Imi place berea. Dupa parerea mea nu exista nimic mai bun dupa un efort fizic serios, pe caldura, decat o bere foarte rece. Una. A doua nu mai are acelasi farmec, nici macar acelasi gust. De multe ori insa beau doua beri, sau chiar trei. Totusi, diferenta intre patru, cinci sau cincisprezece persoane sorbind o bere rece dupa efort fizic si 4000 de persoane band bere dupa alta bere, ragaind mici si carnati si pisandu-se pe un hectar patrat in jurul “locatiei” e ca diferenta dintre a sta la soare pe plaja pustie din Vama Veche a anului 1991 si a merge pe plaja din Mamaia la ora 12 intr-o sambata de iulie 2015. Pana la urma, veti spune, asta e strict o chestiune de gust. Daca insa “locatia” e curtea scolii unicului liceu cu profil de sport din Brasov, atunci lucrurile se schimba un pic. Fiindca, meine Damen und Herren, pine atz fenit la Oktoberfest !

Inca inaintea inceperii festivalului gazdele isi cer umile scuze cetatenilor care locuiesc in hectarul patrat mentionat pentru deranjul ce se va crea la orice ore intre 7 dimineata si 7 dimineata timp de doua saptamani sau chiar mai mult. Festivalul care isi face cunoscuta prezenta prin reclame uriase care portretizeaza gagici cu HALBE imense incadrand perechi de TZATZE imense, referire, probabil, la aspectul strict fizic pe care il presupune un eveniment ce are loc in incinta unui liceu de sport. Dupa culorile din fund, din funde sau din fundal, gagicile alea tin cu Universitatea Craiova. Sau cu landul Bavaria. Dar, aveti dreptate, asta e si ea o chestiune de gust.

Ce nu e o chestiune de gust este o hotarare de guvern, pe numarul ei 128/1994, care interzice in mod al naibii de explicit vanzarea de bauturi alcoolice in incinta unitatilor de invatamant, precum si in apropierea lor, indiferent de vacante, ore, anotimpuri sau coduri galbene de pipi la “locatie”. Si, meine Damen und Herren, berea e incadrata de codul fiscal in vigoare, la, genau, sectiunea beuturi alcoolice.

Stiiiu, stiu ! Sunt carcotas, chitibusar, cusurgiu, nu stiu sa ma bucur de o bauta colectiva etc., pe scurt, sunt un tip ingrozitor care nu are ce face decat sa comenteze cand ceva frumos si fin se desfasoara in orasul lui. Orasul lui, odinioara vestit pentru cele mai obiective culturale din Romania, Biserica Neagra si prima scoala in limba romana si care acum e la fel de vestit pentru halte doa obective, Paradisu’ Agvatic si Parc Aventura.

Dar stati ca m-am prins. E o competitie pentru ghinezbuc. Mai vestita decat prima scoala in limba romana va fi prima scoala cu profil de sport care gazduieste o parangelie (am ortografiat pe germana, sic!) cum e Oktoberfest.

Totusi, de ce acolo ? Din surse oficiale si neoficiale am aflat aceeasi chestie: ca organizatorii ar fi vrut sa organizeze treaba pe spatiul unde a fost Stadionul Municipal, la intrarea dinspre Bran, insa Primaria s-ar opune. Si nu le-ar da voie decat acolo la liceul de sport. Dar se pare ca nici acolo nu li se da autorizatie, pentru ca anul trecut, fiind sesizat de cetatenii de pe hectarul patrat patat de pisat din jurul “locatiei”, CJPC Brasov a venit si i-a gasit pe organizatori fara de autorizatie si cu o multime de nereguli (intre altele la o taraba niste placinte cu carne tocata erau depozitate la 26 de grade Celsius – incercati sa nu va ganditi la asta !!). Si desi CJPC este acronimul pentru Comisariatul Judetean pentru Protectia Consumatorului, denumire destul de infricosatoare, nu s-a putut face nimic pentru cetatenii de pe langa “locatie”.

Daca ma intrebati pe mine, va ofer urmatoarea varianta de functionare a mecanismului, care se supune principiului parcimoniei al lui Occam. Organizatorii si primaria merg pe burta impreuna la modul urmator:

“-Ma baieti, eu nu va pot da autorizatie sa functionati acolo ca e ilegal, dar mergeti fara si daca vin astia cu reclamatii oricum trebuie sa aiba voie de la primarie sa va inchida.

-Dar ce ne facem cu ISU (Inspectoratul pentru Situatii de Urgenta) ca nici de la ei nu avem patalama? (in 2014, conform Mediafax, Oktoberfest nu avea nici autorizatie de la ISU).

-Ce urgente, ma baieti, ca daca e urgenta numaru unu’ faci pe casele de pe strada Cerbului, daca e numaru’ doi te duci pe aleea de sub Tampa … Muntele Tampa, ba! Si Doamne ajuta ca anu’ asta nici Iohannis nu mai vine ca anu’ trecut, ca deja l-am votat.”

Daca gresesc, sa imi fie cu pardon, dar imi imaginez ca sunt destul de aproape de adevar.

Gata. Iar nu m-am putut abtine sa spun ce stiu si ce am pe suflet, Oktoberfestpooper ce-mi sunt. Chestia e ca, pe barba lui Wotan, mi-ar placea sa traiesc intr-un loc unde nu se intampla din astea. Ca e rusine, pacat si e si ilegal. Si fiindca nu prea mai am chef sa plec pe undeva la varsta mea, trebuie sa fac cumva sa schimb trebile pe aici.

Acum chiar gata. Mai ales ca totusi nivelul de civilizatie al orasului care a nascut imnul national da clasa altor urbe, cum ar fi Targu Jiu, bunaoara. Acolo festivalul berii s-a tinut din nou pe heliportul (de 450 de mii de euro) care deserveste spitalul judetean, iar in caz de urgente helicopterul SMURD se roteste minute in sir ca boul pe deasupra tarabelor, ca vara trecuta. Olteni. Transforma bautul berii intr-o chestiune de sanatate si cand colo e o simpla treaba de educatie.

Hai PROST, dragi elevi !

Fara sa vreau, postarea mea de pe Facebook (https://www.facebook.com/marius.vintila.169) cu linia de superglue aplicata unuia care parcase pe un loc pentru cei cu dizabilitati  s-a transformat intr-un experiment social autentic. Am egalat cu ea numarul de like-uri primite pentru ultimul text despre cum a fost omorat radio Guerrilla, (cel mai popular dintre textele mele), si am depasit de aproape doua ori numarul de like-uri primit de textul de pe locul doi, despre un barbat care imi cedase un loc de parcare pe care oricum il ocupase abuziv.

Parcarea este, pare-se, un subiect sensibil la romani, oricum ai lua-o, da-o, executa-o. Si e de inteles din moment ce un numar de comentarii la postarea mea recenta ma condamna pentru faptul ca in realitate ma razbunasem pe biata masina si “ea cu ce era vinovata” ?!?!!

De altfel acum nu textul in sine, (fie el si insotit de fotografii), constituie miezul postarii si esenta ei ca experiment social, ci comentariile, pe care le-am impartit in categorii. Am sa incerc sa le redau continutul la pausal, dar pe tipologii:

1. Comentariul cetateanului solidar. Pondere – peste 80%, adica majoritatea covarsitoare. Actiunea mea de a le atrage atentia celor doi care parcau pe locul pentru handicapati a placut, mai ales ca de foarte multe ori multi doresc sa o faca sau chiar o fac, iar partea haiduceasca a parut continuarea fireasca a primei, intr-o tara in care pe autoritati le doare la cascheta de o parcare gresita, si daca dai un telefon la politie sa reclami asa ceva mai ca nu ti se rade in nas.
2. Comentariul cetateanului corect: Pondere – 5%. Sunt cetatenii care vor aduna procentele specificate dupa fiecare categorie ca sa vada daca da la numar. Da, fiindca am si eu OCD. Acesti cetateni mi-au atras atentia, pe buna dreptate, ca am comis un act de distrugere (corect) sau de vandalism (corect) sau alte fapte pentru care as putea lua un numar de ani de bulau care ar egala, in anumite circumstante, numarul de ani pe care ii va lua Udrea pentru sutele de milioane de euro si alte fapte cunoscute. Corect. Oare ? De asemenea cetatenii au subliniat ca gestul meu nu este un mod corect de a actiona daca vreau sa fiu corect, ci ca ar trebui sa anunt autoritatile competente etc. Corect.
3. Comentariul cetateanului cu copii cu dizabilitati: Pondere – 4%. Daca faci parte (ca mine) dintre fericitii care nu au in familie sau in preajma persoane cu dizabilitati, ai ocazia sa iti faci o (fie si foarte vaga) idee despre cum e, citind aceste comentarii. Care, apropos, imi aproba gestul si inteleg perfect de ce. Are de a face cu furia acestor oameni impotriva unei societati in care dizabilitatile sau a avea grija de cineva cu dizabilitati inseamna condamnare. Iar daca si semenii te trateaza cu parcari pe locul cu scaun cu rotile iti vine sa il pupi pe ala de ii baga nesimtitului superglue la cheder. Sau oriunde.
4. Comentariul cetateanului care iubeste masina ca idee. Pondere – 6 % – pai da, dar te-ai razbunat pe masina – si masina ce vina are ea saraca ca e condusa de un prost ? In cazul in care cineva ar avea idee sa infiinteze, ca in Rusia sau Brazilia, o asociatie care sa lipeasca abtibilduri pe parbrizele masinilor neglijent parcate, acesti cetateni ar infiinta o asociatie paralela care sa confiste masinile soferilor iresponsabili care parcheaza acolo unde masinile lor ar putea primi infamul semn, fiindca masinile nu merita sa fie facute de rusine.
5. Comentariul cetateanului care parcheaza si el ilegal. Pondere – 2,5%. “Si daca ala te lua la bataie”, respectiv “mama, Vintila, ce ti-as face eu daca te-as prinde ca imi pui superglue pe masina…” Mda.
6. Comentariul cetateanului acuzator. Pondere – 0,5%. “Da, dar si tu ai parcat pe un loc din ala la Baneasa Mall acum cinci ani cand erai la Guerrilla” etc … Nu imi amintesc, dar nu e imposibil. Am gresit si eu in toate felurile. Ma enerveaza insa ca cetateanul imi refuza dreptul de a evolua. Sa stii ca am si fumat 23 de ani, scuipam pe jos cand jucam fotbal in clasa a sasea, ma dadeam la gagici care aveau prieten si chiar, mai nasol decat orice, am lucrat cativa ani la Pro TV. Nimeni nu e perfect, dar acesti cetateni sunt. Si cred ca merg si la sala.
7. Comentariul cetateanului pozitiv. Pondere – 1%. Cam atatia cetateni si-au adus aminte de omul care mi-a multumit ca i-am atras atentia si si-a miscat masina de pe locul interzis lui.
8. Comentariul unui bou mai mare sau egal cu cel care mi-a intors spatele si s-a carat in magazin: Pondere – 0,5 %. Cel ce a insemnat, pentru pagina mea, o premiera a folosirii limbajului buruienos inutil in patru ani de facebook cvasineingradit. L-am dilit fiindca atat de brusc m-a scos din pepeni commentul lui incat mi-am amintit ce m-a facut de fapt sa folosesc superglue impotriva taxiului.

In orice caz, dupa ce am citit comentariile am analizat mai atent gesturile mele din parcarea depozitului pentru haleala. Pentru ca au fost doua actiuni distincte: aceea de a-i admonesta pe cei doi care au parcat pe locul pentru cei cu dizabilitati, (gest in urma caruia am constatat ca unul din cei doi era de fapt, dupa comportament, un bou, iar celalalt era un om normal ca noi), si aceea de a-i strecura unui taxi parcat pe alt loc pentru cei cu dizabilitati niste superglue pe chederul geamului lateral. Recunosc ca in partea a doua am actionat la impuls, imatur si iresponsabil. Nu vreau sa imi iau drept circumstanta atenuanta faptul ca in general acesti magari, boi, pe care altminteri in aproape orice ocazie ma feresc sa ii numesc asa, nu sunt sanctionati de autoritati pentru dobitoceniile lor iar lumea li le inghite de prea multe ori. Nu e normal ca gestul civic sa se transforme in chibrituri infipte in broasca sau in geamuri sau fete sparte. Insa uneori ne pierdem rabdarea si luam dreptatea in maini fiindca alta varianta nu ni se ofera. Pe scurt, la final-total-general, sub linia unde adunam “civilizatia”, cu toate ca nu mi se pare un gest corect sau demn de lauda, as face-o din nou, chiar daca as fi acuzat ca am facut-o doar pentru satisfactia personala.

Si ulterior, fie ca ala de e fara de pacat sa ridice piatra. Ca sa ii sparga si luneta boului, normal.

O dimineata de luni chiar mai dureroasa decat sunt in general diminetile de luni. Incerc sa ma relaxez in timp ce acele lui Dragos de la 28 TATTOO imi deseneaza pe gamba o cicada cu multe suprafete de umplut cu negru. Am invatat in cateva ore ca daca ii dau voie durerii sa existe in paralel cu mine fiind constient de ea si respectand-o, dar nelasand-o sa ma preia cu totul, daca imi mentin ritmul respiratiei regulat indiferent de ritmul durerii, pe care o poftesc sa sada intr-un colt mai intunecat, dar atent supravegheat, al constiintei mele, putem trai binisor impreuna pana iese desenul. Oricum, no pain, no gain – adica in traducere directa si neasteptat de libera – fara paine nu obtii gaina.
In ultimele patru zile am comis doua premiere pe linie profesionala: am prezentat o licitatie si am comentat la televizor o competitie sportiva. Stai ca va spui despre fiecare.
Licitatia a fost organizata de Alex Gavan. Strangere de fonduri pentru Nepal. Nu mi-o dati pe aia cu “de ce Nepal ?” ca nu mi se pare cinstit. Stiu, exista si la noi multi care au nevoie de ajutor, dar care e ala de stabileste cine are nevoie mai mult si mai ales dupa ce criterii ? Caci daca criteriul este ca sunt (respectiv nu sunt) de la noi din tara, pentru mine nu functioneaza.
Alex a strans aproape 90.000 de euro, din care cam 5000 la licitatia de joi seara. Enorm pentru o campanie freelance bazata exclusiv pe voluntariat. (Ca sa avem termen de comparatie, trebuie sa stim ca SUA a trimis 1 milion de coco ca ajutor imediat dupa cutremur). Publicul licitator prezent la Green Mogo (cuibul verde al prietenilor mei Marius si Felicia caruia eu ii spun “green mojo”) format din oameni extraordinar de faini, multi dintre ei cu mainile mai mult pe sus la fiecare strigare. Respect. Fiindca am simtit nevoia sa particip la licitatie si altfel decat doar cu gura, mi-am donat tricoul de joc de la nationala de rugby pe care il aveam de la un prieten din federatie de la un meci cu Georgia, cu numar de joc si tot ce trebe – adica ceva destul de greu de obtinut, apreciat de amatorii de rugby memorabilia. Singura mea interventie pe tricou – o linie cu marker permanent negru care taie numele sponsorului de atunci al nationalei: rmgc, fie-i numele scris cu minuscule pentru eternitate, si alte chestii mult mai rele.
Vineri am plecat spre Miercurea Ciuc, unde a fost etapa de FMB Bronze, adica un eveniment de prima clasa in dirt jumping (google it!). Aveam de comentat obraznic pentru sport.ro, impreuna cu Maxi Munteanu, un guru al bicicletei, timp de o ora si … aproape doua. Pe langa asta, in aproximativ doua zile de stat pe acolo, am facut cunostinta si cu felul de a primi oaspeti romani al secuilor ciucani. Important, caci multe povesti am auzit despre aia care, daca nu le vorbesti in maghiara, iti dau pain in loc de paine (ca tot vorbiram mai sus).
Concursul a decurs bine, echipa de la eveniment a fost minunata si inteleg ca si comentariul a fost decent, cu toate ca timp de vreo douazeci de minute ne-a murit monitorul si singurul lucru pe care l-a vazut Maxi din unghiul contre-jour in care ne aflam au fost “umbre pe cer … seee rotesc”, caci ce e un 360 sau un frontflip ? Ceea ce l-a obligat sa vorbeasca generalitati in timp ce eu ma chinuiam sa nimeresc o infigere mai eficienta a scartului in fundul monitorului. Pervers, nu ? Pana la urma am reusit sa comunic prin semne cu carul si a venit cineva care a rezolvat problema, cu exceptia faptului ca imaginile au fost de atunci inainte alb-negru pe monitor, ceea ce ne-a transformat competitia intr-una cu tenta usor noir.
In ceea ce priveste comunicarea cu ciucanii, ea nu s-a facut prin semne, ci in limba romana, cu niste persoane care parea ca ne asteptau de multa vreme numai pe noi si ca singurul lor scop in viata era sa ne faca fericiti. M-am intrebat, impreuna cu membrii echipei, unde i-au ascuns pe “ungurii aia ai dreaq” si ostili, ca noi nu am dat de ei. La barul din hotel ni s-a dat cafea pe datorie daca nu am avut bani la noi. O chelnerita de la restaurantul San Gennaro (care serveste chestii cu trufe, rasfatul zonei) ne-a salvat viata si mancarea nelasandu-ne nesupravegheati cand ne-am jucat cu prea mult ardei iute macinat in sosul de rosii, desi putea sa ne lase sa mancam linistiti, sau ma rog, un fel de a spune. Dar culmea a fost atinsa cu urmatoarea intamplare: in noaptea de sambata Vero m-a lasat sa ma mai plimb un pic prin fata blocului cu gagicile si cu baietii si s-a dus sa se culce. Problema e ca lui Vero, cand e obosita si adoarme, ii poti porni langa ureche toate drujbele din judetul Harghita ca tot nu obtii vreun rezultat notabil. Ceea ce s-a intamplat si de data asta, doar ca a si incuiat pe dinauntru, obligandu-ma sa iau inca o camera, pe care, evident, urma sa o platesc eu, caci organizatorii, care imi platisera deja cazarea pe doua nopti, nu aveau nici o treaba cu asta. Surpriza a fost a doua zi dimineata la receptie, cand doamna mi-a spus ca nu am nimic de plata fiindca colegul ei nu mi-a trecut camera la socoteala, considerand ca a fost vorba de o neplacere pe care pur si simplu m-a ajutat sa o rezolv. Nu a primit nici suta de lei pe care i-am intins-o si pe care in mod evident o meritau, dumneaei si colegul care nu ma taxase. De cate ori vi s-a intamplat asa ceva, oriunde in lume ? Eu am trait asta la Hotel Fenyo (Bradul), din Miercurea Ciuc. Respect personalului, cum ar spune Maxi. Cu atat mai mult cu cat un autostopist pe care l-am luat de la Tusnad la Sf. Gheorghe (ai carui mama era maghiara din Tg. Mures), ne-a confirmat ca secuii sunt cam ai dracului si tare incapatanati: “Tata a fost secui si chiar si noi aveam probleme cu el …”(!) Pai si atunci, noi la ce sa ne asteptam ?

Misecuvinismul e fratele mai mic si mai periculos al miserupismului. Pentru mine termenul dateaza de duminica, cand cineva l-a rostit la masa si i-am cerut voie persoanei sa-l folosesc, cu toate ca uitandu-ma pe net l-am gasit in contexte datand din 2011. Mi-a placut fiindca pune la incercare plasticitatea nu foarte pregnanta a limbii romane si fiindca misecuvinismul mi se pare a fi traducerea directa si fireasca a lui “entitled”, in sensul in care termenul e folosit in jargonul psihoterapeutic american, unde desemneaza unul din cele mai respingatoare defecte sociale ale caracterului uman: aceea de a se comporta ca si cand ar fi permanent pe mosia lu’ tac-su. Misecuvinist e ala care bate din picior la o coada de trei persoane desi vede ca functionarul sau vanzatorul ”da totul pe teren” sau ala de incearca sa sara peste rand la casa de la supermarket aratand spre cele trei produse din cos cand tu ai cinci. Misecuvinismul e ceea ce manifesta marlanii de parlamentari care isi aprind tigarile la iesirea din sala de plen strivind apoi chistoacele pe marmura si varandu-le sub covor, desi semnul cu fumatul interzis e mare in fata ochilor lor. Sau pitzipoanca care isi lasa porschele sau pejoul CC pe avarii paralel cu sirul de masini deja parcate pe marginea strazii, sugrumand singura traficul de la doua la o singura banda, in loc sa isi miste curul doua sute de metri din locul in care ar putea parca legal sau macar fara sa incurce cateva zeci de soferi.

De altfel in trafic misecuvinsimul se manifesta plenar, neingradit si din pacate de cele mai multe ori nesanctionat, dar nu fiindca misecuvinistii nu incalca de fapt regulile ci fiindca politia le inghite manifestarile considerandu-le minore si fara importanta. Exemplu: cu putina vreme in urma stateam la semaforul Tunari cu Stefan cel Mare pe breteaua corecta si semnalizam relaxat stanga sa intru pe Stefan cel Mare la lumina verde. Era noapte si eram singura masina la semafor. Din urma vine un Smart care se inscrie in stanga mea (nu in spate), desi acea banda apartine sensului de circulatie opus. Ma mir, dar in 24 de ani si cateva sute de mii de kilometri pe soselele romanesti am vazut multe, deci nu fac risipa de mirare pe Smartu’ ala. Si bine fac, fiindca iata ce a urmat: in loc sa vireze si el la stanga, cum banuiam, fiindca era in logica lucrurilor – si asa alterata de faptul ca se inscrisese pe sens opus – la lumina verde Smartu’ imi taie calea si face dreapta pe bulevard ! Nu stiu cum am reusit sa pun un singur semn de exclamare dupa fraza precedenta fiindca mirarea mea din seara aia merita mult mai multe. Pariez ca politia nu l-ar fi oprit pentru asta daca nu s-ar fi petrecut o ciocnire ceva, la fel cum nu ii opreste nici pe aia care au mai multe faruri decat e regulamentar, sau pe aia care forteaza depasiri silindu-l pe cel care vine din fata sa franeze. Culmea misecuvinismului si a indolentei o ating insa cei care nu semnalizeaza cand vad ca o alta masina asteapta sa iasa exact de pe strada pe care vor intra ei – fara sa semnalizeze – facandu-l pe cel ce astepta sa mai stea inca vreo zece masini in loc sa poata pleca de pe loc, cum e normal. Atunci cand refuza pur si simplu sa isi vada colegii de trafic si sa faca gestul ce presupune un minim de efort – de a misca UN DEGET (!!!), pe ala care actioneaza semnalizatorul – se poarta exact ca si cand drumul public ar fi al lor. Sigur, mai sunt si cei care trag pe dreapta in fata ta fara un semnal, fara o avarie, cei care pur si simplu se opresc in drum exact ca o vaca – in sensul primar de animal, sau cei care depasesc coada de cateva zeci de masini si intra in fata mimand firescul, doar fiindca ei considera ca la acea coada stau o gramada de fraieri. Acestor soferi le-as aplica pedeapsa pe care am vazut-o aplicata in Khatmandu celor care incurca circulatia netinand seama de partenerii de trafic: indiferent daca erau “soferi” de ricsa, biciclisti, motociclisti sau taximetristi, acestia erau croiti cu bete de bambus de niste politai neinduplecati si destul de solizi pentru rasa lor. Iluzia ca suntem civilizati pentru ca facem parte din UE – de altfel inteleg ca nici nu se stie pentru cat timp de acum inainte – nu trebuie sa ne induca in eroare. Aceasta pedeapsa ar fi ieftina si de efect. Probabil ca in Nepal ea exista fiindca foarte putina lume isi permite sa plateasca amenzi de circulatie si/sau fiindca multi dintre contravenienti nu pot fi gasiti acasa fiindca pur si simplu nu au una. Totusi cred ca acest tip de pedeapsa este unul dintre putinele ce ar functiona in cazul misecuvinistilor de profesie. De curand eram pe bicicleta la un concurs pe langa Tusnad si in fata mea pe poteca ingusta evolua unul din cei mai varstnici concurenti. Pedalam la vale destul de tare dar veteranul tinea la mandrie si nu ma lasa sa depasesc asa ca asteptam ca poteca sa imi scoata in cale un loc mai larg. La un moment dat iese din padure si paseste in poteca la 50 de metri in fata noastra un amarat de localnic cu un cos cu ciuperci. Din inaltimea seii bicicletei de doua mii de euro, ciocoiul nou ii striga “ia, fa-te, ba, mai asa !… “. Iobagul se da “mai asa” sa treaca domnia sa dobitocul de concurent, care trece mai departe invaluit in gloria umilirii inca unui sarac si in blestemele mele prea blande pentru o atare dovada de misecuvinism scarbos. Imi pare rau acum ca nu l-am luat pe mos la palme, macar verbale, cand a ajuns la sosire. Pana la urma in cazuri din astea marlania bate varsta si se cere pedepsita de primul om normal aflat la fata locului. Iertarea nu aduce decat repetarea gestului.

Paradisul ciclistului de asfalt. Asa s-ar putea descrie in patru cuvinte o tura pe Transfagarasan in conditiile in care am facut-o eu– in premiera – ieri. Mai exact, o tura de la lacul Vidraru la tunelul Balea si retur, in cadrul unui concurs cu distante de half (iron man). Din pacate am venit primul sub linie, adica am depasit cu 9 minute timpul limita (regula cursei) la care trebuia sa ajung pentru a pleca in proba de alergare. E drept ca intr-un fel, cand am vazut chinul de pe cei 21 de kilometri de alergare pe care ceilalti l-au trait sub soarele batjocoritor al zilei de ieri mi-a venit sa zambesc sub incruntatura oficiala. De fapt din momentul in care arbitrii mi-au luat chipul (chip-ul de cronometrare, nu fata, ca nu jucam intr-un film holivudian ci intr-o productie sportiva locala) nu mi-a mai trecut prin cap sa continui, desi as fi putut, macar ca sa aflu daca sunt in stare sa inchei cursa in timpul oficial. Insa nici macar intrebarea pe care mi-a pus-o o don’soara, de ce nu am facut alergarea “macar din placere”, nu m-a pus in incurcatura. M-am uitat un pic ostentativ in sus spre soare apoi spre asfaltul pe care curgea smoala si am zis “care placere ?”. De altfel si Peter Klosz, unul din conducatorii federatiei de triatlon, ieri concurent, ma vede la o realimentare si ma intreaba ce fac, ii spun ca nu am ajuns la timp si el face, cu aluzie la tortura de pe sosea “lasa, ma, mai bine asa.”

Nu eram hotarat sa scriu neaparat ceva despre organizarea cursei in sine, insa se pare ca prietenii mei de la No Stress m-au luat in serios ca recenzor de triatloane si asteapta de la mine un text. In cazul asta sa zicem ca apreciez in primul rand ca au facut in asa fel incat traficul rutier sa fie oprit pe Transfagarasan. Asta e un mare plus al intregii curse. Recomand tuturor celor care se simt in stare tura asta, si fara trafic (deci in afara Transfierului) nu stiu cum o pot face, fiindca exista in Romania o multime de SUV-uri negre noi ai caror soferi vor sa manance un kurtos si sa isi cumpere o bucata de onix in piata de la Balea, cu familia.

Apropo, de mancare – cu care cursa se poate realmente lauda … Un moment foarte misto a fost pentru mine ala in care am ajuns la tunelul Balea, cam rupt, si m-am repezit la masa cu haleala decis sa crap in mine cat puteam de mult, ca abia facusem jumate din cursa. Pe masa, langa banane, energizant lichid, apa, erau rosii taiate cu sare, esentiala pentru restabilirea echilibrului mineral al corpului. Cred ca am bagat juma de kil, slavindu-l pe ala cu ideea. Tot acolo m-am intalnit cu un cuplu coreean care se afla pe biciclete de doi ani (cand am aflat mi s-a facut jena ca pana atunci ma plansesem in sinea mea de dureri de sale, muschi si alte alea). Coreenii aveau atarnati de cadre niste coburi probabil mai grei ca ei si desi nu pareau foarte obositi, oamenii de la CP-ul Balea, (respect), au avut grija si de ei cu apa si bucate din tainul concursului, care nu se terminase.

Apoi, se pare ca organizatorii mi-au ascultat criticile de data trecuta si le-au cerut celor de la cronometrare sa instaleze un soft care sa permita identificarea concurentului (nume, prenume) in momentul trecerii liniei de finish. Astfel, MC-ul evenimentului nu mai striga ca popa cand citeste listele la pomeni (era sa zic ca boul) “felicitari si concurentului cu numarul 34, si concurentului 67 …” etc. timp de trei ore, ci chiar se adreseaza persoanei concurentului, aia care a decis sa participe la cursa si sa plateasca taxa.

Kit-ul concursului a fost bogat si premium. E drept, am aflat si cum poate revista Men’s Health sa scape de vreo 300 de exemplare. Nu stiu cine se bucura ca a primit in punga varianta pentru masculi a minunatului Cosmo, unde poti citi de exemplu ca nu e recomandat sa-i spui proastei ca e cam grasa inca de la prima intalnire fiindca altfel s-ar putea sa nu mai inscrii, si alte trebi la fel de utile. Dar asta nu are legatura cu cursa noastra.

Cursa care ar fi fost si mai faina daca s-ar fi tinut traficul inchis pana la ultimul concurent, caci cand am vazut-o pe biata Ileana Schwarz cum alerga spre finish printre trei (!) siruri de masini la ora sase fara cinci, am fost aproape convins ca nu va ajunge sa urce si cele 360 de trepte la timp. (A ajuns, bravo !).

Una peste alta, se pare ca va trebui sa incep sa ma si antrenez, pentru ca la anul sa nu mai depind de calcule facute la limita timpului limita. Deci, fete si baieti, desi nu sper inca nici macar la prima jumate a clasamentului, am o intrebare: cand incep inscrierile la Transfier 2 ?!

Primesc de la AVAAZ (evident ca asa ceva nu se da la stiri) ca guvernul american va concesiona unei companii miniere o bucata de pamant a tribului apasilor pe care acestia o considera sfanta. Ghinion – o corporatie miniera considera aceeasi bucata pamant sfanta in sensul ca este aducatoare de profit iar profitul e nu-i asa, mai sfant ! … 300 de ani de jaf si exterminare continua. Sper ca nu exista cineva care sa mai creada in drepturi egale, pareri de rau gen “ne scuzati dar nu am vrut sa va ucidem in masa ca sa va luam pamanturile” si alte fariseisme cu care administratiile americane ataca sufletul sensibil si creierul moale al natiunii si al lumii, de ani si ani.
Pe Eurosport se da turul Frantei. Imi e greu sa inteleg cum acest sport incercat atat de des de scandaluri de dopaj care au culminat cu marea inselaciune numita Armstrong (am vazut un documentar de doua ore jumate pe subiect) mai poate avea fani care sa creada ca “baietii nostri” au devenit curati si acum alearga cu forte proprii catre noi si noi tricouri galbene si probe de urina libere de hormoni.
La National Geografic Channel, televiziune cumparata de concernul Fox News al lui Rupert Murdoch (omul care a inventat tabloidul, adica stirile fara relevanta) se difuzeaza un serial (de propaganda) despre invaziile americane in Irak, Vietnam, ma rog, doar greatest hits, fara Grenada, Nicaragua, Salvador, Haiti, Panama etc. Ma intreb daca noii proprietari (de vreo 3 ani) ai canalului au aflat cu ce se ocupa initial National Geographic Society.
Donald Trump refuza sa isi ceara scuze pentru ca a pus la indoiala calitatea de erou de razboi a lui John McCain, treaba gresita din atatea puncte de vedere incat devine aproape corecta. In aria unei logici a umanismului razboiul nu are eroi, deci McCain nu are cum sa fie unul. Poate doar invingator, criminal, victima, ranit, prizonier, invalid, orfan etc. Dar Trump nu se refera la asta, desigur, ci doar urmareste ca, in paradigma militarista a gandirii americane combinata cu cea a PR-ului desantat din pre-campanie, sa il insulte pe McCain numai pentru a atrage atentia mass media asupra sa. Doi candidati republicani (in alegeri diferite, e drept), potential presedinti, sunt, unul un macelar din Vietnam care intamplator a ajuns si prizonier, altul un clown care daca nu s-ar fi nascut intr-o familie cu 300 de milioane de coco, ar fi ajuns cel mult povestasul gastii. Dincolo de portretele umanoide ale celor doi, mi se pare trist ca lumea inghite in continuare rahatul mediatic din diverse campanii, rahat la fel de spontan ca un meci de wrestling. Oare nimeni nu isi mai aminteste cum Obama a calcat-o in picioare pe Hillary ca dupa aia sa-i incredinteze functia de al doilea om in stat ? Cum ar trebui sa gandesti ca sa ti se para in regula ca presedintele tau sa iti zica “ba, nu o puneti pe asta presedinta ca nu merita, io-s mai bun, da’ secretary of state merge …da, i-am negat calitatile si mai ca nu am facut-o proasta de-a dreptul, da’ hai ba, nu cred ca v-ati lasat fraieriti … Doar era campanie ?!?!” Nu inteleg. Ce e asta, un joc de “nu te supara frate”pe care sute de milioane de oameni (in afara de cei care il practica) il iau in serios ? Imi scapa logica dupa care traieste lumea, sa nu vada esecul “democratiei” in chiar etapele cu care descrierea procesului democratic incepe. “It’s the home of the brave / and the land of the free/ where the less you know, the better off you’ll be.” cum spune zevonistul vers.
Cu adevarat nasol e insa faptul ca noi, astia din lumea a treia, nu doar ca ne aflam realmente cu mult in urma lor, dar suntem incurajati sa ne si dorim sa ajungem acolo. Atat de mult, incat de ani de zile copiem modele gresite fara sa stam o secunda sa ne gandim daca e cazul. De exemplu azi dimineata la Protv se discuta despre tinuta, vestimentara decat, nu morala sau intelectuala, pardon de expresie, a doamnei Iohannis. Cu siguranta e cea mai de seama problema cu care se confrunta natiunea. Sau poate ca madam poarta rochite la nivelul genunchilor ca sa arate ca austeritatea natiunii sau mai rau, salariul prezidential, nu i-a permis inca opt centimetri de material. Cand cu campania noastra impotriva fumatului in locuri publice ni se spunea ca treaba nu e o prioritate desi am aratat ca implementarea legii ar fi salvat vieti si ar fi economisit bani din bugetul mult prea hartanit al statului. Dar la stiri putine lucruri se pot bate cu fusta prezidentiala, poate doar skateboardul lui Ponta Jr.
Si da, toate acestea ar fi putut sa imi ramana ascunse daca as fi fost acasa unde nu am televizor … dar pana la urma a te preface ca nu vezi in jur nu inseamna deloc ca lucrurile nu se intampla. Din fericire privitul la televizor din an in paste permite alta perspectiva decat aceea pe care o ai/pierzi stand cu capul in cutia cu canale in fiecare zi.
Vizionare placuta in continuare.

Acest text nu e neaparat despre triatlonul Sfanta Ana, doar ca acea cursa la care am participat sambata a fost paiul care a rupt spinarea magarului. Si apoi, titlul mi s-a parut inspirat, desi unii ma vor judeca. Dar ce conteaza, stiu de pe acum ca dupa povestea asta unii organizatori de evenimente de sport private, ba chiar si ceva persoane de la Federatia Romana de Triatlon ma vor plimba intre o privire aruncata chioras si statutul de persoana indezirabila. Ca aproape intotdeauna cand te apuci sa critici pe cineva, de parca vina nu e a aluia care face greselile ci a ta ca i-ai spus ca a gresit. Dar ce sa fac ? Se pare ca de cativa ani buni de zile mi-am asumat rolul aluia care vorbeste cu glas tare cand toti ceilalti soptesc sau mormaie. Asa ca de ce sa nu imi duc misiunea un pas mai departe si sa exprim si cateva din nemultumirile noului val de sportivi, aceia amatori ? In plus marturisesc ca nu eram hotarat daca sa dau si numele competitiilor despre care voi scrie, dar cred ca nu mai traim in epoca lui “se stiu ei care sunt”. Daca as fi in locul unora din acesti organizatori m-as gandi serios la ce as face in continuare si la modul in care imi voi asuma responsabilitatea pentru evenimentul meu.

Aparuti in ultimii cinci-sase ani, sportivii amatori de competitie se reped, indiferent de varsta sau sex, cu sutele si uneori cu miile sa isi plateasca participarea la curse atletice (maratoane, ultramaratoane, triatloane etc.) unde isi vor scuipa plamanii, spre uimirea spectatorilor ocazionali care ii vor intreba pe traseu, “ba, da’ cat va da astia sa alergati atata … ” Si iaca cum am ajuns direct la miezul problemei, ma’ frendz. Fiindca la faza asta uimirea e si de partea sportivului, care nu intelege cum de altcineva nu intelege ca el a platit o taxa de participare organizatorului (si nu invers) pe care acela o foloseste pentru a achita tot ce tine de logistica concursului, de care in primul rand beneficiaza concurentii – dar din care ii mai ramane o parte si organizatorului, caci la un eveniment ca asta e de munca, nu gluma.

Au fost vremuri cand asemenea concursuri se organizau cu entuziasm si atat. De dragul sportului si atat. Eu am asistat intre anii 2001 si 2004 la trei editii ale unui triatlon extrem (de lung, deci de greu), conceput si pus in aplicare de Lucian Clinciu, veteran al acestor evenimente. Acele “iron-man”-uri erau organizate din nimic – daca nimic se poate numi entuziasmul unui sfert de Zarnesti care punea osul la munca si dadea gata concursul, cu pasta party cu tot. Taxe de participare erau, dar cu ele si cu bani de la primarie in urma cheltuielilor tot nu ii ramanea nimic aluia de fusese cu ideea.

Intre timp lucrurile s-au schimbat – as fi vrut sa spun “au evoluat” dar … tocmai despre asta e vorba, in unele cazuri nu au evoluat. In zilele noastre concursurile genereaza profit organizatorilor. Cine spune ca nu e adevarat, minte. Dar nu e nimic gresit in a face profit, dimpotriva. Foarte bine, fiindca, cum am spus, un concurs din asta, intr-o tara unde “organizare” e inca un concept teoretic de origine germana, pe langa faptul ca oricum inghite o munca infernala, e un cosmar logistic. Deci nu le cere nimeni sa lucreze pa daiboj. Insa in unele cazuri trebile au luat-o un pic intr-o directie nedorita.

Unul dintre cei mai vechi triatlonisti ai Romaniei mi se plangea sambata la Sf Ana ca taxa de 150 de lei pusa de organizatori e mare. Mai ales daca in punga cu kitul de concurs ai un tricou de BBC (bumbac, bre !) si o apa minerala de juma de litru (!), nu e nevoie sa fii carcotas ca sa te simti un pic .. sa nu spun batjocorit, dar ceva in paradigma asta. Fiindca unii dintre organizatori incep sa uite ca fara cel putin o suta-doua de “gorobeti” din astia ca mine, care vin si ei sa alerge dintr-o stranie placere sau ca sa povesteasca acasa cat au tras pe traseu, aceste concursuri nu s-ar tine.

Ca sa continui cu Sf Ana, care imi e proaspat in memorie, ne-au pus – fiindca nu au fost in stare sa rezolve problema cu numaratul capetelor de inotatori pe doua ture – sa iesim din apa dupa prima tura, sa topaim o suta de pasi pe mal, sa reintram prin poarta ca sa bipaie chipul, dupa care sa ne aruncam iar in noroiul de juma de metru pentru a doua tura in ligheanul ala. Iar la final nu am primit nici macar o amarata de medalie de participare, lucru mai sfant ca Sfanta Ana si aici si in strainatate, la acest tip de concursuri. Macar una de plastic, cum am primit anu’ trecut la Haromszek Tri (unde nici pana in ziua de azi nu mi-am aflat rezultatul, desi am trimis vreo trei mailuri celor de la “organizare”, dar asta e altceva).

Dar sa inchei cu Sf Ana, cea mai teribila experienta de concurs de pana acum. In afara de frumusetea traseului bine marcat si bine patrulat (sa nu uitam plusurile), nu am mai primit mai nimic: nici un voucher pentru ceva mancare (desi i-au adus pe unii care faceau gulas pe bani, insa pentru mine, om dificil, vegetarian, nu a contat), nici sunet din instalatia de sonorizare (suficient de mare poate pentru o masina). Asa ca sedinta tehnica, amanata juma’ de ora, s-a tinut in soapta si a durat vreo 7 minute, ceea ce cu greu a putut suplini absenta pe site (neactualizat din 2012 !) a unei poze-harta care sa se poata deschide. Contactat telefonic, numitul Gyuri, organizator, a declarat pe propria raspundere ca site-ul nu s-a mai actualizat pentru ca “totul ie lo fel ca atunceo”.

Si desigur a mai fost concursul copiilor; stand noi asea sa ne asezam in zona de tranzitie indata vedem niste copii tasnind in apa, apoi iesind brusc din apa si incepand sa alerge cu biclele printre noi. Niste adulti incercau sa le faca loc, ii incurajau de unde am dedus ca ala era ceea ce organizatorii numeau “triatlonul copiilor”. Aici deja schimbam paradigma si trecem la aia cu “cinism”. A, circulatia vehiculelor nu a fost intrerupta, am bagat printre masini niste km de bicla – bine ca-s obisnuit din Bucuresti. La final, niste clujeni vorbeau intre ei comparand cat de bine organizat a fost triatlonul cu distante lungi de la Oradea fata de asta. Si mi-au spus ca de aia 150 de lei macar un zambet se asteptau sa primeasca.

Uitandu-ma mai sus imi dau seama ca as mai avea de spus cateva lucruri despre Sf Ana si nu de bine, dar deja am obosit si simt ca imi face rau. De aceea o sa pun un “bref’ dupa care voi trece in revista pe scurt si alte greseli semnificative din concursuri cunoscute, toate desfasurate “sub egida” Federatiei Romane de Triatlon, care daca vrea sa aiba niste concursuri serioase ar trebui sa mai incrunte din cand in cand din sprancene:

– La NO STRESS Mogosoaia, un concurs de altfel bine organizat, s-a gresit cronometrarea in asa hal incat pe un podium au venit doi concurenti in ordine inversa, dar ei se stiau intre ei si atunci l-au corectat pe cel de la microfon (impreuna cu mine pe scena era si un organizator) care le-a raspuns ca oricum erau doar sase secunde diferenta intre ei deci, cum spune numele concursului, sa nu se streseze. Tot aici primul sosit la proba de sprint nu a gasit drum spre sosire fiindca drumul spre poarta nu fusese inca deschis. A fost amuzant cum a trecut peste covorul electronic si a ridicat mainile razand, la care i s-a spus “stai nu aici e sosirea”, mai ridica mata o data mainile in partea aia, dupa poarta, ca acolo e de fapt sosirea.

– La Mamaia Triathlon anul trecut afisarea timpilor finali a durat aproape o saptamana, concurentii fiind premiati dupa timpii intermediari. De altfel, desi triathlon international, una din portile de cronometrare era fictiva – trecand prin ea chip-ul nu scotea nici un sunet. In schimb voluntarii da, fiindca te trezeai ca tipau la tine sa le arati numarul de concurs.

– La editia din iarna trecuta a Triatlonului de iarna de la Izvorani aceeasi problema cu incurcarea timpilor de catre aceeasi firma furnizoare de servicii de cronometrare (pe asta o stiu din auzite, dar sursa e buna).

– La Haromszek Tri anul trecut plasa cu kitul continea niste item-uri de haleala pe care nu doar ca mi-a fost teama sa le mananc dar nu le-am nici macar de pomana ca sa nu otravesc pe cineva. Biscuiti pe langa care Eugenia e o marca de delicatesa de la cofetaria vieneza Sacher, cornuri fata de care cele din programul guvernamental erau un pranz de lux.

– De multe ori site-urile sunt neactualizate: la Sf Ana de trei ani, cum spuneam, Haromszek nici nu are site – desi asta pare cea mai usoara problema intr-o tara de IT isti.

– Si altele si altele.

Pai si atunci, ma vor intreba unii, de ce te mai duci ? Fiindca imi place atmosfera de concurs, imi place sa socializez cu oameni pe care ii simt din tribul meu, imi place sa vad locuri noi in tara asta misto (care va ramane curand cheala de paduri, mai ceva ca mine) si imi place sa imi scot sufletul sa vad pana unde ma duce, in cadru organizat. Daca se poate, bine organizat. Si se poate, fiindca exista multe concursuri facute bine, cum sunt de altfel si unele din cele de mai sus (daca nu luam in considerare greselile mentionate).

Insa am simtit nevoia sa vorbesc fiindca pana la urma daca tot se aud sopocaieli de nemultumire printre concurenti dar nimeni nu spune lucrurilor pe nume, organizatorii nu vor avea repere, reactii, semnale, ca sa stie pe unde se situeaza.

Apropos de reactii, cuvantul triatleti, pe care cu atata bucurie il folosesc multi in prezentarile lor, desi suna bine, nu e corect. De fapt nici macar nu exista.

UPDATE: Azi dimineata m-a sunat Vlad Stoica, organizatorul celor mai multe triatloane si maratoane din Romania. Mi-a explicat ca timpii intermediari raman intermediari pana la rezolvarea eventualelor contestatii si pana la confruntarea cu timpii manuali, la orice competitie de tipul acesta, chiar si la cele de afara. A recunoscut ca poarta aia nu functiona anul trecut la Mamaia, iar despre Izvorani nu am vorbit. Un alt organizator, Cornel Iosiv, de la No Stress, m-a abordat pe Facebook si ii raspund tot acolo. Ma bucur ca exista reactii, dar numai de la cei care se descurca cel mai bine. Aia la care concursul e un dezastru isi baga capul inapoi de unde si l-au scos ca sa citeasca ce am scris, si continua.

Stai la masa cu prietena ta si cu un domn. Delicat. Absolvent de psihologie. Usor efeminat, dar nu deranjant. Vorbeste o limba romana excelenta, foarte important in ziua de azi, il are pe “pe care“ la el tot timpul. Subtil in conversatie, cu opinii proprii fundamentate si pe lecturi, nu doar pe filme sau jocuri. Deodata marturiseste deschis ca “nu prea ii plac tiganii” desi – sau tocmai pentru ca – a crescut cu ei intr-un cartier bogat in membri ai etniei respective din Brasov. Dar e destul de cult ca sa iti faca placere sa mai iei un vin, chiar daca se face tarziu si treci peste afirmatia cu tiganii, in definitiv ai atatia alti prieteni cu care nu abordezi subiectul daca nu vrei sa se uite la tine urat ca esti un ciudat – un luptator idealist antidiscriminare cand este, ah, asa de evident ca tiganii sunt de vina pentru ce sunt si pentru ca sunt ! Asa ca te pregatesti sa mai stai … Si vine acel moment dat dracului cand domnul marturiseste cu buzele un pic tuguiate si cu un gest de usoara lehamite din incheietura mainii cu care tine tigara ca el “ii suporta” pe homosexuali, ba chiar ii sunt prieteni (!) dar ca asta cu casatoriile e prea mult. Ca nu e vorba deloc de drepturile lor civile care in mod normal sunt aceleasi cu alte oricarui alt cetatean, ci dimpotriva, e vorba despre o conspiratie care urmareste rarirea populatiei, ca doua generatii de acum inainte nu se vor mai naste. DELOC. PAS. NADA. NIENTE. ZERO. ZIP. Zicand acestea domnul se scuza si se ridica sa mearga la toaleta. Ce faci in cazul asta ? Mai stai si il astepti sa vina inapoi desi iti doresti sa se intample orice acolo la toaleta numai sa nu se mai intoarca, sau chemi chelnerul cu nota si minti ca ti s-a facut somn ?

Esti invitat cu prietena ta in vizita la un cuplu tare fain. El, om de afaceri de success, serios si tare pe nisa lui, cu masina italiana la scara dar rebel fata de toate – celelalte – clisee ale societatii de consum. Ea, sensibila, citita, gata oricand pentru un sacrifciu mai mic sau ceva mai mare pentru binele comunitatii. Dar cand vine vorba de gay … “sa se pupe mai mult pe aleile laterale, noi nu am fost educati asa si e prea tarziu sa mai facem ceva. Nu stiu, cred ca daca s-ar legaliza casatoria intre persoanele de acelasi sex ar fi ciudat…” In acel moment iar ai de ales: fie dai din cap neutru si amani discutia pentru altadata, daca iti vei mai dori o alta data, fie te pregatesti sa strangi din dinti si sa incepi argumentatia pe linia convingerii tale care iti spune ca e firesc ca homosexualii sa se bucure de exact aceleasi dreputi ca tine, hetero alb si cu coaie.

Ma gandesc la convingerea multor activisti, si a mea, ca natura umana il indeamna pe om mai degraba la solidaritate, intelegere, gesturi umanitare decat la jaf, violenta, intoleranta, distrugere. Pai si atunci … Unde ne e empatia ? Unde e compasiunea ? Unde sunt sentimentele de intelegere proprii naturii noastre umane ? Cum, odata ajunsi in pozitii de invidiat de catre multi dintre membrii societatii, nu ne simtim responsabili si de fericirea altora al caror stil de viata si preferinte sociale, de distractie si afective, au facut din ei niste prigoniti ai societatii, oricare ar fi fost ea si aproape oriunde, timp de sute de ani ? De ce nu putem accepta ca un homosexual ajuns la varsta a treia poate avea prin lege dreptul la bunurile partenerului lui de o viata sau dreptul sa ii poarte numele daca asta isi doreste sau dreptul sa fie oficial apartinator ca sa isi poata vedea partenerul in spital, la o adica ?

Insa noi mai degraba spunem intai un “nu” definitiv care nu vine nici macar din noi, ci din prejudecatile care bantuie Occidentul de secole, din false motive de origine crestina si dintr-o jena pudibonda, aceeasi care te face sa depui o reclamatie anonima (!) la asociatie cu subiectul “vecinii care si-o trag cu prea mult zgomot.”

Sunt satul de mutrele care se stramba de-a valma cand se aduce vorba despre tigani, homosexuali, unguri, evrei, negri, musulmani si alte si alte grupuri de persoane care nu alta vina decat ca sunt altfel decat ei.

Pe de alta parte e greu sa nu dai de acele mutre mai pe oriunde. De multe ori vechi cunostinte, pe care aveai impresia ca te poti baza, au alunecat in directii ciudate, se duc la conferintele lui Dan Puric sau, mai rau, au votat cu Tariceanu. Si pana la urma daca te apuci sa urasti homofobii, iredentistii, antisemiti, rasistii, bigotii, neolegionarii etc. s-ar putea sa ai ceva dificultati in a-ti selecta prietenii, fie ei si de pe Facebook. Sau ai varianta sa ii intelegi si pe ei cu toate complexele si frustrarile lor. Daca nu probabil ca ajungi sa participi la seri de speed dating doar ca sa iti faci prieteni. Sau, la disperare, sa le organizezi tu insuti.

In ianuarie am vazut la Los Angeles County Museum of Art tabloul lui Delacroix “Grecia pe ruinele cetatii Missolonghi”, care spune clar ca Grecia reprezenta pentru vest in acei ani ultima reduta a romantismului patriotic si in acelasi timp rebela rasfatata libera a se insoti cu spiritele asemenea din Occident, ca lord Byron et co. Nu mai e cazul. In ultimele saptamani s-au scris multe, bune, proaste, tendentioase sau obiective, de catre greci, dar mai ales de catre non-greci. Le-am urmarit, aprobat, contrazis, asimilat, urat, share-uit. De la profeti neoliberali damboviteni care au vorbit cu dumnezeii finantelor in care cred cu tarie pana la ciudatii si contestatii aparatori ai unor comunitati pierdute, alcoolice si traitoare “pe spinarea altora” din mediul rural romanesc, ala de respira greu, numai o data la patru ani si nici atunci.
Dar ca sa invatam sa gandim singuri despre Grecia (si deci despre noi insine peste cativa ani cand va veni scadenta la dobanzile lui Boc) trebuie sa citim ce s-a scris si sa mai tinem seama de inca niste trebi care nu apar prea des in scrieri si discursuri si pe care le putem uita usor daca nu e cineva care sa ni le reaminteasca cu o amicala palma peste ceafa. Sunt doar fapte cu istorie, nu verificabile, ci verificate. Le veti recunoaste imediat:

1. In Uniunea Europeana unii membri sunt mai egali decat altii, iar cei mai egali dintre ei castiga pe spinarea alora mai putin egali. Treaba fireasca deoarece traim in capitalism.

2. Toate entitatile din conducerea UE trateaza cu guverne corupte din tarile mai putin egale care isi vand patriile pe bucati sau en-gros contra unor comisioane.

3. Democratia capitalista de tip anglo-german functioneaza doar in tarile in care a fost conceputa (vreo opt la numar) si uneori nici acolo – SUA, campioana deficitului si a indatorarii peste masura, stie.

4. Daca democratia capitalista ar functiona ca atare in piete libere, cum scrie la carte si cum cred profetii finantisti damboviteni, am avea prosperitate pentru toti – punct. Nu ar mai exista curente de gandire de stanga care sa propuna luarea in seama si a oamenilor, adica a majoritatii, din cand in cand.

5. Nici macar un camatar nu iti imprumuta bani decat daca ii oferi o garantie ca vei putea plati datoria. Altminteri risca sa ii piarda chiar daca iti rupe degetul. Vezi citatul “De unde sa iti dau eu ma Jupuitule, daca n-am ?”

6. De fiecare data cand se vorbeste de austeritate se taie de la saraci si nu de la bogati.

7. Institutiile de credit internationale gen FMI, Banca Mondiala si de curand, cea centrala europeana, implinesc aproape 50 de ani de creditare a guvernelor din tari ale lumii a doua si mai ales a treia, prin care au subjugat tarile respective, care au ajuns sa li se dicteze politicile economice de catre creditori, acestia fiind direct influentati de interesele corporatiilor multinationale.

8. Anihilarea de catre Aliati dupa al doilea razboi a miscarilor radicale de stanga grecesti – comunista si anarhista – care au constituit miezul partizanatului antinazist si care a dus in prima instanta la prizonierate politice cu miile si apoi la o dictatura militara de extrema dreapta, nu e de natura sa incurajeze iubirea grecilor fata de ceea ce reprezinta UE.

9. Daca tu esti executiv la o corporatie cu un salariu de milioarde de iepuroi pe luna si inviti un prieten care are o pensiune de trei stele la 2 Mai la un restaurant cu o constelatie Michelin din Paris, apoi astepti sa plateasca el consumatia pentru toata masa inseamna ca esti prost, sau/si nesimtit, sau/si zgarcit. Iar daca iti dai prietenul pe mana politiei fiindca nu a platit si te astepti ca el, proprietarul de pensiune, sa faca munca in folosul comunitatii pentru a recupera datoria inseamna ca esti rau intentionat.

10. Citeste “Zorba”, care e intai o carte – scrisa de un aprig stangist cretan, Kazantzakis, frate de gand cu alt stangist parasit – chefalonitul si braileanul Panait Istrati.