RĂZBOIUL MEU ȘI PACEA MEA

Acum 28 de ani eram cu arma în mînă în Poiana Brașov, de pază la hotelul unde lucram. Veneau “teroriștii”… veneau ca să ce? Hotelul, proaspăt renovat, era gol. Dar nu ne puneam asemenea întrebări. Simțeam pînă în unghii emoția, fiindcă se petrecuse inimaginabilul: Ceaușescu plecase. Și părea că greaua moștenire cuprindea și ceva activitate teroristă.
Directorul hotelului, finul unui mare securist brașovean, a sesizat imediat dincotro bătea vîntul și ni s-a pus în frunte, coordonînd “paza la obiectiv”.
Cu mai puțin de o săptămînă înainte directorul ne trezise din somn, pe mine și pe încă un coleg, răstindu-se la noi. Eram rupți, că lucram, toti cei din recepție, cîte 12 ore pe zi ca necalificați ajutînd la renovare, așa că nu mai avea rost să coborîm pînă acasă în Brașov, numai transportul ne-ar fi înghițit două ore.
În plus, în camera mea de acasă erau 14 grade, dormeam cu toții în pulovere și cu căciuli. Pereții se umeziseră de la condens. Caloriferele erau reci, ne încălzeam casa cu un arzător de gaz artizanal, făcut de un muncitor la Steagu’ și procurat de acolo de unde se “făcea rost” de chestii. În camerele de la Sportu’, (“privatizat” în anii ‘90 de Copos sub numele de Ana), era cald cum în cartierele de blocuri nu mai fusese de cîteva ierni. Hotelul îi aștepta pe turiștii din vest la schi. Așa că dormeam la hotel, în camerele nemobilate încă, unde picam seara la opt jumate bucăți, după o zi de trambalat mărfuri pe scări.
Așa că în dimineața aia cînd ne trezise “șefu’” urlînd, dîndu-și capul pe spate cum îi era obiceiul, am așteptat să plece și am început să boscorodesc tare, legîndu-mi șireturile, cu genele încă lipite, aplecat din șale și fundul în sus, cum îmi e obiceiul: “Așa și așaua mamii voastre de securiști împuțiți, păi nu v-o veni și vouă rîndul…etc.?” Cînd ridic capul îl văd pe șefu’. Nu se clintise din ușă și ascultase atent tot ce spusesem.
La vremea aia deja știam deja de căderea zidului Berlinului, de Polonia, de Ungaria, dar regimul lui Ceaușescu părea încă de neclintit. Șefu’ nu mi-a zis nimic despre ce îmi scăpase din gură. Oricum, peste doar cîteva zile, cînd am auzit la radio Bucrești de sfîrșitul lui Milea, am știut că venise și sfîrșitul lui nea Nicu.
Ei, și unde nu ne ducem noi, tot stafful, cum am zice azi, taman în ajunul Crăciunului să ne luăm arme de la miliție. Ne-au dat, aveau tot interesul să ne împușcăm între noi, dar de unde să știm noi asta atunci? Ne întrebau dacă am făcut armata și ne dădeau puști. Ne puneau să semnăm de primire. Eu nu fusesem în armată, dar făcusem pentru scurtă vreme tir sportiv. Știam cum se manevrează o armă. E ușor. Oricine știe să omoare cu o armă. Mi-au dat o pușcă ZB, de fabricație cehoslovacă, model 1917, fabricată în ‘43, cu baionetă cu tot, și 80 de cartușe, muniție reală. Nu trăsesem niciodată cu așa ceva. Și cînd am încărcat arma prima dată mi-am dat seama că nu funcționa încărcătorul, adică la mișcarea înapoi scotea cartușul din magazie, dar nu mai încărca țeava cu următorul cartuș, care rămînea blocat oblic, împiedicînd închiderea magaziei. M-am prins repede că se poate băga glontele pe țeavă cu lama boantă a unui cuțit fără vîrf, de tacîm. Și așa m-am plimbat toată vremea cît am avut pușca aia la mine, cu un cuțit de tacîm și cu baioneta legată cu cureaua la brîu. Rambo, nu alta. Cu arma aia urma eu să dau piept cu teroriștii, care se presupunea că au arme automate și sunt superantrenați. Sinistră glumă! Ne-am simțit mai bine cînd am stabilit posturi pentru fiecare și am stins lumina în tot hotelul, gîndind că dacă puteam obține vreun avantaj, era cel al terenului, cunoscut de noi și cu ochii închiși. Rîul, ramul… Prima noapte am tremurat la orice zgomot, am patrulat și ne-am tot predat schimbul în gardă, foarte serioși, ascultînd împușcăturile din Brașov. Dar a doua zi, cînd eram pe schimb cu un coleg de recepție, un sas pe nume Hari, ne-am trecut frica cu o sticlă de bitter Festival, Campari-ul abibas al fabricii de alcoale puturoase de la Dîrste. Apoi Hari s-a dus la culcare după recepție și eu am rămas de veghe.
M-am așezat pe un fotoliu înalt, cu spatele la geamurile uriașe ale holului hotelului, prin care venea lumina nopții, și cu fața la recepție, astfel că eram în întuneric față de oricine ar fi venit spre recepție, fie dinspre scările hotelului, fie dinspre cele două intrări. Sugeam la ultimul pahar de bitter cu o felie de lămîie în el, cînd aud pe cineva venind pe scări. Silueta se oprește în dreptul recepției. Era șefu’. Verifica garda, de fapt iși marca teritoriul căci, evident, trebuia să rămîie șef și în noua orînduire. Sigur mirosise că securimea va rămîne fericită în preajma puterii sau chiar la cîrmă. Îl văd cum se apleacă peste desk și încearcă să ia arma lui Hari, care era pusă pe raftul interior, la nici un metru mai jos. Prea atent la ce făcea, nu aude cînd ajung în spatele lui și îi proptesc pușca încărcată în spate.
– Cine e? fac eu războinic, dar îmi cam venea să rîd.
– Stai bă Marius, sunt io, bă, Doru Victor.
– Parola! supralicitez eu să îl sperii…că aveam și parolă, eram organizați nevoie mare.
– Zece, bă, zece, zece!
– Așa ziceți, șefu’, credeam că sunteți vreun terorist.
Hari se trezise și el și se întindea, am mai stat puțin de vorbă și șefu’ a plecat spre apartamentul lui de la ultimul etaj.
A doua zi de dimineață coboară împreună cu prietena lui cu o oală cu sarmale să ne trateze, era Crăciunul. În timp ce mîncam îmi zice zîmbind galben pe sub mustață că nu crede că avusesem cartuș pe țeavă seara trecută cînd îi cerusem parola. Eu las furculița, iau arma de lîngă recepție, dezarmez, și cartușul sare la picioarele noastre. Terorist nu am văzut de revoluție, dar teroarea am văzut-o atunci, pe fața lui șefu’.
În ani, am povestit întîmplarea asta de multe ori, dar abia de curînd cred că am înțeles semnificația ei profundă. Aș fi putut deveni unul dintre cei care au prins ocazia să regleze conturi sau să își schimbe viața cu arma, viitor revoluționar cu certificat sau pur și simplu un om din categoria celor care bagă și ei capul în poză. Slavă Domnului, dacă există, că am scăpat în decembrie ‘89 neîmpușcat, dar mai ales că am scăpat fără să împușc pe cineva.

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s