziua de azi au fix aceeași valoare artistică ca cea a manelei. Multe au și același ritm. Consecința difuzării manelelor la radio va fi că genul va scădea în popularitate. Acum încă plutește asupra lor parfumul interdicției. 

În al doilea rînd cu toate că într-adevăr deocamdată în general radiourile nu dau manele, nu le dau din aceeași cauză din care s-a huiduit: rasismul. Argumentul “prostului gust” pe care l-am întîlnit de multe ori în articolele de dezvinovățire post-concert Coldplay nu stă în picioare. Conform cărei școli de gîndire digeii de radio sînt arbitrii bunului gust în muzică? Cum poate fi definită muzica “bună” într-o piață radio absolut plictisitoare, repetitivă, limitată, cum e cea românească, de fapt în orice piață de radio? Vorbim totuși despre muzica de radio, care este în totalitatea ei un produs comercial, la fel ca oricare creație de cultură pop.

În al treilea rînd nu poți compara, cum face Klinger, numărul de difuzări pe care le adună o piesă la radio cu numărul de vizualizări ale unui clip în online. Algoritmul de repetare a pieselor de la radio, născut din motive pur comerciale în SUA pe la finalul anilor ’70 și faptul că acele piese se adresează unui public semi-captiv nu e același lucru cu gestul voluntar de a căuta clipul și a apăsa play de 6,7 milioane de ori. Este diferența dintre un top al difuzărilor și unul al vînzărilor; de difuzări sînt responsabile radiourile iar de play-eri, publicul. Dani Klinger știe asta foarte bine. El continuă postarea cu inevitabila referire la “valori”.  “Maneaua este rau famata nu din cauza rasismului si nici din cauza muzicii. Maneaua este rau famata din cauza textelor si din cauza valorilor promovate de manea si de manelisti. Temele recurente sunt banii facuti usor, de regula ilicit, smecheria de orice fel e virtute, femeile sunt obiecte si trebuie sa fie multe, eventual sa fie ale altora, obiectivul e sa moara dusmanii de ciuda. Alte teme – razbunarea, parnaia, batai. Toate astea sunt in texte.”

“Lasand la o parte textele, exista si problema atitudinii, atat a cantaretilor de manele, cat si a consumatorilor acestui gen muzical. De regula au o conduita sociala care ignora regulile de civilizatie. Dau muzica tare, daca se poate toata noaptea, conduc masini care de regula incalca regulile de circulatie, se imbraca cu un prost gust evident?. Nu de putine ori sunt in siajul grupurilor de interlopi, camatari, traficanti de persoane. De asta e maneaua “rau famata”. Babasha, nu e rasism. Mai ales ca manele canta si romanii, nu doar romii. Maneaua este definita mai degraba ideologic, nu stilistic. Si aici am ajuns la al doilea motiv pentru care s-a huiduit miercuri la concert. Fanii Coldplay care stiu perfect valorile promovate de trupa, nu au putut intelege cum ar putea fi aceste valori compatibile cu valorile care vin la pachet cu manelele.”

Să încep cu finalul: fanii trupei nu au putut înțelege cum valorile promovate de trupă sînt compatibile cu valorile promovate de maneliști. Și cînd nu înțelegi, huidui, desigur. Dar care sînt valorile promovate de maneliști? Banii făcuți ușor. Hmm, interesant, cumva asemănător cu banii cîștigați prin pariuri, de exemplu? Sau prin speculă pe bursă? Sau prin închirierea unor proprietăți imobiliare? 

Șmecheria de orice fel e virtute. Cam ca în orice corporație, dacă vrei să avansezi rapid. Sau ca în politică. Sau plătind impozit din ce în ce mai mic cu cît ai mai mulți bani. Sau evitînd pîrnaia cu cît ești mai penal. Îmi amintesc de un manelist, unul, Trump, parcă era președinte SUA cîndva, care zicea și de răzbunare pe ăia care ies la protestele anti-genocid. Și mai zicea că femeile de la nu știu ce show nu protestează dacă le pui mîna între picioare…Ia auzi… Se leagă cu “femeile sînt obiecte”. Ce chestie, ca modelele de la Sephora sau Douglas? Cu cît sînt mai multe cu atît mai bine. Alt manelist îmi vine în minte, unul Bill Clinton, care urmărea femeile pe sub biroul oval, sau ele pe micul Willy. Sigur, nu s-a promovat la nivel de valoare, nu că a o înșela pe Hillary nu e o valoare în sine, dar nici nu s-a pedepsit, nici măcar pentru minciună, chestie care se califică la coloana de șmecherii de mai sus. 

Obiectivul e să moară dușmanii de ciudă. Aceasta sigur nu e o valoare umană, e o valoare germană. În oglindă se spune “Schadefreude ist die beste Freude”. Bucuria de răul altuia e cea mai dulce bucurie. Ăia măcar recunosc. 

Nu știu de ce am impresia acum că manelele promovează aceleași valori pe care le promovează societatea noastră capitalistă multilateral de dezvoltată. Alte teme, bătăi, pîrnaie, etc. găsim din belșug pe sutele de milioane de copii vîndute în ultimii 35 de ani pe piața muzicii hip hop în toată lumea. Ba avem și alte teme interesante precum “fuck the police”, crime, arme și multe multe droguri.

Dar precis cei 50.000 de spectatori s-au ținut departe toată viața lor de asemenea grozăvii, fiind transpuși în sferele celeste de muzica imaculată a celor de la Coldplay. Ei precis refuză să asculte piesa Brown Sugar a celor de la Stones fiindcă e despre violul sclavelor negre de pe navele care făceau comerț cu carne vie. Sau Summer Nights de pe Grease sau Maggie May a lui Rod Stewart sau Baby It’s Cold Outside a lui Dean Martin, sau Bad Company Can’t Get Enough, sau Rammstein Weisses Fleisch, că tot despre viol sînt și ele. Sau live-ul celor de la Taxi care dădea MUIE tuturor partidelor, o dovadă de bun gust deosebit. Poftim valori! Și vorbim de hituri.  

Mai departe e, după Klinger, problema atitudinii. Maneliștii nu sînt “civilizați”, fac zgomot noaptea, dau muzica tare … Adică așa cum face toată lumea în Spania, unde ai cu greu cinci ore de liniște vara în fiecare noapte? Dar, spre deosebire de maneliști, noi cei din bula noastră sîntem civilizați. Nu ambalăm motoarele enduroaselor noastre și ale turismelor 4×4 de mii de bani în orașe, ci numai pe potecile pustii ale codrilor…cine poate să zică ceva?

Și desigur, maneliștii se îmbracă cu un prost gust evident. Practic pe lîngă faptul că Klinger este un estet al muzicii de radio, al valorilor “civilizației”, el este și un arbitru al eleganței vestimentare. Precis lumea va da buzna să îl întrebe de acum înainte cum să se îmbrace la vreun alt concert important precum Havași sau alte chestii culte. Nu contează că maneliștii își găsesc țoalele alea prin magazine Gucci, D&G, care se descurcă binișor vînzînd îmbăcăminte de “prost gust” la sute de milioane de alți maneliști. E adevărat, bunul gust nu se definește după marcă, dar…tocmai asta e, după ce? Și cine o face? 

Deci nu, prietene Klinger, nu sînt de acord cu tine. Definește “bunul gust” și apoi convinge-mă că tu ești cel chemat să îl legitimeze. A, nu îți place ție muzica, hainele, valorile, etc? Asta putem înțelege. Dar să justifici o atitudine de doi lei a unui public snob și elitist bazîndu-te pe niște non-argumente, nu merge. Huiduielile au venit de la un public rasist, nu de la unul rasat. 

Un alt încasator de cîte 1500 de reacții per postare din lista mea e Silviu Iliuță-scriitor. La fel ca mine, a repostat textul Biancăi Babașa a doua zi după huiduială. Eu am avut 80 de reacții, el a avut 800, fiindcă nu e putinist. Dar scrie: “daca mi-e greata de manele nu sunt rasist. Doar mi-e greata de manele. Si am acest drept. Nu ma duc la concerte de manele sa fluier, dar daca le aud la vreun Depeche Mode fluier, oricat imi plac mie baietii aia. Fluier la liber, ca asa vreau, ca nu am dat bani pentru o muzica pe care eu o consider infecta, ci pentru altceva. As fi cr3tin sa ma duc sa fluier intr-un club de manele, dar cand dau banii pe altceva…” Dincolo de aceeași atitudine de cumpărator absolut al actului artistic, Silviu respinge și el rasismul ca motiv al manifestării ostile. Niciunul, dar niciunul dintre cei care spun că nu le plac manelele nu se consideră rasist.

România este o societate cît de cît rasistă, unde să fii alb se consideră norma, iar restul-Dumniezo cu mila! Un raport ECRI din 2019 consemnează rasismul sistemic din România, iar un sondaj IRES publicat de CNCD în decembrie 2018 arată că 72% dintre români au puțină încredere sau deloc în persoanele de etnie romă. Cei mai mulți dintre noi am crescut cu sperietoarea “vine romul nomad (se zicea ț…nul) și te bagă în sac”. Zicala favorită vizavi de etnia brună era “romul (ț…nul) nu e om nici în ziua de paști”. Acum, după ce eventual am auzit de cîteva ori despre sclavie și despre antidiscriminare dar încă nu sîntem în stare să renunțăm la cuvîntul cu “ț”, a cărui folosire, apropo, a devenit ilegală, considerăm că ne-am vindecat de rasism brusc și fără niciun efort. Ar fi primul caz consemnat în lume.

L-aș întreba pe Silviu Iliuță cîți prieteni romi are. Unii cu care iese la masă regulat, așa… Eu recunosc, nu am. Am vecini romi de care sînt relativ apropiat și ne ajutăm reciproc, dar nu petrecem timp împreună ca prieteni. La fel cum i-aș întreba și pe cei (mulți) care au scris “dacă l-ar fi chemat pe Damian Drăghici ar fi fost altceva”…Altfel spus, atîta vreme cît am de a face cu romii care îmi plac mie și atîta vreme cît ei cîntă cum vreau, e în regulă.  Dar dacă ei fac lucruri care mie nu îmi plac, atunci îi huidui. Este exact atitudinea clasei dominante față de cea supusă, oprimată.

Sigur că nu mă aștept să aplaude cineva o chestie care nu îi place. Dar ar fi fost așa greu să fim “civilizați”, cum zice Klinger, și să nu ne purtăm grobian, așa cum le reproșăm maneliștilor că fac? A doua seară, după ce reacțiile de pe platforme au explodat ne-am dat și noi seama că e penibil ce am făcut. Striblea și Smiley au povestit amîndoi cît de rușine le-a fost de fluierăturile din prima seară. Marius Florea Vizante și Vlad Petreanu au dat share amîndoi (nu am înțeles de ce) unui articol de pe blogul unei doamne pe nume Andra Nistor. Nu știam cine e, am aflat că e o blogăriță corporatistă care lucrează la departamentul american pentru agricultură-poate de aici asocierea pe care o face între muzică și mîncare. Ea încearcă să facă apologia huiduielii cu aceleași argumente ca Klinger, din cîte mi-am dat seama. “Scria cineva pe fb că dacă primești altceva la restaurant sau găsești un fir de păr în mâncare nu continui să mănânci, te ridici și pleci. Acum întreb și eu. Înainte să pleci, plătești sute de lei mâncarea și zici “lăsați așa că e ok”? Ținând cont că tot stadionul ăla a fost cu vibe-ul varză după moment, aș zice că poate ar fi trebui să plec. Sau să plecăm. Întrebarea e – dacă NU huiduia nimeni (din politețe, că suntem o țară de domni și doamne) și pleca tot stadionul și cereau oamenii toți banii înapoi, ii primeau?” Pricepeți, “vibe-ul era varză” (de ce nu “cabbage”?) iar ea, ca româncă, plătise, deci i se cuvenea fix ceea ce considera ea că e potrivit. Am citit tot articolul. De două ori, ca să fiu sigur ce vra să zică. E “cabbage”. 

Ca să obțin pe final o notă optimistă închei cu Gelu Duminică, care ca de obicei spune lucrurile corecte, dar pe un ton care să nu supere prea mulți români albi. “Agenda ultimelor zile a fost ocupată de concertul Coldplay. Mai bine spus, despre momentul în care un artist local, celebru în lumea manelelor actuale, a fost huiduit la scenă deschisă de mii de oameni prezenți la acel eveniment. În on-line, lumea s-a împărțit între cei care s-au simțit ”rușinați” de atitudinea publicului și între cei care au considerat reacția unei părți a publicului justificată. Ca specialist care lucrează cu comportamentul omului în societate și ca cel care are ca temă de studiu ”minoritățile și echitatea” am considerat că modul de acțiune a publicului care a huiduit a fost o ”flegmă intelectuală” (a se citi pseudo-elitism) venită din partea unei părți a clasei de mijloc românești către cei care nu ”sunt ca ei”. Chiar dacă eu nu am spus vreodată că ar fi, acest lucru a fost perceput ca o acuză de rasism direct.”

Acuzația de rasism direct o aduc eu în acest articol și sper că argumentele mele care au arătat de ce nu e vorba despre nimic altceva v-au convins. Reflexie plăcută! 

V-ați prins din prima; acest titlu ar fi fost valabil și în cazul în care Coliban ar fi rămas primar. 

Povestea am mai spus-o de cel puțin două ori. În 2020 am avut încredere în omul Coliban (nu în partidul său), mai precis în puterea educației pe care a primit-o, și am presupus că odată cu aceasta el dobîndise suficientă onestitate, voință politică și competență. L-am sprijinit și am greșit. Sugestiile mele, chiar și cele făcute sub formă oficială, au fost trecute cu vederea, iar criticile publice venite din partea mea, la scurt timp după instalarea lui în fotoliul de primar, au fost socotite rea-voință. În jurul primarului s-a format o gașcă de căței interesați care i-a cîntat în strună pînă inclusiv în duminica alegerilor.  

A fost un mandat lipsit de substanță, cu rezultate administrative aproape nemanifestate, greu de ascuns chiar și sub prezența permanentă pe Facebook, rețeaua socială predilectă a românilor, menită să îi mențină imaginea subliniind glorioase realizări inexistente pe un ton lozincard. Probabil că cele mai multe fotografii din ultimii patru ani îl înfățișează cu o cască de protecție pe cap, vizitînd diverse șantiere, neuitînd să zîmbească la cameră cu toți dinții. Acesta este punctul unde i-am reproșat și îi reproșez lipsa de onestitate. Brașovenii cu care am vorbit care nu făceau parte din cercul-din ce în ce mai restrîns-al votanților USR au fost complet dezamăgiți de ceea ce primăria a făcut pentru oraș. Mulțumim. Pentru nimic. 

Apoi, raportîndu-se permanent în mod public la niște adversari politici pe care în propriul său discurs îi desconsidera, situîndu-i sub nivelul de înțelegere obligatoriu pentru o prestație normală în funcția de consilier local, primarul Coliban nu a reușit compromisul pe care îl face orice politician bun. Acela de a situa interesele comunității deasupra sentimentelor personale vizavi de reprezentanții altor partide cu care e nevoit să lucreze. Nici măcar nu a reușit să mimeze că ar încerca așa ceva. De aceea a plătit prețul pe care îl plătește orice membru al unui partid elitist care nu are idee despre realitatea din teren și care are mai degrabă alura unui club privat decît a unei entități care ar trebui să reprezinte interesele tuturor cetățenilor. 

Fără a face excepție de la liniile mari ale comunicării în mandatul său, campania electorală a lui Coliban a sărit cetățenii ce nu meritau să fie ținta propagandei neoliberale a USR, dar a încercat în același timp să cîștige electorat prin atacuri ad hominem la adresa contracandidaților, pe stil mafioțesc. “Votați-mă pe mine doar ca să nu îl votați pe Scripcaru, care e needucat și e și moldovean”, rezumatul platformei electorale a lui Coliban pentru primărie-exagerez, dar pricepeți ideea-nu funcționează într-un oraș unde probabil cel puțin jumătate dintre cetățeni sînt brașoveni de primă generație, cu educație medie. O orbecăială bipolară în sînul unui partid hi-tech mare amator de studii și sondaje. Incapabil să iasă din bula lui elitistă, prost îndrumat și tributar unei ideologii destinate exclusiv părții de sus (ca venituri) a clasei profesional-manageriale, Coliban a pierdut. Pînă și eu, care nu urmăresc politica românească aproape deloc, am prevăzut asta într-un text publicat acum vreo două luni pe rețeaua preferată a primarului.  

După patru ani el a lăsat Brașovul cum l-a găsit. Un oraș sufocat de mașini, aglomerat, zgomotos și poluat (în top 3 în România), care miroase odată la cîteva zile a gunoi de la groapa “ecologică” nesigilată situată ilegal de aproape de aria urbană-doar una dintre promisiunile neonorate de primar. 

A revenit George Scripcaru-Dezvoltatorul, omul care a adus Brașovul în situația descrisă mai sus și din care eu mă așteptam să îl scoată Coliban, măcar puțin. Dați-i un oraș verde, în care lumea poate respira, și Georgică îl va “dezvolta” după chipul și asemănarea lui. Îl va umple de betoane, îngustîndu-i trotuarele pentru a face pe noul carosabil parcări pentru turisme (desigur, cu ajutorul întreprinderilor amicilor din mafia personală) va da aprobări de funcționare în limitele orașului la tot felul de poluatori de firmă, gen Kronospan. El crede probabil că norul de formaldehidă se oprește înainte de gardul grădinii viloaiei lui din Șchei fiindcă știe cine stă acolo. 

Deci dintre cei 112.000 de brașoveni care s-au prezentat la vot (care reprezintă aproape 50% din populația cu drept de vot a Brașovului) cam jumătate și-au dorit să revină Scripcaru, care are mai multe dosare penale și a cărui mafie se știe că domnește asupra urbei. Asta spune ceva mai mult despre prestația lui Coliban la primărie, inclusiv despre competențele lui în comunicarea cu majoritatea cetățenilor. Oare brașovenii își doresc mai degrabă un primar penal decît unul cu cazierul curat? Probabil că nu, dar Scripcaru-penalul este perceput drept cineva care, vorba zicerii, a făcut, deși a și furat. Deci a fost votat. USR-ul va da probabil vina, în comunicarea internă neoficială, pe “proștii” care l-au votat pe candidatul penal, fără să se uite în curtea proprie și să încerce să înțeleagă ceva din motivele cetățenilor. Sigur, ideal ar fi ca odată ce un funcționar public este știut drept hoț el să nu mai fie votat. Dar cred că vocea cetățenilor merită să fie ascultată, dacă pretindem că trăim într-o democrație, chiar și atunci cînd ei preferă un mafiot cunoscut ale cărui mandate au distrus un oraș, în locul unui incompetent elitist. Fiindcă asta cred că s-a petrecut: adresările primăriei vizau de prea multe ori schiorii, bicicliștii, amatorii de arte culte sau “coolte” și alți privilegiați, în detrimentul majorității cetățenilor, care nu au timp de asemenea răsfățuri scumpe. Asta se petrece cînd un primar face un pas la nivelul cetățenilor numai pentru sesiuni foto, realitatea lui se află în bula de pe Facebook, iar prioritatea este “digitalizarea”. În vremea aceasta în Brașov avem poluare de toate felurile, inclusiv olfactivă, spitale care stau să cadă, persoane fără adăpost și un transport alternativ aproape inexistent. În schimb nu avem spațiu verde-doar 5 metri pătrați pe cap de locuitor, una dintre cele mai proaste statistici din țară.

Personal cred că brașovenii au votat tura asta răul cel mai mare. Nu este prima dată cînd se petrece așa ceva în alegeri. În 2016, ca să dau exemplul cel mai la îndemînă și mai asemănător, Donald Trump a fost votat în detrimentul lui Hillary cam din aceleași motive. Americanii de rînd au preferat să voteze cu mafiotul idiot care le comunica tîmpenii extremiste în propoziții simple decît să încerce să priceapă ceva prin aroganța frazelor unui discurs elitist venit pe filierele favorite ale sistemului. La fel va fi în SUA și anul acesta, probabil. Vor vota din noul mafiotul și îl vor trimite acasă pe incompetent. 

Lărgind perspectiva, faptul că un sistem poate produce, în cele mai multe cazuri în perioada recentă, doar candidați de acest calibru, este un prim semn că proiectul democrației reprezentative este un eșec. Din 340 de milioane de cetățeni americani cei doi cu șanse să iasă președinte în noiembrie sînt un moș senil corupt agresor sexual și un moș corupt agresor sexual mai puțin senil, deja condamnat penal. Ce diferență mai face în cazul acesta votul? Evident, niciuna. Vă întreb: cînd a fost ultima dată cînd viața voastră s-a îmbunătățit semnificativ după ce a cîștigat persoana pe care ați votat-o voi? Ei bine, de aceeași părere sînt și jumătate dintre cetățenii cu drept de vot ai Brașovului care au stat acasă duminică. Spunea Mark Twain că dacă votul ar putea să schimbe ceva în sistem, dreptul de a vota ne-ar fi suspendat. Complet de acord. 

Acum aproape trei ani plus minus cîteva zile am făcut o tură Glăjărie-Mălăiești-Bucșoiu-Omu și retur pe poteca de vară. Se dăduse liber din pandemie și locul era plin de turiști, unii mai pricepuți în ale muntelui, majoritatea mai puțin. Am scris atunci un text, aprig shareuit, despre protocoalele înțelepților muntelui, avînd de partea mea experiența de brașovean montaniard dar și un proaspăt certificat de ghid montan. Pe atunci nu eram încă putinist, așa că am fost băgat în seamă de însuși ProTV, care mi-a luat un interviu. Probabil ultimul. 

Duminică 2 iunie am făcut Glăjărie-Omu prin Hornul Mare cu retur tot pe poteca de vară. Nu mai am autorizația de ghid montan. Mi-a fost revocată de minister în urma unei acțiuni care urmărește reformarea acestei ocupații. S-a început cu anularea certificatelor fără să se știe ce va urma. Nimeni de la Asociația Ghizilor Montani din România (AGMR), cea mai serioasă din țară, a cărei curs de doi ani l-am absolvit și care mi-a eliberat certificatul de ghid nu m-a sunat să mă anunțe despre revocare. Nu îmi rămîne decît să sper că cineva îmi va explica totuși la un moment dat cum este posibilă o asemenea măsură. Spre deosebire de mine, care am făcut cursul de ghid montan din pasiune, sînt unii care își cîștigă pîinea practicînd meseria. Totodată, pînă acum nu am auzit de vreun caz în care unui ghid-cu sau fără autorizație-să i se ridice dreptul de a practica sau să fie pedepsit în vreun fel, nici măcar în cazurile extreme cînd unii ghizi și-au pierdut rude apropiate în ture ghidate de ei. Nu dau nume, există un caz foarte trist care a făcut subiectul multor conversații interesante în lumea alpină. În orice caz, din cîte deduc, în momentul de față în România nu mai există ghizi de munte autorizați să conducă turiști sau grupuri de turiști pe poteci montane, pe trasee alpine, de escaladă și de schi de tură. Pe căi neoficiale am aflat că dacă vrei să rămîi cît de cît autorizat trebuie să faci o cerere la minister pe baza fostului tău certificat și vei primi autorizarea de “ghid de potecă.” Nu e rău. Nu ai nevoie nici de schiuri de tură de 800 de euro, nici de hamuri, bucle, corzi, cască de alți 800 și așa mai departe. Dacă deja ți le-ai cumpărat pentru cursul de ghizi pe care l-ai terminat sau în ideea că le vei folosi în ture ghidate, asta e. Și atunci rămîne cum am vorbit în tren: ghizii, cu sau fără certificat, ghidează pe bani, fără ca deocamdată să fie deranjați de vreo autoritate de pe la ministere. În cel mai rău caz ar putea fi reperați de ANAF, dar încă nu am văzut comisari pe poteci. Dar, din nou, dacă o persoană ar vrea să se apuce de alpinism, de escaladă sau de schi de tură în modul cel mai disciplinat, nu știu dacă mai există în momentul de față posibilitatea să își angajeze un ghid de munte care activează în cadru legal. De aia cred că ar putea fi utile niște sfaturi gratis de la cineva care pînă acum nu a greșit în meseria de ghid montan. Asta și datorită faptului că nu a practicat-o. Dar orișicît…   

Am făcut această introducere ca să arăt că începînd chiar de la vîrf domeniul muntelui în România e cam vraiște. Jocul de cuvinte e intenționat. Și azi nu mă opresc la alte probleme, cum sînt faptul că, în afara parcurilor naturale și naționale, nu există interdicție pe poteci pentru motociclete enduro, ATV-uri, snowmobile, sau că parcurile menționate se află sub autoritatea unei instituții, Romsilva, care se ocupă de exploatarea codrului-frate cu românul, iar asta nu e normal. 

În rest, la fel ca acum trei ani, duminică am întîlnit foarte mulți turiști dintre care majoritatea nu aveau treabă cu mersul pe munte. Pe vremuri m-aș fi enervat cumplit să văd burți expuse pe terasa însorită a cabanei alături de rucsacuri Gucci și blugi stretch, dar între timp mi-am schimbat complet atitudinea față de asemenea turiști. Dacă îi văd pe poteci sau la cabane îmi amintesc că de fapt ei au făcut cel mai important pas: au venit pe (la) munte pentru prima dată. Chiar dacă acest prim pas e făcut în adidași albi deasupra cărora se află glezna goală. În definitiv dacă scapă nevătămați după prima tură și le-a plăcut, au tot timpul să învețe despre munte și despre regulile lui. De aceea fac și eu acest pas, de a le arăta ce au nevoie să știe în primă instanță. 

Muntele este o formă de relief cu niște particularități pe care e necesar să le conștientizăm. Ieșirea la munte înseamnă de cele mai multe ori deplasarea în zone izolate pe un teren cu care cei mai mulți nu ne întîlnim în viața cotidiană. De aia ne place, că acolo natura e mai…naturală, mai aproape de forma ei originală care în cele mai multe locuri prin care mergem s-a cam pierdut. Dar tot de asta riscul de accidente, începînd de la cele banale, cum ar fi o entorsă de gleznă de gradul 1-3, crește foarte mult. În acele zone nu prea există posibilitatea transportului cu autovehicule (din fericire!). În consecință acțiunile de salvare, chiar și în cazul unor accidente minore, presupun o logistică complet diferită de intervențiile din zonele unde poate ajunge ambulanța. De cele mai multe ori ajutorul-sosit sub forma echipelor Salvamont-ajunge după cel puțin două ore de la momentul accidentului, iar aici vorbim despre cazurile fericite. Transportul accidentatului e altă poveste. Acesta este de durată și se face în condiții dificile, numai de către persoanele special pregătite din formația Salvamont. Chiar dacă muntele se află în imediata vecinătate a orașului, o acțiune de salvare se măsoară în general în ore. De aceea cînd mergem pe munte trebuie să facem în așa fel încît să prevenim, pe cît se poate, accidentele. Pentru asta sînt necesare următoarele lucruri: 

Să ne echipăm corespunzător-ca să folosesc o expresie care nu spune de fapt nimic despre ce echipament trebuie trebuie efectiv să ai. Echipamentul pentru începători trebuie să cuprindă: bocanci sau ghete cu talpă specială de la Decathlon, Intersport etc., nu pantofi de sport pentru stradă (care sînt mișto mai mult în club decît pe munte), rucsac (am văzut duminică la Mălăiești persoane care veniseră CU PLASE în mîini de jos!), geacă de ploaie chiar dacă e senin cînd plecăm de acasă, bidon de apă (cu apă în el dacă se poate), lanternă, briceag, brichetă sau chibrituri, mîncare, șosete de schimb în caz că ne udăm la picioare, o hartă cu traseul, care dacă e pe telefon să poată fi accesată și offline. Este obligatoriu să avem o trusă medicală cu minimum necesar: bandaje sterile, feșe elastice, alcool sanitar, un calmant, un unguent pentru eventuale răni de frecare, plasturi pentru bășici. Se găsesc truse complete la toate magazinele de munte. Dacă vrem ne mai putem lua o pereche de bețe de tură, o folie de supraviețuire, un fluier dacă zona e pustie și poate conține urși, o pereche de “gheare de pisică” pe care le punem pe ghete dacă întîlnim gheață. Duminică nu mi-am luat colțarii de acasă și le-am dus dorul pe Hornul Mare dar mai ales pe limbile de zăpadă de pe poteca de vară, unde dacă alunecam mă duceam sanie vreo două trei sute de metri. Chiar dacă aș fi ajuns jos în viață, din cîte știu în ziua de azi formația Salvamont Rîșnov e compusă dintr-o persoană-care e posibil să fie la cabana Mălăiești sau nu. Deci țineți minte trei cuvinte ghe bază: gheață, gheare, ghete.

Să nu plecăm pe un traseu pe care nu sîntem capabili să îl facem în timpul alocat sau de o dificultate prea mare pentru noi. Aici e un “catch-22”… chestia e că nu știm cum să apreciem un traseu dacă nu avem experiență. Duminică am văzut o doamnă în blugi și adidași care căzuse pe poteca dinspre Mălăiești spre Glăjărie și părea lovită destul de serios la gleznă. În situațiile astea este aproape imposibil ca persoana accidentată să fie transportată de tovarășii de excursie pînă jos. Trebuie să chemăm Salvamontul. E clar că acel traseu, destul de simplu pentru toate celelalte zeci de turiști în blugi, adidași și fără experiență care erau pe potecă, a fost pentru ea prea greu. După ce am coborît am văzut două mașini ale Salvamont gonind prin Glăjărie cu sirenele pornite. Nu știu dacă erau pentru ea și nu am găsit informații despre accident. 

Ideal ar fi să fim destul de bine pregătiți fizic pentru traseul pe care vrem să mergem. Să putem urca două-trei ore cu diferență de nivel de 4-500 m și să coborîm alte două ore este un fel de minimum necesar. În același timp dacă ne dăm seama că traseul pe care ni l-am propus e prea lung sau prea greu e bine să ne întoarcem la timp și să evităm deplasarea pe timp de noapte dacă putem, chiar dacă avem lanterna. E important să știm că un grup se deplasează cu viteza celui mai lent dintre membri. Nu recomand împărțirea grupului deși uneori poate fi mai practic să se procedeze astfel. 

Iar acum un set de reguli de comportament pe munte care ajută mult să nu fim înjurați de oamenii care vin pe munte să se relaxeze, nu să fie agresați, cum sînt majoritatea celor cu experiență montană. Dacă sîntem în natură nu înseamnă că unele reguli de bază nu se mențin. 

În primul rînd, nu putem să ne facem nevoile în potecă sau aproape de ea, eventual în văzul lumii. Apoi, ideal ar fi să luăm cu noi materialul pe care l-am folosit să ne ștergem, dar e de înțeles dacă nu o facem, atîta vreme cît acesta e biodegradabil. Dacă vorbim despre absorbante, la fel-dacă nu sînt biodegradabile este obligatoriu să le luăm cu noi și să le aruncăm jos, cînd ne întoarcem în “civilizație” Valabil pentru orice alte obiecte, resturi de mîncare, peturi etc. Regula asta e și ea simplă: tot ce am adus pe munte (mai puțin fluidele corporale că asta e situația) merge cu noi înapoi acasă. La unele cabane, cum e cea de la Mălăiești, nu există containere de gunoi pentru a fi folosite de turiști. Este felul cabanierului de a ne comunica că va trebui să ne ducem singuri gunoiul jos, chiar și peturile în care a fost apa pe care am cumpărat-o de la cabană. 

De asemenea, faptul că sîntem la munte nu înseamnă că putem urla la prietenul nostru care se află cu un kilometru în urmă. Persoana care se află pe potecă la cinci metri de noi ne va auzi mult mai bine decît amicul și nu ne va fi recunoscătoare pentru urlet. Dacă dăm de un alpinist cu fitilul mai scurt e posibil chiar să ne dea el un motiv mai bun să urlăm. Nu aprob, dar înțeleg. Să ne păstrăm deci urletele pentru cazul cînd ne întîlnim cu ursul sau pentru cînd strigăm după ajutor. Probabil că în cazul unei întîlniri ca cea descrisă mai sus fie le vom folosi pe ambele, fie deosebirea între ele nu va fi foarte evidentă. 

Muntele nu e o scuză să ne dăm jos tricoul. Nimeni nu vrea să ne vadă mușchii sau burțile. Nici măcar sutienele, că nu sîntem în Gaza să îi excităm pe soldații IOF. Toate astea lumea le apreciază mai mult dacă sînt acoperite de haine. Cam la fel ca la mall. 

Unul dintre elementele-cheie care ne fac să iubim muntele este mirosul proaspăt al pădurii sau al pășunii alpine. Nu vrem să îl acoperim folosind juma’ de litru de parfum care se simte la un sfert de oră după ce ne-am rostogolit la vale. Am atrage atenția asupra noastră, nu în mod plăcut. 

Altă plăcere pentru montaniarzi este liniștea naturii la altitudine. Nu o vom tulbura cu muzică de pe telefon, sau (anatemă!) cu jocuri. Dacă liniștea sau sunetele naturii devin insuportabile vom folosi o pereche de căști, dar cred că ne vom putea întoarce acasă teferi la minte și după niște ore fără muzică. 

Și, pentru numele lui Dumniezo’, Allah sau Yahve, să încercăm să nu fumăm. Nu există nimic mai nasol decît să îi facem pe oameni să ia, din mersul voinicesc la deal, o gură de fum de țigară de la noi, care ne aflăm în pauză, uneori chiar și la 50 de metri de persoana în mișcare. 

În ultimul rînd, dar care ar putea fi ușor și primul, observăm că îndată ce am pășit pe munte dăm peste unii care încep să ne salute fără să știe că sîntem vedete la noi în cartier. Salutul muntelui (Berg Heil) este un obicei vechi care nu e doar frumos. De multe ori poate fi foarte util, salutul deschizînd calea unei comunicări esențiale avînd drept subiect traseul pe care îl împărțim cu alții. Aflăm cum e vremea în altă zonă a traseului, care e situația potecii, că cel din fața noastră s-a întîlnit deja cu ursul menționat mai sus sau că nu mai sînt locuri sau ciorbă la cabană. La tura de duminică am fost impresionat de doi băieți care (deși despuiați pînă la brîu cum ziceam că nu e fain să mergem pe munte) mi-au atras atenția că traversarea unor limbi de zăpadă aflate pe sensul meu de mers este destul de periculoasă. Într-adevăr mai încolo am întîlnit alți doi turiști care renunțaseră la traversare și se întorceau spre cabană după ce acceptaseră ideea că nu pot face traseul pe care și-l propuseseră din cauză că nu aveau “gheare”. La fel de grijulie cu mine ca și cei doi băieți cu care mă petrecusem, doamna (erau o doamnă și un domn) mi-a strigat să folosesc urmele lor la traversare, ca să nu mai fac unele noi. Este minunat să dai peste asemenea colegi de munte.

Cam atît am avut de pregătit pentru astăzi. Fie să ne întîlnim pe traseu, cu pachețelele abdominale ascunse, vorbind în șoaptă și mirosind numai a sudoare. Sînt sigur că vom supraviețui. Berg Heil, dumneavoastră și telespectatorilor dumneavoastră!