Opt si patruzeci precise. La intrarea aia pentru toata lumea de la Camera Deputatilor ma asteapta doamnele cu care de o luna si ceva lucrez la ceea am denumit oficial, la precedenta sedinta din Comisia de Sanatate, cel mai important proiect al meu de pana acum. Legea pentru oprirea fumatului pasiv sau ma rog, contributia mea la ea, asumata sub forma de voluntariat. In hol, du-te vino dar mai ales du-te, du-te prin rama de aluminiu care vede si simte totul ca o baba de la parter si le spune celor de la paza ca, desi ti-ai lasat in cosulet portofelul si telefonul, esti totusi un barbat cu curea la pantaloni. Dar treci prin rama, tablou uman apartinand secolului 21 si fricilor lui. Comit o gluma slabuta “haha, suntem parlamentari voluntari …”. Urmeaza sa dezbatem. Sa aducem argumente. Sa ne batem poate cu unii care sunt platiti de alde fabricantii de tigari. Sa primim lovituri sub cureaua care a bipait prin rama de la parter.

In sala – cafele si atat. Ma gandesc sa nu beau mai mult de una, desi am dormit pe sponci in ultimele doua-trei nopti cu gandul la dimineata de marti. Sa nu ma loveasca o combativitate excesiva.

Vine un deputat de Timisoara, il stiu de data trecuta, ii spun “ noi am dormit aici azi noapte, ne-am pregatit…” mimez relaxarea si se prinde. Oricum domnul deputat tine cu noi, sau cel putin asa ne-a dat impresia. Ar trebui sa fie pe bune, doar e medic. Dar in permanenta cacealma politica, nu stii niciodata. Lacrimile lui Stolojan si ale lui Geoana, baietii pe care pumnul adversarului i-a prins cu garda jos. Sau poate doar au mimat – cine stie ? In sala de sedinte a Comisiei de Sanatate e un colt cu zugraveala scorojita. Noroc cu oamenii, altfel sala are un aspect aproape de parasire. Ca de altfel intreaga cladire. Pe unde te duci e mai mult goala. Sinistru loc de munca. Palatul Bestiei fara za biuti. Labirintul inainte de Icar si ta’su. Daca legea noastra trece va dura juma’ de ora un drum pana la tigara si inapoi. Sau mai mult. Sau poate, ca si pana acum, nepasarea fumatorului va baga si mai multe chistoace sub uriasele covoare comandate de insusi odiosul. Sau isi vor lua roabe din alea verticale cu doua roti pe care le folosesc turistii ca sa bifeze mai multe obiective din care nu inteleg nimic.

Ora zece. Oamenii s-au adunat. Presedintele comisiei ma saluta cu tot cu nume, imi strange mana. Ne asezam, eu in spatele doamnei doctor Ciobanu, alaturi de Diana Vasiliu. Vorbesc toti, conform regulii, cate doua minute. Totul foarte corect, cu bun simt, desi ne asteptam la cu totul altceva din partea unora. Chiar daca nici macar nu aveam idee din partea cui. Unora. Unora care ar fi fost imbunati de lobby-ul, pana acum zdrobitor, al industriei tutunului.

Vorbesc profesorii din sanatate, reprezentantul pacientilor bolnavi de cancer, deputatii. Nu sunt pregatit sa iau cuvantul, dar doamna doctor Ciobanu imi trimite un bilet “spune despre dublul standard” – treaba care e pe bune daca se mentine imparteala restaurantelor in “pentru fumatori” si “pentru ne”. Ridic mana in aer, presedintele comisiei ma indeamna la cuvant tot nominalizat, ceea ce ma ajuta. Dar odata ajuns in picioare imi urca si inima in gat, uitand, a naibii, de cate sute de ori m-am pomenit cu microfonul in mana in fata multimilor, prima data in ’94 in fata a trei mii de studenti, despre care stiam ca in anul precedent il bagasera in pamant de rusine pe un Brenciu in supervoga. Mancand aer reusesc sa nu las pauze prea mari intre cuvinte si sa fiu coerent intr-un stil oarecum ocolit, dar destul de clar. Vorbesc fara microfon si am impresia ca fortarea volumului imi acopera tremuratul. Doua minute in care imi consum cinci ani. Greu voluntariat. In mod normal daca ratez un spici ma fac numai eu de kk, dar acum e vorba, poate, de munca de un an si ceva a unui grup de persoane care cred, ca si mine, ca respectul fata de cel langa tine poate fi scris sub forma de lege de catre niste politicieni in general nepasatori. Am simtit imensa raspundere pe care singur mi-am luat-o fata de cei peste 70 la suta din romanii care vor ca si la noi in tara sa nu se mai fumeze pasiv, fata de cei care ne urmaresc pe Facebook si fata de prietenii sau amicii sau colegii mei din randul personalitatilor cu vizibilitate care au pasit in fata si si-au exprimat sprijinul fata de proiectul nostru in format .mov sau .mp4. Am simtit imensa raspundere in fata unei schimbari in bine la care am vrut sa contribui si care se va simti in toata tara. Am gustat puterea. Doar o lingurita rasa, care insa m-a saltat ca un val permitandu-mi sa arunc o privire scurta in orele de Camera ale unui legiuitor si facandu-ma sa ma intreb (in mod ceva mai avizat de data asta), de ce, cand puterea vine in doze mari, responsabilitatea pe care o contine se simte atat de slab incat multi dintre cei care stau in luxoasele fotolii verzi prefera un clasic film porno implicarii intru schimbare. Poate au dreptate managerii din mass media cand spun ca sexul e una din putinele chestii care fac intotdeauna audienta. Si ca seriozitatea plictiseste.