La ora 7.12 bate cineva la usa. Nu imi vine sa cred. Ma ascund pe jumate dupa usa intredeschisa. E vecina de aproape 80 de ani din postarea cu “cine e ?”. Asteptam un “Christos a …” Dar nu. “Aaaaa, credeam ca doarme o sora de a mea aici …” Nu dormea nimeni in afara de mine … ma intreb oare cate surori are de si le imprastie pe toata scara si nu mai retine pe unde si le-a lasat. Mai stau putin in pat apoi imi zic ca daca nici de Paste – cand oricum scapi in produsele traditionale – nu incepi ziua cu o alergare, atunci cand ? Ajung pe teren. Inca cel putin 8 gealati gandisera ca mine. Unul venise cu discul si il arunca cu icnet mare dupa care isi continua discutia pe ton jos cu un tzutzar care statea tupilat dupa plasa de protectie sa nu isi ia discul in freza. In paralel, pe marginea terenului din incinta Stadionului National de Atletism, doi paznici burtosi si unul slabanog faceau un gratar si ascultau manele la volum mic. Ce altceva sa faci de Paste ? Sau de Craciun ? Sau de 1 Mai ? Sau de Rusalii ? Sau … Mai tarziu am dat pe Google sa vad cati miei se taie in Romania de Pasti. Vreo 3 milioane. E mult, e putin ? Oare cat le ia la 3 milioane de miei sa ajunga pe Calea Victoriei de la Guvern la Dambovita ? Daca intr-un an se sare peste Paste ce facem cu ei ? La televizor e un promo cu Mihaela Radulescu. Nu cu faza cand se da prin faina. In promo zambeste, nu scrie. E bine asa. Pe alt canal, o alta fata suspina in fata lui Tudor Gheorghe de parca acesta tocmai a anuntat-o ca la finalul emisiunii va avea un atac de cord. Cam atat …

A, sa nu uit: tot ieri am vazut primul buric din sezonul asta. Purtatoarea era o blonda de vreo 35 de ani cu doi copii relativ mari. Sigur nu era ortodoxa.

Nu imi amintesc prima data cand l-am vazut pe tata cu tigara in mana. In schimb stiu sigur ca prima persoana pe care am vazut-o in poza cu tigara intre buze a fost Humphrey Bogart. In Casablanca se fuma la greu. Ma gandesc ca daca si in oras s-ar fi fumat ca in film, la vremea aia un locuitor al orasului nu traia cine stie cat chiar daca scapa de front si de Gestapo.

De asemenea cred ca scena cu tigara din Trainspotting ( “Hey Rent-boy, bring me a fucking cigarette … and the bag”) m-a impiedicat sa ma las vreo cativa ani buni. La doi ani de cand redevenisem nefumator am trait o seara grea. Imi ingropam cainele, care murise cu o zi in urma, intr-un loc de pe vechiul drum spre mare, si eram in masina cu un prieten, iar in spate trupul imputinat si congelat al dragului meu Terra Nova se lovea la fiecare curba de peretii portbagajului cu un zgomot greu de descris. Clar. Era momentul lui “Hey Rent-boy, bring me a fucking cigarette…” Da si mie o tigara … Am aprins-o. Am tras trei sau patru fumuri si am stins-o. Daca nu fumezi, tigara nu te calmeaza, nu e buna la gust, nu isi are rostul nici macar in momentele cand iti vine sa musti din orice de durerea din tine.

Insa de atatea ori am vazut in filme ca pana si cei care nu fumeaza se “calmeaza” cu o tigara incat cliseul e mai puternic decat ratiunea si chiar decat dezgustul. Tigara a fost dintodeauna parte din viata mea, fie ca mosu-meu ma trimitea cu doua monede de 1 leu si patru de 5 bani dupa pachetele zilnice de Nationale, fie ca il vedeam pe Al Pacino in Serpico cu o tigara al carei gust nu aveam sa il aflu vreodata. Atat de familiara imi era tigara incat chiar si atunci cand am primit de la o casa de productie audio propunerea sa inregistrez niste jingle uri ( semnale sonore cu vorbe si muzica ) pentru niste party-uri de la mare sponsorizate de un fabricant de tigari, nu am zis nu. Pana la urma meseria mea (una dintre ele) e cea de voice over (actor voce) si treaba mea ca actor nu e sa ma intreb daca ciocolata careia ii fac reclama te face obez, sau daca plasticul din jucariile pentru care inregistrez spotul e ieftin, deci poate fi toxic. Ca nu as face niciodata un spot la RMGC sau la partidul Romania Mare tine de convingerile mele, dar in principiu tot ce era marfa de vanzare (merchandise) era pentru mine cam tot aia.

De curand am vazut un interviu cu Joe Esterhaz, scenarist de succes la Hollywood (Basic Instinct), care si-a pierdut 80 la suta din organele interne ale gatului din cauza unui cancer provocat de fumat. Povestea, aproape fara voce, cunoscuta scena in care Sharon Stone il provoaca pe ofiterul de politie Michael Douglas aprinzandu-si o tigara fiindca stia ca el se lasase de curand. Mi-a trecut prin cap – cinic gand, recunosc – ca personalitati care sustin recenta noastra campanie de constientizare si promovare a legii 349 in forma amendata ( si avizata de doua comisii din Camera Deputatilor ) sunt si cele care s-au dus de pe lumea asta cu cancere sau alte boli provocate de fumat: Yul Brynner, Maria Tanase, Art Blakey, Humphrey Bogart ( si ce bine-i statea, asa de bine ca s-a nascut si o expresie pentru “a tine tigara intre buze arzand-o fara sa tragi din ea” – “to bogart a cigarette”), Enrico Caruso, Nat King Cole, Sammy Davis Jr., Walt Disney, Serge Gainsbourg etc. Dar nu, tie nu ti se va intampla, tu o sa scapi. Bunicul tau a fumat doua pachete pe zi si a trait 85 de ani.

Eu m-am lasat acum sase ani si ceva si mi-am spus ca intotdeauna voi fi ingaduitor cu cei care fumeaza. Si sunt. Atat de ingaduitor incat am inregistrat acu doi ani jingle-urile alea de care spusei mai sus. Insa nu mai vreau sa se fumeze unde sunt eu, daca acela e un loc public inchis. In restaurant mi se pare ca e necinstit sa se fumeze. Ca nefumator am doar doua variante: sa intru si sa stau in fum cu riscul – mare – de a ma imbolnavi, sau sa nu intru. Adica fie mi se incalca dreptul la sanatate, fie mi se ingradeste libertatea de miscare. Iar asta nu e nici macar legal. Ca sa nu mai spun ca pentru cei care fumeaza e strict o treaba de confort. Nu te “deranjezi” sa fumezi afara. Si apoi, mai e disconfortul meu, al celui care nu fumeaza. Mirosul din haine si …era sa zic din par. La prima vedere ai zice ca disconfortul meu si confortul tau au aceeasi greutate. Totusi nu e asa. Disconfortul e intotdeauna mai “puternic” decat confortul din punct de vedere social. Daca te afli in vizita ma indoiesc ca te apuci sa tragi parturi de fata cu ceilalti desi daca respecti doar confortul tau personal teoretic poti. Iar parturile sunt o necesitate fiziologica, pe cand fumatul nu e.

Deci, daca fumezi e problema ta (sau placerea ta, depinde in ce stadiu te afli) dar, prietene, nu o face si a mea. Inca ceva: nici fumatorii activi nu sunt protejati de fumatul pasiv. Sa fumezi trei tigari pe zi afara pe balcon e cu totul altceva decat sa fumezi trei tigari intr-un pub in care tai fumul cu cutitul si stai doua ore. Altfel spus, ca fumator activ, cand stai intr-un restaurant tu nu fumezi doar cand vrei tu ci si cand cand vor ceilalti. Fumatul pasiv e o plaga atat pentru nefumatorii cat si pentru fumatori. Poate asta e unul din motivele pentru care 70 la suta dintre fumatorii romani vor sa nu se mai fumeze in restaurante, baruri, etc. Dar cred ca cel mai important este faptul ca pur si simplu ei au consideratie pentru omul de langa ei. Fiindca nu exista aproape nici o diferenta intre a fuma in prezenta unor nefumatori pe care ii imbolnaveste si ii deranjeaza fumul si a pune o manea la maxim pe plaja. Doar ca maneaua e poluare sonora, care ne imbolnaveste ceva mai greu. Ea in principiu doar deranjeaza.

In fine (desi poate ar fi trebuit sa incepem cu asta) intrebati-i pe chelnerii, pe barmanii, pe DJ ii din locurile unde mergeti daca ii deranjeaza faptul ca in crasma unde lucreaza ei se fumeaza. Veti primi acelasi raspuns in proportie de aproape suta la suta. Si, ca si mine, ei nu au nici o vina ca voi fumati.

In afara de argumentele astea mai am vreo mie unul. Dar sincer, mie inca nu imi vine sa cred ca aceasta initiativa de a opri fumatul pasiv mai are nevoie de argumentatie in secolul 21. Imi imaginam ca semenii mei au capatat suficient respect fata de ceilalti ca sa nu fie nevoie de o lege care sa reglementeze asta. Intr-o lume civilizata s-ar rezolva totul cu o fina bataie de obraz.

Vineri am iesit in Brasov la “ceainaria” mea preferata. E aproape singurul loc din orasul atat de frumos incat parca e viu, care tine deschis pana la ultimul client. Si asta indiferent daca ultimul client e acelasi betivan care sta la vorba singur cu barmanul pana cand acesta incepe sa caste. Ce e drept uneori imi doresc sa (mai) petrec si eu cate o noapte pana spre dimineata, problema e ca nu mai rezist. Si macar daca motivul ar fi varsta ! Dar nu, motivul e fumul de tigara ! Fumatul incepe sa ma tina departe locurile de tip “pub”, care pentru mine sunt in primul rand locuri de socializare. In definitiv ele inseamna mai mult decat “acolo unde ma duc sa ma fac praf”, “pub” vine de la “public house”, aici imi intalnesc amicii sa ne “simtem” bine. Ideea e ca ar trebui sa ne “simtem” bine CU TOTII, fumatori sau nu. Doar ca in Romania astfel de locuri, cu rare exceptii, sunt asociate cu fumatul. Si cum sistemele de ventilatie costa bani grei si deseori reprezinta ultima investitie la care se gandeste patronul, cam toate puburile, barurile, restaurantele au devenit tortura alora care nu pot suporta fumul de tigara.

Acum sase ani si ceva, cand m-am lasat, mi-am propus sa nu ajung un lup moralist care predica antifumatul si lasatul de fumat, uitand chinul prin care trecea el insusi cand i se interzicea sa fumeze in vreun loc sau cand nu avea tigari.

Si pana acum nu am uitat nimic din viata mea de fumator. In timpul celor 23 de ani am trecut prin niste intamplari si prin niste stari legate de fumat ce frizau disperarea, dezumanizarea, inconstienta. Imi amintesc perfect cum timp de o ora intreaga, intr-o dimineata pe la patru, am incercat sa ajung in posesia unui pachet de Carpati aflat in cabina soferului unui troleibuz tras la capat de linie, cu ajutorul unui numar de inmatriculare de tabla pe care il gasisem pe acolo. Asta fiindca nu era nimic deschis in Brasov la ora aia si fumasem deja toate chistoacele. Imi amintesc cum am scotocit toata cabana Podragu, intr-o noapte de iarna (cabana era inchisa, am ajuns acolo fiindca administratorul ne daduse cheile sa petrecem o noapte) ca sa gasesc o tigara, fiindca mi se terminasera. Atunci am stat fara sa fumez trei zile lungi. Imi amintesc cum uneori cand mergeam pe munte fumam din mers si la urcare ! La coborare era de la sine inteles. Nu am uitat nici ca in aeroportul Fiumicino din Roma am fumat in toaleta cu inima la usa, ca puteau sa intre oricand carabinierii. Am uitat doar de cate ori m-am intrebat ce ar fi daca mi-as aprinde o tigara si in buda avionului spre Buenos Aires. Pana la urma am stat fara sa fumez 13 ore. Un chin.

Imi amintesc de toate astea si pricep cum de multi nu vor sau nu pot sa redevina nefumatori. Dar asta nu are nimic de a face cu faptul ca vreau si eu sa fiu lasat sa respir aerul curat pentru care, pana la urma, m-am lasat. Nu e vorba de fandoseala, de o exagerata grija fata de ce e sanatos sau de moda. Pur si simplu nu mai pot sa stau intr-un loc inchis in care mai multe persoane fumeaza, mai mult de o ora, sa zicem. Nu este numai mirosul care imi ramane in haine si nu mai iese pana cand nu le spal, ci insusi faptul ca dupa vreo 45 de minute respiratia imi devine scurta ca sa evite fumul, oxigenarea devine si ea precara si singurul gand pe care il am in cap, indiferent de ce vorbeste la masa, este sa ies dracului de acolo pentru o gura de aer proaspat. Sigur ca unii ma vor intreba de ce nu o fac. Ei bine, aici e discutia (de altfel destul de simpla); nu cred ca eu trebuie sa ies din carciuma de raul fumului ci fumatorii ar trebui sa ne lase sa respiram si noi pe langa ei.

Bine, dar de ce sa fim noi cei care trebuie sa renuntam sa fumam si nu sa va duceti voi la carciumi unde nu se fumeaza ? Am auzit intrebarea asta deseori. Raspunsul mi se pare simplu, usor, banal, o bagatela, mizilic, flintic: fiindca dumneavoastra, fumatorii, sunteti cei care practicati obiceiul nesanatos si neplacut si nu cei care NU fumeaza langa voi. Adica pe mine ma afecteaza ce faci tu, nu pe tine ceea ce nu fac eu. Mi se pare cumva atat de in logica lucrurilor incat nici macar nu trebuie explicat.

Departe de mine gandul de a sustine interzicerea fumatului de tot, v-am aratat mai sus ca trecand prin intamplarile alea din viata mea de fumator am toata intelegerea pentru cei care fumeaza. Insa faceti-o cu consideratie fata de ceilalti pe care fumul ii deranjeaza sau ii imbolnaveste (in primul rand copiii). Din experienta stiu acum ca daca intr-un loc public inchis se fumeaza eu deja nu mai am dreptul de a ma simti bine in acel loc, pentru mine devine un loc de evitat, ca sa nu mai vorbesc de persoanele care vin cu copii.

O sa ma intrebati, bine, dar daca se interzice fumatul in toate locurile publice inchise (cum de altfel s-a interzis cam peste tot, pana si in Bulgaria !) noi unde fumam ? Simplu, afara in fata restaurantului. La birou cum se poate ? A, pai ne ostracizati… Recunosc ca asta asa arata si se simte, dar pe bune acum, daca ai un obicei bolnavicios care pe tine te face sa te simti bine dar care celor din jur le afecteaza sanatatea si confortul, asuma-ti-l ! Asteapta-te ca la un moment dat oamenii sa reactioneze si sa incerce sa transforme un paradis al fumatului cum este Romania, intr-o tara ca o tara, in care nefumatorii sa aiba si ei dreptul sa respire. Este doar un pas normal spre normalizare. Acum 35 de ani medicii fumau in cabinet. Cine mai considera ca asa ceva e in regula ? Poate aia de care am scris saptamana trecuta, antrenorii de atletism care fumeaza langa pista in timp ce elevii lor concureaza.

S-a mai incercat asta cu restaurantele, stiu. Dar de data asta as propune ceva fara jumatati de masura, fara locuri de fumatori si nefumatori, as propune sa se interzica de tot in orice loc public inchis. Credeti sincer ca fumatorii vor sta acasa si nu vor mai iesi nicaieri doar fiindca va trebui sa fumeze afara ? Ma indoiesc.

Stimati fumatori, nu ma urati. Am fost de al vostru si stiu cum e. Dar in 23 de ani nu a trecut o zi fara sa ma gandesc ce bine ar fi daca m-as lasa. Asa ca inainte sa incarcati argumentele contra mesajului meu ganditi-va bine daca sunt valabile, daca e cazul sa trageti cu ele si unde ricoseaza.

 “‘Tu-ti America ma-tii !” era o injuratura de succes in satul sibian unde ne petreceam verile, poate si prin faptul ca era relativ benigna deci utilizabila si fata de copii. Nu am stiut niciodata care era treaba cu America, poate se referea strict la neamul nostru, ca aveam un stramos poreclit Americanu’, care lucrase pe la Detroit v’o septe ani la inceputul secolului, inainte sa se intoarca, firesc, la vatra.

Cert e ca, de cand cu conflictu’ de la nord, aproape zilnic imi vine sa preiau suduiala asta mai mult amicala si sa o proiectez asupra tuturor celor ce se uita in gura americanilor si a uriasei masini de propaganda care ii pune permanent in postura de baieti buni, in timp ce oricine nu e cu ei, e … impotriva lor. Sigur ca nu vorbesc aici despre cetatenii americani, care sunt ca bulgarii; buni sau rai, traiesc ce traiesc si pana la urma mor. Nu. Ma refer strict la administratia americana, sursa a multor conflicte dupa razboiul doi.

Si nu, nu tin cu rusii, cu atat mai putin cu Putin. Ba chiar sunt foarte speriat de ei si ca entitate politico-militara dar si ca indivizi, mi se par imprevizibili si deci periculosi. Insa vreau sa punctez niste nuante care dupa parerea sunt folositoare in rationamentul razboiului de langa noi, (daca cele doua notiuni pot fi alaturate).

Ganditi-va ce ar face americanii daca rusii ar avea o organizatie de tip NATO care ar incepe sa recruteze tari in America Centrala si de Sud. De fapt, stati ca asta deja stim ! In Nicaragua au intervenit militar sustinand miscarea Contras, aruncand tara in razboi si saracie, in Honduras la fel, in Salvador la fel, in Chile la fel (in 1971, cand l-au dat jos pe Allende si l-au pus pe Pinochet), in Haiti, pe care au aruncat-o in razboi civil si saracie, la fel, in Guatemala la fel (ce-i drept aruncand tara numai in saracie), iar in Cuba aproape ca au declansat un razboi nuclear. Si nici macar nu a fost vorba de o alianta militara intre rusi si aceste tari ci doar de faptul ca la alegeri (libere!) a castigat stanga socialista ( cu exceptia Cubei unde a fost lovitura de stat a lui Castro ), despre care s-a presupus ca e in cardasie cu comunistii de prin URSS, sau pur si simplu a castigat un alt candidat al poporului care nu era client politic al americanilor, cum a fost, in Haiti, cazul lui Aristide, devenit presedinte abia dupa ani de razboi civil si acceptarea conditiilor Washington-ului. In principiu, cum castiga “gresitul”, cum vine armata americana si pune lucrurile la punct cu exact aceeasi atitudine pe care de atatea ori au avut-o rusii fata de noi … “las’ ca stim noi ce e mai bine pentru voi”.

Am auzit la radio pe cineva spunand ca a venit Putin la Bucuresti, s-a asezat la masa cu Base si W. Bush si a zis “dar pe mine cine m-a intrebat cand a intrat Romania in NATO?” chestie care a dat interlocutorii pe spate … Pai ma scuzati dar oricare presedinte al Rusiei era indreptatit de circumstante sa intrebe asta fiindca promisiunea lui Bush senior catre Gorbaciov a fost ca daca dizolva URSS, NATO nu se va extinde spre est. Ori, primul lucru pe l-a facut Clinton a fost exact asta.

Cum credeti ca ar reactiona SUA daca Putin ar avea sisteme antiracheta – defensive, haida-de ! – montate in Mexic, si daca si-ar plimba trupele la 300 de metri de granita cu Texasul ? Nu ar intra un pic in Mexic sa rezolve problema ?

Apoi, daca e sa trecem peste punerea in oglinda a situatiei si sa ne gandim un pic mai in adancime … se vorbeste despre “integrarea” Ucrainei in “lumea civilizata”. Serios ? Cine valideaza drept “lume civilizata” sistemul capitalist liberal corporatist “democratic” asa cum ne este el oferit de SUA si de UE ? Poate cele peste sapte sute de mii – cifra oficiala – de persoane fara adapost numai in SUA, poate zecile de milioane de americani care nu au asigurare medicala (uitati de Obama Care) sau treimea din populatia Romaniei care traieste in pragul saraciei asa cum ne e ea descrisa oficial de O.M.S. ? Sau noi toti romanii care vedem cum am devenit mai mult piata de desfacere a produselor vestului decat tara cu drepturi depline la Bruxelles ? Sau poate cele 36 de milioane de morti de foame anual pe aceeasi planeta unde 30 la suta din populatia “lumii civilizate” occidentale sufera de obezitate ? Ce ne promite si ce ne aduce sistemul liberal democrat industrializat ?

Nici eu pana de curand nu mi-am pus problema in mod explicit ca sistemul acesta este contestabil, ba chiar gresit, insa e usor de observat ca, cu exceptia catorva tari unde el functioneaza mai mult conjunctural, vreo 7 la numar (nordicele plus Germania, Olanda, Canada, Noua Zeelanda, Singapore), problemele pe care le creaza sunt uriase.

Sigur, e un pas inainte fata de Romania lui Ceausescu insa pana la urma cele doua oranduiri, ca sa o luam ca la istoria de a patra, sunt doua sisteme bune pe hartie a caror aplicare duce la dezastre in forme diferite, in functie de situatie. Ca se numesc Bulgaria, Romania, Albania sau Grecia, Portugalia, Spania nu prea mai conteaza. Totusi, caderea comunismului nu a insemnat victoria capitalismului, desi multi dintre noi au crezut asta atunci. In fine …

Sa remarcam neasemuita candoare cu care poporul roman a primit si asimilat valorile americane, in etape istorice diferite, incepand de la interventia postbelica de tip “Deus ex machina” direct din B-29, dar care nu a mai venit niciodata, pana la NATO 1997, trecand fireste, prin Mannix, Kojak si Dallas.

Trebuie ca americanii vorbesc despre noi ca despre modelul in viata al poporului usor de prostit, care nu doar ca ii asteapta pe americani, (si daca nu vin, trece lacul sa ii aduca, apropos de vizita lui Ponta la Washington unde plecase “dupa investitori”) dar orice magarie ar face, americanii capata a priori iertarea noastra fiindca scopul lor este unul cinstit, mai presus de orice indoiala. Cultura americana igienizata in (mii de) productii hollywoodiene, unde intotdeauna cel fara sanse la inceputul conflictului gaseste dreptatea fiindca asa e cinstit. Pe de alta parte, stiu, e greu sa nu tii partea americanului cand noi am fost chinuiti si furati timp de atatia ani – 45 plus aia dinainte, de rusi. Cu americanii nu prea am avut de face, nefiind vecini, decat in situatia aceea mai putin placuta cand am fost negociati la masa tratativelor sa ramanem in spatele Cortinei de Fier.

Numai ca observati, va rog, cum zicea bancul ala de pe vremuri, la fel ca si URSS, SUA se invecineaza mai nou cam cu cine vrea. De ce ne miram de reactia lui Putin cand chiar trecutul lui de golan corupt il recomanda ca smardoi ? Oricum rusii nu sunt cunoscuti pentru diplomatie, cel mai simpatic caz de esec al ei fiind bataia lui Hrusciov cu pantoful in masa la ONU. Americanii insa da, dar sunt diplomati pana in momentul in care nu ii mai asculti. Saddam a aflat asta pe barba lui.

Concluzie: nu cred ca e cazul sa luam partea vreunuia din cei doi mari batausi ai planetei, desi e cam tarziu fiindca pozitia noastra de mielusel al NATO spune ca am luat deja partea unuia.

In ceea ce ii priveste pe bietii ucraineni, ghinionul lor. Sa incercam sa ii sustinem si sa ii ajutam daca putem , noi ca indivizi pe ei ca indivizi, ca suntem oameni si razboiul ne doare la fel … si sa zicem merci ca nu s-a nimerit sa fie la noi in tara.

De curand am fost in pavilionul de arta japoneza al muzeului de arta din Los Angeles. Inevitabil, in aceeasi cladire cu minunate picturi, kimonouri, ceramica, gasesti katanele, wakizashi-le si accesoriile lor, o garda facuta chiar de Musashi, o sabie din secolul 14 pe al carei maner scria ca fost incercata pe (3) oameni, onoare acordata doar katanelor executate de mari maestri fabricanti de sabii pentru mari samurai. Sectiunea cu arme, plasata strategic la al treilea etaj al unui pavilion fara lift avea, desigur, cei mai multi privitori, care pareau ca se scutura indata de plictisul adunat de-a lungul a doua etaje de pictura si caligrafie si se energizeaza la moment cu un soi de cafeina spirituala picurata direct in vena prin contemplarea lamelor lucitoare. Lame aflate acolo mai ales fiindca de-a lungul sutelor de ani au curmat, in mod artistic desigur, niste vieti. Intriganta fascinatia pe care armele si razboiul o exercita asupra oamenilor nascuti in secolul 20 si mai incoace, de la privitul armurilor prin muzee pana la Counterstrike. Se presupune ca am devenit fiinte rationale sau credincioase, si totusi … sa moara dusmanii mei.

Sigur ca in epoca era de inteles respectul pe care oamenii il acordau samurailor, acesta venea firesc din teroarea exercitata de gorila nobilului, functia de baza a samuraiului, pe care o regasim si la cavalerii europeni. Statut care, fie vorba intre noi, nu s-a schimbat in timp, desi job description-ul a capatat valente poetice prin insailarea intre atributii a unei filosofii a uciderii si sinuciderii bazata pe conceptul de loialitate pana dupa moarte fata de stapan. Aceasta ajuta indeosebi la spalarea creierului samuraiului insusi, treaba foarte folositoare unui stapan pentru care teama de tradare era tot aia cu teama de decapitare. In multe ocazii samuraiul tradator sau care pur si simplu avusese o zi proasta la birou (poate din mila sau din neglijenta ii lasa capul pe umeri vreunui taran care nu avea cu ce sa isi plateasca taxele) era rugat frumos sa se sinucida. Chestie practica, de altfel, fiindca in felul acesta nu se putea cara la alt stapan, deci nu isi mai putea ucide, intr-o alta ocazie, fostul employer dezamagit care il concediase. Stiau seniorii ce stiau, mai ales ca ei insisi traiau pe baza de tradare a seniorilor mai importanti ca ei.

Dincoace in Europa s-a incercat spalarea uriaselor pete de sange lasate de vitejiile cavaleresti tot prin integrarea lor in cultura. Literatura a ridicat macelurile la rang de scop in viata, de la cantecele de gesta (care suspectez ca erau comandate) la romanele de capa si spada si, idealul autohton, Stefan cel Mare. Si sfant…era sa uit.

Am intrat putin in detalii fiindca mi se pare ca aceste fapte ale vietii de nobil si ale relatiilor nobil-cavaler, devenite cutume bazate indeosebi pe raporturi de forta si putere cu ajutorul carora iti procurai in general in viata cele ce ti se pareau trebuincioase, au influentat decisiv viata lumii timp de secole. Mersul la shopping cu bani in punga era pentru nobil optional daca avea o baniera sau doua mai acatarii, iar asta nu insemna doar doua duzini de slugi care sa ii care cumparaturile pana acasa. Iar daca il supara pe senior, ei bine, acesta se linistea de cele mai multe ori la primirea unui comision baban. Asta in vreme ce taranii erea “pe camp”, cum spunea cantecul, timp de secole. In principiu, daca aveai soldati aveai de toate, nici macar diplomatia nu iti era neaparat necesara. Negocierea de pe pozitii de forta era la ordinea zilei. Si asa a si ramas.

Dupa revolutiile franceza, de la ‘48 si aparitia primelor state nationale, politia a indeplinit de cele mai multe ori functia de mardeias pentru noile clase privilegiate, care in mod ciudat au emanat din revolutii si pur si simplu s-au adaugat celor existente formate de-a lungul secolelor cum vazuram. Recent clasa privilegiata a businessmenilor, adica acei 1%, isi alege proprii reprezentanti in aparatul de stat, politicienii, dotati si ei cu o forta antitero care chipurile apara statul. Adica o structura arbitrara, care in principiu se ocupa cu distribuirea banilor populatiei in asa fel incat sa fie protejat in primul rand interesul clasei businessmenilor, de unde sug si politicienii ce pot. Pardon, cat pot. Iluzia oficiala este ca politicienii sunt alesi de popor, sistemele electorale sunt atat de pervers de bine puse la punct incat accesul in politica mare e mai limitat decat la NASA.

Dar sa nu divagam. Ideea e ca de secole suntem dominati de diverse autoritati care ocupa o pozitie ilegitima. Dominarea de pe pozitii de forta se regaseste astazi in diferite situatii cotidiene. Daca esti corporatist simti zi de zi apasarea structurii dictatoriale a companiei. De altfel corporatiile, cele mai importante organizatii ale secolului 20-21, se afla mereu in pozitie de forta, si daca sunt client al unor furnizori mici, din care pot alege, fiindca baiatul cel mare de la bloc poate gasi o multime de fraieri care sa ii aduca tigari contra unui bacsis din ce in ce mai mic.

Apoi mai exista furnizorii tai de energie, gaz etc. care sunt mai tari ca tine fiindca nu iti poti produce propria energie deci ei vor impune pretul, exista bancile, care sunt mai tari ca tine, exista mafiile, care sunt mai tari ca tine, exista politia, care e mai tare ca tine. Exista o suma de entitati, in principiu organizate, care exercita asupra ta presiune dintr-o pozitie de forta. E greu sa iti imaginezi viata fara amenintarea batei, intr-o forma sau alta.

Iar istoria (ai carei “eroi”, de la Caesar la Churchill, au fost de fapt majoritatea niste macelari sangerosi), unele parti din cartile sfinte, H(B)ollywoodul, mass media si producatorii de jocuri pe calculator au grija sa inchida cercul vicios, propovaduind cafteala, razboiul si avatarurile familiale sau de limbaj ale acestora.

Asa ca e de inteles fascinatia pe care violenta, armele, forta in general o au asupra noastra. De unde si tendinta de a “forwarda” comportamentul violent receptat de noi permanent, dar neconstientizat prin obisnuinta, catre cei care, fie sunt mai slabi ca noi (copiii, catelul), fie ne sunt egali ca pozitie dar atat de apropiati incat ne tolereaza iesirile, “intelegandu-ne” si sperand ca e de la stress si “ne va trece.” Respectiva tendinta tradeaza insa lipsa noastra de prezenta in propria viata. Iar aceasta lipsa poate duce la anularea oricarei incercari de a ne controla si de a arata respect celor din jur, fie ca sunt vecini, vanzatori de floricele sau parteneri de trafic. Unele aspecte ale acestui tip de comportament poarta denumirea populara de ne-simtire, constructie etimologica perfect pliata pe fenomen.

Totusi, cand fundamentul unor purtari abuzive pare asa de usor de identificat, oare de ce nu putem trai linistea (macar pe aia relativa din ochiul furtunii, in mijlocul acestei tornade a violentei), in relatiile noastre de toate zilele ?  De ce ne greu sa fim blanzi, prezenti, rabdatori, respectuosi ? Pana si Musashi, ca sa ne intoarcem de unde am inceput, unul din ucigasii cei mai respectati din istorie, pe la vreo treizeci si ceva de ani, dupa ce spintecase atatea persoane incat puteau umple un autocar, si-a spus ca nu asta e ideea, a lasat deoparte katana ca sa isi vada de pensula si de meditatie.

Oare avem cu totii nevoie sa ne luam o saptamana libera intr-o zona de razboi, cum a facut acel tata suedez cu cei doi baieti obsedati de first person shooter-e, ca sa putem dupa aceea, odata invatati minte, sa adoptam salutul firesc al oamenilor traitori sub acelasi soare ?

Respect si pace !

Iarasi mari discutii cu englezii, de data asta cu serialul ala care se da la Channel 4, despre romanii care sunt de fapt tigani sau invers, ma rog, important e ca …vin. Zei ar caming, bai John ! Desi cred ca nici macar asta nu conteaza pentru englezi cat faptul ca se poate rade un pic pe seama cuiva care e mai brunet ca ei.

Romania a simtit din nou nevoia unei reactii oficiale, ceea ce mi se pare ca arata ca diplomatii nostri, cand nu monteaza microfoane prin crapaturilor birourilor lor din anii ’70 si nu scapa pe teava mailuri cui nu trebuie provocand scandaluri, nu au alta treaba pe acolo decat sa se uite la televizor. Daca ma intrebati, probabil ca urmatorul pas e sa intre si in cluburile de stand-up comedy de prin Londra sa vada cine mai face mishto de romani. Si desigur, sa protesteze.

S-a imprastiat mult prea mult pe net si reactia producatorilor acelui documentar-peltea despre Romania, Carpathians nu stiu cum, care, sa recunoastem, s-a bazat prea mult pe cadre din elicopter, deci trimate de PET-uri si alte suparari insalubre ca sa contina mai mult adevar decat filmul cu tiganii insusi.

In ceea ce priveste reactiile discriminatorii, astea sunt previzibile daca ne uitam un pic in istoria veche dar si in cea recenta, fiindca multi dintre englezi nu isi pot depasi nici azi conditia de imperialisti ignoranti, pentru care orice e strain si de neinteles e nasol si pute, incepand cu scotienii si irlandezii. Deci nu cred ca putem sa ne asteptam la mai multa intelegere, empatie, bunatate, rabdare chiar, din partea englezilor, de aici si inutilitatea unui protest oficial. Este ca si cand un diplomat maghiar s-ar plange presedintelui Romaniei ca exista Vadim.

Singura reactie la care nu ma asteptam a fost cea a cetatenilor romani din Anglia, din “za daiaspora” cum ar veni. Vorbesc despre cei care au iesit in strada cu mesajul “no discrimination” destinat englezilor care ii discrimineaza pe romani (corect pana aici) dar si cu un alt mesaj care zicea ”nu judecati un intreg popor dupa o minoritate de 3,3 la suta” !!! Ei bine, acest mesaj mi s-a parut prost gandit (deoarece comunicand asta romanii din diaspora faceau exact ceea ce le atrageau englezilor atentia sa nu faca, adica discriminau) si josnic (fiindca discriminandu-i pe tigani, romanii incercau practic sa se pupe cu englezii, plasandu-se astfel de partea “civilizatiei” si aratandu-i cu degetul pe conationalii-problema, care nu se aliniaza creand de atata vreme o groaza de batai de cap bunei Englitere).

Imi pare rau sa spun, dar cred ca de data asta romanii londonezi care au lansat acest mesaj au reusit sa treaca de partea englezilor intr-un fel nefericit, daca nu chiar regretabil. Probabil loviti in orgoliul lor de cetateni inregimentati ai Europei, dornici sa se dovedeasca supusi si complet integrati, au uitat sa intinda o mana minoritarilor, iar apoi sa se intoarca spre englezi si sa spuna “da, au probleme, sunt saraci, unii fura si de multe ori sunt nespalati dar sunt cetateni romani ca si noi, iar noi, “cultivatii”, “invatatii”, “civilizatii”, cu extraordinar de multi “i”, incercam sa ii ajutam cum putem. Nu ii discriminati.” Numai asa ne-am fi dovedit mai oameni decat englezii si le-am fi predat o lectie de solidaritate. Ca sa renunte odata pentru totdeauna la demersul lor de secol 19 care situeaza oamenii ce nu traiesc dupa standardele lor la nivel subuman.

Stiu, suna idealist. Poate e din cauza ca eu l-am cunoscut pe Tamango.

Daca e sa ne referim la film in sine, episodul 1 nu mi s-a parut in nici un moment discriminatoriu. A prezentat personaje bine alese in felul cel mai uman cu putinta, cu povesti interesante si foarte triste. Daca ambasada Romana la Londra vrea sa protesteze fata de ceva sau impotriva cuiva, sa o faca impotriva propriilor guverne si unei societati capitalist-corporatiste corupte si lipsite de compasiune, cu nimic mai buna din acest punct de vedere decat comunismul. Ele poarta in primul rand responsabilitatea pentru faptul ca saracia ii impinge pe oameni sa isi paraseasca familia si tara si sa doarma pe strazi la Londra. Nimic nu e mai penibil ba chiar mai periculos decat sa te repezi asupra mesagerului – in cazul de fata institutia mass media CH4 – care iti comunica un adevar cu care nu are relatie de cauzalitate. De unde si supozitia mea apropo de jobul diplomatului roman. Daca tot nu au ce face in birourile lor lustruite de coate de securisti si se uita la televizor, macar sa cheme pe cineva de la sectia de cultura sa le spuna ce vad.
Marius Vintilă

“Ca artista mi-am propus in viata o anumita tinuta morala iar in cazul de fata unde sunt binele si raul este foarte clar. Niste oameni in suferinta mi-au cerut ajutorul si li-l voi acorda. Sustin atat de indarjit cauza palestiniana tocmai fiindca sunt evreica si pretuiesc virtutile religiei noastre iar pe de alta parte nu pot sa nu ma gandesc la suferintele propriului meu popor. Cu ocazia vizitei in Palestina am vazut exact cum sunt tratati palestinienii de catre fortele israeliene. Lipsa lor de omenie ma dezgusta, nu vreau, pentru ca sunt evreica, sa fiu in vreun fel asimilata unui asemenea tip de comportament. Acum imi dau seama ca am fost mintiti cu totii timp de multi ani in legatura cu politica de baza a statului evreu.”

Miriam Margolyes ( actrita, Harry Potter, Romeo and Juliet etc.)

Iata o declaratie care imi sustine intr-un punct argumentatia scrisa intr-un text cu ocazia atentatului Charlie. (https://mrvintila.wordpress.com/2015/01/11/citeste-si-da-mai-departe-in-fratele-tau-musulman/)

Pentru mine e clar ca guvernul statului Israel duce mai departe in secolul 21 politica bantustanelor consacrata de Africa de Sud de-a lungul anilor de apartheid.

Dar cred ca e important sa vedem ca bastionul militar Israel si bastionul militar Turcia au acelasi stapan care cu ajutorul lor, inclina balanta Orientului Mijlociu in asa fel incat teava cu petrol sa curga, fara gres, la el in curte. Vorbesc desigur, de Statele Unite. Iar noi astia de dincoace de lac, nu ar trebui sa scapam din vedere faptul ca si Europa a fost (prin colonizatori) si este (prin capitalismul democrat) parte din tratamentul general aplicat de albi (mai ales de anglo-saxoni), tuturor nealbilor. Din care, ce sa vezi, o mare parte se nimereste sa fie musulmani.

Poveste 1: un algerian imi zicea acum vreo doua saptamani cum zeci de mii de compatrioti ai lui veniti in anii ‘60 in Franta au fost angajati la diverse uzine, intre care cunoscutele Renault, Peugeot etc. cu salarii si drepturi mai mici decat muncitorii francezi “rasfatati” care luptau prin sindicatele lor socialiste pentru lefuri mai mari si diverse alte drepturi. Banii erau atat de putini incat algerienii stateau cate zece intr-un apartament. Pe deasupra, sigur ca francezii i-au urat pe aia mici ca le-au luat joburile, dar algerienii ce sa faca ? Voiau si ei un trai normal. Insa nici acum la a doua sau la a treia generatie islamicii (nu doar ei) din fostele colonii nu sunt recunoscuti in vest ca cetateni de mana intai desi nu mai au aproape nimic in comun cu tara de unde au venit parintii sau bunicii lor.

Poveste doi: luna trecuta, o discutie cu doua eleve de 17 ani din State, una de origine romana, cealalta, evreica cu tatal emigrat din Israel. Desi prima dintre ele a avut de curand un “boyfriend” musulman nepracticant si stau in Los Angeles, deci in mijlocul melting –potului, ambele faceau spume la gura cand vorbeau de atentatul Charlie, zicand ca islamicii sunt cu totii niste ticalosi. Ca au vazut ele la televizor. Ma gandeam ca ar fi trebuit sa fie de fata alde Murdock sau ceva redactori sefi de pe la network-uri sa vada rezultatul produselor lor media. Ce se mai bucura politicienii cand se mai naste cate o generatie lobotomizata cu ajutorul televiziunilor, copii din astia care inghit totul pe nemestecate. Cand le-am spus de Gaza au zis ca asa le trebuie arabilor, ca sunt toti la fel. N-au stiut sa imi explice, daca sunt niste nenorociti cu totii, cum de atentatorii de la Paris erau musulmani si politistul impuscat la datorie tot musulman, dar …

Ideea e ca pentru relatiile de cacat pe care diverse popoare le au unele cu celelalte sau pe care diversi cetateni de etnii/religii/rase diferite din sanul aceluiasi popor le au intre ei, trebuie sa fim “recunoscatori” unor oameni de cacat (majoritatea) care formeaza de sute de ani guvernele noastre corupte. Din greseala in greseala spre victoria finala. Ave moi !

In afara de situatiile des intalnite prezentate in textul de saptamana trecuta, mai sunt desigur si alte cazuri extreme, acelea in care o zgarietura provoaca o criza de nervi iar o usa infundata, sfarsitul unei relatii de prietenie. Sau acelea cand masina capata personalitate, este sfintita ( am vazut si din alea cu “parinte, da si pe la bujii un pic” ) si parcata numai in curte, chiar daca pentru copiii casei nu mai ramane loc de joaca.
Iar acum vine intrebarea: pai cum altfel ne transportam decat cu masina ? Simplu. Se numeste transport in comun, se numeste bicicleta. Pai da, dar autobuzele in Bucuresti sunt naspa si merg mai incet. Da, fiindca nimeni nu s-a ocupat sa faca o banda pe toate arterele dedicata exclusiv transportului in comun. Pai da, dar primaria … Aici sunt doua aspecte:
Unu – nici un functionar public din Romania nu va face ceva in interes public din proprie initiativa sau fiindca asta ii cere jobul. Pana cand nu i se cere altceva, nu va face decat sa incaseze comisioane pe flori, ronduri, gazon si alte cacaturi. Pe scurt, daca vrem ceva, noi trebuie sa cerem si nu sa asteptam sa ni se dea. Si chestia e ca foarte curand, in ciuda inertiei de secole care zace in noi, va trebui sa cerem fiindca am ajuns sa facem un kilometru jumate in 30 de minute in orele de trafic intens. Este afectat si transportul in afara localitatii. Nu ma refer doar la imensele cozi de pe Valea Prahovei in weekend. Ultima data cand am venit de la Brasov am facut cu masina 2 ore si 5 minute pana pe centura si de acolo pana la mine langa Floreasca, deci in nordul capitalei, inca o ora !!! Asta in timp ce trenurile sunt goale, alea cate au mai ramas. Din nou, nimeni nu a cerut niciodata in Romania sa se modernizeze vreun tronson de cale ferata sau sa se bage bani in trenuri. In schimb, ne platim cu sfintenie RCA-ul, cat o fi el de scump si injuram drumurile nationale pe doua benzi. Tare !
Aspectul doi – constructorii de autoturisme si autoritatile inchid cercul vicios in urmatorul fel: este clar ca industria auto este profitabila ( ca sa iti dai seama cat de profitabila, iti spun ca fabricarea unui VW Golf cu dotari medii a costat fabrica aproximativ 3000 de euro si se vinde cu 15000 ) de aceea indiferent de consecinte ( de mediu, de sanatate a populatiei, etc ), ca orice corporatisti, constructorii auto vor vrea profit – si profit ACUM – pana la epuizarea totala a resurselor de petrol. Marketingul va deveni din ce in mai agresiv, in timp ce noile autoturisme nepoluante si mult mai eficiente vor zace in continuare in stadiu de proiect tot prin sertarele lor. Pe de alta parte, autoritatile, stiind cat de iubita e masina ( impotriva oricarui motiv rational ) nu vor avea niciodata curajul sa ia masuri nepopulare din categoria, sa zicem, a impunerii unei taxe de trecere prin centru, cum e la Londra, sau a maririi impozitului pana acolo incat macar o treime din safiori sa nu si-l mai permita. In schimb, ia de aici ! Guvernul initiaza programul “prima masina” in care se dau bani populatiei sa isi ia masini din categoria alora “ieftine”, sub 14000 de euro. Nu discut aspectul nelegal al masurii, care favorizeaza producatorii unor anumite modele, ci pur si simplu aspectul logic: nu avem drumuri, nu sunt parcari, nu mai ai loc de masini pe nicaieri, orasele sunt poluate ca iadul, dar luati-va masini, fraierilor, sa stati ca viermii pe DN 1 sau pe centura sau pe unde va mai pune necuratul sa conduceti. Fapte bune de politician !
Bun, asta la noi, sa zicem, dar “afara” cum stau lucrurile ? Ia sa vedem. Eu am iesit prima data din tara in 1990 septembrie. Prima tara occidentala, Austria. Primul drum, o autostrada, unde ce sa vezi, primul ambuteiaj, stat in trafic o ora, socializat cu “austriacii”. Astfel a stiut tanarul Vintila inca de atunci ca autostrada nu rezolva nici ea problema transportului cu masina individuala. Unii vor spune “ba da, caci ajungi la destinatie, chiar daca intarzii”. Insa eu cred ca daca pleci de la A spre B fara sa stii cat timp iti ia pana acolo – alo, traim totusi intr-un timp al tehnologiei deci al preciziei – nu ai rezolvat problema transportului.
Dar poate ca intre timp lucrurile s-au rezolvat. Oare ? Recent, prietenii pe care i-am vizitat cu ocazia mentionata mai sus au venit in Romania si intre altele mi-au povestit cum ocazional se duc de la Nurnberg spre Stuttgart unde inchiriaza o cabana. Le zic, a, pai sunt 200 de kilometri, ii faceti in doua ore. Ei, nu avem cum, spune ei, ca la ora aia vinerea se circula greu ca naiba, facem 3 ore si ceva. Legendara AUTOBAHN …
Unul din lucrurile care mi-au displacut profund in America a fost faptul ca viata oamenilor se invarteste in jurul masinii ca unic mod de transport pe distante scurte. Asta la ei inseamna pana in 300 de km sau mai degraba orice distanta care nu poate fi strabatuta cu avionul din cauza ca zborurile nu ar fi profitabile. De aceea daca ai un prieten care locuieste la o ora jumate distanta de condus de tine il vei vedea o data pe luna si asta dupa programari ferme anuntate cu saptamani inainte, aproape ca o nunta. In Los Angeles nu exista practic alternativa la transportul cu masina, s-a dat in folosinta acum putini ani o linie de metrou care strabate orasul de la sud la nord, dar linia e scurta si nu te ajuta decat daca ai zilnic acelasi traseu cu turistii care vor sa marga din downtown la Hollywood. Autobuzele sunt un dezastru. Le vei folosi numai daca obiectivul tau e sa cunosti America dincolo de filme si de stiri, doar atunci mersul cu autobuzul e obligatoriu fiindca acesta este mijlocul de transport al saracilor ( au si ei destui ). Aici nu exista corectitudine politica dar nici ipocrizie, aici viata nu rasfata pe nimeni. Dar daca te bazezi pe autobuz ca mijloc de transport, “forget about it !” vorba lui Donnie Brasco in film. Vin rar ( ba mi s-a intamplat chiar sa nu vina deloc ) merg foarte incet si sunt foarte murdare. Am facut cu autobuzul in aproape 3 ore un drum care cu taxiul mi-a luat 20 de minute si cu bicicleta 50.
Poate ca e firesc sa te intrebi de ce intr-o tara ca aia, intr-un oras ca ala, nu exista sute de statii de metrou in niste vremuri in care circula un tren magnetic superrapid intre Beijing si Kazahstan ?! Simplu, in anii ’20-’30 constructorii auto au facut lobby puternic pe langa primarie sa inchida lucrarile la noul metrou ( a carui retea de tuneluri poate fi vazuta in ziua de azi doar la Discovery ) pentru ca ei sa isi poata vinde masinile. Iar modelul e valabil pana in ziua de azi pe tot teritoriul Statelor Unite. In afara de New York unde metroul se foloseste ca mijloc de transport alternativ numai fiindca nu ai efectiv unde sa circuli si mai ales sa iti parchezi masina, eu nu stiu oras american cu retea de metrou capabila.
Si ca sa inchei intreaga argumentatie, da aveti dreptate, exista situatii cand ai nevoie de masina, fie ca il duci pe ala micu la medic fie ca trebuie sa transporti nu stiu ce rahaturi de marime medie desigur de la socri la tara sau invers. Iti mai trebuie daca vrei sa faci niste excursii in concediu sau alte excursii in weekend uri. Nu vad insa de ce atunci nu poti inchiria o masina sau de ce nu o poti folosi pe prietenilor care si asa sta in garaj. Functioneaza, va spun, ambele variante, si sunt mult mai ieftine. Sigur, daca ai un job care presupune cate 50 de km facuti pe zi in oras sau/si a avea la tine diverse sample-uri sau alte materiale prea grele sau voluminoase pentru a fi luate pe bicla, e altceva. Dar cati se pot lauda ca au ghinionul unui asemenea job ? In schimb argumentul cu “ajung la serviciu transpirat” nu prea tine. Corporatistii occidentali au rezolvat problema asta de mult. De exemplu, un prieten care lucreaza in Montreal la agentia de advertising care are contul mondial Adidas imi povesteste cum cei mai mari in grad doi directori ai agentiei vin chiar si la intalnirile oficiale cu clientii direct de pe bicicleta daca nu au apucat sa faca un dus inainte la baia de la birou. Si nu se stramba nimeni. Ba au si o competitie: care din ei merge cu bicla cat mai mult pe masura ce sezonul rece inainteaza …si nu e nevoie sa va spun ce toamne sau ierni sunt in Canada.
Studiile recent facute asupra obiceielor de trait la asa zisa generatie Y arata ca astia micii prefera sa locuiasca in zone in care te poti transporta pe jos sau cu bicla si sa nu isi ia masina decat de la inchirieri, prieteni sau firme care au masini de share-uit, gen ZIP-car. Numai 30 la suta din ei isi doresc masina proprie. Deci vestile sunt bune pe viitor, problema e ce facem acum ? Stiu, e greu sa te gandesti in fiecare zi, in momentul in care rasucesti cheia in contact, ca ii rapesti fiului sau nepotului tau sansa la aer curat si la un trai normal. Ca sa nu mai vorbim de bietele generatii nenascute. Cert e ca incepand de la cea mai frumoasa parcare a tarii, orasul Brasov si pana la Los Angeles, am vazut cum oamenii sunt invinsi de masini. E timpul sa ne luam orasele inapoi. Acum.

Ep. 1

Prima data cand am participat la Maratonul International Bucuresti, la editia inaugurala, cea din 2008, am ramas uimit sa aud pe traseu comentarii de genul “uite-i si pe astia, din cauza lor au oprit circulatia in zona Unirii … ” Cu toata intelegerea pe care o am fata de problemele altor oameni, ce fel de persoana poate sa nasca un asemenea gand ba sa ii mai dea si forma verbala ? Cine nu isi poate deplasa augustul trup o data pe an altfel decat cu masina personala ? Cine sunt grabitii de duminica ? Cine nu este mandru ca si orasul lui are o competitie care aduna cateva mii de alergatori ( ce-i drept atunci erau doar 120 de inscrisi la proba de maraton, dar stiti la ce se refera argumentatia mea ) ? Las la o parte posibilitatea intamplarii vreunei urgente, fiindca persoanele ce bombaneau pe sub spranceana incruntata nu erau in criza ci pareau mai degraba “cronici”. Sase editii ale maratonului au trecut, de sase ori s-au auzit comentarii referitoare la masini si trafic. Pe bune, o data pe an … Si chiar daca ar fi de mai multe ori, poate ca ar trebui sa fim de fapt fericiti ca ni se mai aminteste in felul asta ca avem picioare si cum se pot folosi ele. Macar duminica.
Dar de fapt cand ne-am captusit noi oamenii cu dependenta de masina ? Si in ce fel ne face masina mai buni, mai senini, mai fericiti, mai eficienti chiar ? ( Nu ii pun la socoteala pe prezentatorii de la Top Gear sau pe practicantii de sporturi cu motor ).
In volumul “Intre Orient si Occident”, Neagu Djuvara observa ( si enumera dovezi istorice in sprijinul acestui fapt ) ca de la aparitia in Bucuresti a trasurilor, pe la jumatatea secolului 18, romanii care isi permiteau trasura nu mai calcau ulita cu piciorul nici macar un cot, un stanjen sau o prajina, ca sa ramanem in unitatile de masura ale vremii. Curul in trasura si zbrrr ! pe Podul Mogosoaiei ( unde recent s-au facut ditai pistele de bicla care incurca atatia soferi !) In timp modul in care se obtine deplasarea a devenit unul motorizat iar cururile tot nu prea se misca cu ajutorul picioarelor ce le sprijina. Ba dimpotriva. Asa ca poate ar trebui sa vedem ce avantaje ofera masina ca mijloc de transport in zilele noastre in fata celorlalte variante.
Eficienta transportului ? Automobilul este una din minunile tehnologiei care au ramas extrem de aproape de forma lor initiala. Daca industria auto ar fi evoluat in ritmul celei IT de exemplu, se estimeaza ca in ziua de azi un automobil Rolls Royce ar fi costat un parai. Fiindca desigur nimeni nu l-ar mai dori. La peste 90 km/h randamentul unui motor cu combustie interna mediu devine ridicol, in cel mai bun caz depaseste 30%. In plus, faptul ca folosim multe autoturisme per capita face ca eficienta lor sa scada drastic. Cat priveste spatiul ocupat de masini, va invit doar la o plimbare pe trotuarele devenite parcare sau pe pistele de biciclete devenite parcare sau prin padurile devenite parcare ale patriei si in 10 minute va veti da seama cat de eficiente sunt masinile si din acest punct de vedere.
Costul transportului ? Aici va las sa radeti singuri daca nu cumva plangeti deja, ceea ce e foarte probabil daca sunteti posesori de masina.
Sanatatea ? Multi din voi stiu ca statul pe scaun e considerat noul fumat, deci nu e cazul sa vorbim de sanatate in cazul celor care aleg zilnic acest mijloc de transport pentru ca ar fi unul sanatos.
Ecologic ? Gazele de esapament sunt cea mai puternica sursa unica de poluare cu mono si dioxid de carbon a carui prezenta in atmosfera e acum un nivel nemaiatins in ultimul milion si jumate de ani ( National Geographic ). Cantitatea aflata actualmente in atmosfera terestra include o crestere cu o treime in ultima suta de ani, adica de cand avem fiecare masina, de la domnu Ford din – acum pustiul – Detroit, pana la Dacia Logan din Mioveni.
Relaxant ? Sa fim seriosi. Daca pleci din Drumul Taberei dimineata la opt spre centru, pana la Academia Militara esti un car de nervi. In plus, odata ajuns la destinatie incepe cosmarul cautarii unui loc de parcare. Iar pe drumurile nationale experienta condusului devine un vis urat si o inepuizabila sursa de stres, mai ales la vreme de noapte.
Simplu ? Pai, a avea o masina e aproape la fel complicat ca a avea un caine ( din punct de vedere strict logistic – identificarea masinii cu un soi de pui al familiei va face obiectul unor observatii ulterioare ). Da, masina este mai degraba o povara logistica decat o rezolvare. Revizii, piese de schimb, consumabile, loc de parcare, service – si numai Marele Mecanic stie cat e de greu sa gasesti un service cumsecade – apoi sa ii platesti toate alea regulat, etc.
Siguranta ? In Romania 3000 de persoane mor in fiecare an in masini, cel mai mult din Europa. Prin comparatie, numarul de victime ale accidentelor de autobuz e aproape neglijabil. Ce sa mai vorbesc despre accidentele de tren ? Sau de metrou ? Sau chiar de bicicleta ?
Ar mai ramane rapiditatea. Mda… Pai in principiu daca sunt in Bucuresti pe “inel” sau usor in afara lui, ma transport cu bicicleta mai rapid decat cu masina in, sa zicem, 70 % din cazuri. Exceptiile sunt seara sau in cele doua ceasuri din timpul zilei cand traficul e redus. Daca sunt in Brasov sunt mai putine semafoare si masini mai putine deci ma depasesc mai usor. Dar si distantele sunt mult mai mici. De fapt eu nu inteleg cum si de ce a devenit Brasovul orasul-parcare de la poalele Tampei. Vecinii mei din Brasov au fiecare cate doua masini cu care se deplaseaza in oras. Nu am sa pricep niciodata de ce. In fine, intre Brasov si Bucuresti trenul e o solutie decenta de cele mai multe ori, fiindca DN 1 e ce stim cu totii ca e. Ingust, aglomerat, prost marcat, periculos, pe scurt sursa de accidente. Ca sa nu mai spun ca luand trenul castig doua ore jumate de citit, scris, facut orice si ajung la Bucuresti odihnit. Pe cand cu masina …
Si atunci ce ne face sa preferam masina oricarui alt mijloc de transport ? Ce ne face sa trecem peste faptul ca masina este scumpa, periculoasa, daunatoare sanatatii, poluanta, lenta, enervanta si pe deasupra de multe ori ineficienta ? Raspunsul vine, dupa mine, din mai multe directii, nici una aflata la nivel rational. Ar putea fi senzatia de siguranta pe care ne-o ofera habitaclul, si impresia unei moi izolari temporare de lume si realitate, libertatea de a te scobi in nas uitand ca geamul e transparent, de a fuma, de a flatula, de a asculta muzica ta ( pe care de altfel o poti asculta la casti si in autobuz ) si faptul ca poti opri unde vrei – de fapt, repet, unde gasesti loc de parcare. Cu alte cuvinte, un pic de confort. Fizic ! Si ce nu face omul pentru un pic de confort fizic ? Pe scurt, uita de tot ce stie de fapt despre masina si se urca la volan.
O a doua cauza determinanta ar putea fi marketingul agresiv pe care constructorii de masini il practica. Povestea din spatele masinii, spoturile TV hi-tec spectaculoase, montaje line cu detalii stralucitoare si cadre nesfarsite in peisaje supranaturale pe sosele ca in palma pe unde circuli numai tu ! Caci daca in reclama actiunea e in trafic atunci produsul e sigur un medicament de prostata sau de nervi, nu o masina. Daca stai o clipa sa te gandesti, aceste scenarii sunt pentru tampiti, insa chiar nedandu-le atentie repetarea lor la nesfarsit iti induce ideea, la nivel subconstient desigur, ca achizitionarea unei masini te va face si pe tine sa traiesti intr-un soi de calup publicitar, intr-o lume unde coafurile sunt perfecte, pizza nu se arde decat daca e un spot la detergent de vase, lumina e diafana, fetele joaca volei de plaja in slomo, in contractele la banci literele sunt mari si dobanzile mici si nu invers, soselele sunt fara politie, iar rezervoarele, permanent pline.
Motivul trei: cutuma. Locuiesc langa unul din liceele din Bucuresti unde majoritatea elevilor vin din familii care o duc bine sau foarte bine. Asa ca dimineata la opt si apoi la douasprezece, doua si sase seara, zeci, poate chiar sute de masini claxoneaza dand tuturor de stire ca elevul roman s-a nascut in masina si se pregateste sa ramana acolo macar cateva zeci de ani timp de doua-trei ore pe zi. Moartea lui nu va fi neaparat un eveniment rutier dar ar putea fi pus la statistici ca atare, daca s-ar lua in considerare faptul ca in afara patului, unde in principiu petrece timp doar dormind, locul unde sta cel mai mult este habitaclul. O fictiune interesanta in legatura cu subiectul este “Autostrada de sud” de Julio Cortazar, in care viata oamenilor se desfasoara in ani pe o sectiune de autostrada blocata.
Motivul patru: stim ca de multe ori omul simte nevoia sa se legitimeze nu cu ce este ci cu ce are, iar intr-o lume in care posesiunea si individualismul sunt incurajate pana la boala de advertising si corporatism, a avea o masina “ca lumea” conteaza. Obtii si iti mentii pozita in grup cu ajutorul masinii. In grupul de cunoscuti, dar mai ales in grupul mai larg numit societate, de unde si puzderia de cocalari care dau rafe prin Dorobanti unor masini de sute de mii. Ca si cand te-ai deplasa de la Bucuresti la Crivina cu un F16. De fapt, mai tare, fiindca in cazul avionului nu se vede cine e pilotul si nici numarul de inmatriculare SEX, THC sau WIN. Visez sa intru intr-o buna zi pe strada Radu Beller la volanul unui cap de TIR pe care sa il parchez in fata cafenelelor. Sa le vad fetele …

continuarea in episodul 2

La intalnirea de 10 ani de la absolvirea liceului proful de romana care stia ca lucrez la Pro TV, s-a apropiat de mine si a inceput sa imi vorbeasca despre Adrian Sarbu, pe care il avusese elev cu niste ani inaintea mea. Mi-a spus ca Sarbu fusese stralucit, un elev din categoria celor care sunt buni la toate materiile, nu doar la cele de umanioare sau la stiintele exacte. L-am crezut. L-am crezut poate si pentru ca la vremea respectiva Sarbu era urias, era mai mult decat presedintele, era Zalmoxes si Gebeleizis, era dumnezeul romanilor, carora le impartea bani in premii la emisiuni si ocazional, gratuit, caciuli inscriptionate, din curul unor dube care strabateau tara.

Lucram pentru Adrian Sarbu de trei ani si deja ii eram dator, cu bani dar mai ales moral, fiindca in ’94 inainte de Craciun, desi eram numai de cateva luni la Profm, m-a ajutat decisiv intr-o situatie de viata si de moarte, situatie in care probabil nimeni altcineva nu m-ar fi ajutat. Nu am cum sa uit asta.

In perioada cand a avut loc discutia mea cu proful de romana, Sarbu era maret si tinea la maretia lui. De altfel cei care au avut ocazia sa stea de vorba atunci cu el oscilau intre a se lasa striviti cu mare placere intr-o admiratie asudata pentru directorul Pro si a-l acuza pe acesta de aroganta si inca de una ridicola, care copia la detaliu gesturi din filmele cu mafioti spalati. Adevarul e ca in anii aceia Adrian Sarbu, la fel ca un actor nesigur pe el, facea mult, dezvoltand din biroul lui de la Foisor, pe marginea mentalitatii “te-am luat din strada si te-am facut om”, un comportament generalizat la Mediapro la nivel de directori si directorasi.

Adrian Sarbu a crezut in mine cum nici eu nu am crezut decat din momentul in care am reusit sa ma desprind de trust in urma unei scenete care mi s-a parut ca a urmarit umilirea mea, sceneta a carui coautor a fost si el. Ma rog, banuiesc ca isi daduse seama ca nu mai jucam in filmul lui si a crezut ca nu mai are nevoie de mine. Oricum lucrurile pareau sa se schimbe. Oamenii vechi plecau si dintre ei au ramas, in ani, foarte putini. Au aparut incepand de atunci din ce in ce mai multi copii de ai aluia sau de ai aluilalt, culminand cu actuala sefa de stiri a Pro TV, don’soara Popescu, nimeni alta decat fiica vestitului Popescu-Dumnezeu, cenzorul-sef al PCR si constructorul cultului personalitatii lui Ceausescu. Ar fi trebuit sa mi se para normal ce se intampla in contextul in care Adrian Sarbu era fost secretar de partid la studiourile Sahia. Probabil facuse prea multe promisiuni iar acum trebuia sa si le tina.

Ulterior, din ce in ce mai mult absent din televiziune si din tara, Adrian Sarbu devenise un personaj ce traia in viata angajatilor Pro TV mai mult din folclorul care aparuse pe seama lui. Plecarea la Praga la conducerea CME, discreta, si plecarea de la Praga ( al carei zgomot nu s-a auzit din pricina unui clasic procedeu de aruncare a batistei pe tambal in stilul marilor corporatii ) au fost parantezele intre care se afla o perioada neinteresanta probabil chiar si pentru el, care isi doreste atat de mult sa fie admirat incat tine sa stea in continuare in Romania ( fiindca aici il stie lumea ), desi ar fi putut de mult sa inghita o zare de insula prin vreun arhipelag costisitor si fara taxe.

Care taxe se pare ca il scot in lumina reflectoarelor, pe el, regizorul, omul aflat de regula in spatele camerelor, unde el doar creeaza cadrul pe care altii il joaca. Regizorii vad lumina scenei doar in cazul in care sunt premiati si vin sa isi incaseze tablita sau statueta pe la vreun festival. Seara trecuta insa, mainile lui Adrian Sarbu au ridicat in fata reflectoarelor doar o pereche de catuse.

Inca din vara aflasem din trei surse ( mai jurnalistic decat atat nu se poate ! ) ca Adrian Sarbu va juca si el in productia DNA, despre care unii spun ca e fictiune, iar altii ca e un documentar bine pus la punct. Ultima oara cand mi-am vazut  fostul sef era la “Lacrimi si sfinti”, crasma lui Dinescu, de vorba cu poetul-prezentator si cu Gigi Netoiu. M-am intrebat atunci ce dracu poate discuta Sarbu ( un aficionado Fellini ) cu Netoiu, patron de fotbal si de vin prost. Nu vedeam unde se pot intersecta cele doua multimi de valori ale celor doua personalitati, care sunt componentele pe care le pot contine amandoua.

Nici macar acum, dupa ce am vazut cum Adrian Sarbu a incercat sa ii intimideze pe jurnalisti cu catusele la maini ( si chiar a reusit, asta ii iese intotdeauna ), nici dupa ce am auzit jalnicul comunicat de presa al lui, care semana prea bine cu discursul din Parlament al altui brasovean, senatorul Ioan Adam ( care isi ruga colegii sa nu ii ridice imunitatea insirand faptele bune “comise” ca pe niste carnati pe bat ) nu cred ca Sarbu este doar un infractor. Si banuiesc ca si altii care l-au cunoscut gandesc la fel.

Aseara, in direct, i-a zambit superior purtatorului microfonului inscriptionat Pro TV si l-am simtit la un pas de a-i da si vreo doua indicatii despre cum se tine microfonul si ce intrebare sa puna. In fine … Evazionist sau vizionar, mafiot sau creator, vazand imaginile de la iesirea de la DNA, mi s-a facut mila de cel caruia angajatii devotati ii spuneau, cel putin pana ieri, “Shogunul”. Desigur, o mila pentru care altadata ar fi trebuit sa ii cer aprobarea. Cert e ca pentru prima oara mi s-a parut ca maretia personajului principal cu catuse la maini din scenele citite sau vazute de mine prin filme, nu exista si in viata reala.