La intalnirea de 10 ani de la absolvirea liceului proful de romana care stia ca lucrez la Pro TV, s-a apropiat de mine si a inceput sa imi vorbeasca despre Adrian Sarbu, pe care il avusese elev cu niste ani inaintea mea. Mi-a spus ca Sarbu fusese stralucit, un elev din categoria celor care sunt buni la toate materiile, nu doar la cele de umanioare sau la stiintele exacte. L-am crezut. L-am crezut poate si pentru ca la vremea respectiva Sarbu era urias, era mai mult decat presedintele, era Zalmoxes si Gebeleizis, era dumnezeul romanilor, carora le impartea bani in premii la emisiuni si ocazional, gratuit, caciuli inscriptionate, din curul unor dube care strabateau tara.

Lucram pentru Adrian Sarbu de trei ani si deja ii eram dator, cu bani dar mai ales moral, fiindca in ’94 inainte de Craciun, desi eram numai de cateva luni la Profm, m-a ajutat decisiv intr-o situatie de viata si de moarte, situatie in care probabil nimeni altcineva nu m-ar fi ajutat. Nu am cum sa uit asta.

In perioada cand a avut loc discutia mea cu proful de romana, Sarbu era maret si tinea la maretia lui. De altfel cei care au avut ocazia sa stea de vorba atunci cu el oscilau intre a se lasa striviti cu mare placere intr-o admiratie asudata pentru directorul Pro si a-l acuza pe acesta de aroganta si inca de una ridicola, care copia la detaliu gesturi din filmele cu mafioti spalati. Adevarul e ca in anii aceia Adrian Sarbu, la fel ca un actor nesigur pe el, facea mult, dezvoltand din biroul lui de la Foisor, pe marginea mentalitatii “te-am luat din strada si te-am facut om”, un comportament generalizat la Mediapro la nivel de directori si directorasi.

Adrian Sarbu a crezut in mine cum nici eu nu am crezut decat din momentul in care am reusit sa ma desprind de trust in urma unei scenete care mi s-a parut ca a urmarit umilirea mea, sceneta a carui coautor a fost si el. Ma rog, banuiesc ca isi daduse seama ca nu mai jucam in filmul lui si a crezut ca nu mai are nevoie de mine. Oricum lucrurile pareau sa se schimbe. Oamenii vechi plecau si dintre ei au ramas, in ani, foarte putini. Au aparut incepand de atunci din ce in ce mai multi copii de ai aluia sau de ai aluilalt, culminand cu actuala sefa de stiri a Pro TV, don’soara Popescu, nimeni alta decat fiica vestitului Popescu-Dumnezeu, cenzorul-sef al PCR si constructorul cultului personalitatii lui Ceausescu. Ar fi trebuit sa mi se para normal ce se intampla in contextul in care Adrian Sarbu era fost secretar de partid la studiourile Sahia. Probabil facuse prea multe promisiuni iar acum trebuia sa si le tina.

Ulterior, din ce in ce mai mult absent din televiziune si din tara, Adrian Sarbu devenise un personaj ce traia in viata angajatilor Pro TV mai mult din folclorul care aparuse pe seama lui. Plecarea la Praga la conducerea CME, discreta, si plecarea de la Praga ( al carei zgomot nu s-a auzit din pricina unui clasic procedeu de aruncare a batistei pe tambal in stilul marilor corporatii ) au fost parantezele intre care se afla o perioada neinteresanta probabil chiar si pentru el, care isi doreste atat de mult sa fie admirat incat tine sa stea in continuare in Romania ( fiindca aici il stie lumea ), desi ar fi putut de mult sa inghita o zare de insula prin vreun arhipelag costisitor si fara taxe.

Care taxe se pare ca il scot in lumina reflectoarelor, pe el, regizorul, omul aflat de regula in spatele camerelor, unde el doar creeaza cadrul pe care altii il joaca. Regizorii vad lumina scenei doar in cazul in care sunt premiati si vin sa isi incaseze tablita sau statueta pe la vreun festival. Seara trecuta insa, mainile lui Adrian Sarbu au ridicat in fata reflectoarelor doar o pereche de catuse.

Inca din vara aflasem din trei surse ( mai jurnalistic decat atat nu se poate ! ) ca Adrian Sarbu va juca si el in productia DNA, despre care unii spun ca e fictiune, iar altii ca e un documentar bine pus la punct. Ultima oara cand mi-am vazut  fostul sef era la “Lacrimi si sfinti”, crasma lui Dinescu, de vorba cu poetul-prezentator si cu Gigi Netoiu. M-am intrebat atunci ce dracu poate discuta Sarbu ( un aficionado Fellini ) cu Netoiu, patron de fotbal si de vin prost. Nu vedeam unde se pot intersecta cele doua multimi de valori ale celor doua personalitati, care sunt componentele pe care le pot contine amandoua.

Nici macar acum, dupa ce am vazut cum Adrian Sarbu a incercat sa ii intimideze pe jurnalisti cu catusele la maini ( si chiar a reusit, asta ii iese intotdeauna ), nici dupa ce am auzit jalnicul comunicat de presa al lui, care semana prea bine cu discursul din Parlament al altui brasovean, senatorul Ioan Adam ( care isi ruga colegii sa nu ii ridice imunitatea insirand faptele bune “comise” ca pe niste carnati pe bat ) nu cred ca Sarbu este doar un infractor. Si banuiesc ca si altii care l-au cunoscut gandesc la fel.

Aseara, in direct, i-a zambit superior purtatorului microfonului inscriptionat Pro TV si l-am simtit la un pas de a-i da si vreo doua indicatii despre cum se tine microfonul si ce intrebare sa puna. In fine … Evazionist sau vizionar, mafiot sau creator, vazand imaginile de la iesirea de la DNA, mi s-a facut mila de cel caruia angajatii devotati ii spuneau, cel putin pana ieri, “Shogunul”. Desigur, o mila pentru care altadata ar fi trebuit sa ii cer aprobarea. Cert e ca pentru prima oara mi s-a parut ca maretia personajului principal cu catuse la maini din scenele citite sau vazute de mine prin filme, nu exista si in viata reala.