Experiența mea Prodigyoasă

De-a lungul anilor de radio am avut bafta să mă întîlnesc cu mai mulți dintre cei pe care i-am admirat ca simplu amator de muzică. Primul meu star-interview live la radio a fost în 1996, cu Jason Newsted, pe atunci basist la Metallica. Mai apoi i-am întîlnit față în față pe Robert Plant, pe Ian Gillan și restul greilor de la Deep Purple, sau pe Faithless, cu care am avut un incredibil interviu video de o oră și jumătate! Se terminase caseta, dar noi, adică “fratemeleu” George și cu mine, nu terminaserăm de vorbit cu alte Sister Bliss, cu charismaticul Maxi Jazz și cu Jamie (care atunci era și el în trupă). Am mai vorbit cu Ronnie James Dio, cu Blondie, cu Goran Bregovic, cu Massive Attack (de două ori, de fiecare dată am fost dezamăgit fiindcă aveam prea mari așteptări), cu Sophie Ellis Bextor, cu The Shamen, cu Editors, cu Kraftwerk, cu IAMX, ca să îi numesc doar pe cei mai cunoscuți. Ba în ’96 am fost suficient de tîmpit încît să refuz să îl intervievez pe Moby (ei bine, da!) pentru simplul motiv că aflasem că el era vegan și ultraecologist, ceea ce mi se părea o fiță de marketing. Ce ironie, dacă e să mă raportez la valorile mele curente! În plus, un gest total neprofesionist din parte-mi. Dar ăsta e adevărul.

În 1997 am avut un interviu și cu The Prodigy. Umpluseră deja Sala Polivalentă o dată, cu doi ani înainte. Nu mă pricep la dans, poate și din cauza faptului că fizicul meu mare are conștiința unor gesturi de urs dansator atunci cînd se dezlănțuie. Dar la concertul Prodigy din noiembrie ’95 nu am stat decît cît să țip între piese, eu fiind crescut “rocker”. Breakbeat-ul ăla sălbatic combinat cu chitara în cel mai pur stil “punk” m-au prins atît de tare, că am lăsat la o parte orice jenă și am dansat ca un nebun o oră și patruzeci de minute, încît jeanșii mei de culoare kaki scoteau aburi cînd am ieșit în noapte. “A night to remember”, cum mi-a scris ieri o fostă (în două etape) iubită, pe care am cunoscut-o la acel concert și care avea să devină una dintre persoanele care mi-au influențat viața în mod decisiv. Culmea, am vorbit despre acel concert chiar în urmă cu cîteva zile, cînd m-am reîntîlnit cu un personaj foarte interesant care avea o emisiune la Profm în acea perioadă. Magul de la Snagov… În fine, cum se spune, “I am losing my train of thought here”. Adică bat cîmpii.

Ca să revin la The Prodigy, în 1997 cînd ei s-au întors la București am reușit să fim singurii dintre realizatorii de la toate radiourile din București care am “obținut” acces la interviu. Între televiziuni au avut exclusivitate cei de la Atomic, reprezentați de Dobrică de la Șuie, dacă îmi amintesc bine, și de Oana Giurgiu, după cum povestea ieri pe Fb.

(Bine, trebuie spus că în general radiourile nu se omoară cu difuzarea interviurilor. De la Profm pînă la Guerrilla, de nenumărate ori mi-au auzit urechile “ăăă, și cînd să îl dăm?” “șiiii… cine îl traduce?”, “și pe cine interesează, audiența noastră vrea muzică” și alte considerații, în general suficiente, ignorante și, desigur, arogante. Oameni de radio dedicați, precum Jefe, care face călătorii pe la concerte pe banii lui, e prieten cu nenumărați muzicieni și autor al multor interviuri, au avut și ei această experiență.)

Interviul nostru cu Prodigy se ținea la Inter, la mezanin. “Băieții” nu s-au lăsat mult așteptați, au venit la vreme. Arătau șmecher și erau super relaxați. Eu mimam relaxarea și coolness-ul. Frate-miu chiar era cool și relaxat, întotdeauna m-am întrebat cum reușea.

Singura întrebare pe care mi-o amintesc din interviu îi era adresată lui Keith, era o prostie, o semi-glumă, o joacă, dar pe care el a luat-o surprinzător de “în serios”:

“So you’re the firestarter… Is it because your name is Flint (flint înseamnă piatră de brichetă, cea care produce scînteia) ?”

Lumea “se rîde” un pic, politicos, gluma nu e grozavă, dar Keith se uită la mine serios și zice că nu și-a pus niciodată problema din perspectiva asta.

Iarăși, clișeul din jurul unor morți neașteptate (extraordinar, bă, dar nu știu de ce, Jung și memoria colectivă, genul ăla de discuții), dar e pe bune, mi-a venit acest episod în minte acum cel mult o săptămînă.

Pentru cei care nu au realizat ce a însemnat the Prodigy pentru ultimii 25 de ani de muzică, aș spune că a fost una dintre puținele trupe care au reușit intrarea în mainstream cu același sound necompromis cu care a cucerit underground-ul. Fiindcă erau în topurile americane în același timp cu autori de dulcegării ca Boys II Men și alte mizerii, “nu aveam încotro și trebuia” să îi difuzăm pe radioul lui Adrian Sîrbu, care nu ezita să sune la radio și să îl facă de căcat pe oricine punea “Breathe”. Dar acum aveam o scuză. Profm difuza Weekly Top 40, așa că “trebuia” să difuzăm piesele din el.

La doi ani după întîlnirea cu Prodigy, în timpul interviului cu Robert Plant și Jimmy Page, l-am întrebat pe Robert Plant ce părere are despre faptul că muzica de dans (am folosit chiar termenul generic “dance music”) are atîta succes la radiouri. El m-a întrebat la ce mă refer cînd spun “dance music”. I-am răspuns “de exemplu the Prodigy…” El se uită la mine, zîmbește și îmi răspunde: “If the Prodigy is dance music, then I’m going to dance. I will just need a few more towels.”

Advertisements

One thought on “Experiența mea Prodigyoasă

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s