“DACĂ VREI CA VIITORUL SĂ FIE DIFERIT DE PREZENT, STUDIAZĂ TRECUTUL!” Spinoza

De curînd, Neculai Constantin Munteanu, un jurnalist pe care îl respect și un om remarcabil, publica pe pagina dumnealui de Facebook niște fragmente din memoriile unui arhitect, care înfățișau una dintre perioadele negre din epoca Ceaușescu, mai precis, din anii ’80. Anii în care mi-am trăit adolescența și prima perioadă a vieții de adult, cînd iarna se oprea zilnic curentul electric, cu orele, apa caldă nu venea în fiecare zi (ca acum la București), mijloacele de transport circulau cu ciorchini de oameni atîrnați pe scara ușilor ce nu se puteau închide, iar noi îl ascultam pe domnul Nae Munteanu la Europa Liberă, post de radio finanțat de Departamentul de Stat american, parte a unei imense mașini de propagandă anticomunistă. 

Aici în România știam că la Munchen, unde era sediul Europei Libere, nu se lua nici curentul, era apă caldă cîtă voiai și străzile erau luminate. Știam că se găseau blugi originali (de marcă), discuri cu toată muzica rock din lume, bere bună (la sticlă sau, culmea răsfățului, la doză de aluminiu!) și țigări fine. Dar mai ales, după discursul domnilor Nae Munteanu sau Emil Hurezeanu, în deplin contrast cu cel al redactorilor înțepeniți de la Radiodifuziunea română, știam că este libertate, sau măcar, mai multă libertate decît aici. Am mai povestit, spre exemplu, cum am auzit la Europa Liberă, după ce am venit de la Modarom de la protest la 15 noiembrie 1987, știri despre revolta la care tocmai fusesem martor. Tot acolo am auzit cum a plouat cu pietre de jos în sus cînd Ceaușescu a ales să facă o vizită, cu elicopterul, minerilor protestatari din Valea Jiului, în 1977. Îmi amintesc perfect serile geroase cînd printre țiuiturile undelor scurte pe care prindeam postul de radio preferat, aflam despre disidenții Mircea Dinescu, Radu Filipescu sau Doina Cornea, sau despre încercarea de asasinat cu multe lovituri de cuțit, asupra lui Emil Georgescu, director al secției române a Europei Libere. Sigur că nu puteai discuta la școală sau la serviciu cu nimeni lucrurile astea fiindcă oricine putea să te “toarne” la Securitate. Iar consecințele se puteau întinde de la nimic pînă la arestare, nu aveai cum ști. Tabloul era sumbru și nu s-a făcut mai senin la noi decît după căderea dictatorului. Sau, cel puțin, așa părea…

După decembriele călduț din ’89 și palida încercare a lui Iliescu de a salva din “înaintarea României spre comunism” ce credea el că se putea salva, făcînd o aluzie la “un comunism cu față umană”, încercare de altfel repede înăbușită, țara a virat-o puternic. Direcția? Tot înainte – că înainte era mai bine. Adică, înapoi, la capitalism. 

În cercurile înalte ale aparatului comunist de stat, foștii demnitari ceaușiști au fost prea puțin deranjați după instalarea noii puteri. Ei au primit vestea că poporul vrea proprietate privată și tot ce decurgea din asta cu liniștea celui ce avea în primul rînd relațiile și capitalul pentru pornirea unei afaceri, informațiile necesare pentru ca afacerea să fie una profitabilă, și conștiința a ceea ce însemna să faci biznis în lipsa unei legislații adecvate. În clasa “medie”, cea a lucrătorilor cu facultate, a bătut vîntul recișor (dar destul de lin) al ideii de meritocrație; sînt capabil, voi munci, deci voi obține pe măsură. În plus, nostalgia unei perioade interbelice supraevaluate din perspectiva unui nivel de trai presupus satisfăcător pentru o mare parte a populației, dădea o mai mare încredere acestor oameni că lucrurile vor fi în curînd chiar ceea ce par în țările capitaliste. Că va fi prosperitate, că democratizarea societății ne va aduce egalitate de șanse, că nu vom mai fi privați de bunurile esențiale. 

În schimb, majoritatea cetățenilor, care aparțineau clasei muncitorilor și țăranilor, au intrat într-o panică justificată, pe care în acel moment nu am priceput-o. Niciodată pînă atunci acestor oameni nu li se ceruse să se descurce singuri, iar capitalismul chiar asta părea că vrea de la ei. După ce Nicolae Ceaușescu a fost aspru certat cu gloanțe la Tîrgoviște, clasa muncitoare s-a agățat de noul tătuc, dar nu pentru mult timp fiindcă poala lui Iliescu s-a dovedit ocupată de investitori din clasa foștilor mari activiști de partid, de “revoluționari”, și de Miron Cozma. Sub poala prezidențială acționa, ca întotdeauna, Vadim Tudor, care schimbase și el stăpînul și formula de adresare, dar năravul – ba. Muncitorii erau obișnuiți să li se spună ce să facă, iar vechea nouă societate nu avea timp de așa ceva, și nici de “alfabetizarea” maselor în spiritul întreprinzător-apucător al noii vechi societăți. De aceea fiecare a făcut ce a știut mai bine poporul acesta să facă de-a lungul istoriei: a apelat la soluția individuală, adică la “descurcăreală”. 

În septembrie 1990 am ieșit din țară pentru prima dată. Cu mașina prin Yugoslavia pînă în Croația, Austria, Germania, Olanda, înapoi. Lîngă Nurnberg mi-am vizitat foștii vecinii care exact în seara în care am ajuns mi-au și propus să rămîn în Germania. La ei puteam să stau fără obligații pînă făceam cursurile de limbă și îmi găseam și eu un job. Le-am mulțumit, dar nu aveam de gînd să rămîn. Intrasem la facultate, urma să fim liberi, nu? Urma să fim prosperi și noi, ce rost mai avea să emigrez atunci? Nu aș fi putut să mă înșel mai tare.  

Ne aflăm la 31 de ani distanță de evenimentele care l-au îndepărtat pe dictatorul Ceaușescu și iată pe scurt cum stăm. 

Sîntem cea mai săracă țară din UE (cu Bulgaria). Aici practic nu s-a schimbat nimic, eram și înainte.

Sîntem cel mai murdar popor din UE (consumul de săpun și pastă de dinți per capita e cel mai mic).

Sîntem una dintre țările cu cele mai neperformante sisteme de asistență medicală din UE.

Avem o speranță de viață cu cinci ani mai mică decît media pe UE.

Sîntem țara cu cele mai proaste drumuri din UE.

Sîntem țara cu cei mai mulți emigranți din lume dintre țările în care nu e război (Ministerul Românilor de pretutindeni estimează numărul cetățenilor români din străinătate la 9,5 milioane!)

Sîntem a patra cea mai coruptă țară din UE. 

Sîntem una dintre țările cele mai poluate din UE (locul 5 la poluarea aerului).

Sîntem una dintre națiunile cu cel mai ridicat nivel de discriminare din UE. (raportul ECRI – Comisia Europeană de specialitate – pe 2019). Discriminare rasială, etnică, pe criterii de sex.

Sîntem needucați: 20% dintre cetățenii români sînt analfabeți și încă 20% sînt analfabeți funcțional, adică știu să citească dar nu înțeleg ce citesc.

Tot aproximativ 40% dintre cetățenii români se confruntă cu sărăcia (așa cum este ea definită de ONU).

În fine, sîntem țara numărul unu în lume (!) la consumul mediu zilnic de alcool în rîndul bărbaților adulți. În medie un bărbat român consumă 8,5 unități de alcool, o unitate însemnînd 40 de ml de alcool de 40 de grade.

Și să nu uităm că am ajuns în situația, doar aparent paradoxală, în care sistemul opus comunismului, care ne promitea prosperitate, nu ne poate furniza nici măcar apa caldă pentru lipsa căreia l-am “dat jos” pe dictator. Mă rog, unii dintre noi…

Mai avem multe alte probleme, dar deocamdată să ne întrebăm cum am ajuns aici, plecînd din punctul în care ne scuturam de jugul uneia dintre cele mai crunte dictaturi comuniste din estul Europei și ridicam capul să vedem ce ne aduce libertatea. 

Înainte de orice, nu se poate produce o schimbare reală în viața unei comunități avînd aceiași lideri. Represiunea cu ajutorul minerilor a mișcării din Piața Universității care propunea înainte de toate epurarea conducerii de stat de fostele cadre securisto-peceriste a arătat în primul rînd că România nu era gata pentru schimbare, iar în al doilea rînd a provocat primul val de emigrație. Persoanele în general educate a căror decizie de emigrare a fost amînată de “revoluție” (chiar dacă aceasta a fost furată de un politruc școlit la Moscova) s-au dus acasă și și-au refăcut valizele. 

Apoi, ca de fiecare dată în istoria țărilor vorbitoare de limbă română, populația a fost lăsată să adopte soluția individuală de supraviețuire și ajungere la bunăstare, fiindcă niciodată nu a fost propusă o soluție colectivă, cum fusese implementată în primii douăzeci de ani de socialism. De altfel atunci a fost singura dată cînd statul român a propus o soluție colectivă care a și funcționat, socialismul stabilind un precedent important în creșterea nivelului de trai al populației odată cu o creștere economică probabil unică în istoria țării. Sigur că după 1980, cînd dictatura a devenit de nesuportat, poporul a revenit la soluția individuală, care putea însemna orice, de la încercarea de fugă frauduloasă spre vest, la vestitele kentane strecurate abil în plase sau buzunare, care rezolvau probleme. Am auzit de curînd pe cineva spunînd că sîntem un neam de gîndaci. Prin orice mijloace, supraviețuim. 

Numai că dincolo de supraviețuire descurcăreala are dezavantaje, primul fiind acela că ideea de comunitate, de bunuri ale comunității (uneori bunuri aparținînd statului) și, prin extensie, ideea de diversitate, sînt complet ignorate. Dominant în viața oricui devine interesul personal. Iar acesta, combinat cu lipsa de educație în ceea ce privește valorile sau valoarea colectivității, duce la situația în care individul nu mai are încredere decît în el însuși și în familia apropiată, aceasta fiind o caracteristică a unei societăți cu gîndire neevoluată. 

Consecințele acestui fenomen, pe care le-am văzut în 31 de ani, sînt numeroase. Resemnarea în fața abuzurilor pe care vechiul nou capitalism le-a readus în prim-plan, lipsa de reacție la comportamentul funcționarilor de stat indiferent de impactul acțiunilor lor asupra societății (de exemplu încheierea unor contracte ca OMV, căruia statul i-a vîndut resursele din subsol, Bechtel, sau alte privatizări din care statul doar a pierdut), încurajarea corupției la orice nivel întru rezolvarea problemelor personale, comportament iresponsabil față de mediul înconjurător al majorității populației. Acum, în plină molimă, cluburile din Herăstrău duduie de party-uri, dar nimeni nu se atinge de proprietari, ca și cînd ar fi de pe o planetă diferită. Toate astea se pot petrece doar într-o societate unde relațiile dintre cetățeni și instituții sînt grav avariate, unde poliția și ideea de justiție nu există. Și unde, în fine, nimeni nu vede în jur fiindcă fiecare își vede de treaba – respectiv de supraviețuirea – lui. Doar a LUI, fiindcă pe cine interesează în România cum supraviețuiesc femeile? Lor, în mod tradițional, nici măcar nu li se întinde mîna de către bărbați.

Deci după 31 de ani de mers spre mai bine, avem toate problemele de mai sus plus multe altele. Mai avem și sondaje ca cel din 2013, în care 44% dintre cei chestionați au spus că pe vremea lui Ceaușescu o duceau mai bine, iar alți 16% că o duceau la fel. Și 47% dintre femei au spus că socialismul de stat a fost benefic pentru România, și peste 40% dintre bărbați credeau la fel. 

Eu sînt convins că oamenii au uitat ce însemna a trăi atunci; era trist, era întuneric și frig în blocuri, dacă erau cozi eram bucuroși că cel puțin “se dă” ceva. Umilitor. Dar anii estompează amintirile neplăcute, este un mecanism psihologic de supraviețuire. Tata le spunea celor care îl întrebau că cel mai bine a dus-o în anii ’50. Păi cum așa dom’ profesor, îl întrebau ăia, totul era raționalizat, erau o mulțime de interdicții… cum să fie bine? Iar tata răspundea da, dom’le dar aveam 20 de ani…

Deci să zicem că nu îi credem pe cei care au răspuns așa la acel sondaj, dar asta nu înseamnă că problemele noastre (sau ale ăstui capitalism vechi de ediție nouă) sînt mai puține. 

Pe de altă parte e greu să ignori tot ce au făcut autoritățile statului socialist pentru România. Știu, pro-capitaliștii de serviciu, la fel ca propaganda americană, nu vor să ne amintim că în acel sistem au existat și plusuri. Dar fiindcă noul vechi capitalism românesc nu a construit în 30 de ani mai nimic, “realizările” lui Ceaușescu par să piardă ghilimelele. 

Lucrări de infrastructură pe care nici un guvern postdecembrist (nici măcar interbelic) nu le-a visat măcar, cum ar fi șoseaua și calea ferată din defileul Jiului, sau cele două hidrocentrale de la Porțile de Fier. Transfăgărășanul. Bicazul. Toate folosite și azi. Cabinete medicale în cele mai multe comune din țară, într-un sistem sanitar gratuit pentru toți. Nu mai sînt. Învățămînt complet gratuit, școli în aproape toate satele țării. Nu mai sînt. Grădinițe și creșe. Campania de alfabetizare realizată în anii ’50 cu voluntari. Un sistem de promovare a tuturor sporturilor pornind de la cluburile de copii pînă la cele de înaltă performanță. Românii erau primii sau printre primii în lume la mai multe sporturi: gimnastică feminină, mai multe probe de canotaj și caiac canoe, probele feminine de alergare semifond și fond, judo (mai ales categoriile mari de greutate) etc. Apoi au venit succesele la fotbal, de care ne-am bucurat de prin 1983 pînă prin 2000. Nici acestea nu mai sînt. “Fotbal românesc” a devenit un oximoron. Case de cultură în fiecare comună. Fostele clădiri ale cooperativelor agricole au dispărut sau au fost lăsate în paragină, în timp ce în vest se reinventează cooperativele. Instalațiile de irigare a terenurilor, demontate și vîndute. La Poiana Brașov se schiază cu ajutorul instalațiilor de cablu de pe vremea comuniștilor, iar pînă în 2013 chiar pe pîrtiile făcute de ei. Din cele două telecabine care funcționează acum în Poiană, cea “nouă” a fost dată în folosință în anii ’80. Fostul activist George Copos are trei hoteluri luate de la statul socialist printr-una din privatizările în care noul stat capitalist doar a pierdut. Litoralul românesc, acum aproape devastat. 

Multe dintre acestea nu au funcționat perfect, uneori nici măcar bine, fiindcă sistemul socialist a fost și el unul cu mari probleme. Eu unul nu îl regret. Pe de altă parte însă, nici lista cu succese de mai sus, obligatorie pentru o țară care se dezvoltă – așa cum se înțelegea ideea de dezvoltare acum 40 de ani – nu a putut fi dusă mai departe de noul vechi capitalism, a cărui realizare este…chiar, care? 

Noul stat român postdecembrist a dispus ridicarea tuturor interdicțiilor absurde ale regimului ceaușist. De aceea avem multe dintre drepturile proprii unei democrații. Putem călători, emigra, avortul este legal, relațiile între persoane de același sex nu mai constituie o infracțiune, și, la fel de important, ne putem exprima liber, avem și drept de întrunire. România este parte din UE, mai precis o piață de desfacere a produselor UE. Nu producem mare lucru dar consumăm. Dar aproape singurele lucruri cu adevărat valoroase pe care le exportăm – ieftin- sînt creierele și brațele de muncă. Fiindcă după ’89 nu am avut nici măcar un guvern în viața României despre care să putem spune că a fost mai bun decît cel dinaintea lui. Seria de politicieni de pe Dîmbovița a produs o regresie în timp, în așa fel încît acum nu mai avem nici măcar o instituție de stat funcțională, într-un tablou general în care legislație există dar nimeni nu aplică legea. 

S-a ajuns la 9,5 milioane de emigranți, iar în ultimii ani zeci de mii de copii au rămas acasă în situația de a avea grijă singuri de ei. Acesta este cel mai devastator lucru din istoria recentă a României, poate la fel de grav ca decretul din 1966 prin care Ceaușescu a interzis avortul. 

Ne pregătim acum pentru una dintre cele mai adînci crize economice pe care le-am trăit. Cum ne pregătim? Guvernul a “liberalizat” prețurile la energie, care și așa erau disproporționate pentru veniturile populației, asta înseamnă că mulți oameni vor cheltui pe facturi o parte semnificativă din venituri. Coroborat cu criza de apă caldă și căldură din București, cum se vede asta din perspectiva cuiva care acum 31 de ani a ieșit în stradă ca să protesteze tocmai împotriva privării de bunuri și servicii esențiale traiului? 

Dar să punem în paralel cele două sisteme care au chinuit România în ultimii 75 de ani printr-o privire în afară, în timpurile noastre. Vedem că SUA, care după căderea regimurilor autoritare din est a trîmbițat victoria capitalismului, acum își trage cu greu sufletul în timp ce China ridică procentul de populație scoasă din sărăcie în statisticile ONU. Sigur, e mai bine să trăiești într-o democrație de vitrină, ca SUA, decît într-un sistem cvasi-totalitar precum China, deși SUA nu au decît un partid în plus, iar albastrul democratic seamănă izbitor cu roșul republican. Iar în ceea ce privește monitorizarea propriilor cetățeni, cele două țări-sisteme sînt sensibil egale, cu diferența că China nu pretinde că nu o face. Dar cine își dorește să trăiască în China? Nimeni desigur…sau poate ar fi vrut unii dintre cei peste 400.000 de americani care au murit de Covid fiindcă sistemul capitalist nu a găsit profitabil nici să stocheze echipament, nici să dea cu lockdown deoarece corporațiile nu au vrut să piardă bani. 

Mie mi-a devenit clar că părțile negative ale socialismului, așa cum a fost el aplicat în România sau în alte țări, sînt la fel de regretabile ca părțile negative ale capitalismului. Nu văd cum crimele staliniste ar fi mai condamnabile decît genocidul american împotriva indienilor. Singurele două deosebiri; cele sovietice au durat vreo două decenii, celelalte s-au întins pe mai multe secole. Și – de informații despre crimele comuniste avem podul plin, cele capitaliste sînt bine ascunse. Deși mințea cu nerușinare despre situația din propriile țări, propaganda comunistă spunea adevărul despre partea întunecată a capitalismului, în vreme ce mașina de propagandă americană nu deosebește informațiile reale de cele inventate cînd e vorba de “roșii”. Un exemplu: oricine cunoaște mesajul antitotalitar din Ferma animalelor. Totuși foarte puțină lume a citit prefața cărții, în care Orwell spunea, în esență, că mesajul lui se referă în primul rînd la țările din așa zisa lume liberă, democrații care în anumite circumstanțe pot deveni ușor dictaturi. Motivul pentru care prefața a fost citită de puțină lume este că printr-o dublă ironie, ea a fost ascunsă publicului britanic. Ca și faptul că Orwell a fost parte a mișcării anarhiste din Spania anilor ’30. 

Ceea ce am făcut aici a fost să înșir o serie de situații care rareori se găsesc în același text sau podcast. Dacă aș fi obligat să trag vreo concluzie în urma acestei înșiruiri, ar fi aceea că e mai bine să deschidem ochii pentru a vedea nuanțele de gri din care e făcută lumea, să fim permanent curioși, să cercetăm faptele dincolo de eticheta ce le-a fost aplicată. Să ne bucurăm că există și alte perspective decît a noastră, fiindcă diversitatea punctelor de vedere întărește spiritul de comunitate. 

Mai am din astea adînci, dar le țin pentru dățile viitoare, și așa mi-e teamă de hatereala pe care o să mi-o iau. 

One thought on ““DACĂ VREI CA VIITORUL SĂ FIE DIFERIT DE PREZENT, STUDIAZĂ TRECUTUL!” Spinoza

  1. Un articol argumentat si curajos.Si nu numai.Greu de inteles si de acceptat daca n.ai trait si vremurile celelalte.Din pacate,incheierea ta e justificata.De ceva timp incoace e mai usor cu hatereala decat cu gandeala.

    Felicitari,Marius.

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s