Adio Romania !
( sau despre alegerile mele )
Cand eram mic ma gandeam la tara mea doar cand eram in uniforma de pionier si cantam la scoala cantece dedicate. Aia era pentru mine Romania oficiala, eroica si care in mod obligatoriu avea dreptate. Altfel, la modul sa ii spunem civil, imi mai venea in cap Romania ca tarā care continea si un popor cand tata, proful de geografie, parcurgea cu noi, amandoi fratii, sute de kilometri de munti si ape in discutii aproape complet tehnice dar care se incheiau invariabil cu “sa stiti si voi ce tara frumoasa avem …” Cat priveste poporul, la varsta aia il vedeam ca pe unul cu oameni frumosi, sanatosi, usor nedreptatit de soarta pe plan international, vezi amenintarea otomana care tot nu ne-a clintit, sâc !, dar neaparat, in mintea mea, eram un popor cinstit. Acea perioada, de traire a unui patriotism aproape bucolic, a fost pentru mine prima de constientizare a apartenentei la o gramada de oameni pe care nu ii cunosteam dar pe care ii voiam intr-un anumit fel fiindca stiam ca as fi putut fi judecat dupa ei. Asa e omul.
Ulterior cand am invatat ce rau e Ceausescu mi-am dat seama ca “romanasii nostri” cum le zicea mama cand trecea delegatia noastra la olimpiade, sunt nedreptatiti si pe plan intern. Ca de fapt suntem 18-19 milioane care, in afara de doi-trei securisti asteptam sa schimbam ceva cand o fi cazul, ca suntem cinstiti si curati si nu meritam sa ramanem pe cap cu dinastia de la Scornicesti. La 14 ani eram nemultumit de socialism, stiam ce e ala capitalism dar ii intuiam si problemele fiindca in principiu intelesesem ca nu e suficienta competitia din domeniul privat pentru bunastarea unei intregi natiuni. Si nu eram de acord, cum nu sunt nici acum, ca cei ce nu pot functiona in sistem, din diverse motive, trebuie lasati sa moara pe strazi. Atunci a inceput pentru mine perioada de revolta in sine cu ganduri de disidenta si de a incepe o corespondenta cu Europa Libera, de asteptare a unei “schimbari”. Trebuia sa vina, nu se putea altfel. Soarele l-am vazut in senina zi de 15 noiembrie 1987 in fata primariei din Brasov. Atunci am facut cunostinta cu puterea dezlantuita a multimii unite dar si ( mai tarziu, spre seara ) cu multimea cuminte cu capul plecat, pe care trei USLA-si speriati o tine la respect, in timp ce in perimetrul calcat in picioare mai devreme, alti muncitori planteaza panselutele de partid si de stat. Votasem in duminica aia prima data si scrisesem pe buletinul de vot “JOS” in dreptul numelui secretarului general, spre disperarea lui tata care stia ca securitatea mai studia si urme din astea.
“Schimbarea” a venit in decembrie 89, dar la scurta vreme dupa aceea, odata cu Piata Universitatii, am inteles ca securistii sunt de fapt mai multi decat doi-trei, ca drumul pana la bunastare poate fi lung si ca poporul meu e mai putin cinstit decat il stiam de copil. Totusi am refuzat sa raman in Germania in anul 1990 cand o familie de prieteni mi-a oferit ajutorul neconditionat. Am crezut – aveti voie sa radeti de mine – ca vechiul socialism va face loc si la noi unei meritocratii care in putini ani va imbogati o tara in care existau toate premizele unui trai multumitor pentru oricine. Nu am intrezarit uriasa lacomie si devastatoarea lipsa de scrupule a fostei nomenclaturi comuniste, care avea sa readuca Romania pe drumul spre lumea a treia atat in domeniul economic cat si in cel politic. Si atunci, dupa mineriade, am inceput iar sa astept “schimbarea”, care a venit din nou in 1996. “L-am dat jos pe KGB ist !” striga lumea in Piata Universitatii cand de la balcon vorbea Emil.
Dupa aia mi-am vazut de radio. Stiind ca la putere sunt “cei buni”, fostii prizonieri politici, nu am mai urmarit ce se intampla cu tara mea. Cand in 1997 m-am intalnit cu Ilie Serbanescu pe scari la Pro si mi-a spus ca si-a dat demisia din functia de ministru fiindca cei de la putere nu VOR sa faca nimic pentru noi fiindca nu urmaresc altceva decat interesul personal mi-am dat seama ca situatia e grava. Pentru prima data am inceput sa banuiesc ca politicienii sunt – aproape – toti la fel, indiferent daca au facut parte din partidul lui Ceausescu, al lui Gorbaciov sau al lui Maniu. “Schimbarea”, venita pe cai electorale, a inceput sa mi se para un pod prea indepartat. Cu atat mai mult cu cat in anul 2000 am avut de ales intre un dictator frenetic ( Vadim ) si un dictator rece ( Iliescu ). De altfel atunci nu am votat, nu am fost in stare sa pun stampila pe cel responsabil de sutele de morti din ’89, care apoi a adus minerii si le-a si multumit si al carui acolit – Miron Cozma – era nasul lui Fane Spoitoru, pe vremea aia interlopul-model.
In 2004 am auzit in campanie cea mai cinstita fraza rostita vreodata de un politician pe care insa atunci am luat-o ca pe o populista gaselnita, ba chiar ca pe un banc. Din memorie … “Cu ce a gresit poporul asta mai Adriane, sa aiba de ales intre doi fosti comunisti ?” De unde aveam sa stiu ca Base avea sa fie un soi de Iliescu de cartier, cu deosebirea ca Iliescu era sensibil doar la putere pe cand Base, si la bani ? 2004 a fost ultimul moment cand am mai crezut putin in “schimbare” si in reluarea drumului nostru catre o societate “normala”. Tot cam atunci m-am intalnit pe strada cu … Ilie Serbanescu care mi-a spus ca daca ar fi in locul meu ar emigra. “Solutie colectiva nu mai exista, e ca pe vremea lui Ceausescu, nu mai avem decat solutia individuala…”
Totusi am votat si de atunci incoace, la insistentele celor din jur, macar ca sa imi anulez votul. Ultima data in 2012 cand tata m-a rugat aproape cu lacrimi in ochi sa ma duc la referendum. M-am dus. M-a verificat. Si, in mod irational, inainte de alegeri am continuat sa imi dezmierd in sinea mea “alesul” si sa sper ca va face “ceva” inca vreo doua saptamani dupa rezultate, pana la prima gafa a lui sau pana la formarea inca unei coalitii nefericite. E clar ca are de a face cu justificarea subconstienta a gestului meu de a vota, de a fi alaturi, fie si convins de cei din jur, pentru o secunda, de un om in care nu cred.
Anul asta nu merg la vot sau daca merg, imi voi anula votul din nou. De fapt cine mai voteaza in Romania in afara de cei 30 la suta de la tara adusi cu forta si controlati ? Poate inca 10 la suta de pe la orase… Eu nu pot sa mai votez cu nimeni. Asist de zeci de ani la declinul democratiei si cred ca agonia ei a inceput. La noi, politicienii au votat in timp niste puncte in legea electorala care nu mai permit nimanui din afara gastii sa candideze cu sanse fara sa investeasca milioane de euro in campanie. In afara tarii … ei bine, ganditi-va doar la ce astepta lumea de la Obama si la ce a capatat. Clasa politica reprezinta aproape peste tot si in exclusivitate interesul clasei businessmenilor, acei 1%. Citeam de curand ca primii 66 din clasamentul Forbes mondial detin tot atata avere cat jumatatea saraca, “de jos”, a omenirii.
Noi, ne-politicienii si ne-bogatii, suntem in principiu spectatori, nu mai putem influenta in nici un fel destinul tarii in care traim si in consecinta propriul destin colectiv. Singurele rabufniri “democratice” sunt putinele legi influentate de noi, fie propuse prin intermediul unor organizatii civice, fie abrogate pe aceleasi cai. De altfel acestea din urma sunt mai numeroase, fiind de fapt reactii la propuneri aberante ale politicienilor in sprijinul biznisului, vezi cazul Chevronbâl sau Rosia Montana.
Da, ma ingrozeste faptul ca Ponta ar putea deveni presedinte din toate motivele din lume, la fel cum ma ingrozeste faptul ca Iohannis ar putea fi la Cotroceni, la fel cum sunt terifiat de ideea de Udrea sau William Branza presedinte. Nici unul din candidati nu ma poate reprezenta si nici pe tine.
Mi se pare ca se pune problema legitimitatii puterii in sistemul “democratic-capitalist” si cred ca chiar a sistemului insusi. Trebuie doar sa admitem ca de 150-200 de ani de cand e pe aici, sistemul asta a oferit mai putine raspunsuri decat intrebarile pe care le-a ridicat, a adus planeta in pragul dezastrului si a plasat oamenii pe trepte sociale atat de indepartate incat cei mai bogati si cei mai saraci aproape ca pot fi considerati specii diferite.
Cred ca e timpul sa luam un pic istoria la rost. Si cine stie, traiul nostru ar putea redeveni viata. Am zis-o, nu ?
Intre timp, inchizand paranteza despre criza globala a democratiei, noi romanii trebuie sa ne obisnuim cu ideea ca alegerile inseamna doar circ si nu duc la absolut nici un fel de imbunatatire a traiului nostru si daca vrem cate ceva concret trebuie sa ii tragem pe alesi de maneca cu presiune civica si chiar demonstratii. De putere, desigur.
Marius Vintilă