Reiau prezența mea în blogosferă cu un text care ar putea fi despre geopolitică, despre justiție, despre lobby, despre șantaj sau despre genocid. Ar putea fi într-adevăr despre toate acestea, dar cred că în primul rînd este despre ipocrizie. 

Războiul din Ucraina a reprezentat pentru mine un punct de cotitură înainte de orice în sfera relațiilor umane. În ce fel? Urmăream situația din Ucraina în presa alternativă cu cel puțin cinci ani înainte de invazia rușilor din februarie 2022. Cunoșteam cu exactitate felul în care SUA, prin persoane cu influență în Departamentul de Stat, precum Victoria Nuland, au participat decisiv la schimbarea de regim din 2014, eliminîndu-l pe Ianukovici printr-o lovitură de stat. De aceea atitudinea mea față de invazie a fost complet diferită față de a multor persoane care au urmărit doar știrile din mass media corporatistă. Am condamnat atunci și condamn în continuare agresiunea rusească, dar cunoscînd contextul în care ea s-a petrecut și pe care mass media corporatistă l-a ascuns cu grijă publicului său, mi-am explicat-o și am încercat să le-o explic și amicilor mei de pe rețelele sociale. Am devenit în maxim două săptămîni “pro-rus”, “putinist”, “plătit de Kremlin”. Imediat nuanțele au dispărut sub mormane de invective, iar discursul oficial a devenit sfînt. Nu mai conta dacă nu ne cunoșteam decît de pe Fb sau din viața reală, de doi ani sau de douăzeci. Doamne ferește să încerci să aduci vorba despre context, nimeni nu voia să vadă decît teroarea rusească, agresiunea asiaticilor cu care NU ARE ROST să încerci să negociezi fiindcă  cu ei nu se poate negocia. Răul personificat. Putler. Pînă în ziua de azi nu m-a spălat nicio apă. Mulți dintre amicii mei de rețele sociale au părăsit corabia care li se părea că se scufundă. Le-au luat locul alții, mai aplecați spre nuanțe și spre cunoașterea contextului, chestie fără de care sîntem de acord că nimic nu se întîmplă. În viața mea, cel puțin.

Propaganda mincinoasă (există și informații reale folosite în scop propagandistic) are un puternic și ciudat efect. Dacă minciuna este inițial crezută și a șocat, îndreptarea ulterioară a informației – eventual infirmarea acelui fapt – nu își mai face loc în capul receptorului. Zeci de declarații din presa mare care dovedesc că știrea inițială era falsă pot trece liniștite pe lîngă urechile celor păcăliți în prima fază. Ei își pun din nou mîna la gură pe stilul “vaaai de mine” de fiecare dată cînd aud informația inițială – despre care se știe deja că era falsă – ca un copil care se sperie în continuare de lupul din Scufița Roșie deși i s-a spus că povestea e ficțiune. Un exemplu care are legătură cu relatarea mea de mai sus este faptul că la nici o lună de la invazie Zelenski negocia de zor cu Lavrov la Istanbul. Doar sosirea intempestivă a lui Boris Johnson cu mesajul de război al Vestului a împiedicat semnarea unui document care ar fi salvat Ucraina de la dezastrul aflat în plină desfășurare. Toți cei care mă înjurau zicîndu-mi “putinist” au aflat despre aceste lucruri, la fel cum toți au aflat de afirmația lui Stoltenberg de acum cîteva luni că “războiul din Ucraina a început din cauza extinderii NATO”. Dar de asemenea toți se manifestă ca și cînd nimic nu s-ar mai fi întîmplat de la primele știri despre război din februarie 2022, conform cărora Rusia a atacat NEPROVOCAT Ucraina. 

Bineînțeles că amicii mei de pe rețele au preluat din mers întregul discurs american despre Rusia, Putin, autoritarism, homo și transfobie, lipsa libertății de expresie și a libertății presei. La care se adaugă evident, imperialismul rusesc, expansiunea sovietică, și gulagul. Totul bine amestecat cu vodcă și novicioc. Nu cunosc Rusia. Nu am fost acolo niciodată, nu vorbesc limba rusă. Și de la mine pare că în Rusia unele lucruri pe care noi, “vesticii”, teoretic le-am ridicat la rang de valori se găsesc rar. Lipsurile enumerate mai sus ar fi reale. În schimb cunosc limba engleză foarte bine, am fost în SUA de vreo opt ori și am petrecut acolo în total mai mult de un an de zile. Fiindcă SUA este fără îndoială – și pînă de curînd fără rival – cea mai importantă forță economică, militară și politică a lumii, mi se pare normal să urmăresc tot ce se întîmplă în societatea americană – atît prin mass media mare cît mai ales prin cea alternativă. Iar concluzia pe care am tras-o în urmă cu vreo cinci ani că aceleași probleme pe care SUA le arată public cu degetul cînd vine vorba de Rusia au răsărit – mai ales după anul 2000 – și în ograda americanilor. Pedepsirea prin întemnițare a avertizorilor de integritate (whisteblowers – ca în cazurile Daniel Hale și Snowden), întemnițarea lui Assange, cenzurarea strictă a informației în presa domestică (nepreluarea cazului laptopului lui Hunter Biden publicat de New York Post) dar și interzicerea instituțiilor de presă străine (RT și Sputnik), falsificarea procesului democratic în alegeri (desemnarea lui Biden drept candidat democrat prin influență politică și anularea avantajului la vot al lui Bernie Sanders), prevalența în sistemul juridic a înțelegilor dintre inculpați și judecători care au luat locul proceselor publice cu jurați (doar 6% din cazuri se mai judecă în proces public), presiunea pusă pe patronii rețelelor sociale pentru a cenzura informația (cazul lui Zuckerberg) și a supraveghea și modera mesajul participanților la discurs (dosarele Twitter), trecerea prin Congres a unei legi care obligă o rețea socială (TikTok) să își schimbe acționariatul cu unul majoritar american sînt numai cîteva din exemplele care mi-au influențat concluzia. Nu mai vorbesc despre informațiile – publice, obținute de la CRC (Congressional Research Center) – conform cărora SUA a fost autoarea a peste 60 de schimbări de regim în diverse țări ale lumii după 1945 și a 251 de intervenții militare după 1991, anul cînd a avut loc dizolvarea oficială a URSS.    

Singura mea problemă este că această concluzie personală  datează de prin 2019 și privește doar anii de după 2000. În realitate, după cum arată profesorul de filozofie la Universitatea Villanova din Pennsylvania Gabriel Rockhill, SUA a conceput un plan propagandistic de cucerire a inimilor și minților la nivel mondial care să zugrăvească o imagine inversată a celui mai puternic imperiu din istorie încă din anul 1946, de la ieșirea din război ca națiune care deținea aproape o jumătate din averea tuturor țărilor lumii. 

Astfel SUA, unde șase mega-corporații dețin literalmente toată presa în sistem de oligopol, are grijă ca prin întreaga rețea a industriilor culturale, cum le numește Rockhill, să disemineze atît la nivel domestic cît și internațional exclusiv mesaje unde ea însăși apare drept “fata bună” în timp ce oricine altcineva nu îi este prietenă apare drept partea care dorește răul democrației și civilizației. (Însuși Putin, întrebat de Tucker Carlson în timpul îndelung-înjuratului interviu de ce nu dă publicității unele informații despre conflictul din Ucraina, informații necunoscute de cetățenii occidentali care pe aceștia i-ar interesa, a răspuns că nu se poate bate cu SUA la propagandă, că pe acel front americanii sînt cei mai buni.)   

De aceea nu e de mirare că ați scăpat, dacă urmăriți numai canalele presei oficiale (infiltrate de agenți ai serviciilor de informații, acest lucru fiind recunoscut chiar de agenții) povestea despre scrisoarea celor doisprezece senatori americani către Tribunalul Penal Internațional. Nu e o scrisoare publică obișnuită. Ea a fost scrisă la 24 aprilie 2024 ca răspuns la zvonurile că Tribunalul pregătește niște mandate de arestare pentru Netanyahu și pentru alți cîțiva oficiali israelieni pentru crime de război. Tribunalul nu a infirmat aceste zvonuri și atunci mafia senatorială americană a trecut la treabă. Don (Ted) Cruz, Don (Marco) Rubio, Don (Tom) Cotton și încă nouă vrednici mafioți republicani au scris Tribunalului că “orice atac la adresa liderilor israelieni” va fi interpretat drept o amenințare a suveranității Israelului și în consecință, “a suveranității SUA”!!! “Target Israel and we will target you! (…) You have been warned.” Și apoi toți 12 s-au semnat fără jenă. Ar fi putut măcar să le trimită o amenințare anonimă, din aia cu capul tăiat al calului preferat așa încît bieții judecători să aibă la dispoziție varianta că poate au supărat vreun veterinar din zona Haga. 

Ei, ați auzit în presa mare despre scrisoare? La noi numai Cotidianul și G4 Media au publicat ceva despre asta, în SUA cele mai mari instituții de presă care i-au dat atenție au fost Politico și The Hill, adică două dintre cele relativ mici și puțin mai independente. Iar asta nu este o știre ci o ȘTIROAIE care arată exact cam cîți bani dă SUA pe ideea de justiție internațională cînd vine vorba de protejatul lor, statul Israel, atît singura cît și unica democrație din Orientul extrem de Apropiat. Menționez de asemenea faptul că SUA nu recunoaște Tribunalul Penal Internațional, mai mult, există o lege în vigoare care stipulează că SUA va ataca Haga (!) dacă un cetățean american sau un aliat al SUA va fi inculpat. 

Dar, cum zice amicul Exarhu, ține este Hitler în mass media corporatistă? Ține, ține? Vlăduț Putin… Nu-i vorbă că au mai fost Hitleri de serviciu, a fost și Saddam și Ben Laden și Gaddafi, important e să fie inamic al SUA la un moment dat. Căci atîta vreme cît au fost aliații SUA nici unul dintre ăștia trei nu avea a se teme. 

Întorcîndu-mă la amicii mei de pe rețele, mulți dintre ei mă trimit în…Rusia, la Putin, dacă nu îmi convine cu partenerul strategic. Păi nu vreau la Putin că am auzit că nu e bine. Nu ziceți voi că îi mor criticii pe capete, săriți de la balcoane? Dar cu partenerul de ce nu se poate mai bine, de ce nu am voie să îl critic dacă merită? De ce postările mele despre corupția Pentagonului, despre naziștii din Ucraina și despre genocidul din Gaza sînt suprimate? Nu libertatea de exprimare și libertatea presei ni se promiteau dacă ne lăsăm de comunism? Eu încă aștept să mă invite cineva la un tocșou la TVR. Să vorbim despre ipocrizie împreună cu ambasadoarea SUA la București. Despre ipocrizie și despre genocid. Apoi putem să vorbim și despre Putin.