Sors salutis
et virtutis
michi nunc contraria,
est affectus
et defectus
semper in angaria.
Hac in hora
sine mora
corde pulsum tangite;
quod per sortem
sternit fortem,
mecum omnes plangite!
Aceasta e cea de a treia strofa din “O, Fortuna” primul cant din lucrarea lui Carl Orff Carmina Burana. Tradusă si adaptata la repezeala de mine ( din varianta in engleza, terminați cu prostiile !) ea zice următoarele chestii: “soarta imi e potrivnică in sănătate si in virtute / apăsător ma înrobeste / asa ca acum nu pregetati / ciupiți coardele tremurate / fiindca soarta il doboară pe cel puternic / jeliti toti cu mine !”
Sigur ca muzica da o dimensiune si mai dramatica textului, dramatismul partiturii fiind probabil si motivul pentru care piesa a fost pusă in deschiderea lansării faraonice a candidaturii lui Ponta fara ca cineva sa isi pună problema mesajului din text. Dar cine sta sa se gândească din partidul roșu daca e corect Carmina Burana sau Kremlina Bulana. Astea sunt amănunte.
Ca bonus am selectat doua chestii din discursul pontist, văzute in filmul lui Iepan, ca nu am stat sa urmăresc cuvântarea întreaga, deși pare presarata cu multe elemente de umor involuntar. Dar susținuta pe un ton mult prea țipat ca sa fie monumentala sau calda, de încredere. Deschiderea: “Buna seara stimați prieteni buna seara stimați romani.” Adică destinatarul discursului nu e poporul in sine, ci sunt doua grupuri de persoane, prietenii si … romanii. Eu dupa acest salut plecam dracu din politica undeva in Congo cu colegii lui aia de l-au votat in 2004 pe Bombo.
Si finalul: “Vreau sa fiu președintele acelor romani care sunt impreuna (ha ?!) al acelor romani care au încredere ( in cine, de ce ?!?!) al acelor romani care sunt mândri (bă nene !) si care au speranța ca vor schimba tara in bine”. Dincolo de nonsensul mesajelor, putem face totuși ceva observații in linia logica a sintaxei. Adică NU vrea sa fie președintele romanilor care sunt separat, sau separați, sau pe cont propriu, NICI al celor care n-au încredere SI NICI al celor care nu sunt mândri sau nu cred ca vor schimba tara in bine. Un nonsens segregaționist …. Deci practic de la faimosul discurs băsescian in care ăla zicea ca va respecta drepturile tuturor romanilor care l-au sustinut (!) nu s-a facut mare progres.
Bref, s-ar putea spune ca înaintea meciului cu Jo, Victor a vrut sa faca un soi de Haka dar i-a ieșit tot kaka. Jeliti toti cu Victor, indiferent de rezultat. Si mai ales jeliti banii nostri aruncați pe un staff de doi lei care ii scrie spiciuri de nici doua parale.

Cand am vazut azi dimineata cetateni petrecand ore la sectiile de votare de prin capitalele europene mi-au dat lacrimile. E drept, si prin comparatie cu rasfatul pe care l-am trait eu, de a vota cu 15 minute inainte de ora 21.00 intr-o sala in care eram doi alegatori si de restul, “oficiali”. ( cu Macovei – ca sa ne linistim cu totii … )
Apoi mi-am dat seama ca, intr-un fel, am trait paradoxul acela care zicea ca diferenta intre un optimist si un pesimist este ca in vreme ce pesimistul spune ca mai rau nu se poate, optimistul zice “ba se poate”.
In general evit sa cuantific raul politic impartindu-l pe partide sau pe capete de politicieni, dar de data asta recunosc ca ai lui Ponta au depasit orice imaginatie: sa incerci sa impiedici peste 1 milion jumate de cetateni romani cu drept de vot sa isi exercite acest drept e mai mult decat se astepta – probabil – oricine.
Calculul e simplu: in strainatate s-au trimis doar 600 de mii de buletine de vot pentru 3 milioane de cetateni ( eobserver.com ) din care sigur peste 2 milioane cu drept de vot. Ceea ce face ca numarul sectiilor de votare, ramas acelasi ca in 2009 (singura cifra luata in considerare de Ponta in declaratia lui de presa referitoare la aceasta chestiune), sa fie o informatie superflua.
In schimb, conteaza altceva: in strainatate cei care au votat i-au preferat pe Macovei si Iohannis ( conform rezultatelor la iesirea de la urne ), electoratul lui Ponta fiind mai greu de adunat in microbuze de pe santierele sau tarlalele Italiei si Spaniei. Nu ca ar fi ceva gresit in a lucra in constructii sau in agricultura sau sa ai asemenea electorat majoritar.
Acest lucru este imposibil sa le fi scapat creierelor PSD implicate in campanie. Astfel se contureaza, pentru mine, suspiciunea ca PSD i-a suntat in mod voit pe “stranieri”. Asta in ciuda declaratiei teatrale a lui Ponta in fata presei, care s-a jurat pe functia lui Corlatean si pe cravata rosie a acestuia, ca toata diaspora va vota in turul doi. Apropos de teatru … ca si minciuna ca nu ai furat proprietate intelectuala, ipocrizia este usor de acoperit cand fata ta are expresivitatea unei mamaligi. Nu ca ar fi ceva gresit in a avea fata precum alimentul traditional – si foarte sanatos de altfel – al electoratului pe care il reprezinti si care te reprezinta.
Doar ca pe 16 e, dupa cum stim, meciul retur. Si mi-e greu sa cred ca “stranierii” nu isi vor lua revansa cu un votaveraj de peste 150 de mii, mai ales ca am auzit pe la cozile din diverse capitale strigate din categoria JOS COMUNISTII.
BTW, Iliescu ala nu mai m_ _ _ e odata ? Ca liber-cugetator zic.

Inainte de 1989 am votat o singura data pentru ca atat mi-a permis varsta. Aveam de ales intre Ceausescu si unul din diversii al caror nume nu conta ( poate nici nu existau de fapt ) fiindca intotdeauna iesea Ceausescu cu 99,9% din voturi. Totusi am refuzat sa votez cu Ceausescu si am scris pe buletinul de vot JOS in dreptul numelui celui mai iubit fiu.
In mai ‘90 Romania a avut incredibila sansa a singurului RESET in adevaratul sens al cuvantului, dar pregatirea la Moscova a lui Iliescu si-a spus cuvantul si a reusit fara drept de apel sa ii invinga cu peste 80 de procente ( procente sincere ca urmare a unei manipulari nerusinate a maselor cu ajutorul TVR ) pe naivii Ratiu si Campeanu, care credeau ca vor fi niste alegeri ca niste alegeri.
De atunci – dupa parerea mea – rezultatul alegerilor nu a mai contat. Politicienii, indiferent de partid, au inceput sa se inconjoare “cu averea si marirea in cercul lor de legi” lasandu-ne pe noi spectatori ( sau telespectatori ) la un show ieftin dar pe care il platim al dracului de scump. Cam cu e kilowatul produs in Romania.
Am reintrat in lumea a treia. Am devenit piata de desfacere pentru produsele din tarile dezvoltate, iar daca nu ne ajung banii sa cumparam destul, ne imprumuta bancile lor cu dobanda. Avem un sistem de invatamant unde nimeni nu invata nimic, un aparat juridic a carui incetineala presupune ca cetatenii sa atinga varste matusalemice pentru a vedea vreo sentinta, o mass media manelizata si servila si un sistem medical care dauneaza grav sanatatii. Si mai avem si un scrutin cu niste candidati din categoria celor care au reusit, nu se stie cum, sa adune cate 200 de mii de semnaturi, desi pe doi dintre ei probabil ca nu ii cunosc nici rudele de gradul doi. Fosti politicieni majoritatea, majoritatea tarati prin diverse scandaluri, de la furaciune de produse intelectuale si adoptii usor ilegale pana la influentarea pe mai multe decenii a pretului energiei, adica spaga pura.
In aceste conditii ni se spune sa ne ducem la vot ca sa “alegem”, ca daca nu votam nu contam si alte vorbe mari fara inteles si mai ales fara acoperire in realitate.
La felul in care stau lucrurile in tara acum, cred ca nici daca ar iesi presedinte Vlad Tepes sau Ghandi ( extremele in ceea ce priveste mijloacele folosite pentru atingerea aceluiasi scop ) nu ar putea schimba in mod sensibil viata majoritatii romanilor.
Adica, exact ca pe vremea lui Ceausescu, nu conteaza daca si ce votezi, contextul face ca nimic sa nu se schimbe. Cu atat mai mult cu cat aproape toata lumea sta cu mainile in san intre alegeri. Iar actiunea doar odata la patru ani nu e de ajuns.
E de inteles insa involburarea cu care chiar si cei mai pasivi, mai suspiciosi sau mai indepartati de ideea de sistem participa – prin comentarii, in general – la procesul electoral. Dupa ce timp de 25 de ani am invatat sa inghitim cuminti orice ne da massmedia e greu sa scoatem capul din cutie si sa evitam implicarea in circul costisitor al scrutinului. E greu de asemenea sa acceptam ca votul nostru de fapt nu conteaza ( ni s-a spus de atatea ori ca instrumentul de baza al democratiei e votul incat chiar credem ) ca a alege intre 14 candidati care nu au dreptul legitim de a ne conduce nu inseamna nimic si ca altele sunt de fapt mijloacele cu care se pot face schimbari. ( fiindca din fericire traim intr-un secol in care ele exista si functioneaza )
Criza democratiei ( in sensul in care poporul este practic spectator, neavand posibilitatea de a influenta in realitate procesul guvernarii ) este evidenta nu doar la noi. Am mai zis de Obama, care a promis retragerea din Iraq dar a cheltuit pe armament de 3 ori mai mult decat W. Bush. Un exemplu mai apropiat de esec al democratiei este Berlusconi.
Darrr ! Daca dorim pe bune schimbari benefice palpabile la nivelul comunitatii, nu avem decat sa ne organizam si sa il batem la cap pe functionarul public prin mijloace perfect legale ( asociatii, fundatii etc., care sa actioneze PERMANENT nu doar odata la patru ani ) fiindca numai asa vom obtine ce vrem. Cel mai recent exemplu ( e unul extrem, fiindca protestele de tipul asta sunt gesturi aproape disperate ) sunt demonstratiile de la Budapesta, unde sute de mii au iesit in strada impotriva taxei pe giga-ul de net si au obtinut ce au vrut.
Repet, aproape nicaieri in lume functionarul public nu va face un bine comunitatii din proprie initiativa, acea rasa de politicieni a aproape disparuta.
Vestea buna este insa ca traim vremuri in care avem niste drepturi de necontestat si indiferent daca intr-o pozitie cheie este Vadim, Basescu, Ponta sau Iohannis, societatea civila il poate face sa danseze pe muzica ei, cu mijloace mai mult sau mai putin dure. Aici democratia e – inca – potenta, in timp ce votul e flasc.
Restul dupa parerea mea, un e show de prost gust unde chiar daca nu vrei sa vezi spectacolul, platesti biletul de intrare. Scump.
Like

Adio Ro !
Chapter Two
Citind ce am scris ieri, o buna prietena, stabilita de curand in Germania cu familia, comenteaza urmatoarele:
“Ne întrebăm cu Cristi destul de des după ce îți citim postarile: cit mai durează, Marius, pina vii și tu în Berlin??”
De asta postarea de fata este conceputa intr-un fel ca un raspuns – destul de tehnic – la commentul Andreei Krauss.
Andreea, din cate imi dau seama – ca am mai fost pe acolo si filogermanismul meu e evident si vechi ca Brasovul si Nocrichul, n-am ce face – Germania este una din foarte putinele tari in care oamenii care vin la putere reusesc sa citeasca instructiunile de folosire ale democratiei si in mare parte sa le si aplice (ca sa il citez pe brasoveanul Andrei Pena, el insusi honterist si sagunist). In aceeasi categorie ar mai intra, repet, dupa parerea mea si dupa cunostintele mele, Suedia, Danemarca, Olanda si Norvegia, aceasta din urma avand si bulan cu petrolul din Marea Nordului care a rezolvat practic problema economica pentru o perioada, cu consecintele asupra mediului pe care le stim. In aceste tari expresia “profit over people” se aplica de mai putine ori, dar chiar si danezii, suedezii sau nemtii exporta corporatism in lumea a treia din care face parte si Romania, protejandu-si astfel cetatenii, care sunt de pastrat multumiti pentru a functiona corect si pentru perioadele electorale.
Apoi, gandeste-te ca nici Germania, prima tara care a inceput demontarea uzinelor atomice, nu a reusit inca sa adopte o lege care sa interzica fracking-ul desi a impus un moratoriu pe aceasta tehnologie pana in 2022. E drept ca desi insasi Merkel a sustinut fracking-ul ( ca la noi Ponta ) a fost redusa la tacere de societatea civila, care e mult mai activa decat aici, de opozitie ( dar nu fiindca e opozitie si se opune orice ar fi, ca la noi ) si de voci din propriul partid ( chestie de neconceput in Romania ), iar legea e in discutie. Treaba seamana foarte bine cu o reteta democratica de catalog…dar repet, legea e inca in discutie, ceea ce inseamna o mica concesie facuta regelui Profit.
Si e bine sa nu uitam ca marile corporatii germane au mutat uzine intregi in est la inceputul anilor 90 cand cu reunificarea, fiindca muncitorii est-germani erau multumiti doar cu 40 la suta din salariul unuia din vest. Iar guvernul german de atunci a permis acest lucru, care contravine oricarei etici cu privire la drepturile muncitorilor. Apoi miscarea s-a repetat si muncitorii est-germani s-au trezit fara lucru, dupa ce guvernul a permis corporatiilor sa plece in afara tarii unde mana de lucru era si mai ieftina. Bref, colonialismul economic este practicat si de nemti, din pacate nu are cum sa fie altfel in contextul actual din moment ce ei sunt cea mai mare forta economica a Europei.
Ce trebuie observat insa este ca in tarile susmentionate capitalismul democratic atinge de mai putine ori formele lui nedorite si se poate inca vorbi despre democratie, spre deosebire de tari ca Statele Unite sau Romania, unde democratia este doar un concept fara corespondent in societate ( din motive diferite, desigur ).
Destul de interesant este si faptul ca in tarile mentionate la “cele bune” controlul economiei de catre stat este destul de accentuat iar sustinerea sociala este foarte puternica si atent legiferata.
Interesant, ajungem la concluzia ca daca guvernele se ocupa cu ce trebuie sa se ocupe, adica cu bunastarea tuturor cetatenilor ( definitia politicii ! ) dand o certa tendinta “de stanga” guvernarii, nivelul de trai al populatiei devine unul multumitor, ev’rybody’s happy ! Daca gandul guvernantilor, …“Cocosila, e la alte prostii”, cum ar fi comisioane, favorizarea neconditionata a investitorilor straini, neglijarea criminala a incurajarii productiei interne etc., atunci poporul saraceste, diferentele dintre saraci si bogati devin uriase, tara importa si imprumuta ca sa poata importa, devine o piata de desfacere de lumea a treia, ma rog, dupa caz.
Si mai interesant, daca luam in considerare aceste exemple, mi se pare ca ajungem la concluzia ca unde a esuat comunismul esueaza si asa-zisa democratie capitalista adica la capitolul constiinta si etica conducatorilor. De aici ideea ca se pune problema legitimitatii puterii in societatea de tip capitalist democratic, fiindca democratia permite o guvernare misto, dar are si optiunea “democratie de cacat”, adica formarea unei gasti corupte impenetrabile ( altfel decat tot prin coruptie ), care conduce tara in mod discretionar indiferent cum se numeste partidul sau ce linie zice ca urmeaza.
“Deci in concluzie” ! In Germania e MAI bine, fara discutie, dar e una din putinele tari unde sistemul functioneaza ( cu contraexemple punctuale ) fiindca probabil oamenii sunt ceva mai constiinciosi prin natura lor sau coercitia da rezultate sau educatia sau jena sau traditia sau religia sau toate astea. Dar pe masura ce cobori spre sud ai Spania, Grecia, Italia, Romania, ca sa nu vorbesc despre “capitalismul” rusesc. De aia eu cred ca trebuie sa regandim sistemul si sa adoptam unul centrat in jurul omului si nu al profitului fara scrupule. Altfel vin si eu la Berlin dar nu singur ci impreuna cu vreo sase familii de chinezi, cu totul vreo 200 de milioane. Si nu ca sa bem o bere. Correct me if I’m wrong …
Marius Vintilă

Adio Romania !
( sau despre alegerile mele )
Cand eram mic ma gandeam la tara mea doar cand eram in uniforma de pionier si cantam la scoala cantece dedicate. Aia era pentru mine Romania oficiala, eroica si care in mod obligatoriu avea dreptate. Altfel, la modul sa ii spunem civil, imi mai venea in cap Romania ca tarā care continea si un popor cand tata, proful de geografie, parcurgea cu noi, amandoi fratii, sute de kilometri de munti si ape in discutii aproape complet tehnice dar care se incheiau invariabil cu “sa stiti si voi ce tara frumoasa avem …” Cat priveste poporul, la varsta aia il vedeam ca pe unul cu oameni frumosi, sanatosi, usor nedreptatit de soarta pe plan international, vezi amenintarea otomana care tot nu ne-a clintit, sâc !, dar neaparat, in mintea mea, eram un popor cinstit. Acea perioada, de traire a unui patriotism aproape bucolic, a fost pentru mine prima de constientizare a apartenentei la o gramada de oameni pe care nu ii cunosteam dar pe care ii voiam intr-un anumit fel fiindca stiam ca as fi putut fi judecat dupa ei. Asa e omul.
Ulterior cand am invatat ce rau e Ceausescu mi-am dat seama ca “romanasii nostri” cum le zicea mama cand trecea delegatia noastra la olimpiade, sunt nedreptatiti si pe plan intern. Ca de fapt suntem 18-19 milioane care, in afara de doi-trei securisti asteptam sa schimbam ceva cand o fi cazul, ca suntem cinstiti si curati si nu meritam sa ramanem pe cap cu dinastia de la Scornicesti. La 14 ani eram nemultumit de socialism, stiam ce e ala capitalism dar ii intuiam si problemele fiindca in principiu intelesesem ca nu e suficienta competitia din domeniul privat pentru bunastarea unei intregi natiuni. Si nu eram de acord, cum nu sunt nici acum, ca cei ce nu pot functiona in sistem, din diverse motive, trebuie lasati sa moara pe strazi. Atunci a inceput pentru mine perioada de revolta in sine cu ganduri de disidenta si de a incepe o corespondenta cu Europa Libera, de asteptare a unei “schimbari”. Trebuia sa vina, nu se putea altfel. Soarele l-am vazut in senina zi de 15 noiembrie 1987 in fata primariei din Brasov. Atunci am facut cunostinta cu puterea dezlantuita a multimii unite dar si ( mai tarziu, spre seara ) cu multimea cuminte cu capul plecat, pe care trei USLA-si speriati o tine la respect, in timp ce in perimetrul calcat in picioare mai devreme, alti muncitori planteaza panselutele de partid si de stat. Votasem in duminica aia prima data si scrisesem pe buletinul de vot “JOS” in dreptul numelui secretarului general, spre disperarea lui tata care stia ca securitatea mai studia si urme din astea.
“Schimbarea” a venit in decembrie 89, dar la scurta vreme dupa aceea, odata cu Piata Universitatii, am inteles ca securistii sunt de fapt mai multi decat doi-trei, ca drumul pana la bunastare poate fi lung si ca poporul meu e mai putin cinstit decat il stiam de copil. Totusi am refuzat sa raman in Germania in anul 1990 cand o familie de prieteni mi-a oferit ajutorul neconditionat. Am crezut – aveti voie sa radeti de mine – ca vechiul socialism va face loc si la noi unei meritocratii care in putini ani va imbogati o tara in care existau toate premizele unui trai multumitor pentru oricine. Nu am intrezarit uriasa lacomie si devastatoarea lipsa de scrupule a fostei nomenclaturi comuniste, care avea sa readuca Romania pe drumul spre lumea a treia atat in domeniul economic cat si in cel politic. Si atunci, dupa mineriade, am inceput iar sa astept “schimbarea”, care a venit din nou in 1996. “L-am dat jos pe KGB ist !” striga lumea in Piata Universitatii cand de la balcon vorbea Emil.
Dupa aia mi-am vazut de radio. Stiind ca la putere sunt “cei buni”, fostii prizonieri politici, nu am mai urmarit ce se intampla cu tara mea. Cand in 1997 m-am intalnit cu Ilie Serbanescu pe scari la Pro si mi-a spus ca si-a dat demisia din functia de ministru fiindca cei de la putere nu VOR sa faca nimic pentru noi fiindca nu urmaresc altceva decat interesul personal mi-am dat seama ca situatia e grava. Pentru prima data am inceput sa banuiesc ca politicienii sunt – aproape – toti la fel, indiferent daca au facut parte din partidul lui Ceausescu, al lui Gorbaciov sau al lui Maniu. “Schimbarea”, venita pe cai electorale, a inceput sa mi se para un pod prea indepartat. Cu atat mai mult cu cat in anul 2000 am avut de ales intre un dictator frenetic ( Vadim ) si un dictator rece ( Iliescu ). De altfel atunci nu am votat, nu am fost in stare sa pun stampila pe cel responsabil de sutele de morti din ’89, care apoi a adus minerii si le-a si multumit si al carui acolit – Miron Cozma – era nasul lui Fane Spoitoru, pe vremea aia interlopul-model.
In 2004 am auzit in campanie cea mai cinstita fraza rostita vreodata de un politician pe care insa atunci am luat-o ca pe o populista gaselnita, ba chiar ca pe un banc. Din memorie … “Cu ce a gresit poporul asta mai Adriane, sa aiba de ales intre doi fosti comunisti ?” De unde aveam sa stiu ca Base avea sa fie un soi de Iliescu de cartier, cu deosebirea ca Iliescu era sensibil doar la putere pe cand Base, si la bani ? 2004 a fost ultimul moment cand am mai crezut putin in “schimbare” si in reluarea drumului nostru catre o societate “normala”. Tot cam atunci m-am intalnit pe strada cu … Ilie Serbanescu care mi-a spus ca daca ar fi in locul meu ar emigra. “Solutie colectiva nu mai exista, e ca pe vremea lui Ceausescu, nu mai avem decat solutia individuala…”
Totusi am votat si de atunci incoace, la insistentele celor din jur, macar ca sa imi anulez votul. Ultima data in 2012 cand tata m-a rugat aproape cu lacrimi in ochi sa ma duc la referendum. M-am dus. M-a verificat. Si, in mod irational, inainte de alegeri am continuat sa imi dezmierd in sinea mea “alesul” si sa sper ca va face “ceva” inca vreo doua saptamani dupa rezultate, pana la prima gafa a lui sau pana la formarea inca unei coalitii nefericite. E clar ca are de a face cu justificarea subconstienta a gestului meu de a vota, de a fi alaturi, fie si convins de cei din jur, pentru o secunda, de un om in care nu cred.
Anul asta nu merg la vot sau daca merg, imi voi anula votul din nou. De fapt cine mai voteaza in Romania in afara de cei 30 la suta de la tara adusi cu forta si controlati ? Poate inca 10 la suta de pe la orase… Eu nu pot sa mai votez cu nimeni. Asist de zeci de ani la declinul democratiei si cred ca agonia ei a inceput. La noi, politicienii au votat in timp niste puncte in legea electorala care nu mai permit nimanui din afara gastii sa candideze cu sanse fara sa investeasca milioane de euro in campanie. In afara tarii … ei bine, ganditi-va doar la ce astepta lumea de la Obama si la ce a capatat. Clasa politica reprezinta aproape peste tot si in exclusivitate interesul clasei businessmenilor, acei 1%. Citeam de curand ca primii 66 din clasamentul Forbes mondial detin tot atata avere cat jumatatea saraca, “de jos”, a omenirii.
Noi, ne-politicienii si ne-bogatii, suntem in principiu spectatori, nu mai putem influenta in nici un fel destinul tarii in care traim si in consecinta propriul destin colectiv. Singurele rabufniri “democratice” sunt putinele legi influentate de noi, fie propuse prin intermediul unor organizatii civice, fie abrogate pe aceleasi cai. De altfel acestea din urma sunt mai numeroase, fiind de fapt reactii la propuneri aberante ale politicienilor in sprijinul biznisului, vezi cazul Chevronbâl sau Rosia Montana.
Da, ma ingrozeste faptul ca Ponta ar putea deveni presedinte din toate motivele din lume, la fel cum ma ingrozeste faptul ca Iohannis ar putea fi la Cotroceni, la fel cum sunt terifiat de ideea de Udrea sau William Branza presedinte. Nici unul din candidati nu ma poate reprezenta si nici pe tine.
Mi se pare ca se pune problema legitimitatii puterii in sistemul “democratic-capitalist” si cred ca chiar a sistemului insusi. Trebuie doar sa admitem ca de 150-200 de ani de cand e pe aici, sistemul asta a oferit mai putine raspunsuri decat intrebarile pe care le-a ridicat, a adus planeta in pragul dezastrului si a plasat oamenii pe trepte sociale atat de indepartate incat cei mai bogati si cei mai saraci aproape ca pot fi considerati specii diferite.
Cred ca e timpul sa luam un pic istoria la rost. Si cine stie, traiul nostru ar putea redeveni viata. Am zis-o, nu ?
Intre timp, inchizand paranteza despre criza globala a democratiei, noi romanii trebuie sa ne obisnuim cu ideea ca alegerile inseamna doar circ si nu duc la absolut nici un fel de imbunatatire a traiului nostru si daca vrem cate ceva concret trebuie sa ii tragem pe alesi de maneca cu presiune civica si chiar demonstratii. De putere, desigur.
Marius Vintilă