În textul meu precedent, https://cuvintecuvintila.blog/2018/12/04/mostenirea-uitata-a-lui-bush-sau-adevaruri-istorice-care-nu-intereseaza-pe-nimeni/, susțin că mass media din România, dar și de aiurea, funcționează la fel ca Piramidon-ul românesc din bancul de pe vremea lui Ceașcă: nu face nici bine, nici rău. De fapt, din experiențele pe care le-am avut, ăsta este idealul de funcționare pentru orice instituție media așa zis “comercială”: să facă audiență fără implicare politică și fără opinii, difuzînd prostioare și vulgarități, inclusiv la știri. Cele mai grăitoare exemple de asemenea “știri” le avem acum, în perioada Crăciunului, cînd orice buletin te face să vomiți, atît prin subiecte cît și prin exprimare. Doar că prin esența ei ca instituție, nefăcînd bine, adică ignorînd adevăratele știri, pe cele cu impact real asupra publicului, mass media face automat rău. Jurnalismul este, vrem, nu vrem, unul din acele fenomene unde nu există nuanțe de gri pe lîngă alb și negru. Mass media menține atenția publicului la lucrurile neimportante (uneori realmente fără să vrea, dintr-o lipsă criminală de profesionalism) oferind posibilitatea celor esențiale să se desfășoare pe un curs greșit și dăunător. Pentru că ziua de 11 decembrie este decretată de ONU Ziua Internațională a Muntelui, să lucrăm cu acest exemplu și să vedem care sunt faptele și acțiunile pe care mass media a reușit să le ignore ani de zile și care sunt consecințele ocolirii unui subiect esențial precum munții și relația noastră cu ei.

Mai întîi, pădurile. În România, majoritatea exploatărilor forestiere se află pe munți. Normele UE în ceea ce privește suprafața împădurită a unei țări: nu mai puțin de 32%, pentru ca acea țară să nu înceapă să tușească, la propriu. La noi acum vreo cinci ani se vorbea de 27%, prea puțin încă de atunci. Între timp s-a tăiat la greu, indiferent de guvernare. La un moment dat tăierile (ilegale) scăzuseră semnificativ, conform unor date făcute publice de niște ONG-uri de mediu în urmă cu vreo doi ani. Totuși, nu tăierile ilegale de pădure sunt singura problemă, ci (mai ales) cele legale: se dau și acum autorizații de tăiere în parcurile naționale, și cum să nu se dea cînd parcurile naționale sunt sub jurisdicția Romsilva?! Lupul paznic la oi. Cel mai recent exemplu de care am auzit: partea dîmbovițeană a Pietrei Craiului. Se taie fără milă și fără discernămînt, la ras. Cîte știri ați văzut, auzit, citit, despre acest subiect în mass media (cea “mare”, nu online), deși vorbim de un subiect esențial, fiindcă fără păduri nu respirăm…? Lemnul tăiat nu se prelucrează sub formă de mobilă, proces prin care ar căpăta valoare adăugată. Nu, majoritatea lemnului se toacă (!), din el se face cea mai păguboasă materie primă pentru mobila proastă: PAL-ul melaminat. Acesta are trei calități: este fragil, greu și otrăvitor. Într-o acțiune disperată, mii de locuitori ai orașului Sebeș au ieșit în stradă acum cîțiva ani să protesteze față de principalul producător de PAL melaminat din România și principal poluator al zonei: Kronospan. Răspunsul autorităților române a fost unul fără echivoc: s-a autorizat deschiderea încă unei “fabrici” Kronospan, la Brașov. Cîte știri ați auzit, văzut, citit, despre asta, în mass media “mare”?

Înainte de anul 2013 era de neconceput să auzi la televizor sau la radio măcar o frază critică la adresa RMGC, “Goldu’ ”, cum îi spuneau protestatarii, compania minieră canadiană care a pus la cale distrugerea, practic, a localității Roșia Montană și a patru munți din jur, pentru exploatarea cu cianuri a 200 de tone de aur. Susținută de toate guvernele care s-au perindat la putere, RMGC era oficial prezentă în mass media prin campanii fundamental mincinoase, create în principal de unul dintre cei mai șarmanți publicitari români, Bogdan Naumovici, (zis “era ta’su, bă!”), contra cost, desigur. Costul fiind cel din “Faust”, dar ce mai contează? Pînă la protestele din toamna lui 2013, la nici o televiziune nu se vorbea de exploatarea de la Roșia Montană altfel decît elogios, deși o arie montană imensă și un patrimoniu arhitectural inestimabil urma să fie distruse. Deși la plecare guvernul Cioloș a recomandat în sfîrșit, oficial, (printr-un gest curajos al Corinei Șuteu, după nepermise coieli ale lui Cioloș de care nimeni nu își mai amintește), includerea Roșiei Montane în patrimoniul UNESCO, recent lucrurile au reintrat pe vechiul făgaș. Un actoraș care a jucat foarte prost rolul de ministru al culturii, George Ivașcu, a ajutat la posibila reluare a procesului de începere a lucrărilor de minerit la Roșia, printr-o prestație de grețoasă obediență față de cei care l-au ridicat cu bărbia mai sus de masă. La figurat, desigur, fiindcă la propriu a rămas ceea ce a fost dintotdeauna: un personaj perfect pentru spălatul pe jos. Cu șorțuleț și cu mănuși imaculate, dacă înțelegeți ce vreau să zic, nici nu îl observi cînd îți iese cu mopul dintre picioare.

Munții României sunt casa celor mai multe carnivore mari din Europa: urșii, rîșii, lupii. Cei mai mulți munți de pe continent sunt adevărate deșerturi verzi, de unde prădătorii mari au fost exterminați în urmă cu mai multe zeci de ani.

După ce decenii de-a rîndul, încă de pe vremea lui Dej, s-a vînat “la capete” sau “la trofeu” adică s-au selectat spre împușcare cele mai mari și mai frumoase exemplare, acum doi ani ONG-urile de mediu (și cetățenii conștienți) au jubilat cînd au obținut, în sfîrșit, o lege a vînătorii care interzicea uciderea carnivorelor mari. În cazuri absolut justificate, derogările aveau să fie obținute cu destulă dificultate, doar cînd prădătorii ar fi amenințat direct vieți umane. Unul din primele anunțuri făcute de ministra mediului PSD după alegeri a fost că va da niscai derogări la urs. Fiindcă era destul de probabil ca derogările să fi fost cadouri pentru niște amatori de plăceri cinegetice cu probleme de erecție, procesul a mai durat puțin, dar acum cîteva luni s-au dat primele șase, făcîndu-se caz de prezența frecventă a urșilor la marginea satelor și a orașelor de la munte. Această prezență este o problemă complexă, cauzată exclusiv de om, iar soluția nu este eliminarea animalelor. De altfel, chiar și în cazurile în care s-a apelat la această soluție, de cele mai multe ori situația nu s-a rezolvat cum scrie la lege, care cere strămutarea de două ori a animalului înainte ca el să fie ucis. Din cauza “grabei”, se sare peste încercările de strămutare și oricum, nu se împușcă urșii care au cauzat problemele, ci alții, mai mari și mai frumoși, derogarea respectivă fiind, cum ziceam, făcută cadou vreunui vînător cu bani. Toate aceste afirmații pot fi verificate, ele sunt provenite din sursele diferitelor ONG-uri care le-au și publicat, dar care niciodată nu ajung subiecte de știri în mass media de impact. Dacă ursul vine în Brașov sare imediat toată lumea să îl omoare, fără să își bată capul să se întrebe de ce vine.

Munții, pe care astăzi, 11 decembrie, ar trebui să îi sărbătorim, au fost victime și în vremea boom-ului microhidrocentralelor, pretext excelent pentru obținerea de fonduri europene, în realitate adevărate dezastre ecologice, construite fără nici un alt scop decît ca baronii locali să își umple buzunarele. Dacă toate MHC-urile proiectate ar fi fost construite, s-ar fi obținut mai puțin de 0,5 procente din necesarul de energie al României, cu niște costuri uriașe în echilibrul ecologic al regiunilor montane respective.

Tot pe munți se pun antene de telefonie mobilă, se face agrement cu ATV-urili, se depozitează gunoaie, se pregătesc alte exploatări miniere, la Certej cea mai mare dintre cele peste 60 plănuite doar pentru Apuseni, se proiectează traversări pentru linii de înaltă tensiune de 400 de KV, după cum scrie domnul Radu Mititeanu aici https://ccncluj.blogspot.com/2018/12/ganduri-pentru-carpati-de-11-decembrie.html?fbclid=IwAR1vKUw1mcw9G8Y_vtI2MNIK2l1i2np7id23dm9U3uioENw70Q2TF4AYJe8.

Se construiesc șosele la altitudine, se permite peste tot accesul cu mașina sau cu motocicleta, se construiesc, împotriva normelor europene, instalații de transport pe cablu la mai puțin de 1800 de metri altitudine (oricum schiul ca sport de masă cu instalațiile respective e un alt mare dușman al munților, nu doar la noi).

De altfel, în vestul Europei, în America sau pe oriunde au ajuns vajnicii prieteni ai munților occidentali, dezastrele se țin lanț: în Alpii austrieci și în Franța se împușcă anual sute de mii de căprioare, altfel ele se înmulțesc și distrug recoltele și pădurile, nemaiavînd prădători la capătul lanțului trofic, regiuni întregi din munții Appalachi sunt practic zone moarte din cauza mineritului, Everestul este cel mai populat dar poate și cel mai poluat munte înalt din lume, fiindcă mii de “alpiniști” din sute de expediții se dispensează la peste 8000 de metri de tuburile de oxigen pe care nimeni nu se mai obosește să le care și în jos.

Dintre toate acestea, dacă apare cîte ceva la televizor, se întîmplă extrem de rar. Iar paradoxul este că nu munții au nevoie de noi, ci noi de ei; pentru apă, pentru păduri, aer curat, plante, faună. Munții au existat cu mult înainte ca oamenii să înceapă să îi urce și cel mai probabil vor exista și după dispariția oamenilor în configurația curentă, chestie care, în ritmul ăsta, nu va mai dura mult. Vă dorim o apocalipsă scurtă dar plăcută alături de cei dragi, și de programele postului nostru TV! Publicitate să avem…

Pe 30 noiembrie, umflați de precentenară mîndrie, am trecut lejer peste vestea morții celui de al 41-lea președinte american, George H.W. Bush, denumit Sr. de cînd cu juniorul. Eventual ne-am lăsat impresionați (dacă am văzut poza sau am citit) de cîinele lui, bietul, care și-a luat adio de la stăpîn lîngă sicriu. De aia sînt cîinii mișto, ei iubesc necondiționat orice soi de om. Dacă am fost puțin mai atenți, am citit și ce s-a dat la noi la știri despre G.H.W. Bush, despre activitatea lui, cariera impresionantă etc. În fine, dacă ne-am fi amintit despre cît rahat mănîncă mass media, despre scopurile ei reale dar și despre ignoranța ei, poate am fi vrut cu adevărat să aflăm ce a fost cu domnul Bush ăsta. Care “pînă la 40 de ani a devenit milionar din afaceri cu petrol” cum spune site-ul Știrile Protv. Cu puțină curiozitate, profitînd de accesul la sursele independente de informație, am fi găsit lucruri mult mai interesante și am fi înțeles în ce fel activitatea lui pe funcția de “cel mai puternic om din lume” a influențat lumea și a contribuit la actuala ei formă.

Sper că nu sunteți adepții zicalei “despre morți numai de bine”, că nu prin asta se manifestă respectul pentru cineva, chiar dacă acel cineva a murit recent. Dacă în viață cineva a fost un ticălos, faptul că a murit nu va schimba asta. Pe de altă parte, în mass media se vorbește despre activitatea lui Bush ca președinte, și tot din activitatea de președinte fac parte și lucrurile despre care scriu aici.

Nu știu sigur pentru ce treburi nea Buș merită lăudat, dar precis le veți găsi prin mult mai multe publicații decît ar fi de dorit. Vă spun însă care sunt chestiile pentru care merită blamat, acțiuni al căror rezultat a fost un mare număr de morți și uriașe distrugeri, pentru care, la cîteva decenii de atunci, lumea arată așa cum e în ziua de azi, și ale căror consecințe le simțim și acum, sau abia acum. Această uriașă răspundere, de a lua decizii care realmente influențează lumea pentru decenii, face parte din job-description-ul președintelui SUA.

Mai întîi, domnul Bush nu avea cum să devină milionar din afaceri cu petrol fiindcă deja era milionar din naștere. Tăticul lui George H.W., Prescott Bush, era director și acționar la o bancă de investiții a cărei activitate a fost oprită de autoritățile federale între 1942 și ’45 din motive ce intrau sub incidența unei legi ce interzicea afacerile cu inamicul. Adică, banca tatălui lu senioru’ și a bunicului lui junioru’ făcea afaceri cu firma Thyssen, care, ați ghicit, erau furnizori de bază pentru statul nazist. La un moment dat, tot în anii ’40, banca condusă de Prescott s-a pomenit și într-o anchetă federală legată de presupusa adăpostire a unor cantități de aur furat de la evrei, aur pe care l-ar fi avut de la parteneri de afaceri germani, dar a ieșit basma curată. După unele surse verdictul de nevinovăție s-a dat prea devreme, dar în fine.

Să revenim la viața lui G. Bush, tînăr milionar “din petrol”, care – de acum ne dăm seama – nu prea avea cum să greșească în viață. Nici la alegeri nu prea avea cum să greșească, căci aici greșesc doar alegătorii, așa că și-a început cariera politică ca reprezentant în congresul SUA, cu circumscripție în Texas. În anii ’70, timp de un an, Bush a fost director al CIA, fiind singurul președinte american care a ocupat și această funcție. În paranteză avem lista cu asemănările și deosebirile dintre CIA și KGB, exceptînd limba de predare a cursurilor. ( ). Iar decada ’80 a petrecut-o G. ca vice pentru cel mai de paie președinte american, actorul Ronald Reagan.

La alegerile din ’88, staff-ul lui Bush a folosit un spot pentru publicitate negativă a cărui difuzare se predă și astăzi la școlile de comunicare și jurnalism ca prima acțiune pe coloana “așa nu”, din motive de rasism feroce. De altfel pînă la Trump, acesta a fost considerat cel mai rasist mesaj promovat vreodată de un candidat la președinție după 1945. Nu se pot măsura consecințele pe termen lung ale difuzării lui, spotul avîndu-l ca personaj central pe un ucigaș de culoare, Willie Horton. Căutați-l, e educativ.

Așa a devenit Georgică Buș prezident – și rezident la Casa Albă. Aici el în primul rînd s-a făcut remarcat pentru invazia din Panama pentru capturarea lui Manuel Noriega, de profesie dictator și traficant de droguri. Ce s-a aflat mai tîrziu a fost că Noriega era și pe ștatul de plată al CIA, dar, ca dictator al unei țări cît o pălărie, ce nu face omul pentru un venit suplimentar?… cum zic ăia de la firmele tip multi-level marketing.  În Panama americanii au intrat cu elicoptere, avioane și 24.000 de oșteni, ucigînd din greșeală cam 3000 de civili și distrugînd și ceva obiective civile din avînt. De altfel, recent, Comisia Interamericană pentru Drepturile Omului a aprobat cereri ale familiilor victimelor civile de despăgubiri ce vor trebui acordate de către SUA, fiindcă intervenția din Panama a fost considerată invazie, deci nelegitimă. Bine că s-a dus Georgică, să nu mai vadă și asta, că să supăra rău! Sau aflase și tocma’ asta l-a băgat în pămînt?!…

Apoi, după cum știm cu toții ăia de văzurăm filmul “Philadelphia”, anii ’80 și ’90 la început, au avut o mare problemă: epidemia de SIDA, boală cu care nici azi nu te simți prea bine, dar de care atunci de cele mai multe ori se murea de tot. Georgică a fost surd la cererile a mii de demonstranți și zeci de organizații care voiau o intervenție directă a președinției în criza epidemiei, și i-a lăsat pe oameni să moară, tot cu miile.

Tot Bush Sr. e responsabil de o continuare peste măsură de activă a războiului împotriva drogurilor, care a devenit o adevărată vînătoare de potențiali pușcăriași, majoritatea de culoare, deschizînd drumul fenomenului încarcerării în masă, astfel încît în prezent SUA are, la aproape 6% din populația totală a lumii, aproape 25% din totalul numărului de deținuți. Și mai zic vesticii de noi că suntem o nație de hoți.

A venit apoi 1991, anul din care Saddam nu a înțeles nimic. Administrația americană a părut brusc lovită de amnezie în ceea ce îl privea pe vechiul lor prieten din Golf, pe care l-au menținut cu multă bunăvoință la putere încă din anii ’70, din mai multe motive: Saddam era un dictator pe care te puteai baza să îi certe cu gloanțe, fără să se lase prea mult rugat, pe liderii partidelor progresiste pan-arabe din Irak și pe comuniștii irakieni, ăștia din urmă finanțați de Moscova. Tot Saddam, cu ajutorul armelor americane moderne, a ținut în șah, ca să zicem așa, Iranul (de unde șahul, alt prieten al americanilor, plecase alungat), pe durata a opt ani de război. În plus, Saddam primise un fel de undă de culoare cel puțin galben-verde-deschis apropo de eventuala invazie a Kuweitului (aflăm din telegramele publicate de Chelsea “Bradley” Manning) prin ambasadoarea americană la Bagdad, care a spus că SUA nu are nici o poziție oficială asupra conflictului dintre Kuweit, fostă provincie irakiană aflată sub protectorat britanic pînă prin anii ’50, și Irak. Avînd și experiența faptului că înaltul prieten de la Washington nu îl certase nici cînd a folosit gaz sarin în războiul cu Iranul, Saddam a intrat în Kuweit. Inițial părea să fi avut dreptate cînd a mizat pe prietenia istorică cu Georgică, apoi însă, în urma unei întîlniri de două zile cu madam Thatcher, Georgică a intervenit în forță, zicînd între altele și că Saddam ar fi avut intenția să construiască bombe nucleare, ceea ce era fals, și că ar fi avut forțe comasate la granița cu Arabia Saudită, ceea ce era o altă minciună. Răspunsul militar al lui Saddam a fost foarte lent, suspect de lent pentru cineva care aștepta o intervenție de pedepsire, asta fiindcă de fapt el nu o aștepta, adică, exact ca în banc, nu îi venea să creadă. Amănuntele sunt interesante, dar ar lua mult timp, așa că trecem direct la alte fapte.

SUA și aliații au distrus în primul război din Irak o mare parte din infrastructura civilă și au bombardat ținte civile. Acuratețea bombardamentelor, promovată de mass media a fost un produs media și atît. Adică o minciună. În realitate, numărul victimelor civile este necunoscut, în schimb numărul de morți (din care jumătate, copii) în urma sancțiunilor impuse Irakului a fost de ordinul sutelor de mii. Iar ca să facă pînă la capăt dovada unui comportament dihotomic model la nivel decizional, SUA l-a lăsat pe Saddam la putere. E drept, masacrul a fost cu succes continuat de următorii lui Georgică: Slick Willy, Georgică 2 și Mbarack, numărul de morți fiind estimat ca fiind undeva între cîteva sute de mii și 2,5 milioane. Astfel că acum, în 2018, nu avem de a face doar cu o țară completamente distrusă, dar și cu o puternică forță a răului regurgitată de cei aproape 30 de ani de război (început de Buș), numită ISIL (nu ISIS, că mă ia amețeala!).

Și, ca să încheiem cu o bomboană pe coliva federală, să vorbim și despre ultimul gest al lui Buș ca președinte. Grațierea celor mai importanți șase membri ai administrației Reagan care s-au ocupat de afacerea (devenită scandal) Iran-Contras. Pe scurt: Congresul (pe atunci congresul era mai prezent în unele decizii minore cum ar fi conflictele armate, administrația nu își permitea să susțină o parte sau alta fără aprobare, cum face acum cu Arabia în războiul cu Yemen) votase ca SUA să nu se amestece în conflictul dintre guvernul social-democrat ales democratic în Nicaragua, și forțele reacționare Contras. Totuși, nește domni din guvern care se temeau că pierd influența în Nicaragua au decis să vîndă Iranului dușman arme, iar din sumele respective să finanțeze forțele Contras. Reacția lui Buș? A blocat ancheta cît a putut și a refuzat să fie audiat de comisarul care o conducea. (Bush fusese vicepreședinte al SUA pe durata scandalului, fusese director CIA în ‘76-‘77, iar tentativa de “asasenilizat” asupra lui Reagan cam reușise. În al doilea mandat președintele Reagan era realmente o păpușă, incapabil de a mai lua decizii.) Revenim: la final de mandat, Bush i-a grațiat pe ăia șase. O premieră în lunga istorie de obstrucționare a justiției de către Casa Albă, istorie care se îmbogățește zilnic de cînd cu Trump. Punct.

Cam asta ar fi trebuit să vedem noi la TV despre George H.W. Bush, sau să fi citit pe site-ul Știrile ProTV, în loc de https://stirileprotv.ro/stiri/international/sua-in-doliu-dupa-moartea-lui-george-bush-sr-cariera-remarcabila-a-celui-de-al-41-lea-presedinte-american.html, dacă acolo ar fi lucrat oameni care să își respecte publicul și meseria de jurnalist.

Așa, în loc să afle o țară întreagă, printr-o instituție media de mare impact, adevărul despre un președinte, ne mulțumim cu un public modest ca număr, dar vîrlav la gîndire, probabil nu mai mult de 200 de persoane, public ce va înțelege repriza de iubire pentru adevărul istoric, care m-a ținut cîteva ore.

Cel puțin ne-am dat seama împreună că la americani democrația se termină cînd încep nominalizările de politruci de dinastie. Ca la ruși, dar puțin mai cu rușine. Aparent. De altfel, singura calitate a lui Trump este că i-a ținut departe de tron pe Jeb, fratele lui Georgică 2 din dinastia Bush, și pe Hillary, din dinastia Slick Willy (sau Dong). Deocamdată. Pentru că Jeb mai are un as în mînecă: George Prescott Bush este născut în 1976, an în care bunelu’ era numit director al CIA. G.P. este Land Comissioner al Texas-ului și, ce chestie, e în afaceri cu imobiliare. Deci acu’ bididiul e la copt. Așteaptă doar ca publicul să digere minciunile despre respectabilitatea lui bunelu’, ca să bage la portofel primul veac al dinastiei. Un veac de publicitate. Ferească Dumnezeu! Nu Popescu-Dumnezeu, ălălalt. Știrile Proteve știu de ce.

Am cam obosit să tot scriu despre cît de nasol se văd lucrurile de la mine pe mioriticul plai. Nu o dată am fost întrebat cum de scriu “doar de rău”. Poate fi o cutumă căpătată lucrînd aproape de mass media asta păcătoasă care consideră că “good news is no news”. Discuția e lungă aici, dar oricum, dacă ne raportăm la actul jurnalistic ideal, admitem că acesta s-a născut din nevoia ca presa să comunice publicului cu ce se ocupă de fapt politicienii care în teorie sunt angajați ca slujbași ai lui. Și care foarte rar funcționează ca atare, fiindcă vulpea nu poate fi paznic la cotețul găinilor. De aici aparența unui “bad news” perpetuat zilnic. Dacă totuși într-o dimineață ne trezim atît de bine dispuși încît să considerăm că omenirea a avut vreodată parte de democrație reprezentativă reală în istoria ei, această democrație va fi de căutat în numai vreo opt țări (din 200), dintre care nici una nu e România.

Pe de altă parte, dacă trăiești în România nu e necesar să deschizi televizorul (în ultimii patru ani l-am pornit, de altfel, foarte rar, poate și din cauza faptului că nu am), ci doar trebuie să ieși din casă. Astfel experimentezi în mod nemijlocit un soi de viață socială serios avariat de lipsa cronică de educație (întinsă de acum pe vreo patru generații), de nesimțirea, de egocentrismul care sunt, orice s-ar spune, endemice. Fiindcă la noi de mult timp nu se mai poate vorbi despre situații punctuale, ci despre un fel defect în care merg în general lucrurile, excepțiile fiind puținele ocazii în care mai zîmbești și mai capeți speranță. Cred că, în mare, asta deosebește societatea românească de cele din vest: ceea ce la ei este excepție, la noi este  regulă.

În urmă cu trei ani mă mai certam cu unii șafiori jegoși prin parcările de supermarchet dacă puneau mașina pe locurile pentru persoane cu dizabilități. Unii își cereau scuze și se repoziționau. Alaltăieri la un supermarchet din zona Floreasca, toate cele 16 locuri de parcare însemnate cu omulețul în fotoliu rulant erau ocupate de șoferi care aveau o singură incapacitate: cea de a traduce semnul ăla în gestul de a lăsa locul respectiv liber. Parcarea era pe sfert goală, dar astea erau locurile care îți permiteau să nu îți transporți curul pe picioare mai mult de zece metri pînă la intrare. Nevoia de scaun rulant…la cap. Probabil că în curînd desenul acela își va pierde pe bune semnificația pentru majoritatea șoferilor. Nu mai vorbim despre excepții.

La Brașov aproape că îmi e frică să traversez pe trecerile de pietoni. Ieri era din nou să fiu lovit.

Cînd s-au mărit amenzile pentru statul pe telefon la volan am crezut că în sfîrșit șoferii vor fi mai prezenți în trafic, dar am greșit mult. Fiindcă poliția nu amendează, ea se scobește în nas. Cu mănuși, desigur.

Recent am observat și că mașinile se dau din ce în ce mai greu la o parte din fața ambulanțelor. Probabil că în trei ani nu o vor mai face deloc. Nimeni nu pedepsește, nimeni nu amendează.

La Nuba, un local de piți de ambe sexe din Dorobanți, se fumează în interior fără jena că se încalcă legea. Am sunat de vreo patru ori la poliția locală sector 1. Mi-au zis de fiecare dată că au trimis un echipaj dar că la momentul ajungerii lor nu mai fuma nimeni. Ei îi știu pe patroni, patronii pe ei, și mai știu că eu nu am timp să stau să îi aștept, să verific dacă au venit. Au dreptate. Nu am mai sunat.

Starea de dezordine prin încălcarea permanentă a regulilor, a legii, crește. O stare de entropie: nu mai poți băga pasta înapoi în tub. E mai ușor să faci dezordine decît ordine. Rău, decît bine. Mai ales cînd poliția nu există decît în bugetul de stat și la colonurile oficiale. Colonurile, am spus.

Poate unii vă amintiți, pe 6 septembrie am scris cum am fost lovit cu biciul de către un birjar și “împins” pe contrasens cînd eram pe bicicletă. Nu am ripostat, ar fi fost penibil să sar la ăla în birja împodobită pentru Oktoberfest, să ne luăm la bătaie ca chiorii și să facem vizionări pe youtube. Am făcut, în schimb, reclamație la poliție, am zis că deh, merg pe calea oficială, cea a cetățeanului de rînd care sunt. Credeți că am mai primit vreun semn în legătură cu reclamația mea? Un telefon, un email dă hîrtie, orice?…

Nu am scris atunci un amănunt teribil. Unul dintre jandarmii care au venit după ce am sunat la 112 mi-a zis să mă duc la medico-legal să îmi facă ăia o constatare și o poză cu urma loviturii. Ce nu știa el, deși ar fi trebuit, era că la medico-legal în Brașov e program pentru consultații cu loviți doar de la 9 la 12, patru zile pe săptămînă. Absurd, dar, na, cine stă după ăi’ de să lasă biciuiți după-amiaza, ca fraerii? Iar ăia biciuiți noaptea nu fac reclamații și nici poze. I-am spus jandarmului care e programul spitalului, adăugînd că pînă a doua zi la 9 urma de lovitură nu se va mai vedea, că nu am fost totuși atît dă fraer să stau să mă lovească ăla ca în “12 ani de sclavie”. Știți ce mi-a sugerat? SĂ PUN A DOUA ZI PE CINEVA SĂ ÎMI FACĂ O NOUĂ URMĂ DE BICI!! Băi, deci realizăm cu toții unde trăim?! Mi se par relevante atît ideea, cît mai ales funcția ăluia de mi-o dădea. Iar acum, că am și scris despre asta, știți ce se va întîmpla? Vă spun eu: nimic. Partea și mai tristă este că, sunînd o amică avocată imediat după incident, mi-a spus că probabil nici ăluia care mă lovise cu biciul nu i se va întîmpla nimic. Partea cea mai tristă este că treaba asta nu o excepție. Așa se aplică la noi legea. Legea entropiei.

Pentru că România este țara fără consecințe. Nimeni nu răspunde pentru nimic. Una s-a stricat și pe cealaltă nu am mai găsit-o.

Anul ăsta naționala de rugby a fost descalificată de la Cupa Mondială de către federația internațională fiindcă a folosit un rugbyst din Tonga, naturalizat, dar care nu avea dreptul să joace în națională. Dincolo de ironia că în anul centenar, bla, avem nevoie de români tongalezi naturalizați (apropo, selecționata Georgiei, țară cu populație puțin mai mare decît Bucureștiul, nu are naturalizați și e clasată mai sus ca noi), ar fi trebuit ca acest grav incident să ducă la ceva demisii la vîrful federației române. Măcar de onoare, doar vorbim de rugby. Dar nu. Răspunsul preș. F.R.R., fost preș. C.O.S.R. (demisionar în urma celor mai slabe rezultate-la Rio-dintre toate olimpiadele la care România a participat) a fost unul șmecher-subțire, de Fratelli: “Tocmai acum, cînd rugby-ul românesc are atîta nevoie de mine, să demisionez?” Unii dintre stejarii românești sunt subțiri, dar moi. Povestea e de fapt mai lungă, merge cu vreo două cupe mondiale în urmă, dar pe scurt… una s-a stricat și pe cealaltă nu am mai găsit-o. Mai bine ziceam așa de provinciile istorice la optsutecin’j’nouă. Am fi avut o șansă să ne rîdem, măcar.

Cine e de vină pentru situațiunea care s-a creat în țară în ultima sută de ani, dar cu precădere în ultimul veac? Desigur, după Loviluția din ’89, în primul rînd conducătorii, dar ce te aștepți de la Iliescu, de la Băsescu, de la Oprescu? Foști secretari de partid, securiști, fără scrupule, “statul sunt eu” într-o nouă eră. Dar de vină suntem și noi, cu toții, pentru că am știut cu cine avem de a face, și totuși i-am lăsat.

La fel cum Firea, reprezentanta unei noi generații de funcționari cocalari, nu este singură de vină că s-a blocat Bucureștiul. Este de vină, de asemenea, fiecare dintre cei care numesc “transport” statul în trafic cu orele, iar asta fără să aibă într-adevăr nevoie de mașină (!). Eu cred că ăștia sunt fie bătuți în cap, fie chiar le place să trăiască în metrul ăla cub de aer unde freacă telefonul. Pentru că se poate. Poliția nu sancționează (nici) pentru asta, poliția este de fapt gardurile de pe linia de tramvai.

De vină e fiecare dintre cei care nu au participat vreodată la o decizie de consiliu local sau general, și se miră că Firea vorbește de fluidizarea traficului cu încrederea cu care un copil de cinci ani vorbește de Moș Crăciun.

Acu’ avem treabă cu centenarul. Paradă militară. A rîs America un an de zile de Trump că vrea paradă militară. Reflexe autoritariste, pretenu’ lu’ Putin. Ăia măcar au cu ce. Noi, arme și armată de acum o sută de ani. Nu asta e ideea cu suta. Și nici ideea ca o țară la o sută de ani să arate dărîmată ca un om la vîrsta aia. Că de la mine așa se vede. România e senilă. Uită, nu știe ce face, nu e în stare să își facă nici curățenie și nici mîncare singură, nu se poate transporta, nu mai poate să scrie și să citească, nu poate lua decizii, iar alea pe care totuși le ia sunt din ce în ce mai proaste, e o babă habotnică, rasistă și homofobă, care adoarme la televizor. Nici măcar întreagă la trup nu mai e, ca atunci, că i s-a amputat măcar o bucată. Un popor alienat în mașinile personale, aniversăm de fapt o țară care nu mai există.

Dar suntem oare în stare să acționăm, să schimbăm ceva? Profesorul american Chris Hedges, citîndu-l pe sociologul Emile Durkheim, spune că un popor care trăiește într-o societate lipsită de reguli, în care opinia interesată și minciuna iau locul realității, în care termenul de comunitate nu are sens, în care nu există rețetă pentru un cetățean care își dorește împlinirea prin stabilitate financiară și respect social obținute legal, va deveni un popor deprimat, apatic, al cărui comportament nevrotic și schizoid laolaltă îl simte și separat fiecare membru al societății. Recunoașteți simptomele? Dacă mâine ar veni Năstase și ar zice că de fapt Bechtel a construit autostrada aia, jumate din români îl vor crede și s-ar duce să pună de un ambuteiaj național. Dacă zice la teve, înseamnă că e adevărat, nu?

Este foarte bine că am învățat să ieșim în stradă. Poate cam tîrziu, dar instrumentele care ne-au țintuit pe canapele timp de aproape trei decenii nu trebuie nici ele subestimate. Cutuma comunistă conform căreia nu tre’ să ai încredere în nimeni, combinată cu cîntarea capitalismului neoliberal care zice că cel ce înghite suficient căcat corporatist va reuși în cele din urmă el însuși să comande cine halește căcatul, ambele bine dozate de o mass media ai cărei șefi au fost fie mari securiști, fie mici infractori, și-au făcut datoria. 

Dar pînă la urmă tot am ieșit. În acest fel am făcut pasul decisiv spre buletinele de știri din vest, unde apăream mai rar decît Bangladesh-ul. Ăia măcar nu aveau mai mult de două trei furtuni serioase pe an, în vreme ce furturile serioase de la noi erau mult prea dese ca să prezinte vreun interes mediatic. Mai ales că și conveneau vestului. Cum ar fi dat la știrile ZDF sau ÖRF că Adrian Năstase, mare mason cunoscut cu antecedente penale, a luat comisioane la privatizarea petrolului românesc de către o mare firmă austriacă? 

Știu din surse sigure că mișcările noastre de stradă au zguduit chiar și proverbiala liniște a bulgarilor, care, pentru prima dată după ce au ajuns în semifinale la World Cup ‘94, au început să se uite la noi cu ochi admirativi; “uitătă, bă, pînă și românii…” 

Și mai ales, e cool că am ieșit pentru un scop nobil: justiția, bă. Ce poate fi mai înalt ca scop decît să ieși pentru lege? Ce contează că la noi justiția e legată la ochi ca să nu vadă cine o abuzează din toate părțile? 

Am ieșit pentru dreptate, nu pentru haleu, jos Dragnea, păi da, bă, da’ pe cine punem? Că ăsta măcar și-a făcut plinul… și alte considerații din gîndirea politică autohtonă. 

În ‘90 toată lumea voia capitalism. Privatizare. Jos comunismul. Coca Cola, la care salivasem în toate filmele de la video, călcase Brifcorul în picioare. Cine își imagina că în 30 de ani capitalismul corporatist de tip corupt, după ce va fi vîndut și ultimele resurse pe comisioane grase, va aduce împreună un liberal mare mason și o mustață de garçon, cunoscuți cu antecedente penale, întru definitiva anihilare a oricărei mișcări de stradă … sau de autostradă. 

Și fiindcă veni vorba, iată pohta ce pohtesc: să ieșim, bă, pe chestii concrete. Astea sunt și ele de onoare, unde mai pui că-s mai dese și uneori mai dureroase decît alea conceptuale, care teoretic dau mai bine. Am înghițit toată vara evenimente culturale pe care ni le-a dat Primăria și o înjurăm pe Firea că sifonează zeci de milioane. De euro. Cîte proteste pentru parcări ați văzut? Parcăm pe trotuare. Cîte împotriva unor autorizații de construcție care umplu cartierele, întîi cu praf, și apoi cu mașini și zgomot? Cîte pentru dărîmarea unor clădiri ridicate ilegal? 

Știți că deplasarea spre și dinspre Brașov, cu trenul sau cu mașina, a devenit o chestiune de noroc? Că la jumate din trenuri nu mai găsești bilete nici online cu o zi înainte? Că pe DN 1 faci trei ore aproape în orice moment al zilei? Iar asta seamănă perfect cu România comunistă în care troleibuzele erau programate să întîrzie, pentru ca omul stresat de problemele mărunte cotidiene să nu mai aibă timp să gîndească la lideri și coteriile lor de tîlhari și abuzatori? Cîte  marșuri pentru un transport public civilizat ați văzut la Ministerul Transporturilor? 

Vom muri așteptînd să treacă încă un mandat și niște alegeri care să ne aducă funcționarii publici ideali. Ei nu există. 

În general puterea nu ii atrage decît pe frustrați, pe lacomi, și în general pe oamenii cu defecte psihice mai accentuate decît ale celorlalți. Vestea bună este că, avînd antecedente (serioase de acum), în ale protestelor, putem să îi facem să ne asculte. Nu stînd pe Facebook. Asta își doresc ei cel mai mult: să fim singuri în cameră cu capul în monitor. De ce credeți că pe 10 august au intervenit cu atîta violență? Ca să spulbere ideea de comunitate reală, de adunare de oameni în carne și oase. Like-urile nu schimbă nimic, decît niște algoritmi ai Fb, el însuși o corporație deci o entitate nedemocratică. Doar noi putem. Încă. 

Nu suntem singurul popor marcat de alcolizm, cultura crîșmei și altele din aceeași categorie. Imnul SUA, de pildă, e la origine un cîntec de pahar, care are marele avantaj că poate fi repede învățat și fredonat. Pe versuri noi, despre drapelul cu dungi și stele, deci practic, se potrivea, în momentul scrierii versurilor, pe la începutul sec. XIX, și cu ce vede omul în general după ce consumă cîteva măsuri de contrafăcut.

În ce mă privește, cînd am citit pe o mașină Renault Ceptura în loc de Captur, am știut că trebuie să fac ceva în privința alcoolismului funcțional la care mă dedasem. 

Pentru că, veți fi surprinși să aflați, cine bea un pahar de vin, sau o bere sau numai o țuiculiță înainte de masă, dar asta ÎN FIECARE ZI, se numește alcoolic funcțional. Aceasta nu este o opinie, ci un fapt care poate fi confirmat de aproape orice medic. Contextul în care trăim, că drink-ul este social acceptat, că băutura se găsește peste tot, că majoritatea amicilor și cunoștințelor noastre beau cam tot zilnic, că autorizația pentru a vinde băuturi alcoolice este banal de obținut, că nimănui nu i se cere buletinul dacă vînzătorului i se pare că persoana ar avea 18 ani, ei bine, toate astea ne fac să stăm liniștiți. Și atîta vreme cît nu avem probleme de sănătate sau la serviciu, adică atîta vreme cît suntem funcționali, să nu mai conteze că suntem și alcoolici. 

Uite așa am ajuns campionii lumii la cantitatea de alcool consumată la total general de către populația masculină. 8,2 măsuri în medie pe cap de bărbat alcoolizat în spațiul carpato danubiano pontic, adică 8,2 păhărele de tărie de 40 de ml și aprox 40 de grade. Sau echivalent. 

Aceste date au apărut în The Guardian, într-un articol prea lung de citit, care cita un metastudiu ce a folosit date din peste 500 de studii separate făcute în UE în ultimii 26 de ani. Concluzia studiilor era că orice cantitate de alcool, oricît de mică și de rar consumată, este dăunătoare, iar concluzia autorilor articolului era că guvernele ar trebui să facă eforturi serioase de avertizare a cetățenilor și educare a populației privitor la efectele alcoolului. 

Încă de la primele conversații pe tema dată pe care le-am avut cu prietenii am găsit doi care mi-au spus direct că nu cred că am fi primii din lume. “Și rușii!?” Păi da, acum ar fi și ei buni la ceva…Dar bănuiesc că ideea de negare ca primă fază în orice criză e valabilă și aici. Și apoi, chiar dacă am fi pe locul doi sau cinci, să spunem, nu mi se pare că am scăpat de problemă. 

În condițiile în care România unită este condusă de o gașcă penală a cărei unică preocupare e să facă comisioane și să nu facă pîrnaie, o campanie de educare a populației despre efectele alcoolului e la fel de îndepărtată ca finalizarea autostrăzii Brașov-Comarnic. 

Cît despre legislația care reglementează comercializarea alcoolului, ea probabil că ocupă maxim un A4. Am numărat într-un MEGA 26 de locuri cu rafturi cu alcool (inclusiv în zona de detergenți găsești o promoție la bere), probabil cea mai vîndută marfă la supermarketuri acum, de cînd s-au interzis pungile din plastic. Fabricanții de bere și vin s-au asigurat că marfa lor este, legal, aliment, prețul este imbatabil în UE, și în plus, alcool se vinde la orice oră, în aproape orice magazin. Inclusiv în farmacii, unde bitter-urile din plante gen Jäger reprezintă scuza sub care văduvele peste 60 de ani cu dare de mînă beau încă de dimineață. 

În majoritatea locurilor, barurilor, etc. băuturile de import și nu numai, sunt contrafăcute. (Gîndiți-vă că majoritatea barurilor etc. sunt alea de prin țară, de prin autogări și de prin orașele respectabile gen Adjud sau Mizil).

Calitatea alcoolului este fabulos de proastă, controalele fiind, probabil, la fel de rare ca performanțele fotbalului românesc în noul mileniu. 

Acesta e contextul în care putem închina un păhărel în cinstea noilor campioni ai lumii la drojdit: bărbații români. Fiindcă în orice societate tradițională care se respectă, femeea nu bea. Dăcît bărbatul. Și încă cu ce rezultate la nivel internațional! 

Acum 28 de ani eram cu arma în mînă în Poiana Brașov, de pază la hotelul unde lucram. Veneau “teroriștii”… veneau ca să ce? Hotelul, proaspăt renovat, era gol. Dar nu ne puneam asemenea întrebări. Simțeam pînă în unghii emoția, fiindcă se petrecuse inimaginabilul: Ceaușescu plecase. Și părea că greaua moștenire cuprindea și ceva activitate teroristă.
Directorul hotelului, finul unui mare securist brașovean, a sesizat imediat dincotro bătea vîntul și ni s-a pus în frunte, coordonînd “paza la obiectiv”.
Cu mai puțin de o săptămînă înainte directorul ne trezise din somn, pe mine și pe încă un coleg, răstindu-se la noi. Eram rupți, că lucram, toti cei din recepție, cîte 12 ore pe zi ca necalificați ajutînd la renovare, așa că nu mai avea rost să coborîm pînă acasă în Brașov, numai transportul ne-ar fi înghițit două ore.
În plus, în camera mea de acasă erau 14 grade, dormeam cu toții în pulovere și cu căciuli. Pereții se umeziseră de la condens. Caloriferele erau reci, ne încălzeam casa cu un arzător de gaz artizanal, făcut de un muncitor la Steagu’ și procurat de acolo de unde se “făcea rost” de chestii. În camerele de la Sportu’, (“privatizat” în anii ‘90 de Copos sub numele de Ana), era cald cum în cartierele de blocuri nu mai fusese de cîteva ierni. Hotelul îi aștepta pe turiștii din vest la schi. Așa că dormeam la hotel, în camerele nemobilate încă, unde picam seara la opt jumate bucăți, după o zi de trambalat mărfuri pe scări.
Așa că în dimineața aia cînd ne trezise “șefu’” urlînd, dîndu-și capul pe spate cum îi era obiceiul, am așteptat să plece și am început să boscorodesc tare, legîndu-mi șireturile, cu genele încă lipite, aplecat din șale și fundul în sus, cum îmi e obiceiul: “Așa și așaua mamii voastre de securiști împuțiți, păi nu v-o veni și vouă rîndul…etc.?” Cînd ridic capul îl văd pe șefu’. Nu se clintise din ușă și ascultase atent tot ce spusesem.
La vremea aia deja știam deja de căderea zidului Berlinului, de Polonia, de Ungaria, dar regimul lui Ceaușescu părea încă de neclintit. Șefu’ nu mi-a zis nimic despre ce îmi scăpase din gură. Oricum, peste doar cîteva zile, cînd am auzit la radio Bucrești de sfîrșitul lui Milea, am știut că venise și sfîrșitul lui nea Nicu.
Ei, și unde nu ne ducem noi, tot stafful, cum am zice azi, taman în ajunul Crăciunului să ne luăm arme de la miliție. Ne-au dat, aveau tot interesul să ne împușcăm între noi, dar de unde să știm noi asta atunci? Ne întrebau dacă am făcut armata și ne dădeau puști. Ne puneau să semnăm de primire. Eu nu fusesem în armată, dar făcusem pentru scurtă vreme tir sportiv. Știam cum se manevrează o armă. E ușor. Oricine știe să omoare cu o armă. Mi-au dat o pușcă ZB, de fabricație cehoslovacă, model 1917, fabricată în ‘43, cu baionetă cu tot, și 80 de cartușe, muniție reală. Nu trăsesem niciodată cu așa ceva. Și cînd am încărcat arma prima dată mi-am dat seama că nu funcționa încărcătorul, adică la mișcarea înapoi scotea cartușul din magazie, dar nu mai încărca țeava cu următorul cartuș, care rămînea blocat oblic, împiedicînd închiderea magaziei. M-am prins repede că se poate băga glontele pe țeavă cu lama boantă a unui cuțit fără vîrf, de tacîm. Și așa m-am plimbat toată vremea cît am avut pușca aia la mine, cu un cuțit de tacîm și cu baioneta legată cu cureaua la brîu. Rambo, nu alta. Cu arma aia urma eu să dau piept cu teroriștii, care se presupunea că au arme automate și sunt superantrenați. Sinistră glumă! Ne-am simțit mai bine cînd am stabilit posturi pentru fiecare și am stins lumina în tot hotelul, gîndind că dacă puteam obține vreun avantaj, era cel al terenului, cunoscut de noi și cu ochii închiși. Rîul, ramul… Prima noapte am tremurat la orice zgomot, am patrulat și ne-am tot predat schimbul în gardă, foarte serioși, ascultînd împușcăturile din Brașov. Dar a doua zi, cînd eram pe schimb cu un coleg de recepție, un sas pe nume Hari, ne-am trecut frica cu o sticlă de bitter Festival, Campari-ul abibas al fabricii de alcoale puturoase de la Dîrste. Apoi Hari s-a dus la culcare după recepție și eu am rămas de veghe.
M-am așezat pe un fotoliu înalt, cu spatele la geamurile uriașe ale holului hotelului, prin care venea lumina nopții, și cu fața la recepție, astfel că eram în întuneric față de oricine ar fi venit spre recepție, fie dinspre scările hotelului, fie dinspre cele două intrări. Sugeam la ultimul pahar de bitter cu o felie de lămîie în el, cînd aud pe cineva venind pe scări. Silueta se oprește în dreptul recepției. Era șefu’. Verifica garda, de fapt iși marca teritoriul căci, evident, trebuia să rămîie șef și în noua orînduire. Sigur mirosise că securimea va rămîne fericită în preajma puterii sau chiar la cîrmă. Îl văd cum se apleacă peste desk și încearcă să ia arma lui Hari, care era pusă pe raftul interior, la nici un metru mai jos. Prea atent la ce făcea, nu aude cînd ajung în spatele lui și îi proptesc pușca încărcată în spate.
– Cine e? fac eu războinic, dar îmi cam venea să rîd.
– Stai bă Marius, sunt io, bă, Doru Victor.
– Parola! supralicitez eu să îl sperii…că aveam și parolă, eram organizați nevoie mare.
– Zece, bă, zece, zece!
– Așa ziceți, șefu’, credeam că sunteți vreun terorist.
Hari se trezise și el și se întindea, am mai stat puțin de vorbă și șefu’ a plecat spre apartamentul lui de la ultimul etaj.
A doua zi de dimineață coboară împreună cu prietena lui cu o oală cu sarmale să ne trateze, era Crăciunul. În timp ce mîncam îmi zice zîmbind galben pe sub mustață că nu crede că avusesem cartuș pe țeavă seara trecută cînd îi cerusem parola. Eu las furculița, iau arma de lîngă recepție, dezarmez, și cartușul sare la picioarele noastre. Terorist nu am văzut de revoluție, dar teroarea am văzut-o atunci, pe fața lui șefu’.
În ani, am povestit întîmplarea asta de multe ori, dar abia de curînd cred că am înțeles semnificația ei profundă. Aș fi putut deveni unul dintre cei care au prins ocazia să regleze conturi sau să își schimbe viața cu arma, viitor revoluționar cu certificat sau pur și simplu un om din categoria celor care bagă și ei capul în poză. Slavă Domnului, dacă există, că am scăpat în decembrie ‘89 neîmpușcat, dar mai ales că am scăpat fără să împușc pe cineva.

 

Din motive lesne de inteles, daca vizitez o tara cat de cat straina, o sa scriu despre ea. In plus, mi se pare ca nu e cinstit ca din cand in cand sa nu te intrebi, ca roman, care e situatia in Cambodgia. Mai ales ca, daca ne amintim de sloganul “nu ne vindem tara” (decat pe toata deodata), Romania si Cambodgia parca sunt surori.
In 1979 venea la putere actualul premier al Cambodgiei, ramas in functie 39 de ani. El a concesionat templul Angkor Wat Vietnamului, drept rasplata ca armata vietnameza l-a rasturnat pe Pol Pot si i-a dat lui puterea. Este adevarat ca, spre deosebire de petrolul romanesc care dispare sau de autostrada care nu a aparut niciodata, la final, in 2079, Angkor Wat va ramane khmerilor, adica celor care l-au creat, fara sa conteze cine s-a imbogatit din vizitarea lui. Nu in asta consta valoarea templelor din Cambodgia.
Dar dincolo de cine incaseaza taxa de vizitare, pentru turisti e mai important ca in primul rand sa se simta in siguranta. Asta spuneau deunazi niste nemti pentru care Asia de sud-est e un soi de loc preferat de Spaziergang (plimbare).
Cand am auzit eu prima data de Cambodgia, tarii i se spunea Campucia Democrata si problemele ei pareau foarte mari din moment ce trebuiau rezolvate cu arma. Dar, fiind vorba de Asia, alt continent, lucrurile aproape ca par fictiune si asa le-am si lasat. Pana acum cateva zile cand am fost la unul din cele mai sinistre locuri din lume: o fosta scoala din Phnom Penh unde khmerii rosii au torturat 12.000 de dusmani ai revolutiei. Sau 20.000, cine mai stie? Erau torturati, dusi la marginea capitalei si omorati in liniste, cu o lovitura in cap sau cu maceta, pentru economie de cartuse. Locuinta de serviciu a directorului inchisorii era “in incinta” si el statea acolo cu sotia si cei trei copii. Era profesor universitar de matematica cu studii in Franta.
In nici patru ani au fost ucisi de khmerii rosii 1,8 milioane de oameni. Un sfert din populatia tarii. Pol Pot, “fratele numarul 1”, si el cu studii universitare in Franta, se folosea de fostul rege sa ii atraga si pe cambodgienii din diaspora spre casa, iar dupa ce veneau ii tortura si ii ucidea. Pe vremea regelui khmerii rosii erau cei prigoniti, partidul lor – interzis, daca erau prinsi erau foarte probabil torturati si impuscati. Acum fratele numarul 1 intorsese roata.
Tot pe vremea regelui, aliat al americanilor, murisera sub bombe in Cambodgia 150 de mii de oameni, majoritatea tarani de la granita cu Vietnamul. Bombardamentele aeriene urmareau intreruperea curgerii armelor catre soldatii comunisti Vietcong.
Poporul spera ca odata cu venirea comunistilor (a khmerilor rosii) la putere, macar nu vor mai muri oameni. Degeaba. Obsesia lui Pol Pot, resetarea ceasului istoriei la anul zero, momentul fara valori si diferente intre oameni (in afara de comunisti, care erau mai egali) a insemnat 4 ani de domnie a terorii.
In 1979, armata vietnameza eliberatoare si prietena l-a alungat pe Pol Pot si l-a pus in schimb pe un alt frate, din alta factiune rosie. Poporul a sperat ca macar acum va fi mai bine. Ce e drept, procentual, mai multi cambodgieni mor din cauze naturale, doar ca Vietnamul pusese acea conditie pentru mana de ajutor data vecinului de la sud-vest: timp de 99 de ani, 90 la suta din incasarile obtinute din vizitarea obiectivelor turistice din Cambodgia sa fie trimise la Hanoi. In 2016 Angkor Wat a fost cel mai vizitat sit cultural din lume, cu peste 2 milioane de turisti. Poporul spera ca si in alte domenii va fi bine. In anii 90, fratele politic pus de vietnamezi le-a concesionat acestora, tot pe un secol, si intreaga padure din Cambodgia, uriasa resursa de lemn pretios. Acum mai sta in picioare 10 la suta din suprafata existenta in momentul concesionarii. Pe suprafetele defrisate sunt plantatii, controlate in mare parte de capitalisti din Vietnamul comunist, care vin dintr-o tara de 95 de milioane si deci au nevoie de “spatiu vital”, pe care il gasesc in Cambodgia. Fiindca guvernul de la Phnom Penh, format in principiu din fratele politic ce poarta marca “obedient din 1979”, pastreaza linistea si pacea in peninsula.
Problemele tarii, redevenita regat cu regi de carton si cu acelasi premier, sunt si azi atat de mari incat tot cu arma iti vine sa crezi ca se vor rezolva: aproape 90 la suta din cambodgieni traiesc cu familia intr-o singura incapere. Multi dintre ei nu isi permit nici saltele pe paturile din lemn. (Dus la un hotel, unchiul unei femei care imi relata povestea asta a dormit pe jos, ca patul era prea moale.) Prostitutia infantila e la ordinea zilei, perpetuata de nevoia de sex cu copii a bogatanilor chinezi cu probleme de erectie la cap, dar si a unor occidentali chic. Somaj urias, poluare criminala, ONG-urile fac ce pot. Guvernul, si el, dar pentru fratele politic si ai lui.
Revenind, in relatia disfunctionala dintre tov. Vietnam si doamna Cambodgia, ea da tot si el tot da in ea. Ba o mai si violeaza un pic, foarte putin si aproape cu blandete. Dar despre aceasta nu veti afla la stiri sau in documentare. Poate si fiindca pe strazile capitalei defileaza cea mai mare colectie de Lexus-uri si Toyote SUV noi pe care am vazut-o. Impresia nu e departe de ce vezi in Dorobanti si, daca te minti singur, zici ca Cambodgia prospera.
In curand miile de vanzatori ambulanti murdari, in slapi, care ofera fructe proaspete, gratare, suc si inghetata la niste preturi care tin turistul in tara Cambodgia cu saptamanile, vor avea si ei SUV-uri. Asa zice capitalismul, daca e crestere economica si matale muncesti cu spor si eficient, iti va fi bine. Conform analizelor economice.
Unele chestii se mai rezolva cu arma, cum ar fi problema cu opozitia. Unul din liderii de seama ai opozitiei s-a trezit asasinat intr-o buna zi cand isi bea cafeaua pe o terasa. Turistii se simt in siguranta. Politicienii din opozitie, nu.
Pe Pol Pot nu l-a deranjat nimeni cu vreun proces sau alte prostii pana in 1998 cand a ales sa decedeze in liniste la casa lui din Phnom Penh. Capitala unde viata e ieftina, iar moartea si mai si.
mariusvintila.ro

Nu ma innebunesc dupa intelepciunea pe baza de citate, dar zicerea asta din domnu’ profesor Einstein e in deplina rezonanta cu ce vreau sa spun. Anume ca indiferenta celor buni duce la succesul actiunilor celor rai (de la care nu se asteapta alt gen de actiuni). Fiindca, iata, ni s-a intamplat din nou. Ne-am balacit intr-un wishful thinking previzibil pagubos si am ajuns sa vedem in direct cum se legalizeaza grupurile infractionale prin strambarea de-a dreptul a justitiei, care revine sub controlul unui partid unic.
Legile justitiei, regulamentul Camerei schimbat dupa 20 de ani in numai doua ore, dupa modelul comunist unde regulile se schimbau din mers dupa bunul plac al liderilor. Mafia politica din Romania isi voteaza legi in conformitate cu procedurile sau la limita lor, profitand de lacunele de principiu din sistem. Fiindca democratia merge brici, ca la scandinavi, numai atata vreme cat clasa politica are constiinta si responsabilitate cat de cat excelente. Altfel, vezi dezechilibrele in cazul Hitler, cazul Trump sau cel al Poloniei (pastrand proportiile). Nu trebuie sa uitam sa trecem la circumstante nici cea mai recenta actiune de derapaj clientelar realizata de UDMR, si mai ales oboseala si neatentia noastra pricinuite intre altele de puseul consumeristic al anului, cel prenatal (relativ la nasterea numarul unu a crestinatatii, pentru cine isi mai aminteste ce sarbatorim in ziua aia cand se pun cadouri sub brazi si sunt promotii).
Bine remarca in primavara un amic invitat de mine la emisiunea Cuvinte cu Vintila pe care o faceam atunci la radio 7: cand au iesit in februarie, oamenii au aprins luminitele, au scandat lozinci glumete si apoi au strigat ca au invins, victorie, fratilor, cat de tare! In realitate ceea ce facusera ei era doar primul pas, cel facut de pe canapea in strada. In restul anului, cu exceptia catorva sclipiri, cele 300 de mii de luminite au ramas stinse, desi se stia din primavara ca golania OUG 13 era doar prescursoarea unora mai mari. Suntem departe de a realiza impreuna actiuni tipice unei veritabile “ausser parlamentarische Opposition”, o opozitie extraparlamentara autentica, cum au avut germanii in anii ‘60 sau Podemos. Concret, pe termen mediu, dupa succesul adunarii unei mase semnificative de cetateni, ar fi urmat in mod firesc petitii semnate si inaintate, lobby facut aici si la Bruxelles, si punctual, acum la sedinta finala, adunarea adhoc a macar 200 de mii de nemultumiti, care sa fi fortat cat de usor mina inmanusata si inarmata a jandarmilor. Astfel, am fi facut diferenta. Posibil sa nu fie tarziu pentru asa ceva, desi ma indoiesc ca mai suntem capabili de astfel de actiune.
Insa, daca e sa mai speram, macar sa iesim din balta de wishful thinking. Sa fim suficient de rationali incat sa nu ne mai punem speranta in Dumnezeu sau (dimpotriva) in UE. Pentru ca si unul si cealalta ne-au dat destul dar nu ne pot baga si in traista. Sa recunoastem: nu am fi existat ca tara si natiune daca nu am fi avut mereu bulan sa prindem un val sau altul. Istoria moderna ne-a fost marcata de conjunctura, nu de vointa. De la Carol si Ferdinand la NATO si UE s-a tot tras de noi pentru o nota de trecere, obtinuta dupa nenumarate “re”-uri. Din pacate, cand vine vorba de faceri proprii, nu ne-am prea priceput. Pe Cuza l-au trimis in exil politicienii vremii, nu cu mult mai presus in ce priveste (ne)punerea interesului tarii inaintea celui propriu decat cei de azi. Iar dupa “pasopt” Caragiale ne spune exact cum fu. Cine mai rade azi la comedia lui?
Cert este ca am mai stat o data…la televizor sau pe la targurile de Craciun si am lasat istoria sa treaca pe langa noi. O istorie deselata de mafioti, dar tot istorie se numeste.
Ma indoiesc, cum ziceam, ca vom avea taria de a mai iesi in strada daca continuam sa ne facem programul de mitinguri in functie de sarbatorile de iarna. Ele de obicei in loc sa lumineze spiritul, amortesc trupul si mintea sub mormane de haleala, astfel incat in afara unui “la multi ani” repetat inaintea golirii paharelor pana la golirea de sens a urarii, nu se mai intelege nimic.

Si mai pacat este, dincolo de faptul ca treaba asta cu strada parea sa ne iasa (cel putin in ultimul an), ca mare branza nu avem de facut in “misiunea” de fata. Trebuie doar sa spunem un NU, dar sa il rostim sute de mii deodata. Din nefericire, cu cate 16 mii s-au obisnuit si ne-au dat “ignore”. Estimez la cateva sute de mii, poate un milion, numarul celor constienti de seriozitatea situatiei si care in principiu am fi gata si de o nesupunere civica. Daca e. Si ar fi bine sa fie exact inainte de votul final al senatorilor pe legile justitiei.
Oricum, alta decat sa opunem ilegalitatea morala imoralitatii legale nu ne-a mai ramas de facut. Sa spuna repede de trei ori asta toti cei adunati in jurul bradului si macar o sa avem un Craciun mai util.

După cum deja se știe, bățul lui Nicolae, găsit de sărbătoarea asta sub toate formele la români, amintește de sfînta palmă cu care sus-numitul l-a gratulat pe un alt episcop la o adunare de specialitate pe la anul 325. S-ar zice că un asemenea exemplu ar fi mobilizat ceva lume într-o zi ca cea de ieri, să dăm o cafteală comună, fie și la modul figurat, ăstora cu idei de promovare a hoției. Doar că aseară la Parlament am fost 500 de chiori cu tot cu parlamentarii USR dinăuntru și am strigat HOȚII, plus alte trei-patru lozinci, plus unele la care eu nu mă alătur în cuget sau simțire, aia cu PSD ciuma roșie și cea cu DNA să vină să vă ia. Ce e drept, valabilitatea conținutului lozincii e altă discuție, care în context nu are loc și nici relevanță. Pentru că dincolo de orice s-a strigat, oamenii ăia 500 măcar AU FOST ACOLO!… și au încercat, cum au putut, să protesteze non-violent față de o hoție neascunsă, față de un abuz legal ce ar fi urmat să ducă la abuzuri legale mai mari și mai profitabile. Pardon, ar urma, fiindcă mîine se reia povestea. Și dacă USR a reușit aseară să salveze (hallelujah, brothers and sisters!) milioanele de cururi care nu s-au mișcat pînă la Parlament, nu se știe dacă data viitoare va mai reuși.

Tot aseară, pe partea ailaltă a Parlamentului, tot în sectorul 5, dar departe, în țara paralelă a tîrgurilor de Crăciun, a cîntat Andra laiv și erau mai multe mii de oameni.  Țara lu’ nea Nicu părea că își bea liniștită sărbătoriții.

Evident, cînd întrebi oamenii dacă se consideră patrioți, îți răspund că desigur, clar, fără îndoială, de la lacrimile vărsate la intonarea imnului după concursurile de gimnastică pînă la arborarea stegulețelor pe mașină, de 1 decembrie. Cine nu iubește țara asta minunată cu păduri virgine care se împuținează sub ochii noștri, cu munții plini de PET-uri pe care le lăsăm acolo cînd le vedem, cu aerul ei poluat de la Ploiești la Anina, cu animalele ei din povești pe capetele cărora se pun derogări de la legea vînătorii…? Cu marea ei…mă rog, ajunge.

În afară de asta, acum sincer, nu? Americanii sunt proști, englezii reci, germanii plictisitori, francezii ipocriți, ungurii parșivi, se știe. Într-o lume cu atîtea popoare penibile, cum să nu prețuiești românii? Noi suntem ospitalieri, descurcăreți, băieți faini și fete faine orice s-ar zice. Doar că suntem foarte defavorizați de niște politicieni corupți, care fac ce vor, nasoii naibii.

Păi dragilor, ei fac ce vor fiindcă noi îi lăsăm. Numărul foarte mic de oameni prezenți aseară la protest într-un moment cheie, împotriva adoptării unei legi esențiale despre care se discută de luni de zile, spune asta cu prisosință. Ia să fi fost în parcul Izvor 100 de mii de oameni gata să pătrundă în Parlament să le arate mafioților toiagul lui Moș Nicolae, să vedem dacă le mai ardea de votat legi strîmbe. Ar fi arătat parlamentarii ca niște sute de Ceaușești cu fața de “stați liniștiți la locurili voastre” cînd ăia nu stăteau. Numai gîndul că atîta amar de cetățeni ar fi putut intra direct din parc pe mochetele de la Cameră cu căcat de cîine pe pantofi le-ar fi dat ideea să renunțe la votul contestat de noi.

Dar, pe scurt, nu întreba ce să fi făcut dacă erai acolo! Întîi fii acolo! Asta dacă îți pasă ce se întîmplă în țara ta și dacă vrei ca măcar să te poți plînge în mod legitim de ce îți face clasa politică. Căci, paradoxal, clasa politică te lovește mult mai rău cînd stai liniștit la locul tău. N-am găsit altă rimă.

 

Văd cu uimire că oameni de a căror bunăvoință nu am motive să mă îndoiesc fac mofturi la încruntarea oficială a Departamentului de Stat al SUA vis-à-vis de demersurile mafiei dîmbovițene de a-și legaliza activitatea. Adică de ce se intervine, și mai ales, de ce așa direct, fată, peste capul UE și peste capul democrației, chiar al ei. Cum ar veni, persoanele în cauză ar valida, măcar în spirit, un răspuns arțăgos la degetul arătător american, cam ca al lui Ponta către Angela Merkel, dat într-o situație cumva similară acum vreo trei ani, că “să își vadă de Germania ei”.

Să fim înțeleși: consider, cu argumente, că SUA suferă de imperialism cronic cu pusee și recidive la răstimpuri, ca să nu mai vorbim de accese de intervenționism motivate de interese directe. Cei care îmi citesc blogul cu păreri neautorizate știu. Însă cînd în România ținem de un an, cu greu, frontul luptei împotriva legalizării mafiei, cred că e cazul să ne bucurăm de fiecare mînă întinsă care nu ne vizează direct portofelul. Să nu cădem în ridicolul acelei “deontologii” care ar aduce într-un studio de televiziune, bunăoară, pe victima unui atentat și pe atentator, care să își expună punctele de vedere în mod echitabil(!). Ca și în acest exemplu absurd, la București, cu excepția unor televiziuni cu discurs securistico-schizoid care mimează o normalitate dezarticulată, se știe exact cine sunt băieții răi. Și se mai știe că în orice luptă trebuie să ai în vedere care sunt armele adversarului și felul în care el le folosește. E foarte frumos să ne imaginăm că vom mai ieși de trei ori în stradă duminica pe înserat, să mai strigăm la niște clădiri goale și gata!… se va renunța la promovarea acelei umilitoare legalizări a hoției. Dacă puterea de la București ar fi ținut seama de protestele noastre, pînă acum am fi aflat. Din păcate însă, nu suntem în ring cu un adversar de aceeași categorie, ci ne batem cu niște profesioniști ai minciunii, lăcomiei și perversității, cu niște Goliați ai corupției pe orice plan. Și dacă suntem la fel de inteligenți ca biblicul David, vom încerca să învingem cu armele noastre, mai degrabă decît să jucăm după niște reguli luate ad literam care funcționează doar la zero Kelvin.

Însă cînd aproape toate acțiunile politicului bucureștean sunt, tehnic vorbind, aproape legale, iar lotrii par deciși să facă ce și-au propus fiindcă, ce să vezi, chiar pot, atît de facto cît și (caz rar!) de jure, sunt de părere că putem pune la păstrare visul ăla cu democrația perfectă, să îl viseze următoarele generații. Să primim încurajările de pe margine, iar dacă ele sunt date de către bătăușul blocului, și el recidivist, asta e. Să nu uităm că, strict în litera legii, noi nici măcar nu prea avem ce căuta în stradă fără aprobări.

A, și dacă tot vorbim de asta, am participat duminică seară la cel mai flasc marș de 20.000 de pînă acum. Oamenii se tîrau răsfirați și fără de lozinci în gură, fără chef aș zice, printre căsuțele din povești ale tîrgului de Crăciun din Piața Constituției, de parcă erau fabricați din ceață. (Apropo, sper că știți că madam Firear a aprobat un tîrg de Crăciun preventiv și în Piața Victoriei, de pe 2 pînă pe 20 decembrie, astfel că orice manifestație pe locul respectiv devine și mai ilegală.) E adevărat, spre deosebire de acum cinci ani, zeci de mii de oameni au făcut pasul de pe canapea în stradă. Din păcate, cam tîrziu, fiindcă asta se pare că nu mai e de ajuns. Poate că a venit momentul să schimbăm ceva: fie programul marșurilor, fie intensitatea lor, fie itinerariul, fie pe toate trei. Sau să trecem direct la nesupunere civică. Care și ea este, în esență, ilegală, după cum ilegală a fost și demonstrația anti-Ceaușescu din 22 decembrie 1989, dacă înțelegeți ce vreau să zic.

Însă, doamnelor și domnilor ce vă manifestați exact ca românul care, dacă nu îl inviți la petrecere, e nemulțumit, iar dacă îl inviți, nu vine, unde găsim bucurie mai mare decît a ne opune cu ajutorul acțiunilor ilegale, unora profund și definitiv imorale?