O dimineata de luni chiar mai dureroasa decat sunt in general diminetile de luni. Incerc sa ma relaxez in timp ce acele lui Dragos de la 28 TATTOO imi deseneaza pe gamba o cicada cu multe suprafete de umplut cu negru. Am invatat in cateva ore ca daca ii dau voie durerii sa existe in paralel cu mine fiind constient de ea si respectand-o, dar nelasand-o sa ma preia cu totul, daca imi mentin ritmul respiratiei regulat indiferent de ritmul durerii, pe care o poftesc sa sada intr-un colt mai intunecat, dar atent supravegheat, al constiintei mele, putem trai binisor impreuna pana iese desenul. Oricum, no pain, no gain – adica in traducere directa si neasteptat de libera – fara paine nu obtii gaina.
In ultimele patru zile am comis doua premiere pe linie profesionala: am prezentat o licitatie si am comentat la televizor o competitie sportiva. Stai ca va spui despre fiecare.
Licitatia a fost organizata de Alex Gavan. Strangere de fonduri pentru Nepal. Nu mi-o dati pe aia cu “de ce Nepal ?” ca nu mi se pare cinstit. Stiu, exista si la noi multi care au nevoie de ajutor, dar care e ala de stabileste cine are nevoie mai mult si mai ales dupa ce criterii ? Caci daca criteriul este ca sunt (respectiv nu sunt) de la noi din tara, pentru mine nu functioneaza.
Alex a strans aproape 90.000 de euro, din care cam 5000 la licitatia de joi seara. Enorm pentru o campanie freelance bazata exclusiv pe voluntariat. (Ca sa avem termen de comparatie, trebuie sa stim ca SUA a trimis 1 milion de coco ca ajutor imediat dupa cutremur). Publicul licitator prezent la Green Mogo (cuibul verde al prietenilor mei Marius si Felicia caruia eu ii spun “green mojo”) format din oameni extraordinar de faini, multi dintre ei cu mainile mai mult pe sus la fiecare strigare. Respect. Fiindca am simtit nevoia sa particip la licitatie si altfel decat doar cu gura, mi-am donat tricoul de joc de la nationala de rugby pe care il aveam de la un prieten din federatie de la un meci cu Georgia, cu numar de joc si tot ce trebe – adica ceva destul de greu de obtinut, apreciat de amatorii de rugby memorabilia. Singura mea interventie pe tricou – o linie cu marker permanent negru care taie numele sponsorului de atunci al nationalei: rmgc, fie-i numele scris cu minuscule pentru eternitate, si alte chestii mult mai rele.
Vineri am plecat spre Miercurea Ciuc, unde a fost etapa de FMB Bronze, adica un eveniment de prima clasa in dirt jumping (google it!). Aveam de comentat obraznic pentru sport.ro, impreuna cu Maxi Munteanu, un guru al bicicletei, timp de o ora si … aproape doua. Pe langa asta, in aproximativ doua zile de stat pe acolo, am facut cunostinta si cu felul de a primi oaspeti romani al secuilor ciucani. Important, caci multe povesti am auzit despre aia care, daca nu le vorbesti in maghiara, iti dau pain in loc de paine (ca tot vorbiram mai sus).
Concursul a decurs bine, echipa de la eveniment a fost minunata si inteleg ca si comentariul a fost decent, cu toate ca timp de vreo douazeci de minute ne-a murit monitorul si singurul lucru pe care l-a vazut Maxi din unghiul contre-jour in care ne aflam au fost “umbre pe cer … seee rotesc”, caci ce e un 360 sau un frontflip ? Ceea ce l-a obligat sa vorbeasca generalitati in timp ce eu ma chinuiam sa nimeresc o infigere mai eficienta a scartului in fundul monitorului. Pervers, nu ? Pana la urma am reusit sa comunic prin semne cu carul si a venit cineva care a rezolvat problema, cu exceptia faptului ca imaginile au fost de atunci inainte alb-negru pe monitor, ceea ce ne-a transformat competitia intr-una cu tenta usor noir.
In ceea ce priveste comunicarea cu ciucanii, ea nu s-a facut prin semne, ci in limba romana, cu niste persoane care parea ca ne asteptau de multa vreme numai pe noi si ca singurul lor scop in viata era sa ne faca fericiti. M-am intrebat, impreuna cu membrii echipei, unde i-au ascuns pe “ungurii aia ai dreaq” si ostili, ca noi nu am dat de ei. La barul din hotel ni s-a dat cafea pe datorie daca nu am avut bani la noi. O chelnerita de la restaurantul San Gennaro (care serveste chestii cu trufe, rasfatul zonei) ne-a salvat viata si mancarea nelasandu-ne nesupravegheati cand ne-am jucat cu prea mult ardei iute macinat in sosul de rosii, desi putea sa ne lase sa mancam linistiti, sau ma rog, un fel de a spune. Dar culmea a fost atinsa cu urmatoarea intamplare: in noaptea de sambata Vero m-a lasat sa ma mai plimb un pic prin fata blocului cu gagicile si cu baietii si s-a dus sa se culce. Problema e ca lui Vero, cand e obosita si adoarme, ii poti porni langa ureche toate drujbele din judetul Harghita ca tot nu obtii vreun rezultat notabil. Ceea ce s-a intamplat si de data asta, doar ca a si incuiat pe dinauntru, obligandu-ma sa iau inca o camera, pe care, evident, urma sa o platesc eu, caci organizatorii, care imi platisera deja cazarea pe doua nopti, nu aveau nici o treaba cu asta. Surpriza a fost a doua zi dimineata la receptie, cand doamna mi-a spus ca nu am nimic de plata fiindca colegul ei nu mi-a trecut camera la socoteala, considerand ca a fost vorba de o neplacere pe care pur si simplu m-a ajutat sa o rezolv. Nu a primit nici suta de lei pe care i-am intins-o si pe care in mod evident o meritau, dumneaei si colegul care nu ma taxase. De cate ori vi s-a intamplat asa ceva, oriunde in lume ? Eu am trait asta la Hotel Fenyo (Bradul), din Miercurea Ciuc. Respect personalului, cum ar spune Maxi. Cu atat mai mult cu cat un autostopist pe care l-am luat de la Tusnad la Sf. Gheorghe (ai carui mama era maghiara din Tg. Mures), ne-a confirmat ca secuii sunt cam ai dracului si tare incapatanati: “Tata a fost secui si chiar si noi aveam probleme cu el …”(!) Pai si atunci, noi la ce sa ne asteptam ?