Terminasem liceul în vară și îmi amânasem armata. Aș fi mers “la trupă”, un an și jumate, spaima oricărui potențial student fin educat, căci aș fi devenit un “biban”, carnea de tun a “veteranilor” analfabeți și a gradaților frustrați. Dar ca norocul, ai mei au insistat să dau la medicină măcar doi ani la rând și în iulie picasem prima oară. Așa că eram acasă în duminica aia rece cu soare, dupa ce dimineața la 9 votasem prima oară în viata mea. Votasem rebel-inconștient-riscant. Scrisesem pe buletinul de vot “Jos Ceaușescu !” Când i-am spus lui tata, să leșine, el era membru de partid cu vechime, directorul celei mai mari școli din Brasov și deputat de zonă. Nu că ar fi crezut în valorile comuniste, dar îi era frică rău nu cumva sa fie arestat să rămânem noi singuri cu mama. Chestie pe care i-am reproșat-o în nenumărate rânduri mai târziu, dar mă rog … Treabă de opțiune.

1987 era continuarea unei perioade foarte proaste pentru români. Ceaușescu strânsese șurubul. Îi vânduse pâna și pe sași pe valută. Și pe evrei. Aveam întreruperi de electricitate zilnic, apa caldă cu program, iar în alimentare nu se mai găsea mai nimic. O imagine definitorie. În rafturile unei alimentare de lângă gara Brasov erau expuse exact două produse: vin spumant Zarea și chipsuri de creveți vietnamezi. Ele se succedau pe raft: o sticlă de vin spumant, o cutie de creveți, cam la 30 de centimetri una de alta. Lux. Creveți mai cumpăram uneori. Daca aveam ulei, îi prăjeam în tigaie acasă la două surori ai căror părinți erau la muncă în Turkmenistan, pe atunci, URSS, deci aveam liber la adunări de tineri fără “babaci”.

Ai mei se mai descurcau, “faceau rost” de diverse produse necesare, uneori chiar de salam de Sibiu sau cotlete de porc. Chiar lux.

În ce mă privea, aveam 19 ani și deși eram cam îndrăgostit, eram puternic muncit de soarta poporului meu. Nu îmi țineam gura, spuneam bancuri politice și comentam tot ce auzeam că spune la Europa Liberă Neculai Constantin Munteanu, cu care – culmea ! – aveam sa lucrez în 2000 la ProTV și care mi-a câștigat un enorm respect și după ce l-am cunoscut în persoană. Eu în anul 2000… Dar atunci eram doar în ’87 și îl ascultam pe Nae Munteanu la Actualitatea Românească. El, disident cu patalama, eu disident amator, mai mult în gând, ca mulți dintre prietenii mei. În secret plănuiam să scriu niște manifeste (flyer-e, sic !) și mă tot munceam să gândesc un plan cum să le împrăștii fără să mă prindă. La noi în casă în fiecare seară radioul de la capul patului pe partea lui tata țiuia pe unde scurte de mama focului. Daca era geamul deschis se auzea și în stradă. Dar toată lumea asculta Europa Liberă, deși pentru unii era doar sarcină de serviciu. Pe scurt, sistemul totalitar era in 1987 în plină acțiune. Nici o speranță să se termine vreodată.

Dar în duminica de 15 noiembrie după ce venisem de la votare a sunat telefonul. Prietena mea. Ăăă, era vreun meci azi ? Auzise ea pe Calea Bucureștilor o mulțime de oameni strigând și văzuse pe geam o coloană mergând spre centru. Hopaaa ! Nu era nici un meci. Imediat după ce am vorbit cu ea sună soția unui prieten al tatii care lucra la “partid”. Printre sughițuri ne spune că e “nasol” (pentru noi era bine), în centru sunt oameni adunați. Au intrat în sediul Consiliului Județean de Partid, unde la subsol era pusă masa pentru mărimile județului, cu toată haleala pe care muncitorii români nu o mai vazuseră de ani buni. De ani răi.

Cum am auzit mi-am luat o haină și pe frate-miu cu mine și am plecat spre centru cu ultimul troleibuz care mai circula. Dupa aceea au întrerupt circulația să nu se umfle mulțimea cu cei veniți – eventual – din cartiere. Până să plecăm mama era în lacrimi dar nu voia să ne ia trăirea istoriei (se simțea deja) așa că ne-a zis să mergem dar să avem grija și să venim repede inapoi.

Troleul a oprit la teatru și a dat jos captatoarele ca pe patești. Mai departe oricum nu putea merge. Mulțimea blocase toata piața delimitată de Modarom, Primărie și Consiliul Județean. Primul “cadru” pe care l-am vazut a fost cu un muncitor care spărgea un geam la parterul consiliului Județean cu vârful unui steag tricolor – alea roșii cu secera și ciocanul ardeau – în timp ce altul scria cu spray cu grund anticoroziv VREM DREPTATE ȘI FERICIRE ÎN ȚARĂ. Graffiti, doar că nu apăruse termenul.

Înotai prin aerul pieței, atâta emoție era. Nimeni nu se gândea încă la ce va urma, muncitorii care veniseră din Steagu’ (Roman) ieșeau din județeana de partid cu roți de cașcaval în bățul de steag. Luxul luxului. “Ia uite ce mănâncă aștia și noi nu ne luăm banii și nu avem ce să le dăm la copii”. Ma duc la dreapta spre Primărie. Muncitorii erau deja înăuntru. Picioarele scaunelor ieșeau prin ferestre aruncând cioburile pe trotuar, apoi urmau telefoanele, care se opreau spânzurate de fir, cu receptoarele spânzurate la rândul lor doi metri mai jos. În fața Primăriei, primele mașini de pompieri așteptau ordin să împraștie manifestanții cu apă. Cocoțat pe una dintre ele, Cristi, zis “Femur”, un coleg al meu de liceu de 1.95, în uniformă de pompier TR – termen redus. Ne-am privit în ochi, aci protestul, dincolo represiunea. Nu ne-am salutat. Îi era mult mai frică decât mie. Frate-miu și cu mine am mai stat doar putin și, tot de frică, am plecat. Femur nu avea cum. La zece minute după ce am plecat au venit blindatele și USLA-șii. Au arestat oameni, care după aceea au fost anchetați cu lunile. Un prieten de familie, o colegă a mamei … Mai multe zeci dintre ei au murit, unii iradiați.

La “Album duminical” nu s-a spus despre protest și nici George Marinescu nu a zis la știri. (Exact cum au facut și televiziunile private și “independente” la marșurile cu Roșia). Tot Nae Munteanu a anunțat nația că muncitorii de la Brașov au ieșit în stradă.

Seara au inchis centrul. Toți brașovenii care ar fi trebuit sa iasă dimineață, au ieșit seara, să vadă … ce ? Chiar de ar fi putut vedea în spatele scuturilor și căștilor albe, acolo erau doar foarte mulți muncitori de la spații verzi care puneau geamuri la ferestre și plantau panseluțe, gest pe care il vedem acum în noiembrie în fiecare an… Păi pentru asta am murit noi când cu 15 noiembrie ? Eu n-am murit. Eu am fost martor. Au murit alții. Între ei și învățătoarea Liana Iancu, colega mamei, ale cărei ultime cuvinte au fost “copii, feriți-vă, cade tabloul lui Ceaușescu pe voi !” Nu e poveste.