Iti multumesc, Mihaela Radulescu !

Cred ca aveam vreo sapte ani cand am vazut pe strada in Brasov un negru, probabil student la Politehnica unde Ceausescu scolea tineri africani la schimb cu metale rare si cu banane si mai rare. L-am intrebat pe tata ce e cu omul ala si tata mi-a raspuns: “E un om ca tine si ca mine, doar ca are pielea neagra. In rest, e la fel ca noi.” Nu stiu daca raspunsul lui tata avea de a face in vreun fel cu educatia lui pedagogica (tata a fost prof) sau era strict legat de ceea ce simtea el, ca om, fata de subiect. (Fiindca tata era cel mai sociabil om pe care l-am cunoscut, glumele despre el spuneau ca daca il lasi singur in orice loc unde nu cunoaste pe nimeni, intr-o ora isi face deja cativa prieteni si stie mersul zonei. In plus, pentru el nu conta interlocutorul, era la fel de interesat sa asculte un doctor sau un tigan florar). Cert este ca raspunsul pe care mi l-a dat atunci a dat forma comportamentului meu ulterior fata de persoanele diferite de mine cu care am intrat in contact, comportament din principiu nediscriminatoriu. E drept, au fost ocazii cand impreuna cu golanii de la bloc mai strigam pe strada dupa tigancile care vindeau seminte, sau dupa un trannie care lucra ca vanzator la departamentul de cosmetice al unui magazin din apropiere (nu stiu cum scapase bietul om de parnaie, ca pe vremea aia era in vigoare legea aceea, abolita abia in anul 2000, care ii condamna doar fiindca erau homosexuali, nu mai vorbim de trans). Dar dincolo de acea lipsa de maturitate si de rautate a copilariei, incurajata si de comportamentul gregar, daca era sa fiu intrebat serios cum vad eu persoanele care sunt diferite de mine prin sex, etnie, rasa, orientare sexuala, marturiseam sincer ca – pentru mine – erau la fel.

Am citit si eu in sfarsit manifestul homofob care a oripilat online-ul romanesc. Am amanat cat am putut fiindca stiam ca ma vor trece transpiratii reci la fiecare cuvant si nu m-am inselat. Nu are rost acum sa ma apuc sa iau textul la puricat ca sa arat in cate feluri cred eu ca e gresit si inuman. Oricum deja au facut-o altii si inca destul de bine. O sa spun numai ca sunt convins ca, la apogeul mesajului, adica la enumerarea a ceea ce ea nu doreste ca fiul ei sa fie, ar fi urmat, firesc, cuvantul “jidan”, daca tatal copilului nu ar fi fost evreu. E in tonul textului ei, care nu vreau sa fie si al textului meu.

Aseara am intrat in magazinul meu preferat de vinuri si am intalnit o buna cunostinta care, vorbind despre subiect, s-a exprimat in felul urmator: “da’ pe bune acuma ca are dreptate Mihaela, de ce sa nu spunem ce gandim doar pentru ca trebe sa ii suporti pe astia fiindca ca asta e trendu’ ?” Persoana e absolventa de UNATC si lucreaza in una din televiziunile mari din Romania. Trendu’? Serios ? Si pun pariu ca, la fel ca diva tavalita prin faina si ca multi altii, daca o intrebi ce simte fata de persoanele homosexuale, isi recunoaste (poate putin rusinata de un gand fugar referitor la ce ar zice matusa ei habotnica), “deschiderea”, “toleranta”, fata de acest grup pe care il “accepta”. De altfel, “toleranta” incordata si “acceptarea” scrasnita ca “suntem obligati sa ii suportam” sunt probabil simtirile dominante in societatea noastra incetinita de saracie, prejudecati si Dan Puric. Recunosc ca in acel moment nu am sarit cu argumentatia “pentru”. De multe ori sunt prea obosit si prea dezgustat sa o fac, cumva simt ca e zadarnic, mai ales cand e evident ca ar fi necesara o imensa cantitate de munca sa ii faci pe oameni sa se deschida, sa isi regaseasca empatia si sa capete o privire cat de cat obiectiva asupra semenilor lor, cu care seamana mult mai mult decat le place sa recunoasca.

Eu nu inteleg cum niste oameni a caror orientare sexuala si mod de viata exista dintotdeauna ii contrariaza si deranjeaza pe unii atat de mult incat brusc vor sa ma puna in situatia de a cantari daca Umberto Eco e “anormal”, daca Freddy Mercury e “anormal”, daca Oscar Wilde e “anormal”, daca Peter O’Toole … daca Neculai Constantin Munteanu, idolul meu in domeniul onestitatii jurnalistice, a carui “iesire la rampa” m-a cutremurat prin suferinta eliberata cu acea ocazie, e “anormal”. Vorba prietenei mele, nici nu mai stiu sa dau exemple celebre, atat de mult ma intereseaza orientarea sexuala a celor din jur.

De altfel, povestea din dormitor (sau de pe strada “for that matter”) a oricui imi e atat de indiferenta incat chiar i-as dori divei de faina ca intr-o zi fiul sa ii vina acasa si sa ii spuna ca are un iubit … fiindca eu nu cred ca asta ar fi o pedeapsa, ci mai degraba ultima ocazie pentru ea sa isi reconsidere pozitia, de fapt, umanitatea. In schimb fiului ei nu i-as dori-o, dar numai fiindca nici el nu merita, la fel cum nu merita nimeni, o viata cum o au multi dintre homosexuali, plina de temeri, frustrari si incercari dureroase de a fi acceptati pe de-a intregul. Si asta tocmai din cauza ca prea multi oameni gandesc ca mama “normala” de la normalul la cap concurs “Romanii au talent”. Cu siguranta ca daca fiul i-ar veni acasa tinandu-si iubitul de mana, si-ar regasi cunostintele homosexuale pe post de prieteni si sfatuitori.

M-am gandit de multe ori cum ar fi ca intr-o zi fiul meu sa vina si sa imi spuna ca este gay si am si discutat cu el aceasta posibilitate de mai multe ori de-a lungul anilor. Pentru mine e clar ca, in afara faptului ca probabil ar avea mai mult nevoie de sprijinul meu emotional, nimic nu s-ar schimba intre noi.

Dar cel mai mult dupa ce am citit acel infam text m-am gandit la prietenii mei T si A, singurul cuplu homosexual din Romania casatorit printr-o conjunctura favorabila. Cei cu care m-am intalnit la nunta lor stiu despre cine vorbesc. Mi-ar placea mult sa traiesc intr-o societate unde sa nu mai ascund numele prietenilor mei sub niste initiale doar fiindca ma intreb daca ei si-ar dori sau nu sa se stie despre cine e vorba. Cum as putea vreodata sa ma gandesc la ei ca la niste oameni “anormali”, doar ei stiu, ca si alti prieteni ai mei homosexuali, ca ii iubesc la fel cum imi iubesc orice alti prieteni, ca nu ma “deranjeaza” daca se saruta sau isi arata afectiunea in feluri care sunt permise si cuplurilor hetero.

De aceea iti multumesc, Mihaela Radulescu ! Ingustimea simtirii tale exprimata in textul acela mi-a dat ocazia unei reevaluari a pozitiei mele fata de persoanele gay si fata de persoanele care sunt in orice fel diferite de mine fara ca aceasta diferenta sa fie una de alegere. Spiritul intolerant si discriminatoriu promovat in text a fost pentru mine un nou prilej sa imi dau seama cat noroc am ca nu sunt ca tine.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s