De curand am fost in pavilionul de arta japoneza al muzeului de arta din Los Angeles. Inevitabil, in aceeasi cladire cu minunate picturi, kimonouri, ceramica, gasesti katanele, wakizashi-le si accesoriile lor, o garda facuta chiar de Musashi, o sabie din secolul 14 pe al carei maner scria ca fost incercata pe (3) oameni, onoare acordata doar katanelor executate de mari maestri fabricanti de sabii pentru mari samurai. Sectiunea cu arme, plasata strategic la al treilea etaj al unui pavilion fara lift avea, desigur, cei mai multi privitori, care pareau ca se scutura indata de plictisul adunat de-a lungul a doua etaje de pictura si caligrafie si se energizeaza la moment cu un soi de cafeina spirituala picurata direct in vena prin contemplarea lamelor lucitoare. Lame aflate acolo mai ales fiindca de-a lungul sutelor de ani au curmat, in mod artistic desigur, niste vieti. Intriganta fascinatia pe care armele si razboiul o exercita asupra oamenilor nascuti in secolul 20 si mai incoace, de la privitul armurilor prin muzee pana la Counterstrike. Se presupune ca am devenit fiinte rationale sau credincioase, si totusi … sa moara dusmanii mei.

Sigur ca in epoca era de inteles respectul pe care oamenii il acordau samurailor, acesta venea firesc din teroarea exercitata de gorila nobilului, functia de baza a samuraiului, pe care o regasim si la cavalerii europeni. Statut care, fie vorba intre noi, nu s-a schimbat in timp, desi job description-ul a capatat valente poetice prin insailarea intre atributii a unei filosofii a uciderii si sinuciderii bazata pe conceptul de loialitate pana dupa moarte fata de stapan. Aceasta ajuta indeosebi la spalarea creierului samuraiului insusi, treaba foarte folositoare unui stapan pentru care teama de tradare era tot aia cu teama de decapitare. In multe ocazii samuraiul tradator sau care pur si simplu avusese o zi proasta la birou (poate din mila sau din neglijenta ii lasa capul pe umeri vreunui taran care nu avea cu ce sa isi plateasca taxele) era rugat frumos sa se sinucida. Chestie practica, de altfel, fiindca in felul acesta nu se putea cara la alt stapan, deci nu isi mai putea ucide, intr-o alta ocazie, fostul employer dezamagit care il concediase. Stiau seniorii ce stiau, mai ales ca ei insisi traiau pe baza de tradare a seniorilor mai importanti ca ei.

Dincoace in Europa s-a incercat spalarea uriaselor pete de sange lasate de vitejiile cavaleresti tot prin integrarea lor in cultura. Literatura a ridicat macelurile la rang de scop in viata, de la cantecele de gesta (care suspectez ca erau comandate) la romanele de capa si spada si, idealul autohton, Stefan cel Mare. Si sfant…era sa uit.

Am intrat putin in detalii fiindca mi se pare ca aceste fapte ale vietii de nobil si ale relatiilor nobil-cavaler, devenite cutume bazate indeosebi pe raporturi de forta si putere cu ajutorul carora iti procurai in general in viata cele ce ti se pareau trebuincioase, au influentat decisiv viata lumii timp de secole. Mersul la shopping cu bani in punga era pentru nobil optional daca avea o baniera sau doua mai acatarii, iar asta nu insemna doar doua duzini de slugi care sa ii care cumparaturile pana acasa. Iar daca il supara pe senior, ei bine, acesta se linistea de cele mai multe ori la primirea unui comision baban. Asta in vreme ce taranii erea “pe camp”, cum spunea cantecul, timp de secole. In principiu, daca aveai soldati aveai de toate, nici macar diplomatia nu iti era neaparat necesara. Negocierea de pe pozitii de forta era la ordinea zilei. Si asa a si ramas.

Dupa revolutiile franceza, de la ‘48 si aparitia primelor state nationale, politia a indeplinit de cele mai multe ori functia de mardeias pentru noile clase privilegiate, care in mod ciudat au emanat din revolutii si pur si simplu s-au adaugat celor existente formate de-a lungul secolelor cum vazuram. Recent clasa privilegiata a businessmenilor, adica acei 1%, isi alege proprii reprezentanti in aparatul de stat, politicienii, dotati si ei cu o forta antitero care chipurile apara statul. Adica o structura arbitrara, care in principiu se ocupa cu distribuirea banilor populatiei in asa fel incat sa fie protejat in primul rand interesul clasei businessmenilor, de unde sug si politicienii ce pot. Pardon, cat pot. Iluzia oficiala este ca politicienii sunt alesi de popor, sistemele electorale sunt atat de pervers de bine puse la punct incat accesul in politica mare e mai limitat decat la NASA.

Dar sa nu divagam. Ideea e ca de secole suntem dominati de diverse autoritati care ocupa o pozitie ilegitima. Dominarea de pe pozitii de forta se regaseste astazi in diferite situatii cotidiene. Daca esti corporatist simti zi de zi apasarea structurii dictatoriale a companiei. De altfel corporatiile, cele mai importante organizatii ale secolului 20-21, se afla mereu in pozitie de forta, si daca sunt client al unor furnizori mici, din care pot alege, fiindca baiatul cel mare de la bloc poate gasi o multime de fraieri care sa ii aduca tigari contra unui bacsis din ce in ce mai mic.

Apoi mai exista furnizorii tai de energie, gaz etc. care sunt mai tari ca tine fiindca nu iti poti produce propria energie deci ei vor impune pretul, exista bancile, care sunt mai tari ca tine, exista mafiile, care sunt mai tari ca tine, exista politia, care e mai tare ca tine. Exista o suma de entitati, in principiu organizate, care exercita asupra ta presiune dintr-o pozitie de forta. E greu sa iti imaginezi viata fara amenintarea batei, intr-o forma sau alta.

Iar istoria (ai carei “eroi”, de la Caesar la Churchill, au fost de fapt majoritatea niste macelari sangerosi), unele parti din cartile sfinte, H(B)ollywoodul, mass media si producatorii de jocuri pe calculator au grija sa inchida cercul vicios, propovaduind cafteala, razboiul si avatarurile familiale sau de limbaj ale acestora.

Asa ca e de inteles fascinatia pe care violenta, armele, forta in general o au asupra noastra. De unde si tendinta de a “forwarda” comportamentul violent receptat de noi permanent, dar neconstientizat prin obisnuinta, catre cei care, fie sunt mai slabi ca noi (copiii, catelul), fie ne sunt egali ca pozitie dar atat de apropiati incat ne tolereaza iesirile, “intelegandu-ne” si sperand ca e de la stress si “ne va trece.” Respectiva tendinta tradeaza insa lipsa noastra de prezenta in propria viata. Iar aceasta lipsa poate duce la anularea oricarei incercari de a ne controla si de a arata respect celor din jur, fie ca sunt vecini, vanzatori de floricele sau parteneri de trafic. Unele aspecte ale acestui tip de comportament poarta denumirea populara de ne-simtire, constructie etimologica perfect pliata pe fenomen.

Totusi, cand fundamentul unor purtari abuzive pare asa de usor de identificat, oare de ce nu putem trai linistea (macar pe aia relativa din ochiul furtunii, in mijlocul acestei tornade a violentei), in relatiile noastre de toate zilele ?  De ce ne greu sa fim blanzi, prezenti, rabdatori, respectuosi ? Pana si Musashi, ca sa ne intoarcem de unde am inceput, unul din ucigasii cei mai respectati din istorie, pe la vreo treizeci si ceva de ani, dupa ce spintecase atatea persoane incat puteau umple un autocar, si-a spus ca nu asta e ideea, a lasat deoparte katana ca sa isi vada de pensula si de meditatie.

Oare avem cu totii nevoie sa ne luam o saptamana libera intr-o zona de razboi, cum a facut acel tata suedez cu cei doi baieti obsedati de first person shooter-e, ca sa putem dupa aceea, odata invatati minte, sa adoptam salutul firesc al oamenilor traitori sub acelasi soare ?

Respect si pace !