Nu am ascuns in ultima vreme faptul ca proiectul de lege care va opri fumatul in locurile publice se afla intr-un impas prin blocarea votarii amendamentelor la Comisia de Sanatate a Camerei a carei conducere ne amana la nesfarsit. Ideea e – banuiesc – ca, asemenea unor “scoleri puturosi si fara aplicatiugne” cum zicea pedagogul de scoala noua, unii deputati asteapta sa fie salvati de la votarea amendamentelor de clopotelul de final de sesiune, ca sa iasa linistiti la o tigara in grup pe covorul din fata salii de plen. Pe langa aceasta amanare se mai insinueaza ca din intamplare niste amendamente care suna ca niste contraamendamente, cum sunt cele ale deputatului Horia Grama, depuse saptamana trecuta, pe care le vom trece in revista foarte pe scurt. Preliminar, deputatul doreste sa introduca formularea “pentru protectia tinerilor si dezvoltarea lor intr-un mediu sanatos”. Sa vedem ce ar dori el sa modifice in legea 349 (deja amendata de noi si cu avizele luate de la trei comisii), ca sa ii protejeze pe tineri:

• In primul rand definirea spatiilor pentru fumat pune probleme, dupa cum urmeaza “spaţiu public se înţelege orice spaţiu accesibil publicului sau destinat utilizării colective, indiferent de forma de proprietate ori de dreptul de acces cu excepţia spaţiilor delimitate şi special amenajate pentru fumat din incinta acestora”. Care va sa zica spatiile pentru fumat nu ar fi spatii publice, dar nici private. Am putea sa le denumim generic „spatii cosmice”.
• Enormitatea continua cu definirea spatiului de la locul de munca: „spaţiu de la locul de muncă se înţelege orice spaţiu utilizat în timpul orelor de muncă, inclusiv ambulanţa şi taxiul, cu excepţia spaţiilor delimitate şi special amenajate pentru fumat din incinta acestora.” Aici ar fi interesant de vazut cam unde ar amenaja Grama spatiul de fumat. Eu as propune ca taximetristii sa fumeze in portbagaj, cu capacul inchis. Daca masina e pe GPL, e cu atat mai emotionant. Cat despre soferii de ambulante, sub targa e cel mai nimerit – e un loc gol nefolosit care sta aiurea.
• Mai departe, propunerea de fumat in unitatile sanitare suna asa: „spatiul de fumat să nu fie spaţiu de tranzit sau de acces în spaţii publice închise;să fie dotate cu sisteme de ventilaţie funcţionale care să asigure eliminarea fumului din tutun, cu presiune negativă; să fie dotate cu scrumiere şi extinctoare şi amenajate în conformitate cu prevederile legale în vigoare privind prevenirea şi stingerea incendiilor; să fie marcate la loc vizibil cu indicatoare: «Cameră pentru fumat», «Loc pentru fumat».

Domnule Grama, cu tot respectul (pe care de fapt nu vi-l port), daca asa arata pentru dumneavoastra protectia tinerilor si cresterea lor intr-un mediu sanatos, mi-e teama ca ei vor crede ca „presiunea negativa” de care vorbeati in acel amendament sunteti chiar dumneavoastra.

Pe de alta parte sa stiti ca a scrie literatura e destul de dificil dupa atatia ani de vandut apa chioara, fie ea si imbuteliata. Cel mai cunoscut coleg al dumneavoastra de breasla (din cealalta breasla, despre care se tot vorbeste zilele astea, adica tot miner), a incercat si el, dar nu va doresc sa ajungeti in locul unde si-a gasit anii necesari scrisului.

Totusi daca doriti sa va tineti serios de fictiune, va spun doar atat: ideea “Ori sa sa revizuiasca, primesc! dar sa nu se schimbe nimica; ori sa nu se revizuiasca, primesc ! dar atunci sa se schimbe pe ici pe colo, si anume in punctele…esentiale !” este a lui Caragiale si este la misto.

Presupunand insa ca doriti ca cineva sa ia in serios propunerile cuprinse in asa zisele amendamente ale dumneavoastra, va avertizez ca lumea va considera fie ca sunteti prost pregatit, fie ca faceti un lobby desantat industriei tutunului. Alegeti.

Cat despre crezul vietii dumneavoastra, aflat, din cate imi dau seama, in intelepciunea inscriptiilor „camera pentru fumat” si „loc pentru fumat”, poate ca afisarea lor pe toate usile din casa dumneavoastra ar fi cea mai buna solutie.

Brasovul este un oras frumos. Poate cel mai frumos oras al tarii, dupa cum spun chiar si umbrelele Ursus de la terasele din centru. Dupa parerea mea e pacat ca a fost de fapt transformat in cea mai frumoasa parcare a tarii, dar nu despre asta e vorba acum. Ci despre faptul ca astazi, in frumoasa zi de duminica 14 iunie, locuitorii orasului au fost confruntati cu cea mai grozava calamitate a ultimelor luni de zile: un maraton. Problema maratonului in sine nu le-a suscitat numaidecat interesul fiindca brasovenii sunt cetateni sportivi si au mai vazut alergatori, fie ei si de cursa lunga. Insa, dupa cum anticipa politia locala – pe la care organizatorii s-au perindat cu lunile pana sa o convinga ca si in alte orase ale lumii se tin concursuri din astea – ce a creat, in primul rand, o teribila confuzie, (amestecata cu frustrare, iar apoi furie pe fata), a fost restrictionarea circulatiei pe cateva artere ale orasului. Duminica este o zi importanta in saptamana brasoveana, atat de importanta incat sigur, ca brasovean zic, vei voi sa petreci cel putin o parte din ea la volan, chiar daca (sau mai ales fiindca) afara sunt 30 de grade, deci vei avea nevoie de aer conditionat.

In al doilea rand este cunoscuta vastitatea urbei, de care locuitorii ei sunt teribil de mandri. Nu ai cum, realmente nu ai cum sa te deplasezi pe jos sau cu bicicleta. Ca si in Los Angeles, de exemplu (cu care Brasovul imparte si tipul de inscriptionare inca de la denumirea de Orasul Stalin incoace), orice ar fi, ai nevoie de masina. Atat de mult incat vei incerca sa faci stanga de mai multe ori pe parcursul traseului, prin gardurile mobile ale jandarmeriei sau prin panglici, desi politistii plasati acolo iti indica clar ca nu ai voie sa faci stanga. M-a impresionat in special imaginea unui barbat de vreo saizeci de ani care, din disperare, a parasit in plina canicula racoarea si confortul vehiculului numai pentru a se ruga aproape in genunchi de politisti sa il lase si pe el, data fiind imposibilitatea evidenta a ocolului pana la capatul Caii Bucurestilor (peste 1 km intreg!) dar si importanta valorificarii fiecarui moment duminical, care, repet, pentru brasoveni nu e o gluma. Fapt dovedit si de tipetele unei femei aflate la volanul unui SUV urias care era dispusa sa se – citez – “strecoare printre ei (alergatorii)”, practic fara sa ii deranjeze… daca doar tab’ majoru’ ar fi lasat-o sa isi furiseze SUV-ul pe sub panglica.

O alta problema a constituit-o nu atat caldura in sine, cat mai ales caldura incurajarilor. Aici am recunoscut imediat atmosfera pe care am intalnit-o de fiecare data cand am avut ocazia sa apar in fata unei sali pline la Brasov. Un public demn, maiestuos, care nu se pierde ca un tampit in aplauze gratuite si in tipete demente de imbarbatare, pe care le gaseste total nelalocul lor. E normal ca, daca te-ai bagat la maraton, sa il faci dracului singur pana la capat fara sa astepti chiote de sustinere, ca doar nimeni nu e majoreta ta. Poate daca ai batut recordul mondial (dar macar cu trei minute ca sa se vada fara ochelari pe ceasul din Piata Sfatului de catre toti pensionarii din piata) vei putea smulge un firav “bravo” de la vreo doi brasoveni mai nonconformisti. In rest conservatorismul care nu apuca sa se dezghete intre doua ierni, combinat cu un echilibrat orgoliu de oras de provincie care priveste de sus capitala va conduce in mod decisiv comportamentul brasovenilor catre silentiozitate si discretie.

Acesta e de altfel si motivul pentru care haosul creat de aceasta manifestare sportiva nu i-a prins cu garda jos pe cetatenii orasului impodobit cu sensuri giratorii impodobite cu straturi de pamant impodobite cu flori, si au reusit sa isi tina repiratia pana la trecerea ultimului damf de sudoare al ultimului alergator din coloana, in ciuda nelinistii create initial de inscriptia “editia 1” de langa “Maraton Brasov”.

Dupa care Tampa s-a incovoiat la loc, trosnind a moarte, peste oras, cu tot cu cotidiana redundanta a comunicarii scrise in maniera hollywoodiana, cum ca te afli in nicio alta parte a lumii decat in orasul de la poalele ei. Ca si cand ar avea cineva vreo indoiala.

Asa a supravietuit Brasovul primului sau maraton international. A fost greu, dar, vorba brasoveanului, “seriozitate, ca-i mai buna decat toate.” Sau asa ceva.

In fine, important e ca Brasovul e un oras frumos. Poate cel mai frumos oras al tarii.

Dupa o plimbare – cu o durata relativ fireasca – printre valorile moralei, eticii, chiar filosofiei si dupa omenestile framantari ce datoreaza mult contextului nasterii si petrecerii vietii unui om (educatie, etc.) hotarasem in urma cu cativa ani ca stiu calea de urmat. Valorile fundamentale ale oricarei religii statutate (bune in sine, dincolo de absurditatea institutionalizarii) dar si ale oricarui curent de gandire umanist parea ca mi se potrivesc si am adoptat compasiunea, empatia si obligativitatea nejudecarii faptelor semenilor ca arme de capatai pentru descifrarea complexitatii situatiilor de viata.

Spre exemplu de curand am trait o intamplare careia armele mele i-au facut fata. Persoana de care se leaga intamplarea e cunoscuta prietenilor mei, in timp ce pentru ceilalti numele nu are relevanta. Foarte pe scurt, persoana, candva foarte apropiata mie, mi-a furat din bani – o suma suficient de mare ca sa nu poata fi considerata mica – iar in momentul in care a fost descoperita nici macar nu a recunoscut cu mai mult de jumatate de gura, necum sa isi ceara iertare. Sigur, as fi putut sa imi castig dreptatea in instanta dar am ales sa trec senin peste fapta, razand in sinea mea ca, in mod ironic, persoana respectiva care traieste de multi ani intr-o tara vorbitoare de engleza, inca nu a invatat ca “money” nu are plural si se refera in continuare la bani folosind formulari de tipul “my money are …” !. Ceea ce e cu atat mai ciudat cu cat se pare ca banii ocupa in viata ei un loc destul de important. In fine … Gestul meu de a ignora posibilitatea recuperarii sumei (plus despagubiri) printr-un act de justitie ce ar fi avut loc in acea tara (unde jocul cu justitia a bagat multi puternici dupa gratii) mi-a impartit apropiatii in doua foarte vocale coruri: unul de voci aprobatoare iar celalalt … exact.

Insa in vreme ce aplicarea metodelor “zen” pe care mi le-am ales dupa potriveala functioneaza multumitor in cazuri personale asemanatoare celui descris mai sus, sunt alte situatii in care ele esueaza de departe. E vorba de acele situatii sociale in care intentionalitatea greselii este nu doar evidenta ci si repetata si chiar folosita ca metoda si corelata cu exercitarea puterii de catre liderii oficiali. Dau ca exemplu recenta rasturnare a bolovanului mafiei lemnului, care a creat ocazia unei priviri de ansamblu asupra viermuielii faunei ce traieste si face profit sub bolovan. Observati va rog ca folosesc prezentul.

Cum poti sa ignori un asemenea fenomen si sa mergi mai departe incercand, desigur, sa pui in valoare o bucata din rezerva strategica de empatie, si mai ales, cui ar folosi asta? Aratatul cu degetul ar trebui sa fie cel mai inofensiv gest care condamna. Dupa care, in caz de recidiva (care deja se petrece in mod organizat) sa urmeze firesc strigatul, cheia pe portiere, prastia cu bolduri, sutul in turloaie, demonstratia pasnica, dronele cu cacat, nesupunerea civica, demonstratia violenta si, in cazul in care mafia nu depune armele, plutonul de x-ec.

Adeseori m-am gandit daca as putea sa apas cu sange rece pe tragaci in timp ce teava ar fi indreptata spre o ceafa inca vie. Si daca da, a cui ar fi ceafa de la capatul tevii? Timp de ani de zile raspunsul meu dat mie insumi a fost “a lui Iliescu”. Da. Intotdeauna am cautat sa masor cu o pedeapsa gravitatea faptei de a fi avut sansa sa poarte Romania catre un viitor opus prezentului pe care il traim si nu a facut-o din motive strict egoiste. Dupa care fanteziei mele cu pac-pac i s-a adaugat un nou personaj, in postura victimei celui de la doilea glonte: Basescu. Apoi altii si altii, intre care magnatii padurilor retezate sau executivii cianurarii, pana cand, recunosc, visul meu a ramas fara gloante. In schimb fantezia a prins a transcende faza de fantezie si a face pasul spre stadiul – rational – de solutie. De ce radical, spurcaciugne, cum ar zice domnu” Rostogan? Fiindca orice ministru al mediului din ultimii 25 de ani se pisa de sus pe empatia si pe protestele noastre pasnice, cum de altfel aproape orice politician isi rade in barba facandu-si nevoile pe nevoile natiei. Cum naiba sa ceri in mod pasnic pedepsirea vinovatilor prin metode legale intr-o tara in care legalitatea reprezinta abaterea de la norma si nicaieri in viitorul apropiat nu se intrevede schimbarea acestei stari de fapt? Cum putem sa pornim de la premisa ca la “cremenal” se va face dreptate … ca si cand “cremenalul” ar functiona? Cand santajul, falsul, traficul de influenta, spalarea de bani sunt practici curente de imbogatire pe spatele poporului, fara cel mai mic gand la binele public (de care vor fi putut beneficia si proprii lor copii), cum sa inteleaga acei oameni ideea de compasiune? Mi-a povestit cineva cum noaptea la partide de braconaj pe langa Bacau se dadea drumul unor zeci de ursi tineri, aproape pui, stramutati din alte zone, intr-o portiune de codru ras, si baronii locali, laolalta cu capii locali ai politiei, ii impuscau cu armele la foc automat inainte sa apuce sa se ascunda – oricum nu ar fi avut unde. Ce pedepse ne pune la dispozitie democratia capitalist-securista pentru asemenea indivizi? Pentru cine e de ajuns ca vinovatul sa execute trei ani cu televizor si frigider cand a taiat la ras craca de sub picioarele unei intregi generatii?

Niciodata pana acum nu m-am situat de partea suporterilor lui “ochi pentru ochi” preferand abordarea (mult mai molateca) a lui Isus in varianta oficiala servita de biserica (in realitate se pare ca Isus a fost un revolutionar autentic, mai degraba un fan al metodei careia azi i-am spune “a glontelui”). Dar oare mijloacele nonviolente mai sunt de efect intr-o societate unde bataia obrazului trece neobservata iar sanctiunea cu “ne-votatul” provoaca doar o intoarcere a capului in directia cealalta daca nu e an electoral?

Mi se pare de acum ca ranile facute de ei cer rani macar la fel de adanci ca sa fie bagate in seama. Si chiar daca stim ca orice revolta face victime colaterale, deci nevinovate, uneori la fel de numeroase ca si cele ale revolutiei franceze cu teroarea care a urmat, trebuie sa ne gandim ca poate merita. Fiindca altfel executam cu totii un taras etern pe coate, pe care speram (din patru in cinci ani) ca il vom incheia. De fapt il luam intotdeauna de la capat, cu fiecare premier adus in fata justitiei dar nedemis de presedinte din motive greu (dar asa de lesne) de inteles.

Pe barba lui Jupiter (sau mii de tunete si trasnete, cum preferati), nu ne putem retrage cu totii la tara sa traim din rosiile de pe aracii din spatele casei (desi ar merita incercat si asta) pur si simplu fiindca intr-o buna zi o sa vina acolo Chevron cu voia lui alde Ponta si va sapa dupa gaz de sist. Si nu ne vom putea duce duminica la padure pur si simplu fiindca padure nu va mai fi dupa ce astia termina cu ea. Si, dupa cum am mai zis, vom ajunge sa respiram praf si ne hranim cu PET-uri in timpul indelungilor plimbari pe vaile secate ale raurilor de munte pe care au fost plantate microhidrocentrale.

Ma rog, poate ca exagerez, poate ca nu sunteti de acord cu mine si asteptati (si intr-un fel e normal dupa sutele de productii holivudiene) sa vina de la sine un mare hepiend pentru toti romanii ca un urias uichend de Rusalii combinat cu 1 mai si sfanta Maria forevar. Poate ca lucrurile despre care am scris mai sus sunt prea departe de noi si nu ne preseaza suficient incat sa renuntam la meciurile noastre de toate zilele. Poate ca numai copiii nostri se vor bucura de “binefacerile” unei asemenea societati. Si daca e vorba doar de copiii nostri, ce ne intereseaza pe noi ? Apropo, cat a fost Barcelona cu Inter?

Declaratiile recente, de dupa alegeri, ale premierului Cameron au ingrijorat acea parte a presei, care, chiar daca e presa mainstream, se simte mai aproape de miscarea pentru drepturile omului. Cameron declara nici mai mult nici mai putin ca UK va intoarce foaia si ii va controla prin masuri exceptionale si pe cetatenii “obedienti”, adica pe majoritatea, desi ei nu ar avea vreun gand sa conteste sistemul prin vreo opozitie oricat de blanda. Un film de Hollywood cu Tom Cruise in rolul principal poate rareori sa constituie un reper pentru orice, totusi declaratiile lui Cameron mi-au amintit de departamentul “Precrime” din Minority Report. Asta in contextul in care “1984” e oricum cea mai citata carte in presa online din ultima vreme. Carte care, cum spunea cineva, nu era menita sa constituie un manual, ci un avertisment. De ce spun asta ? Pai, sa vedem.

Ieri, in Peru, revoltele cetatenilor din doua provincii care voiau oprirea exploatarii aurului prin cianurare au fost intampinate cu munitie de razboi. Un cetatean a fost impuscat mortal.

Fortele de politie din numeroase orase americane primesc de cel putin doi ani echipamente casate din Iraq. Vestele antiglont, castile bej, pustile de asalt M-16 si blindatele (!) constituie acum in multe localitati (din alea cu cate 4-5000 de suflete) echipamente standard pe care se presupune ca politia le va folosi la un moment dat impotriva cetatenilor – altfel, ce sa caute in dotarea politiei ?

Dezvaluirile facute in ultimii ani de diversi cetateni care au avut acces la informatii prin imprastierea a sute de mii de documente secrete online nu au incriminat guvernele si pe nici unul din cei responsabili. Dimpotriva, au fost intoarse impotriva celor care au facut dezvaluirile, ca si cum ei ar fi vinovatii, si nu autorii faptelor. Ce consecinta a avut faptul ca intreaga lume a aflat ca telefonul personal al lui Merkel era urmarit de NSA ? Nici una. Doar Snowden a fost blamat ca lumea a aflat asta.

Acum Cameron, cu declaratiile lui care i-au ingrozit pana si pe jurnalistii din presa “oficiala”.

In Spania s-a votat legea care prevede inchisoare si amenzi de zeci de mii de euro pentru cei care iau parte la orice seamana a demonstratie de strada.

La noi se incearca pentru a patra oara trecerea legii Big Brother, ca sa ne fie foarte clar ca suntem a priori vinovati si nu invers.

Va rog sa imi spuneti ca ce vad eu venind nu e adevarat, astept argumentele voastre. Insa daca e adevarat, regimul lui Ceausescu a fost o intepatura de albina in comparatie cu ce urmeaza.

In primul rand fiindca nu avem alternativa: daca inainte de ‘89 stiam ca exista un loc unde erai liber sa muncesti si sa gandesti ce iti place, si locul ala era aproape oriunde peste granita de vest, acum aceasta posibilitate se va fi inchis. Muncesti – la corporatie – dar numai daca nu te asociezi in sindicate (vezi Codul Muncii de la noi, dar si situatia din majoritatea firmelor americane, cu exceptia sindicatelor “istorice”).

In al doilea rand, majoritatea celor care ar putea sa schimbe aceasta stare de fapt prin reactii dure (adica cetatenii) se tampesc privind la TV emisiuni care fie le spun ce sa gandeasca, cum sa se alinieze la societate, ce trebuie sa isi cumpere ca sa fie “normali”, fie ii indeparteaza de problemele reale ale societatii, care sunt si ale lor. In consecinta, refuza sa ia in considerare orice opinie diferita de ce le livreaza teveul. Pana cand nu e grav afectat la nivel personal din cauza sistemului nimeni nu reactioneaza. In plus, tot din cauza mass media si a succesiunii rapide a informatiei, majoritatea oamenilor nu mai sunt obisnuiti sa citeasca sau macar sa fie atenti la aceeasi sursa de informatie mai mult de zece minute, daca nu e vorba de un meci de fotbal in direct. Stiu ca ceea ce scriu eu acum in 1000 de cuvinte ar trebui spus intr-o carte intreaga, dar, in cazul fericit in care ar fi publicata, cine o va citi ?

In al treilea rand dependenta cetatenilor de sistem se accentueaza pe zi ce trece. Nimeni nu mai poate trai din ce produce singur, poate doar putinii tarani fermieri condamnati sa practice agricultura “de subzistenta” (expresia folosita in media din Romania este definitorie). Si atunci pentru a-si putea hrani copiii omul pleaca capul la corporatie si merge mai departe spunandu-si “ce pot eu sa fac?” Raspunsul este: totul. Doar ca trebuie sa fie constient de asta.

Dar mass media nu ii va spune, sindicat nu are, pe Fb da like la filmulete cu pisici fiindca oricum nu are rabdare sa se documenteze, activistii imbracati funky care ies sa protesteze la fiecare incalcare flagranta a drepturilor cetatenilor nu prezinta destula credibilitate, iar obisnuinta de a iesi in strada cu sutele de mii mai exista doar in cateva tari.

Cine ar vrea sa inceapa o operatiune de constientizare a cetateanului va trebui sa se intoarca la metodele de sfarsit de secol 19. Sa citim din nou cartile lui Panait Istrati ca sa invatam cum sa umblam cu constientizarea din comunitate in comunitate, cu frica de gorilele angajate de corporatie, sperand ca poate copiii nostri se vor bucura de libertatea pentru care luptam noi acum.

Sau sa alegem sa mergem cu gloata. E mai usor. E destul rau in lume pentru ca si raul pe care-l facem noi insine, fie si din pura ignoranta si indiferenta, sa treaca neobservat. Sa ne prefacem ca clima nu se schimba chiar in timp ce eu scriu textul asta si ca e misto sa visam ca intr-o buna zi vom avea sansa sa trecem la cei 1 la suta, care vor fi de fapt 0,5 sau chiar mai putin, dar din ce in ce mai jenant de bogati.

Si sa ne prefacem ca lumea e de fapt libera, chiar daca viata noastra se va transforma sigur (caci de “incet” nu se mai pune problema) intr-un Truman Show. Un Truman Show pe pedepse cu inchisoarea.

Opt si patruzeci precise. La intrarea aia pentru toata lumea de la Camera Deputatilor ma asteapta doamnele cu care de o luna si ceva lucrez la ceea am denumit oficial, la precedenta sedinta din Comisia de Sanatate, cel mai important proiect al meu de pana acum. Legea pentru oprirea fumatului pasiv sau ma rog, contributia mea la ea, asumata sub forma de voluntariat. In hol, du-te vino dar mai ales du-te, du-te prin rama de aluminiu care vede si simte totul ca o baba de la parter si le spune celor de la paza ca, desi ti-ai lasat in cosulet portofelul si telefonul, esti totusi un barbat cu curea la pantaloni. Dar treci prin rama, tablou uman apartinand secolului 21 si fricilor lui. Comit o gluma slabuta “haha, suntem parlamentari voluntari …”. Urmeaza sa dezbatem. Sa aducem argumente. Sa ne batem poate cu unii care sunt platiti de alde fabricantii de tigari. Sa primim lovituri sub cureaua care a bipait prin rama de la parter.

In sala – cafele si atat. Ma gandesc sa nu beau mai mult de una, desi am dormit pe sponci in ultimele doua-trei nopti cu gandul la dimineata de marti. Sa nu ma loveasca o combativitate excesiva.

Vine un deputat de Timisoara, il stiu de data trecuta, ii spun “ noi am dormit aici azi noapte, ne-am pregatit…” mimez relaxarea si se prinde. Oricum domnul deputat tine cu noi, sau cel putin asa ne-a dat impresia. Ar trebui sa fie pe bune, doar e medic. Dar in permanenta cacealma politica, nu stii niciodata. Lacrimile lui Stolojan si ale lui Geoana, baietii pe care pumnul adversarului i-a prins cu garda jos. Sau poate doar au mimat – cine stie ? In sala de sedinte a Comisiei de Sanatate e un colt cu zugraveala scorojita. Noroc cu oamenii, altfel sala are un aspect aproape de parasire. Ca de altfel intreaga cladire. Pe unde te duci e mai mult goala. Sinistru loc de munca. Palatul Bestiei fara za biuti. Labirintul inainte de Icar si ta’su. Daca legea noastra trece va dura juma’ de ora un drum pana la tigara si inapoi. Sau mai mult. Sau poate, ca si pana acum, nepasarea fumatorului va baga si mai multe chistoace sub uriasele covoare comandate de insusi odiosul. Sau isi vor lua roabe din alea verticale cu doua roti pe care le folosesc turistii ca sa bifeze mai multe obiective din care nu inteleg nimic.

Ora zece. Oamenii s-au adunat. Presedintele comisiei ma saluta cu tot cu nume, imi strange mana. Ne asezam, eu in spatele doamnei doctor Ciobanu, alaturi de Diana Vasiliu. Vorbesc toti, conform regulii, cate doua minute. Totul foarte corect, cu bun simt, desi ne asteptam la cu totul altceva din partea unora. Chiar daca nici macar nu aveam idee din partea cui. Unora. Unora care ar fi fost imbunati de lobby-ul, pana acum zdrobitor, al industriei tutunului.

Vorbesc profesorii din sanatate, reprezentantul pacientilor bolnavi de cancer, deputatii. Nu sunt pregatit sa iau cuvantul, dar doamna doctor Ciobanu imi trimite un bilet “spune despre dublul standard” – treaba care e pe bune daca se mentine imparteala restaurantelor in “pentru fumatori” si “pentru ne”. Ridic mana in aer, presedintele comisiei ma indeamna la cuvant tot nominalizat, ceea ce ma ajuta. Dar odata ajuns in picioare imi urca si inima in gat, uitand, a naibii, de cate sute de ori m-am pomenit cu microfonul in mana in fata multimilor, prima data in ’94 in fata a trei mii de studenti, despre care stiam ca in anul precedent il bagasera in pamant de rusine pe un Brenciu in supervoga. Mancand aer reusesc sa nu las pauze prea mari intre cuvinte si sa fiu coerent intr-un stil oarecum ocolit, dar destul de clar. Vorbesc fara microfon si am impresia ca fortarea volumului imi acopera tremuratul. Doua minute in care imi consum cinci ani. Greu voluntariat. In mod normal daca ratez un spici ma fac numai eu de kk, dar acum e vorba, poate, de munca de un an si ceva a unui grup de persoane care cred, ca si mine, ca respectul fata de cel langa tine poate fi scris sub forma de lege de catre niste politicieni in general nepasatori. Am simtit imensa raspundere pe care singur mi-am luat-o fata de cei peste 70 la suta din romanii care vor ca si la noi in tara sa nu se mai fumeze pasiv, fata de cei care ne urmaresc pe Facebook si fata de prietenii sau amicii sau colegii mei din randul personalitatilor cu vizibilitate care au pasit in fata si si-au exprimat sprijinul fata de proiectul nostru in format .mov sau .mp4. Am simtit imensa raspundere in fata unei schimbari in bine la care am vrut sa contribui si care se va simti in toata tara. Am gustat puterea. Doar o lingurita rasa, care insa m-a saltat ca un val permitandu-mi sa arunc o privire scurta in orele de Camera ale unui legiuitor si facandu-ma sa ma intreb (in mod ceva mai avizat de data asta), de ce, cand puterea vine in doze mari, responsabilitatea pe care o contine se simte atat de slab incat multi dintre cei care stau in luxoasele fotolii verzi prefera un clasic film porno implicarii intru schimbare. Poate au dreptate managerii din mass media cand spun ca sexul e una din putinele chestii care fac intotdeauna audienta. Si ca seriozitatea plictiseste.

L-am auzit prima data acum 16 ani, cand Edi Schneider (DJ Phantom) un sas din Sebes, ne-a luat noaptea pe mine si pe George si ne-a dus cu masina pe fostul pod catre Alba Iulia special ca sa ne arate dezastrul. Mormane uriase de trunchiuri cat vedeai cu ochii in lumina alba si rece a becurilor cu gaz din curtea proaspat ridicatului Kronospan, urma sa fie tocate si transformate in pal melaminat (material despre care eu spun ca are trei calitati: este greu, prost si scump). Se spunea ca lucrarea a fost facuta cu ajutorul marelui iubitor de munte si natura Stolojan, pe vremea cand era premier. Prin 2003 am inceput sa aud din ce in ce mai des ca rangerii din Parcul National Piatra Craiului nu prea mai indraznesc sa se aventureze in padurile judetului Arges fiindca proprietarii de paduri de acolo incepusera chiar sa traga cu arma dupa ei daca se simteau controlati. La cativa ani dupa aceea un coleg de radio, Ciprian Muntele, imi spunea ca s-a ratacit in munte (si cu un nume ca asta nu te ratacesti usor pe acolo) iarna, din cauza ca padurea disparuse pe cateva sute de hectare, si nu mai aveau nici semne si nici posibilitatea de a vedea pe unde e poteca. Din 2000 pana prin 2004, vizitand periodic un prieten langa Brezoi, vedeam cum trec camioanele spre Valea Oltului incarcate cu busteni, ziua si noaptea. In ultimii trei ani, tot mergand des la Brasov vad cum pe una din cele doua promenade spre Poiana ale orasului, cunoscuta sub numele de “drumul forestier” (cum altfel ??) padurea se rareste pana cand pe alocuri, daca aduci pe cineva care n-a mai fost vreo cinci ani in zona, ii va fi greu sa isi dea seama unde este. Saptamana trecuta, un prieten imi spune ca nu ma sfatuieste sa urc de la Avrig spre Barcaciu fiindca la un moment dat peisajul devine selenar din pricina copacilor taiati la ras. In fine, un amic imi povestea ieri cum de curand a luat-o intr-o zi de mana pe sotia lui, de loc din Bucuresti, si a dus-o sa ii arate padurile prin care se plimba el cand era copil, undeva pe langa Tazlau. Ajunsi acolo, nu au mai gasit padurea, mai erau cativa copaci care semanau in cel mai bun caz cu un parc din sectorul 3. Versurile “Unde esti copilarie / Cu padurea ta cu tot” capata nuante sinistre.

De fiecare data cand aflam din astea scrasneam din dinti si clatinam din cap injurand din rasputeri pe cei care exploatau dar si pe cei care permiteau asta prin politici corupte de interes strict personal. Dupa care uitam si ma luam cu ale mele.

Asa am facut cu totii, an dupa an. Iar EI au taiat padurea si au vandut-o, tot an dupa an, milion dupa milion de euro. La fel cum au facut cu tot, de parca poate cineva sa manance, sa bea si sa respire bani. Nemaivorbind ca deposedarea generatiilor prezente si/sau nenascute de singura adevarata avere, un mediu curat in care sa traiasca sanatos, ii afecteaza si pe proprii LOR copii si pe copiii acestora. Mie si acum imi e greu sa cred ca oamenii care vand paduri (in scopul taierii) ca sa se imbogatesaca, arata ca tine si ca mine. La televizor i-am vazut pe alde Hrebenciuc si Kerestoy Attila, cel supranumit “drujba lui Dumnezeu” si par normali, desi ar trebui sa se deosebeasca si la exterior prin ceva, niste semne negre, ceva care sa iti spuna din prima ca ei nu sunt ca noi. Fiindca adevarul e ca ei sunt altfel: ei vand padurile noastre pe milioane de euro.

In ultimii ani cetatenii s-au luptat cu statul roman (!) – care teoretic ar trebui sa apere in primul rand interesele lor – pentru de toate. Pentru o lege anticianurare, pentru una antifracturare, pentru educatie, pentru resurse, pentru sanatate, pentru dreptul de a infiinta sindicate etc. Ce deosebeste protestul de sambata de restul este ca pentru el se pregatesc toti cei care au iesit in strada in ultimii ani motivati de toate celelalte cauze. Si este firesc sa fie asa, fiindca, ferindu-ma sa fac o ierarhizare a importantei nenorocirilor provocate sau incurajate de “liderii” natiei, schilodirea padurilor este parca mai revoltatoare, mai grava, mai greu de reparat decat oricare alt dezastru. Indiferent pentru ce s-a iesit in strada in trecut, victorii depline in lupta cu statul (!) nu au fost multe, dar cand oamenii au marsaluit cu zecile de mii guvernele au tremurat, fiindca suntem singurul lucru de care se tem. Si, mai nou, de celulele de parnaie fara foehn.

#NUVENISINGUR

Pentru cine a vazut florile de mac pe reverele expatilor anglosaxoni si s-a intrebat ce-i cu ele, am raspunsul: se comemoreaza eroii din primul razboi. La sfarsitul lui aprilie s-au implinit 100 de ani de la lupta(ele) de la Gallipoli, mai precis de cand marele om si strateg Churchill, probabil unul din campionii citatelor destepte pe net, s-a gandit ca poate sa cucereasca Istanbulul printr-o invazie de pe mare. Astfel ca a ordonat catorva zeci de mii de amarati din trupele ANZAC (Australia and New Zealand Army Corps) sa debarce in Dardanele, in apropiere de localitatea Gelibolu (Gallipoli) nu departe de Canakkale. Aici aveau sarcina, posibila din punctul de vedere al unui Churchill tanar, infumurat si plin de dorinta de afirmare, de a cuceri versantii canalului pentru a face loc navelor englezesti care urma sa sa indrepte catre Istanbul spre a-l bombarda. Cu ambele coaste pazite de niste trupe turcesti obosite, prost inarmate dar hipermotivate (intre altele de un Mustafa Kemal tanar si sangeros). trupele ANZAC au debarcat si au ramas pe malurile Dardanelelor pana prin noiembrie, cand au primit ordin de retragere. Vreo 40 si ceva de mii nu s-au mai retras, dimpreuna cu inca vreo 80 de mii de aliati daca e sa socotim doar mortii, restul de 350 de mii au fost raniti si disparuti. Ordinul de retragere nu l-a mai dat Churchill, fostul prim lord al amiralitatii fiind el insusi retras intr-un sat fara iesire la vreo mare sau fluviu. De fapt ma gandesc ca in urma tampeniei comise ar fi fost prudent ca, pentru siguranta celor din jur, sa nu il lasi Chruchill nici macar in apropierea unei fantani.

Dar asta a fost numai contextul. Contextul pierderii a sute de mii de oameni, din care majoritatea au murit de dizenterie, foame si sete – caci in Turcia vara e cald si la all inclusive pe vremea aia nu se servea mai nimic in afara de niste cartuse de calibrul 12. Asta e contextul in care are loc serbarea cu mare fast a 100 de ani de la moartea acelor amarati.
Acum, uitandu-ma eu la un meci de rugby din cea mai faina competitie din emisfera sudica, sesizez niste pocnituri repetate in mai multe momente din timpul unui meci dintre o echipa australiana si una neozeelandeza. Privesc mai atent si vad un cuib de mitraliera (!!!) instalat undeva pe stadion iar peste cateva zeci de minute cand regizorul de emisie a dat cu aceeasi camera un cadru mai larg am vazut ca era de fapt o masina blindata din care la rastimpuri se trageau rafale cu gloante oarbe, intru pomenirea celor dusi. Cine a avut aceasta idee bolnavicioasa, de a aduce un tanc pe stadion la un meci de rugby e probabil un psihopat notoriu (desi sotia lui poate ca il considera un tip supus si un sot model). Insa si mai grav mi se pare faptul ca au existat altii carora le-a placut ideea si au zis da. Asteptam reconstituiri ale misiunii primului submarin american la urmatorul campionat mondial de polo, precum si a misiunilor pilotilor arabi din 11 septembrie 2001 in deschiderea cupei mondiale de fotbal editia Qatar. Ce, nu se leaga misto ?

Fiindca nu am televizor multe evenimente (din care foarte putine cu adevarat insemnate) mai mult imi trec pe la urechi decat prin minte, si asa s-a intamplat si cu “meciul secolului” dintre Mayweather si Paquiao. Din pacate el s-a terminat cu decizie la puncte, ceea ce pentru mine e ca un 0-0 unde victoria se atribuie pe centrari si pase. Ma rog … Nu am ratat meciul numai pentru ca eram la un dance party de tango (milonga ii spun ei) si duminica m-a prins dimineata la un hotel, cu tv in camera, altfel cine s-ar fi deranjat macar sa se trezeasca … ?!

Deschidem tv-ul, comentariile incep sa ne picure in urechi informatii dintre cele utile amatorilor de box: ca un loc pe scaunele din primele randuri a costat 150 sau 500 de mii de dolari, ca Mayweather boxeaza pentru 120 sau 180 de milioane (habar nu am) indiferent de rezultat, ca un seic arab a platit 1 milion pentru locul lui (poate nici el nu avea tv si a aflat de event cam tarziu sau si-o fi cumparat bilet in fata cazinoului, la spert, de la verii fratii Becali), ca bodyguardul lui Mayweather are tot timpul la el o servieta cu un milion de parai ai stapanului, fiindca cine stie cand vrea ala sa isi cumpere o punga de seminte cu coaja de aur si sa plateasca cash etc. Floyd “The Money” Mayweather. Pe bune ?! Pana si Adrian Copilu’ Minune e un nume de scena mai rafinat.

Stiu ca in ultimii 20-30 de ani sportul profesionist a devenit din ce in ce mai mult o afacere obscen de banoasa, dar parca s-a ajuns prea departe. In conditiile in care poti dona pe avaaz.org 250 de lei pentru un cort in care vor sta 5 sinistrati in urma unui cutremur de la o margine a lumii, la cealalta margine aeroportul din Las Vegas e intesat de avioane particulare, ca strazile Brasovului de masini. Mi se pare rusinos. (Si pentru Las Vegas, si pentru Brasov, si pentru umanitate.)

Bine, fanii capitalismului neingradit, care cred in autopropulsarea in plan social prin mijloace exclusiv materiale, se vor sprijini din nou pe argumentul “daca piata dicteaza, atunci e normal” insa eu cred ca nimeni nu ar trebui sa castige sute de milioane (adica de sute de mii de ori mai mult decat 90 la suta dintre oamenii de pe planeta) indiferent cati pumni in cap e in stare sa ia sau sa dea, cat se bine stapaneste passing shot-ul sau centrarea cu latul. Multi dintre marii campioni din ultimii ani nu doar ca sunt supraplatiti, dar li se pare ca daca nu sunt, isi fac jobul pe daiboj. Altii triseaza cu anii – vezi cazul Armstrong – mintindu-si fara jena inclusiv fanii de 10 ani bolnavi de cancer, pentru banii si locul pe care cred ei ca le merita. Insa, ce sa vezi, si morala si piata sunt create tot de noi. Ele nu exista decat in raport cu ce ne propunem noi ca ele sa fie. Cand bursa, la un singur meci, a unui sportiv, e mult mai aproape de PIB ul unei tari africane decat de salariul unui medic bun, fie el si american, se poate spune cel putin ca trebile nu sunt tocmai in regula, indiferent de “decizia pietei libere”.

Vorbind strict de box, sunt sigur ca, daca te duci spre al zecelea clasat in ierarhie, bursele scad spre cateva milioane in cel mai bun caz, cifre mai normale, iar nivelul tehnic este totusi unul apropiat. Pe de alta parte, in fiecare disciplina exista mari sportivi care exceleaza in performante, efortul depus pe termen lung (la antrenamentele zilnice) sau in competitie fiind absolut comparabil cu cel cheltuit pentru “meciul secolului”. Sunt oameni care pot alerga sute de kilometri in doua zile la un concurs unde premiul este de cateva mii de dolari sau unde pur si simplu nu exista premiu in bani (campionii la ultramaratoane nu pentru bani alearga).

Si atunci care e diferenta dintre box, tenis, fotbal sau baschet si restul disciplinelor – in care se munceste la fel de mult, dar nu se castiga nici de o suta, nici de o mie de ori mai putin ? Desigur, contextul creat de media, de marketing, de precedente, de tara, de spectaculozitate, adica tot ce nu are legatura cu sportul, ci mai degraba cu atributele capitalismului neoliberal (care, fara ingradirile necesare, nu face decat sa adanceasca diferentele de avere si de clasa intre oameni, pana cand cele doua categorii, bogatii si saracii, devin aproape doua specii diferite). Si in loc sa aiba macar decenta de a merge pe burta ca sa li nu se vada averea, “ajunsii”, incurajati de marile suflete din mass media, fac din etalarea nesimtita a milioanelor un fenomen prin care cer sa le fie recunoscuta bogatia per se ca valoare sociala.

Astfel, si “meciul secolului” s-a transformat, dintr-un eveniment al nobilei arte, intr-un soi de top Forbes ad hoc de inca si mai adanc prost gust decat cel ce se publica anual (apropo, la vipuri, langa Paris Hilton era Sting). Si, desigur, isi mentine functia de baza a sportului televizat in ultimii zeci de ani, aceea de a ne tine departe de adevaratele noastre probleme, care, odata ridicate de un grup mai mare, ar putea deveni singura adevarata problema a celor 1%.

Duminica dimineata dupa ce am auzit cifrele pe care le-am amintit mai sus m-am culcat inca inainte sa se cante Star Spangled Banner. Pana una alta insa, judecand dupa audienta, nici macar meciul de box al secolului nu a reusit sa atraga atentia asupra a ceea ce a devenit (si nu ar fi trebuit) sportul profesionist. Cred ca din pacate pentru ea, omenirea nu se va trezi decat din pumni.

Carabusi iesind dintre firele de iarba si inaltandu-se spre streasina cladirii fostei oranjerii din resedinta de vara a baronului Brukenthal. Prima seara calda de mai. Dansatori veniti din toata tara la Transilvania Tango Experience, grupati in jurul unor mese incarcate cu pahare de vin pe terasa cu pietris. Si multe multe tigari aprinse. Prietena mea, fumatoare din categoria celor care lupta din toate puterile impotriva fumatului pasiv, deschide discutia despre subiect. Opozitie. Opozitie decisa. Argumentul – acelasi pe care il aud de cinci saptamani de cand ne-am grupat in Coalitia Romania Respira: dreptul fumatorului de a se simti in deplin confort. Sa avem si noi locuri in care sa putem fuma. Nefumatorii pot sa nu intre daca nu vor.

Am combatut in ultima luna de atat de multe ori si din atatea pozitii acest fals argument incat aseara am renuntat sa le mai explic oamenilor inca o data ca:

1. dreptul social la confort inceteaza in momentul in care gestul care iti aduce tie confortul ii afecteaza celui de langa tine sanatatea (sau pur si simplu daca doar il deranjeaza), ca
2. dreptul la sanatate al unei persoane este garantat din perspectiva statului prin Constitutie, si
3. ca tot prin lege i se garanteaza nefumatorului si dreptul de a intra in oricare local in care intra si un fumator daca acel local functioneaza dupa legislatia in vigoare referitoare la alimentatia si la sanatatea publica (si ele asa functioneaza) si in fine, ca
4. impartirea localurilor in sectiuni sau in “pentru fumatori” si pentru “ne” este cum am spus mai sus, nelegala, absurda (fiindca nimeni nu face parte dintr-un grup sau dintr-o familie formata exclusiv din fumatori), ar insemna pentru patroni un dublu standard si in plus nu a functionat in nici o tara unde a fost aplicata – la noi nu functioneaza deja de 7 ani !

Aceste argumente nu sunt de dezbatut, ele sunt realitati, sunt premise.

Nu imi amintesc de cate ori am iesit sa fumez afara daca acest lucru mi se cerea. Prietenii mei salvamontisti de la formatia Rasnov stiu ca nici furtuna nu ma tinea in cabana daca voiam sa fumez. Nu vad ce ii impiedica pe altii sa faca la fel cand intr-un spatiu inchis nu se fumeaza. Mai ales ca nu de multe ori te intalnesti cu temperaturi de -15 grade in fata restaurantului sau clubului. Si apoi, sunt zeci de milioane de fumatori in toata lumea care fac la fel, nu e ca si cand vom fi deschizatori de drum in ale respectului fata de sanatatea celorlalti.

La dezbaterea de luni de la Parlament, profesorul Mihaltan de la Institutul Marius Nasta a spus ca el ii trateaza pe fumatori si de aceea nu isi permite luxul de a le spune pur si simplu sa fumeze in alta parte, unde nu silesc alte persoane sa fumeze pasiv. Eu in schimb le pot spune ca dreptul lor de a fuma va ramane odata cu noua lege, neatins, doar ca nu li se va mai permite sa fumeze acolo unde alte persoane vor fi afectate. Daca ei ar face-o din proprie initiativa nu ar mai fi nevoie de o lege. Dar dupa cum s-a constatat, peste tot, din Noua Zeelanda in Canada, trecand prin Europa de Vest, Rusia si Argentina, a fost nevoie de o lege.

Dragi fumatori care va opuneti acestei legi, noi nu suntem un grup pornit sa va izoleze, ci doar va atragem atentia ca, in numele respectului pentru noi ceilalti (care pe deasupra suntem si mai multi), e vremea sa va asumati consecintele sociale ale obiceiului vostru. Nu va pune nimeni la zid, iar actiunile noastre de sprijinire a noii legi nu sunt un deget acuzator ci mai degraba un strigat de ajutor. Ajutati-ne sa respiram aerul nepoluat la care avem dreptul. Pentru voi e poate un mic disconfort, pentru noi e in joc un lucru esential: sanatatea. Sau (de la Exarhu cetire), LIBERTÉ, EGALITÉ, SÃNÃTA-TÉ !

Cred ca aveam vreo sapte ani cand am vazut pe strada in Brasov un negru, probabil student la Politehnica unde Ceausescu scolea tineri africani la schimb cu metale rare si cu banane si mai rare. L-am intrebat pe tata ce e cu omul ala si tata mi-a raspuns: “E un om ca tine si ca mine, doar ca are pielea neagra. In rest, e la fel ca noi.” Nu stiu daca raspunsul lui tata avea de a face in vreun fel cu educatia lui pedagogica (tata a fost prof) sau era strict legat de ceea ce simtea el, ca om, fata de subiect. (Fiindca tata era cel mai sociabil om pe care l-am cunoscut, glumele despre el spuneau ca daca il lasi singur in orice loc unde nu cunoaste pe nimeni, intr-o ora isi face deja cativa prieteni si stie mersul zonei. In plus, pentru el nu conta interlocutorul, era la fel de interesat sa asculte un doctor sau un tigan florar). Cert este ca raspunsul pe care mi l-a dat atunci a dat forma comportamentului meu ulterior fata de persoanele diferite de mine cu care am intrat in contact, comportament din principiu nediscriminatoriu. E drept, au fost ocazii cand impreuna cu golanii de la bloc mai strigam pe strada dupa tigancile care vindeau seminte, sau dupa un trannie care lucra ca vanzator la departamentul de cosmetice al unui magazin din apropiere (nu stiu cum scapase bietul om de parnaie, ca pe vremea aia era in vigoare legea aceea, abolita abia in anul 2000, care ii condamna doar fiindca erau homosexuali, nu mai vorbim de trans). Dar dincolo de acea lipsa de maturitate si de rautate a copilariei, incurajata si de comportamentul gregar, daca era sa fiu intrebat serios cum vad eu persoanele care sunt diferite de mine prin sex, etnie, rasa, orientare sexuala, marturiseam sincer ca – pentru mine – erau la fel.

Am citit si eu in sfarsit manifestul homofob care a oripilat online-ul romanesc. Am amanat cat am putut fiindca stiam ca ma vor trece transpiratii reci la fiecare cuvant si nu m-am inselat. Nu are rost acum sa ma apuc sa iau textul la puricat ca sa arat in cate feluri cred eu ca e gresit si inuman. Oricum deja au facut-o altii si inca destul de bine. O sa spun numai ca sunt convins ca, la apogeul mesajului, adica la enumerarea a ceea ce ea nu doreste ca fiul ei sa fie, ar fi urmat, firesc, cuvantul “jidan”, daca tatal copilului nu ar fi fost evreu. E in tonul textului ei, care nu vreau sa fie si al textului meu.

Aseara am intrat in magazinul meu preferat de vinuri si am intalnit o buna cunostinta care, vorbind despre subiect, s-a exprimat in felul urmator: “da’ pe bune acuma ca are dreptate Mihaela, de ce sa nu spunem ce gandim doar pentru ca trebe sa ii suporti pe astia fiindca ca asta e trendu’ ?” Persoana e absolventa de UNATC si lucreaza in una din televiziunile mari din Romania. Trendu’? Serios ? Si pun pariu ca, la fel ca diva tavalita prin faina si ca multi altii, daca o intrebi ce simte fata de persoanele homosexuale, isi recunoaste (poate putin rusinata de un gand fugar referitor la ce ar zice matusa ei habotnica), “deschiderea”, “toleranta”, fata de acest grup pe care il “accepta”. De altfel, “toleranta” incordata si “acceptarea” scrasnita ca “suntem obligati sa ii suportam” sunt probabil simtirile dominante in societatea noastra incetinita de saracie, prejudecati si Dan Puric. Recunosc ca in acel moment nu am sarit cu argumentatia “pentru”. De multe ori sunt prea obosit si prea dezgustat sa o fac, cumva simt ca e zadarnic, mai ales cand e evident ca ar fi necesara o imensa cantitate de munca sa ii faci pe oameni sa se deschida, sa isi regaseasca empatia si sa capete o privire cat de cat obiectiva asupra semenilor lor, cu care seamana mult mai mult decat le place sa recunoasca.

Eu nu inteleg cum niste oameni a caror orientare sexuala si mod de viata exista dintotdeauna ii contrariaza si deranjeaza pe unii atat de mult incat brusc vor sa ma puna in situatia de a cantari daca Umberto Eco e “anormal”, daca Freddy Mercury e “anormal”, daca Oscar Wilde e “anormal”, daca Peter O’Toole … daca Neculai Constantin Munteanu, idolul meu in domeniul onestitatii jurnalistice, a carui “iesire la rampa” m-a cutremurat prin suferinta eliberata cu acea ocazie, e “anormal”. Vorba prietenei mele, nici nu mai stiu sa dau exemple celebre, atat de mult ma intereseaza orientarea sexuala a celor din jur.

De altfel, povestea din dormitor (sau de pe strada “for that matter”) a oricui imi e atat de indiferenta incat chiar i-as dori divei de faina ca intr-o zi fiul sa ii vina acasa si sa ii spuna ca are un iubit … fiindca eu nu cred ca asta ar fi o pedeapsa, ci mai degraba ultima ocazie pentru ea sa isi reconsidere pozitia, de fapt, umanitatea. In schimb fiului ei nu i-as dori-o, dar numai fiindca nici el nu merita, la fel cum nu merita nimeni, o viata cum o au multi dintre homosexuali, plina de temeri, frustrari si incercari dureroase de a fi acceptati pe de-a intregul. Si asta tocmai din cauza ca prea multi oameni gandesc ca mama “normala” de la normalul la cap concurs “Romanii au talent”. Cu siguranta ca daca fiul i-ar veni acasa tinandu-si iubitul de mana, si-ar regasi cunostintele homosexuale pe post de prieteni si sfatuitori.

M-am gandit de multe ori cum ar fi ca intr-o zi fiul meu sa vina si sa imi spuna ca este gay si am si discutat cu el aceasta posibilitate de mai multe ori de-a lungul anilor. Pentru mine e clar ca, in afara faptului ca probabil ar avea mai mult nevoie de sprijinul meu emotional, nimic nu s-ar schimba intre noi.

Dar cel mai mult dupa ce am citit acel infam text m-am gandit la prietenii mei T si A, singurul cuplu homosexual din Romania casatorit printr-o conjunctura favorabila. Cei cu care m-am intalnit la nunta lor stiu despre cine vorbesc. Mi-ar placea mult sa traiesc intr-o societate unde sa nu mai ascund numele prietenilor mei sub niste initiale doar fiindca ma intreb daca ei si-ar dori sau nu sa se stie despre cine e vorba. Cum as putea vreodata sa ma gandesc la ei ca la niste oameni “anormali”, doar ei stiu, ca si alti prieteni ai mei homosexuali, ca ii iubesc la fel cum imi iubesc orice alti prieteni, ca nu ma “deranjeaza” daca se saruta sau isi arata afectiunea in feluri care sunt permise si cuplurilor hetero.

De aceea iti multumesc, Mihaela Radulescu ! Ingustimea simtirii tale exprimata in textul acela mi-a dat ocazia unei reevaluari a pozitiei mele fata de persoanele gay si fata de persoanele care sunt in orice fel diferite de mine fara ca aceasta diferenta sa fie una de alegere. Spiritul intolerant si discriminatoriu promovat in text a fost pentru mine un nou prilej sa imi dau seama cat noroc am ca nu sunt ca tine.